1. Considerații generale privind probele în procesul civil Justiț ia, privită sub ambele sale aspecte – ca sistem al organelor judecătorești și ca… [605674]

1
Capitolul I

1. Considerații generale privind probele în procesul civil

Justiț ia, privită sub ambele sale aspecte – ca sistem al organelor judecătorești și ca
activitate desfășurată de aceste or gane – are sarcina de a da viață , de a aplica î n concret
normele de drept material, sancționând pe cei ce î nfrâng aceste norme juridice, fie prin
aplicarea de pedepse pena le, fie prin asigurarea execută rii obligațiilor civile cu ajutorul forț ei
de constr ângere a statului , spre a impune respectarea drepturilor î ncalcate.1
Raport urile juridice de drept substanț ial (de drept civil , de drept com ercial , de dreptul
muncii , de dreptul familiei , etc. ) se realizează, de regulă , fară să fie indispensabilă
intervenț ia vreunui organ de s tat. Aceasta reprezint ă o situație normală într -o societate
democratică si cu o economie stabilă .
În viața socială apar uneori si situații de nesocotire sau de î nalcare a drepturilor subiective.
Pentru restabilirea rapo rturilor ju ridice nesocotite este necesară intervenția instanț elor
judecat oresti . In a cest mod se declanșează practic activitatea de jurisdictie.
Activitatea in cadrul căreia se realizează , în concret , funcț ia de jurisdicție poartă
denumir ea de proces . O atare definitie are un caracter de maximă generalitate, dar
îndestul ătoare pentru a defini termenul de proces.
În literat ura noastră de specialitate procesul este defin it ca fiind activitatea complexă
realizată de instanță , părți si al ți participanț i, precum si rap orturile ce se stabilesc între aceste
organe sau persoane î n scopul restabilirii drepturilor si intereselor încălcate sau contestate2. El
poartă denumirea de proces civil in cazul în care activitatea de jurisdicție se realizează în tr-o
cauză civilă concretă .
Procesul civil reprezintă , în esenț a sa, activitatea tuturor persoanelor ș i organe lor de
stat care participă la dezbaterile ce au loc în vederea apărării și realiză rii drepturilor si
intereselor civile inc ălcate sau nerecunoscute și deduse judecaț ii.
Într-o form ulare de amănunt noț iunea de proces civil reprezintă “ activitatea desfasurată în
baza legii de că tre instan ța de jude cată sau alte organe de jurisdicție, părțile interesate ,
organele de executare silită , alte organe și persoane ce participă la această activitate ,

1 Stoenescu Ilie , S. Zilberstein. Tratat de drept procesual civil , editia a II – a , revăzută și completată, vol. I ,Edit.
Didactica si pedagogică , Bucuresti, 1975, p.13 -14.
2 I. Leș, Tratat de drept procesual civil , Editura CH Beck , Bucure ști, 2010, p. 9.

2
precum ș i raporturile ce se stabilesc între aceștia , în vederea realizării sau stabilirii
drepturior ș i intereselor civile supuse judecăț ii și executării hotărârilor pronunț ate”3
Pe întregul să u par curs, procesul civil traversează mai multe faze , care reprezintă totodată
etapele sale distincte de la începutul și pană la terminarea sa. Astfel , procesu l civil parcurge
în mod obișnuit – nu însă și în mod necesar – două mari faze : prima dintre ace stea se
concretizează în faza judecații propriu -zise , în fața instantei de judecată de fond , în mod
obligatoriu și de control judiciar în mod facultativ , care se sfârșește prin darea unei hotărâri
definitive și irevocabile , urmând ca a doua fază să se concretizeze în procedura executării
silite î n cadrul c ăreia hotărârea definitivă și irevocabilă este adusa la indeplinire de organe le
de executare , din ordi nul și sub controlul instanței de judecată .
Așadar, pentru ca afirmațiile ce se fac în drept să fie cons iderate ca adevă rate, trebuie să
fie dovedite .
În literatura juridică și în practica judiciară, noțiunea de probă este folosită sub mai multe
accepț iuni4. Astfel, într -un prim sens , prin probă se inț elege acțiunea prin care se poate
ajunge la stabi lirea faptelor sau împrejurărilor care au dat naștere conflictului dintre părțile î n
litigiu5; privită din acest punct de vedere , noțiunea de probă este legată de ideea de sarcină a
probei.
Într-un al doilea sens , prin probă se înț elege mijlocul prin care, în cauzele supuse
judecăț ii, se poate ajunge la stabili rea adevărului; sub acest aspect, noțiunea de probă se referă
la mijloacele de probațiune judiciară admise de lege ; înscrisuri, depozițiile martorilor,
mărturisirea une ia dintre părț i, cercetarea la fa ța locului, expertiza, etc.
Într-un al trei lea sens, prin noțiunea de probă se ințelege rezultatul acțiunii de probațiune
judiciară; în sensul acesta se spune că proba este completă sau incompletă, convingătoare sau
neconvingă toare , etc.
În mod obi șnuit, noțiunea de probă este folosită în cel de -al doilea sens, adică în ințelesul
de mijloace de probațiune judiciară .
Pentru a desemna operația de producere a probelor î n justi ție și rezultatul acestei a, în
limbajul judiciar se întrebuințează ș i expresia de probaț iune.
În Codul de procedură civilă se întrebuințează expresia de dovadă în locul celei de prob ă.
Aceasta din urmă este mai mul t folosită în practica judiciara și în literatura de specialit ate.

3 Gheorghe Durac , Drept procesual civil , Editura Junimea, Iaș i, 2004, p.14.
4 Dumitru Radu , D. Const. Tudurache – Probele în procesul civil , Editura Ankarom, Iași, 1996, p.11.
5 A se vedea Gabriel Boroi, Administrarea dovezilor în Codul de procedură civilă comentat si adnotat , de
Gabriel Boroi și Dumitru Rădescu , Editura All, București, 1994, p. 254.

3
Din punctul de vedere al părț ilor, probele sunt mijloace f olosite pentru a convinge judecătorul
asupra existenț ei sau inexistenț ei unor fapte relevante penru procesul civil.

2. Notiunea si importanta probelor in procesul civil

Deci, î n drept , se numesc probe toate mijloacele pe care o persoană le poate întrebuința
spre a dovedi și stabili în justiție un drept al său , sau fapte din care derivă un drept al sau.
Când o persoană dorește să dovedească un drept al său împotriva altei persoane, ea trebuie, î n
principiu, să stabilească faptele sau actele din care s -a născut dreptul respectiv6.Exemplu:
dacă o persoană pretinde că are un dre pt de proprietate, ea trebuie să stabilească vânzarea ,
donația, etc., din care izvorăște un drept al să u.
Cât privește efe ctele, adică drepturile care izvoră sc din faptele sau actele stabilite, competența
exclusivă î n aplicarea lor revine judecătorului. Ca urmare, justiț iabilii trebuie să stabilească
numai izvoarele dreptului ce pretind, adică actele ș i faptele care au creat d reptul, iar
judecătorul va stabili consecinț ele lor juridice potrivit adagiului “da mihi factum, dabo tibi
jus”( dă -mi faptele, îți dau dreptul).
Din cele expuse rezultă importanța hotărâtoare pe care o au probele în procesul civil și
în general în domeniul juridic.Acest lu cru este foarte bine demonstrat prin adagiul latin “
Idem est non esse aut non probari ” (absența unei probe este egală cu absența
dreptului).Această maximă , care ș i-a pa strat actualitatea, demonstrează importanța
covârșitoare a probelor în orice si stem judiciar.Adagiul roman amintit șochează la prima
vedere pentru că semnifica că cel care nu își demonstrează dreptul se află în aceeași situaț ie
cu cel care nu este titularul unui drept
Fară probe , drepturile co ntestate ar fi simple posibilități teoretice, însă dreptul
subiectiv ș i proba sunt no țiuni distincte, căci, chiar și lipsit de orice probă ,dreptul subiectiv
există ș i poate fi realizat independent de orice proba, dacă nu este contestat ș i dacă obligația
corelativă este executată de bunăvoie de că tre debitor.
Totodată, de existenț a probelor depinde nu numai stabilirea faptelor , ci și calitatea
hotărârilor judecătorești pronunțate. Fără existența probelor, activitatea judiciară nici nu poate
fi , adesea, co ncepută. Probele concură :la stabilirea adevă rului, la form area convingerii intime
a judecă torului și la pronunțarea unor hotărâri temeinice și legale. Ele conferă instanț elor

6 C. Hamangiu, R. Bălănescu, A. Băicoianu, Tratat de drept civil român , Ediție îngrijită de D. Rădulescu, vol.I,
Editura All, București, 1996, p.124.

4
superioare posibilitatea de a exercita un control eficient asupra t emeiniciei și legalității
hotărâ rii atacate.
Numai dacă se sprijină pe dovezi întemeiate și apreciate ca atare , hotărârile pronunțate de
instanț ele inferioare vor rezista controlului exercitat de instanțele ierarhic superioare; în caz
contrar hotă rârile în car e din probele administrate nu s-a putut trage o concluzie justă sau
anumite fapte au fost declarate ca fiind stabilite fără a avea dovezi suficiente, în urma
administră rii de noi probe in apel, pot fi desfiin țate.De asemenea, dacă soluția dată î n cauz ă
este rezultatul unei greșeli grave de fapt, decurgând dintr -o apreciere eronată a probelor
administrate, sau rezulatul omisiunii instanței de a se pronunț a asupra unei do vezi
administrate, care era hotărâ toare pentru dezlegarea pricinii, î n recurs, asemen ea hotărâ ri pot
fi casate.7
Penru ca instanța să poată soluționa, în materie civilă, conflictul dintre parțile litigante,
ea trebuie să cunoască faptele și imprejurările care au dus la naș terea litigiului.
Cunoașterea acestor fapte și împrejură ri se face prin probaț iunea judiciar ă. Aceasta implică
în conținutul său următoarele două aspecte: s tabilirea prin mijloace de probă admise de lege a
actelor și faptelor care au dus la naș terea conflictului, iar cel de -al doilea aspect: desprinderea
de că tre judecător a consecinț elor ce decu rg din stabilirea acestor acte și fapte juridice, adică a
drepturilor și obligațiilor părț ilor.
Prin urmare, probele se adresează judecătorului, lucrând asupră calitaților sale de percepție
și raț ionament; el este acela c are , pe baza probelor administrate, în cauza pe care o judecă,
trebuie să -și formez e intima convingere despre adevăratele raporturi dintre pă rti si să se
pronunțe asupra existenței sau inexistenț ei lor.

3. Subiectul si obiectul probelor in procesul civi l

Subiectul probei
Subiectul probei este prin urmare judecă torul căruia i s -a încredinț at spre solu ționare cauza
și în conștiința că ruia are loc transforma rea faptelor subiective din viață, în adevă r subiectiv.
După cum reiese și din secț iunile pre zentate anterior, prima problemă pe care o ridică
probațiunea este ace ea de a se determina ce trebuie și ce poate fi probat , problemă căreia î i
corespunde obiectul probei .

7 Dumitru Radu, D. Const.Tudurache, op. cit ., p.12.

5
Prin obiect al probei se ințelege ansamblul actelor și faptelor ce urmează a fi stabilite
într-o anumită cauză pentru ca aceasta să poată fi just so luționată .
Obiect al probaț iunii judiciare poate fi orice act sau fapt cu semnificație juridică din care se
poate deduce naș terea, modificarea sau stingerea raport urilor juridice civile litigioase.
Normele juridice pot constitui obiect al prob ei. Este vorba despre legea străină .
Aceasta nu se bucură de aceeași prezumție de cunoaștere ca si legislația internă sau ca
dreptul inter național aplicabil în ordinea inte rnă. Legea străina se aplică în fața instanț elor
judec ătorești române în condiț iile stabilite prin normele conflictuale cuprinse î n Legea
nr.105/1992. J udecătorul aplică din oficiu normele care desemnează legea străină aplicabilă
litigiului , dar, odată ac easta declarată aplicabilă, trebuie să fie probate existența si conț inutul
ei.
Se consideră însă, că nu constituie obiect al probei hotărârile Înaltei Curti de Casație și
Justiție, precum și deciziile Curții Constituționale , î ntruc ât judecătorul est e obligat să le
cunoască .
Spre deosebire de normele juri dice , elementele de fapt, adică actele sau faptele juridice
trebuie probate. Totuș i, nu orice fapt juridic trebuie și poate să constituie obiect al probei.
Pentru determinarea faptelo r ce pot forma obiectul probei, în docrină s -au propus mai
multe clasifică ri:
Într-o primă clasificare, acestea sunt: faptele generatoare de drepturi și obligaț ii, faptele
modi ficatoare de drepturi si obligaț ii, fapte e xtinctive de drepturi si obli gații ș i faptele de
ineficacitate .8
Într-o a doua clasificare, faptele care trebuie dovedite pot fi : materiale ș i psihologice.
Faptele materiale sun t faptele care se exteriorizează , ca de exemplu, cauzarea unui
prejudiciu unei persoane pri n vătămare corporală , distrugerea unei cladiri, ră nirea unui
animal, etc,(fapte ale omului) , sau cauzarea unui prejud iciu ca rezultat al unei inundaț ii,
cutremur, furtuna, etc.(evenimente ale naturii).
Faptele psihologice sunt faptele care nu se p ot exterioriza , ele fiind deduse din rezultatul
lor.Constituie fapte p sihologice: dolul, reaua -credință, voința de a vătă ma, etc.9
Pot fi dovedite faptele definite sau determinate , atât cele pozitive cât și cele negative .
În literatura j uridică veche s -a susținut că faptele negative (care constau în nesăvârșirea
unui act sau a unei acțiuni ori î n neproducerea unui eveniment ) nu pot forma obiectul probei
și că ele dispensează de sarcina dovezii pe cel care le invo ca în sprijinul pretenț iei sale.

8 Maria Fodor, Probele în procesul civil ,Editura All Beck,București, 2006,p.22.
9 Dumitru Radu, D. Const. Tudurache, op. cit . p.16.

6
În doctrina recent ă10se recunoaște unanim că faptele negative determinate pot și trebuie
să fie dovedite de cel care își întemeia ză pretenț ia pe asemenea fapte.
Argumentul instantei supreme , potrivit căruia dovada neplății integrale a prețu lui ar fi o
dovadă negativă și imposibilă , este nefondat, deoarece faptele negative care nu sunt ș i
nede finite pot fi probate, astfel că î n speță trebuia să se facă dovada pozitivă a prețului
convenit de părți si cea a efectuării plății parțiale. Însă , sub aspectul sarcinii probei, instanța a
distribuit corect această obliga ție, ținâ nd cont de principiul, potrivit căruia, creditorul trebuie
să dovedească numai existența creanț ei , iar debitorul efectuarea plaț ii.
Faptele negative pot fi dovedite, de cele mai multe ori, prin proba faptelor pozitive
contrare.
De exmplu, într -o cerere în tăgăduirea paternității, soțul care combate prezumția legală de
paternitate, va putea stabili faptul negativ că n -a avut relații intime cu soț ia sa în perioada
legal ă de concepț ie, prin dovedirea faptului pozitiv contrar al imposibilității de coabitare sau
de concepț ie.
Cât priveș te faptele nedefinite , atât cele p ozitive câ t și cele negative nu pot fi dovedite,
însă acestea nu interesează într -un proce s civil , unde este vorb a întotdeauna de fapte
determinate.
De exemplu, faptul că o persoană nu a fost niciodata într -o anumită localitate este aproape
imposibil de dovedit.De asemenea, este foarte greu de dovedit faptul că o persoană ar fi fost
prezentă tot timp ul într-o anumit ă localitate .
Fapt ele cunoscute personal de judecă tor, din alte împrejurîri decât din administrarea
probelor în fața instanț ei, formează obiect al probei.
În această situație, judecă torul nu poate respinge probele solicitate de p arti pentru dovedir ea
faptelor respective și nici nu -și poate întemeia hotărârea pe cunoștiinț ele sale despre aceste
fapte.
În cazul în care singurul judecător cunoaș te an umite fapte indispensabile soluționării
procesului, el trebuie să renunțe la poziția sa de judecă tor , devenind martor. Prin ascultarea sa
ca martor, judecă torul de vine incompatibil de a mai soluționa cauza respectivă . (art.24, alin.2
C proc. civ.)
Există însă și fapte în legătură cu care sunt necesare unele lamuriri11. Este vorba d espre :
faptele necon testate, faptele notorii ș i faptele legalmente constatate (prezumtive).

11 Maria Fodor, op. cit., p.27.

7
Sunt considerate fapte necontestate acele fapte cu privire la existența cărora toate părțile
din proces sunt de acord. Spre exemplu, într -o cerere de ieș ire din indiviziune par țile își
recunosc reciproc calitatea de coindivizari. Î n principiu, deci, faptele necontestate nu trebuiesc
dovedite.
Însă, în măsura în care judecătorul nu și -a format convingerea că faptele necontestate
corespund realitații, el va putea cere pă rților să aducă probe î n completare sau le va ordona
din oficiu.
Ca urmare, faptele ce pot f orma obiect al probei trebuie să fie contestabile și contestate,
tăgăduite de partea adversă . Sun t astfel faptele asupra existenței cărora p ărțile din litigiu nu
sunt de a cord. De exemplu, într -o acțiune având ca obiect plata unor despăgubiri, pă rtile nu
sunt de acord asupra fa ptei care a cauzat prejudiciul și nici în ceea ce privește î ntinderea
acestuia.
Faptele notorii sunt faptel e cunoscute de un numă r mare de persoane. Ele vor fi
reținute ca atare , părțile urmâ nd a fi dispensate de a administra probe pentru dovedirea lor. De
exemplu, faptul că la o anumită dată a avut loc un cutremur de pamânt sau o inundație, într -o
anumită localitate, este cunoscut de toate perso anele din localitatea respectivă .
În situația î n car e pentru aplicarea unei dispoziții legale se cere ca un fapt să fie
notoriu, partea interesată trebuie să dovedească notorietatea acelui fapt. Pro ba nu va av ea ca
obiect faptul însuși, ci î mpreju rarea că acel fapt este în general cunoscut de toată lumea de pe
o anumită întindere teritorială .
Odată stabilită notorietatea, partea care invocă faptul notoriu va fi scutită de dovada acestuia.
Chiar și în cazul î n care nu este vorba de aplicarea unei di spoziț ii legale condiționată de
notorietatea unui fapt, instanța se poate sprijini în soluția sa pe notorietatea dovedită a acelui
fapt.
Faptele legalmente constante sunt faptele pe care legea însăși le c onsideră ca
existente, i mpunandu -se judecătorului, și deci, do vedirea lor nu mai este necesară .
Este cazul prezumțiilor legale, în care existenț a faptului generator de drepturi este indusă de
legiuitor din anumite fapte vecine și conexe și impusă ca sigur ă judecătorului, până la dovada
contra ră sau fără această posibilitate.
Faptele stabilite în materialitatea lor în instanța penală nu mai pot forma obiect al probei în
instanț a civil ă, nici pentru co nfirmarea lor care ar fi inutilă ș i nici pentru infirm area lor care ar
fi inadmisibilă, î ntrucât art.22 alin.1 C. proc. pen. prevede că hotărârea penală definitivă are
autoritate de lucru judecat în fața instanț ei civile, cu privire la existenț a faptei, a persoanei
care a savarșit -o și a vinovăț iei acesteia.

8
Prezumț iile legale relative sunt realită ti de fapt pe care legea le consideră ca existente ,
impunandu -se judecă torului ca find sigure, dar numai până la proba contrară .
În afara prezumțiilor legale,în probaț iune se mai pot utiliza si prezumț iile simple , care
sunt concluzii raț ional e ale unui silogism și îndeplinesc o funcție echivalentă cu cea a
probelor, dacă sunt precise, univoce ș i categorice.
De regulă, inițiativa deplasă rii obiectului probei se ia de către părț ile ca re au sarcina
probei, însă ea poate fi luată și de judecă tor, deoarece, potrivit art.129 C. proc. civ., el are
îndatorirea de a starui prin toate mijloacele legale pentru a descoperi adevărul în cauză .
Așadar, a cesta , poate pune din oficiu, î n dezbaterea părților orice f el de pr obleme, ordonând
toate măsurile care pot lămuri instanța. Dintre faptele puse în discuția părților, judecătorul
poate a lege fapte vecine , conexe cu faptul generator, în vederea obținerii unor prezumț ii
relative la faptele de dovedit.12
Procedeul deplasă rii obiectului probei este specific prezumțiilor simple. Î ntr-o serie de
cazuri, acesta este prevăzut în mod obligatoriu de lege.
Așa cum am arătat este cazul prezumț iilor legale.
De exemplu: cât privește prezumț ia de paternita te , p revăzută de art. 53 C. fam., legea
stabilește legătura de vecinătate și conexitate între faptul nașterii copilului î n timpul c ăsătoriei
și faptul că tatăl copilului este soțul mamei , impunând părților ș i judec ătorului concluzia
paternitații soț ului mamei, ce rezultă din dovedire a faptului vecin si conex al nașterii copilului
în timpul căsă toriei, cu posibilitatea pentru soț de a tăgă dui aceast ă prezum ție legală de
paternitate.
Deplasarea intervine deci când dovada nu este cu putință . Obiectul probei poate fi deplasat
și în cazul câ nd proba fap tului generator ar fi imposibilă fie prin voința unilaterală a unei
părți, fie prin convenț ie intre p ărți, fie prin vointa judecă torului sau cea a legiuitorului.
Prin voința unilaterală, părț ile sunt l ibere să facă dovada faptelor pe care -și sprijină
pretenț iile folosind mijloa ce pe care le socotesc de natură a determina convingerea
judecă torul ui.
Vorbind î ntr-un sens mai larg însă , deplasarea obiect ului probei nu este independentă de
procedeul probator fo losit,constitu ind ceva facultativ, partea putându -l folosi numai dacă vrea
.De regulă , ceea ce se dovedeș te nu este faptul generator ci faptul probator.
În concluzie13, obiectul probei poa te fi deci deplasat de o singură parte sau de ambele
părți, d e judecător ca ș i de legiuitor. O astfel de proba însă, în care existenț a unui fapt se

12 E. Mihuleac, Sistemul probator în procesul civil , Editura Academiei , București 1970, p.70 -101.
13 E. Mih uleac , op. cit ., p.112.

9
deduce din stabilirea realita ții unui alt fapt, nu ne permite sa obț inem o certitudine , pentru că,
în primul rând, oricât de strâns ar fi raportul de vecinătate și cone xitate î ntre doua fapte ,
dovada realitaț ii unuia dintre ele n u implică , în mod necesar, existenț a celuilalt ; în al doilea
rând, faptul generator nefiind dovedit direct, ci prin folosirea unor pro cedee logice, la un fapt
conex și vecin, aprecierea adev ărului se va face î n raport cu gradul de conexitate între fapte și
cu corectitudinea construcției raț ionamente lor.

4. Sarcina probei in procesul civil.

A restabili în prezent ceea ce s -a petrecut î n trecut este o operațiune dificilă. De aceea,
îndatorirea de a face dovada se ș i nume ște sarcina probei.
Aceasta nu apasă însă î n mod egal pe umerii ambelor parți din proces. Ea este mult mai
împovărătoare pentru aceea din părț i care trebuie să facă dovada î naintea celeilalte .
Într-adevăr, p artea căreia îi incumbă mai întâ i sarcina probei trebuie, prima, să
restabilească faptele să vârșite sau produse î n trecut pe care își întemeiază pretenț iile,
respect ând regulile probațiunii judiciare, pe când cealaltă parte n -are d ecât să astepte
efectuare a acestei probațiuni, pe care urmează să o combată .
În cazul î n care dovedirea faptelor generatoare de drepturi din trecut este deosebit de
dificilă, partea care are cea dintâi sarcina probei este expusă de la î nceput pericolului d e a
pierde proce sul, căci dacă nu va reuși să -și dovedească pretenț iile acestea vor fi respinse, iar
câstig de cauză va avea cealaltă parte care nu a depus nici un efort și a stat în expectativă . În
asemenea cazuri, rezultat ul procesului poate depinde de î mprejurarea că s arcina probei revine
mai întâi uneia sau celeilalte pă rti.
Iată de ce problema de a stabili căreia dintre părți îi incumbă mai întâi sarcina probei
prezintă o importanță de prim ordin în practică ș i constituie una din problemele fundamentale
ale d reptului.14
Într-un proces există trei personaje : reclamantul, care intentează actiunea, pârâtul contra
căruia aceasta este introdusă și judecă torul, care are misiunea de a spune dac ă cererea este
fondată. Sarcina probei constă în a ș ti care di ntre aceste personaje trebuie să caute și să aducă
proba preten țiilor.

14 A. Ionașcu, Probele în procesul civil , Editura Științifică, București, 1969, p. 44.

10
Astfel, art.1169 C. civ. consacră regula potrivit căreia “ cel ce face o propunere înaintea
judecații trebuie să o dovedească”. Din această regulă rezultă că oricine invocă un drept, un
fapt, trebuie să il dovedească .
Cronologic, reclamantul este p rimul care are sarcina probei, întrucâ t procesul civil este
pornit de că tre acesta prin i ntroducerea cererii de chemare în judecată. Pârâ tul nu are de facut
nici o dovadă , atâta timp câ t nu face nici o propunere instanței de judecată, ci doar neagă
dreptul pretins de reclamant. Numai dupa ce reclamantul a f ăcut dovada faptelor pe care -și
întemeiază pretenția, pâ râtul trebuie sa iasa din pasivitate și să se apere, criticâ nd probele
aduse d e reclamant și solicitând respingerea acțiunii ca nefondată sau neintemeiată. În această
ultimă situatie sarcina probei o a re pârâ tul, deoarece el este cel care face o afirmație înaintea
judecaț ii.
În practică este puț in probabil ca o parte să astepte neutră până la momentul în care
afirmațiile celeilalte părți caștigă teren, moment în care ar trebui să înfaț iseze fapte
suplime ntare, destinate să încline din nou balanța î n favoarea sa.
În consecință, așa cum se apreciaza î n doctrin ă15, “adevărul nu se obține prin elimină ri
succesive, ci el este produsul căutărilor comune ale parților interesate”. Esențial este gradul de
încredere pe care probele reușesc să -l inspire judecă torului.
Sunt situaț ii în care pârâtul are mai intâ i sarcina probei . Este cazul excepțiilor invocate
de către pârât pentru a paraliza pretenț iile recl amantului. De exemplu: prescripț ia, puterea
lucrului judecat, litispendența. În aceste împrejurări, sarcina probei revine mai întâi pârâ tului,
deoarece el este cel c are face o propunere înaintea judecătorului, transformându -se astfel î n
reclamant in raportul probatoriu.
Când pârâ tul introduce o cerere reconvențională sau o cerere de chemare în garanție a
unui terț, el se transformă în reclamant atât în instanță cât și î n rapor tul probatoriu, aplicandu –
i-se în întregime regula comună privind sarcina probei. În această situaț ie, reclamantul din
cererea d e chemare în judecată va avea sarcina probei după ce pârâ tul și-a dovedit
afirmaț iile.16
Regul a privind sarcin a probei rezultă, așa cum am arătat mai sus, atât din reglementările
legale cât și din logică ș i echitate.
Între reclamantul care doreș te să schimbe o situa ție ce există și pârâtul care beneficiază de
aceasta , mai demn de protecția legii, până la efec tuarea probațiunii, este pârâtul care are în
favoarea sa situația de fapt – ce corespunde în general situaț iei de drept – decât reclamantul

15 S. Deleanu, Probele în dreptul comercial , în R.D.C. nr 2/1992, p. 36.
16 V.M. Ciobanu, Tratat teoretic și practic de procedură civila , vol. II, Editura Național,Bucuresti 1997, p.155.

11
care formulează doar pretenț ii. Cel care introduce o cerere în justiție solicită să se constate că
actuala stare de fapt este neconcordantă cu cea de drept și, ca urmare cere să se modifice în
favoarea sa situația respectivă. Însă această pretenț ie nu poate fi acceptată de instanț a decât
dacă este dovedită, adică reclamantul trebuie să îl convingă pe judecător că el are dreptate.
Indiferent că se pretinde un d rept real sau un drept de creanță, se va presupune că actuala
stare de lucruri de care beneficiaz ă pârâtul, dar a cărei schimbare o solicită reclamantul,
corespunde adevă rului .
Odată ce pretenț ia reclaman tului pare a corespunde realitații, prin mijloacele de probă
produse, situația prezumată la declanșarea litigiului și favorabilă pârâ tului es te înlocuită cu o
altă situație, favorabilă de data aceasta reclamantulu i , care va avea castig de cauză, dacă
pârâtu l nu va dovedi că noua situație nu este reală .
Prin urmare, fiecare parte, atunci când invocă un fapt nou în sprijinul petenției sau
apărării sale, trebuie să -i dovedească existenta.
Regula privind sarcina probei se aplică orică rei persoa ne care pretinde un fapt sau un
drept, cu orice titlu, așa că aceasta nu poate fi limitată doar la protagoniș tii principali ai
procesului.
Simplele prezumț ii nu sunt suficiente pentru a stabili proprietatea unui bun sau pentru a
fonda un drept.De a ceea, anumite fapte legate de absența probelor cum ar fi denunțarea
calomnioasă sau mărturia mincinoasă sunt sancț ionate de lege.
De regulă, î ntr-un proces obișnuit, sarcina probei se împarte între reclamant și pârâ t. Mai
exact, această sarcină re vine mai î ntâi reclamantului apoi pârâ tului.
Se întalnesc însă, situații în care parțile au o poziț ie de egalitate cu privire la sarcina
probei . De exemplu, într -o cerere în granițuire (prin care se urmarește aș ezarea hotarului
dintre fondurile limitrofe prin fixarea de semne vizibile) în care fiecare dintre părți are dublul
rol de reclamant și pârâ t , acțiunea fiind, așa cum se apreciază î n doct rină un “judicium
duplex”.
Tot la o judecată dublă dă naștere și partajul judiciar. Pârâtul fiind ș i el c onsiderat ca
reclamant, deoarece poate obț ine “condamnarea” reclamantului inițial, chiar fără să se fi
îndreptat cu o cerere î mpotriva lui.17
Cât priveș te repartizarea sarcinii probei între reclamant și pârât, în doctrină s -a pus
problema întinderi i obligației fiecăreia dintre părți, adică ce elemente trebuie să dovedească
unul și ce elemente trebuie să dovedească celălalt, desprinzâ ndu-se urmatoarele formule:

17 V. M. Ciobanu, G. Boroi, Drept procesual civil. Curs selectiv pentru licență , Editura All Beck, Bucuresti 2002
si 2003 , p. 201.

12
reclamantul va face proba cree rii raportului juridic dintre el și pârât, (dovedind că s -a încheiat
actul juridic, sau că s -a savârș it faptul sau s -a produs evenimentul); pârâtul va invoca și va
dovedi, după caz, fie faptele care au dus la ineficacitatea faptului generator de raport juridic
(incapacitatea de exercițiu, viciile de consimțămâ nt), fie faptele care au modi ficat raportul
juridic dintre părți ( cesiunea de creanță, subrogaț ia), fie faptele care au stins raportul juridic
dintre ele ( plata, compensaț ia, remiterea de datorie, confuziunea) ori faptele obstacol care au
impiedicat crear ea acestui raport (cauza ilicită , frauda la lege) sau care au stins dreptul la
acțiune î n sens material ( prescripția extinctivă). Dacă din aceste formule nu reiese cui revine
sarcina probei, precum și atunci când se pune din oficiu în discuția părților o împr ejurare de
fapt , judecătorul poate hotărî care dintre p ărți să facă proba.
În anumite cazuri, judecă torul poate dispune ca reclamantul să facă o probă care, în mod
normal, revine pârâtului sau invers. În aceste situații, judecătorul trebuie să aibă în v edere
după cum una sau alta din parți poate face proba mai ușor și mai bine, precum ș i respectarea
regulii înscrise î n art. 1169 C. civ.
Ca urmare, regula s tatornică î n art. 1169 C. civ. t rebuie completată cu îndatorirea
judecătorului de a stă rui prin toate mijloacele legale î n vederea descoperirii adevarului ș i cu
dreptul acestuia de a ord ona probele pe care le consideră necesare, chiar dacă parț ile se
împotrivesc ( art. 129, C. proc. civ ). Obligația judecă torulu i de a colabora la aflarea
adevăru lui este îndependentă de sarcina probei.
În doctrină 18 s-a subliniat ca “dacă reclamantul nu este solidar în efortul de a proba, el
rămâ ne singurul sancționat în caz de eșec, deoarece dacă nu administrează probe care să
convingă pe judecător, cu t oată eventuala colaborare a adversarului și în pofida rolului activ al
judecatorului el va pierde procesul, iar adversarul va triumfa.” Într-o speță , s-a reținut că
reclamanta nu a putut să -și dovedească pretențiile formulate nici în fața primei instanțe, nici în
apel, iar rolul activ al instanțelor a devenit inoperant, neputând să funcț ioneze, de vreme ce
reclamantul nu și -a îndeplinit obligația prevazută expres de art. 1169 C. civ. , și anume de a -si
dovedi pretențiile formulate, sarcina probei în proces ul civil, ca și în cel co mercial,
incumbând, în primul râ nd, reclamantului .

18 V. M. Ciobanu , op. cit . vol II, 1997, p.155.

13
Rasturnarea sarcinii probei

Pârâtul, în această calitate are primul sarcina probei, spre deosebire de excepții și cererea
reconvențională, unde are mai întâi sarci na de a proba pentru că dobândeș te calitatea de
reclamant.
Doctrina opineaz ă19 că sarcină probei este rasturnată ca urmare a stabilirii unor prezumț ii
legale , t recând de la cel care trebuia să o facă, la partea adversă .
Art. 1202 alin.1 C. civ. prev ede că : “ Prezumția legală dispensă de orice dovadă pe acela în
favoarea căruia este facută ”.
Cu alte cuvinte, dispensând de dovadă pe beneficiarul prezumț iei, oricare ar fi poziția sa în
proces, și dând celeilalte părti posibilitatea să rastoarne prezum ția, legea , în realitate operează
o răsturnare a sarcinii probei. Însă, aceasta este strict exactă numai în cazul prezumț iilor
relative, care permit proba contrară , a prezumțiilor absolute care pot fi dărâmate prin
mărturisire, precum și î n cazul prezumți ilor calificate ca in termediare sau mixte, deoarece
împotriva prezumț iilor absolute irefragabile legea interzice dovada contrară (art. 1202, alin. 2,
C. civ.)
Așa cum se apreciază î n doctrin ă20, afirmaț ia legiuitorului din textul art. 1202 C. Civ.
”…dis pensă de orice dovad ă…” nu este exactă, deoarece beneficiarul prezumț iei tot trebuie
saădovedească ceva, și anume faptul vecin și conex pe care se sprijină prezumț ia respe civă.
Astfel, în cazul prezumțiilor legale relative, când legea presupune că stă rii de fapt îi
corespunde o anumită stare de drept, beneficiarul prezumției trebuie să dovedească numai
faptul din care decurge prezumția, iar partea potrivnică, dacă dorește să rastoarne această
stare, este obligată să administreze proba contrara. De exem plu, pentru rap orturile
patrimoniale dintre soți, art. 35, alin. 2, C. fam. instituie prezumț ia de man dat tacit reciproc ,
potrivit căreia oricare dintre soți, exercitâ nd drepturi le de administrare , folosință și dispoziț ie
asupra bu nurilor comune, este pr ezumat că are și consimțamântul celuilalt soț .
Cel care doreș te să răstoarne această prezumț ie trebuie să facă dovada contrară a inexistenței
consimțămâ ntului celuilalt so ț, care nu este beneficiar al prezumției. De exemplu : într -o
cerere î n evacuarea unu i tolerat din locuința bun comun, în mod just s -a pronunțat instanța în
sensul admiterii acesteia, întrucâ t pârâtul nu a dovedit că, acționâ nd singur , reclamantul nu a

19 G. Boroi, op. cit . , p.91, V. M. C iobanu , op. cit . , vol II , 1997, p. 156.
20 V. D. Zladescu, Tratat elementar de drept civil roman. Teoria generala , vol 1, Casa Editoriala “Calistrat
Hogaș” , Bucuresti, 2000, p.251 -252 ; I. Stoenescu , Gr. Porumb, Drept procesual civil , Editura Didactic a si
Pedagogica , București, 1966 , p. 144 si urm.

14
avut ș i aco rdul soț iei sale, ceea ce presupune mandatul acesteia de a actiona în instan ță pentru
administrarea bunurilor comune .
Tot astfel, din dispoziț ia art. 1854 C. civ. rezultă că orice posesor al unui imobil este
prezumat ca fiind proprietarul imobilului. C el care dorește să răstoarne această prezumție
trebuie să facă dovada cont rara.
În cazul prezumț iilor legale absolute care pot fi răsturnate prin mărturisire, beneficiarul
prezumției va proba faptul vecin și conex pe care se sprijină prezum ția, iar partea adversă va
admi nistra interogatoriul pentru a încerca să obțină rec unoaș terea faptului contrar.21
Și în cazul prezumț iilor intermediare sau mixte, beneficiarul prezumției nu are de facut
decât proba faptului vecin și conex pe care se bazează prezumția, iar partea potrivnică trebuie
să dovedească faptul că prezumția n u corespunde realității, în cazul respectiv. De exemplu, în
contestarea recunoașterii paternității, dacă recunoașterea este contestată de mamă , de cel
recunoscut sau de descendenț ii ace stuia , sarcina probei revine pârâtului, adică autorului
recunoasterii ( sau moștenitorilor acestuia î n caz de deces ), care va trebui să dovedească
faptul că recunoaș terea d e paternitate corespunde realităț ii ( art. 58 alin. 2 C. fam . )
. Legea poat e stabili excepții de la această regulă .Asadar, în scopul ocrotirii anga jaților,
Codul muncii dispune ca “î n toat e cazurile, dovada temeiniciei și legalitaț ii desfacerii
contractului de muncă este în sarcina celui ce angajează ” (art. 21, alin.ultim ), adic ă în sarcina
pârâtului ș i nu în aceea a angajatului reclamant. Tot astf el, și în același scop, dovada
temeiniciei ș i legalita ții dispoziției de reț inere din salariul angajatului a despăgubirilor
cuvenite unitaț ii , pentru daunele aduse acesteia din vina angajatului și în legatură cu munca
sa , este î n sarcina celui ce angajea ză și în cazul în care angajatul , contestând dispoziția de
reținere, e ste reclamantul, iar unitatea pârâ tul. Deși Codul muncii se referă numai la
conflictele de muncă , consideră m 22că excepția prevăzută de art.287 C. muncii se aplică
tuturor litigiilor de muncă, întrucât acest act normativ reprezintă dreptul comun sau legea
generală î n materia dreptului muncii. Așadar, în dreptul muncii regula este că sarcina probei îi
revine angajatorului, indiferent de poziția pe care acesta o are în proces, iar dacă el nu
reușește să facă dovada temeiniciei și legalității mă surii luate, angajatul va avea caștig de
cauză .
Dar, alături de inițiativa partilor, în virtutea disponibilitații, ca principiu de bază a
dreptului nostru procesual, exist ă inițiativa instan ței judecătoreș ti in procesul civil, care
limitează principiul disponibilităț ii.

21 V. M. Ciobanu, G. Boroi, op. cit . , p. 205.
22 Maria Fodor, op. cit , p.34.

15
În virtutea rolului său activ, judecă torul este obligat să stă ruie prin toate mijloacele
legale pentru a descoperi adevărul. El are posibilitatea să intervină direct î n desfășurarea
procesului civil și să se pronunț e nu numai pe baza probelor prezentate de c ătre părți, dar și pe
temeiul întregului complex al împrejurărilor de fapt la a că ror stabilire a contribuit și instanța
de judecată .
Instanța trebuie să acord e sprijin părților în apărarea drepturilor ș i inter eselor lor, pentru
ca acestea să nu fie defa vorizate prin lipsa lor de cunoș tiințe juridice, insuficienta știintă de
carte și alte aemenea împrejură ri, care constituie și pentru instanță piedici î n descope rirea
adevărului. În cazul în care parțile nu pot să producă dovezi suficiente, instanța are dreptul să
inițieze orice probe va crede de cuviin ță pentru aflarea adevă rului.
Dar, ori de câte ori instanța inițiază o probă, ea este obligată, î n virtu tea prin cipiului
contradictorialității, să o aducă în discuția părților, deoarece î n acest mod se pot i nvedera mai
bine pentru instanță cunoașterea împrejurărilor de fapt ale cauzei și concludenț a lor.
Bineî nțeles că și dreptul instan ței de a ordona probe din ofic iu este limitat de lege:
instanța nu poate să propună o probă decât dacă aceasta este legală și admisibilă ; de pildă nu
s-ar putea propune să se dovedeasc ă cu martori î n contra sau peste conținutul unui înscris
dacă, în cazul respectiv , legea nu p ermite acest lucru.
Principalele m ijloace legale prin care instanța judecă toreasc ă își îndeplinește aceste
îndatoriri sunt prevă zute de art. 129 C. proc. civ.
Așadar, instanța are îndatorirea impusă de lege – și nu numai dreptul – de a stă rui – și nu
numai de a face încercări – în vederea stabi lirii adevărului , și evitarea oricăror greșeli în
cunoaș terea faptelor, folosind î n acest scop toate mijloacele pe care legea i le pune la
dispoziț ie.
Prin asigurarea ajutorului față de părți î n efectua rea prob ațiunii, instanț a con tribuie la
asigurarea egalitătii depline a acestora în proces și la garantarea deplină a realiză rii dreptur ilor
lor subiective. Cu toate că î n textul art. 129 C. proc. civ. se prevede că instanț a are numai
dreptul de a uza de a ceste mijloace – așa cum reiese din expresiile “este in drept” sau “ va
putea ordona” – în realitate el este chiar obligat să le folosească .
Unul din mijloacele prevă zute de art. 129 C . proc. civ. este dreptul judecătorului de a pune
întrebări parț ilor. Din ră spunsurile acestora se pot obț ine date, explicații și lămuriri care pot să
contribuie la clarificarea situației de fapt, la precizarea împrejurărilor, amănuntelor asupra
cărora există sau subzistă neînțelegeri între părți și cu privire la care urme ază să se stăruie î n
proba țiune. Este un mijloc important care îș i invedereaz ă eficacitatea dac ă este folosit în mod

16
chibzuit, nu numai la începutul procesului, ci în tot cursul acestuia, ori de câ te ori se ivesc
aspecte sau chestiuni ce trebuiesc limpezit e.
Un alt mijloc ind icat de art. 129 C. proc. civ. este dreptul judecătorului de a pune î n
dezbaterea p ărților “orice imprej urări de fapt sau de drept car e duc la dezlegarea pricinii” și
aceasta, chiar dacă acele împrejurări, “nu sunt cuprinse în cere re sau î ntampinare” . Din
piesele dosarului, din răspunsurile părților la întrebările judecătorului, din înscrisurile
prezentate de pă rți, din depoziț iile martorilor, din dezbateri, pot ap ărea împrejură ri de fapt sau
de drept, care nu sunt menționate în act iune sau î n întâmpinare, nici în cererile sau memoriile
înaintate de pă rți și care – cunoscute și lă murite – ar putea contribui la soluționarea procesului.
Judecătorul are dreptul de a pune în dezbaterea pă rtilor , iar acestea v or avea interesul de a
propu ne și procura probe pentru dovedirea împrejurărilor de fapt aduse astfel în discuți e.
Când faptul generator de drepturi în litigiu nu poate fi dovedit în mod direct, judecătorul,
uzând de acelaș i drept, poate pune î n dezbaterea p ărților fapte vecine ș i conexe cu faptul
generator de drepturi din cunoașterea căruia , după dovedirea lui de către pă rți, instanț a va
putea trage concluzia existenței însăș i a faptului generator.
În fine23, un mijloc important prevăzut de art.129 C. proc. civ. este dreptul ju decătorului de
a “ordona dovezile pe care le va găsi de cuviință chiar dacă părțile se împotrivesc”. În temeiul
acestui drept, președintele instanț ei va putea, de asemenea, dac ă va considera că este util
cauzei, să ordone din oficiu prezentarea unor înscri suri deț inute de persoane fiz ice sau juridice
care nu sunt părți î n proces sau să dispună cercetarea carții funciare ș i a planurilor , a
registrelor autorit ăților și a î nscrisur ilor originale depuse la instanț e sau notariate.

5. Reglementarea probelor in dreptul procesual civil .

Reglementarea probelor este real izată, în principal, î n Codul civil, Codul de procedură
civila și Codul comercial. Aceste acte normative reprezintă cadrul legal sau sediul materiei
probelor.
Codul ci vil reglementează probele în dispoziț iile art . 1169 – 1206, Codul de procedură
civilă în art. 167 – 241 iar Codul comercial în art. 46 -57.
În Codul civil ma teria probelor este reglementată în T itlul III , capitolul IX sub denumirea
“Despre probațiunea obli gațiilor și a părț ilor”, ocupandu -se de s arcina probei, admisibilitatea

23 A. Ionașcu, op. cit ., p.46.

17
și forș a pro bantă a mijloacelor de probă. În art. 1170 C. civ. se prevede că dovada se poate
face prin î nscri suri, prin martori, prin prezumț ii, prin m ărturisirea unei părți și prin ju rămâ nt.24
Dispozitiile din Codul civil referitoare la probe au aplicabili tate generală , ele constit uind
dreptul comun al probelor în materie civilă, chiar dacă sunt așezate î n titlul “ Obligatiilor”.
Codul de procedură civilă reglementează probele în c artea a II -a , titlul III, capitolul III ,
sectiunea a III -a, sub denumirea “ Administrarea dovezilor” și secțiunea a III -a “ Cercetarea
procesului în cazul administrării probelor de către avocați”, ocupâ ndu-se de mo dul de
administrare a probelor în justiț ie , mijloacele de probă de care nu s e ocupa Codul civil
(expertiza și cercetarea la faț a locului) și asigurarea dovezilor.
Codul comercial cuprinde dispoziții referitoare la probe în titlul 5 intitulat “Despre
obligațiunile comerciale î n general”, art . 46-57. Art. 4 6 din Codul comercial prevede că
obligațiunile comerciale ș i libera țiunile se probeaz ă : cu acte autentice, cu acte sub semnatură
privată , cu fact uri acceptate, prin corespondență , prin telegrame, cu registrele pă rților, cu
martori, de câte ori autoritatea judecătorească ar crede că trebuie să admită proba testimoniala
și aceasta chiar î n cazurile prevă zute de art. 1191 C. ci v. , prin alte mijloace de probă admise
de legea civilă .
Așa cum rezultă din d ispoziț iile art.1 Cod co mercial ș i ale art. 721 C. proc. civ. ,
dispozitiile Codului co mercial se completeaz ă cu cele ale Codului civil și cu cele ale Codului
de procedură civilă , care reprezintă dreptul comun, însă legea comercială se referă și la
mijloace de probă nereglementate de legea civilă și procesual civilă , cum sunt fa cturile
acceptate, telegramele și registrele părț ilor.
Dispoziț ii referitoare la probe se mai găsesc și în acte normative cu caracter special față
de Codul civil și Codul de procedură civilă , cum ar fi : Legea nr. 116/1996 privind actele de
stare civila , Codul muncii, Codul familiei etc.
In lieratura juridica s-a discutat dacă material probelor este de resortul dreptului substantial
sau de al celui formal, procedural. De lege ferenda, s -a propus ca pro bele sa fie reglementate
numai în Codul de procedură civilă .
Autori25 care sustin teza caract erului mixt al probelor arata că, deș i probele se fo losesc în
mod obisnuit în proces , ele interesează în cel mai ă nalt grad dreptul civil, deoarece
eficacitat ea unui drept este in functie de probele care stabilesc existenta sa. Apoi, sunt
numeroase cazuri le in care probele se utilizează și î n afara de orice proces ( de exemplu, ce l

24 Dovada nu se mai face prin jurământ în urma abrogării prin Decretul nr. 205/1950 a dispozitiilor care îl
reglementau și anume art. 1207 – 1222 C. civ. , art. 226 – 234 C. proc. civ. Si art. 53 C.com.
25 M. Planiol, G. Ripet, Traite pratique de droit civil francais , Paris, 1931, nr. 1407, p.743.

18
ce a fost casatorit trebuie să dovedeasca în fața ofițerului de stare civila că a fost desființată
sau desfacută căsă toria anterioara).
Autorii care sustin reglementarea probelor in Codul de procedura civila arata ca material
probelor ar trebui sa fie rezervată exclusive procedurii civile, căci probele se fac în general în
fata justiț iei, cu ocaz ia unui litigiu. Daca este adevărat că î n materie civil ă probele se folosesc
și în afară de orice proces și ca unele dintre ele se preconstituie in vederea unui proces, care se
poate san u survina, este totusi neindoielnic ca probele isi indeplinesc rolul lor principal in
cadrul procesului, in caz de nesocotire sau de incalcare a drepturilor.
Vechile reglementari, potrivit carora probele apartin dreptului civil, corespund unei
conceptii care priveste probele, in mod exclusiv, din punc t de vedere al partilor , ignorand
rolul essential al judecatorului in probatiune si mai ales semnificatia dovezilor in realizarea
justitiei. 26
In dreptul anglo -saxon, probele sunt reglementate, atat in materie civila cat si in materie
penala intr -un cod numit Codul probelor. In S .U.A. probele sunt reglementate î ntr- lege
specială numita Law of evidence .
Proiectul Noului Cod civil roman nu r eglementeaza mijloacele de probă. El contine î n
art. 946-956 dispoziț ii comune privind forma contractul ui , iar î n art. 957 -958 unele norme
particulare relative la inscrisurile pe suport informatic. Important este de aratat ca prin art. 954
care reglementeaza dovada contractului , a fost actualizata limita valorica pana la care este
admisibila proba testimo niala a actelor juridice, aducand -o la valoarea de 250 EURO.
In ceea ce urmeaza ne vom opri atentia in mod deosebit asupra acestui din urma mijloc
de proba pentru o mai buna analiza si intelegere.

26 I. Les, op. cit . , pag 428.

19
Capitolul II.

Proba cu martori în ansamblul probelor reglementate de
dreptul procesual civil .

1. Provenien ța și evoluția probei cu martori.

Proba testimoniala , dovada cu martori sau marturia reprezinta unul din cele mai
vechi mijloace de proba si printre cele mai folosite. În orânduirile anterioare și in vremurile în
care numarul ș tiutorilor de carte a fost redus, acesta a constituit principalu l mijloc de probă.
Din această cauză , istoria acestei probe începe din cele mai î ndepartate t impuri , dovada cu
martori fiind admisă ori de cate ori n -a fost cu putință pă rtii sa -si procure o dovada scrisa.
Poate fi socotit primul mijloc de proba.27
În comuna primitiva aceasta proba nu si -a putut gasi o intrebuinț are, d eoarece nimeni, de
teama r azbună rii, n -ar fi depus marturie impotriva familiei sau a grupului.
În sclavagism, înainte de invenț ia tiparului, sunt multe dovezi despre acest mijloc de pro bă.
Desi la babilon ieni scrierea era cunoscută , proba comuna fiind cea scrisa, mai toate acte le
fiind literale, colectiile de legi si codurile pastrate din antichitate atesta vechimea probei cu
martori, ca, de pilda, Codul regelui Babilonului , Hamurabi ( 1792 – 1750 i.e.n.) care continea
articole speciale in care se vorbea despre martori si mai al es in legatura cu marturia
mincinoasa.
Cartile sfinte si invataturile lui Moise arata, la randul lor, ca la evrei se folosea aceasta
proba, insa nu cu mai putin de doi martori. Î n oranduirile acestora, nu puteau depune marturie
categorii de persoane ca : femei le, copii, sclavii, infirmii, cămătarii, jucă torii de carti, rudele
celor impricinati, cei care au primit bani ca sa depuna , etc, iar martorului mincinos i se dadea
pedeapsa “ la fel cu ceea ce prin mincinoasa sa marturisire el voia sa faca a cadea pe capul
fratelui sau innocent”; era un fel de pedeapsa a talionului , aflat si in vechile legi egiptene.
În dreptul roman, proba cu martori era foarte mult apreciata. L egea celor XII table,
promulgată în secolul al V -lea î.e.n. , in timp ce desp re inscrisuri nu amintea nici câ nd se
referea la testament, deseori dă dea exp licatii cu privire la martori, î n acele vremuri scrisul
neputâ nd fi un mijloc accesibil oamenilor simpli, fapt care făcea ca și testamentul să fie verbal

27 E. Mihuleac, op. cit . p. 26.

20
și nu scris. În primele timp uri ale legislației romane, martorii au fost singura probă a dreptului
comun, cu o deosebită autoritate, care se folosea chiar împotriva unui act scris.Proba
testimonială era socotită mijlocul de dovadă cel mai firesc și obișnuit pentru afl area
adevărului. Ea era admisă î n toate contestațiile, fiind considerată ca asigurand cel mai înalt
grad de certitudine.
Admisa in toate cazurile,orice persoana putea depune mărturie, dacă nu era lovită de vreo
incapacitate, deci averea, viața, onoarea depindeau nma i de martori. La căsătorie,testament,
martorii jucau un rol însemnat,ca și în adoptie, emancipație, etc.
Proba testimoniala era deci mai puternică decat cea scrisa. Inițial, in limite foarte largi,
treptat, ea a fost ulterior restrînsă. S -au facut l egi prohibitive contra probei cu martori atunci
cand exista un inscris. Iustinian a limitatt proba, interzicand debitorului sa argumenteze contra
inscrisului sau sis a probeze ca s -a rafuit altfel cat prin aratarea a cinci martori si juramant,
care sa fi f ost fata l a rafuire. Uneori s -a ajuns să se spună că, față de proba scrisă , martorii n –
au valoare : contra testimonium sriptum non scriptum testimonium non valet28.
Iustinian cerea cinci martori – probator opinionis – pentru a se proba achitarea unei datorii
bazat e pe un act scris si numai trei martori cand s -a pierdut actul cu ocazia unui incendiu sau
in alt caz fortuit. Din cele aratate rezulta ca numarul martorilor era variabil. Pentru prima oara
imparatul Constantin a marturia unei singure persoane, chiar da ca ar fi fost senator, este f ără
valoare, dispunand prin acelasi act ca martorii sa depuna juramant, ceea ce pana atunci nu
fusese o obligatie.
Împotriva martorilor mincinosi pedepsele erau foarte severe: erau expulzati din curie si
condamnati la relegatie. Iustinian a imputerni cit pe judecatori sa -i supuna, daca erau plebei,la
torturi, iar in privinta executarii pedepsei a lasat oportunitatea judecatorilor de a se sfatui cu
prefectul garzii de noapte. Martorilor mincinosi li se confisca averea si erau deportati, iar
sclavii care depueau marturie mincinoasa erau ucisi.
Nici in evul mediu proba cu martori n -a pierdut din valoare si puterea sa doveditoare,
din cauza ca scrisul nu era cunoscut decat de un mic numar de clerici, iar razboaiele
numeroase sinevoia de aparare a u restrans cercul preocuparilor si au indepartat pe oameni de
la activitatile culturale si stiintifice. Aceasta a facut sa domine mult timp maxima : “temoins
passent letters”( martorii sunt mai presus decat scriptul).
Principiul consacrat prin adagiul cu noscut (temoins passent lettres) a fost treptat restrans în
vechiul drept francez. Astfel , prin ordonanța din Moulins, s -a limitat în Franța proba cu

28 Codul Iustinian, I, 1, De testis (4 -20).

21
martori la contractele care depașesc suma de 100 livre, pan ă atunci nelimitată, raspingand -o
chiar și la această sumă, cand urma a fi opusă unui act scris. Ca urmare, pentru un lucru cu o
valoare mai mare de 100 de livre trebuia să se intocmească un act scris, deoarece dovada nu
se putea face cu martori sau prin prezumții. Aceasă restrangere era motivată , pe de o parte,
de necesitatea reducerii numarului mare de procese generate de corupția mart orilor, iar pe de
altă parte de procedura ascultării martorilor, care era greoaie și cu un pronunțat caracter
formalist. Devenise imperios necesar să se pună capăt complicațiilor de necrezut care însoțeau
administrarea acestei probe. În Italia se menține t eza contrară, conform căreia această
prohibiție este o excepție și că dovada cu martori este liberă în toate cazurile cand legea nu o
oprește in mod expres.
In dreptul vechi romanesc, proba cu martori era foarte des intalnită, mai cu seamă cand,
din cauza războaielor dese și a altor calamitați , se pierdeau actele de către posesorii lor,
obligați să fugă din calea dușmanilor. Dintre mijoacele de probă, acesta era cel mai des
intalnit, pentru că infățișa temeiul obștesc al intregii vieți juridice a pop orului roman de
atunci. Proba cu acte scrise fiind foarte rar admisă, se și spunea că ,,arareori se putea hotarî
pricina numai după drese, adică documente , deoarece din documente , uneori, nu se putea
alege adevărul și mai era nevoie și de alte mijloace d e cercetare.
Chiar in actele cele mai neînsemnate, cu privire la vanzări, cumpărări ți mai ales
delimitari de moșii se amintea despre martori, in mod deosebit cand masurătorile nu erau
cunoscute; aceste operații se bazau pe simple mărturii supuse și ele schimbărilor. Ca probă, se
folosea deci ,,marturia prin jurămant pe sufletul lor,, a martorilor ale și dintre oamenii buni, de
buna -credință și dintre megieșii cunoscători ai faptului sau din tre „bătranii satului”
Nu puteau fi martori oamenii imora li, talharii, ucigașii, ereticii, contra persoanelor
bisericesti, cei din jurul părții sau a rudelor; preotul putea depune insă nu și călugărul simplu;
cei mincinoși erau aspru pedepsiți.
Despre proba cu martori sunt date cuprinse aproape în toate d ocumentele mai importante
ale vremii; așadar :
 în Pravila lui Matei Basarab , mai mult ca in oricare alt docum ent, atat pana
atunci cat și după aceasta sunt arătate clar calitațile și numarul martorilor.
Așadar: ,,Pentru că la judecată nu se cade să aducă marturie eretic, nice
necredincios, nice numai un credincios, ci doi sau trei creștini foarte
credincioși, iară la pîră cinci; pîrîșii de vor aduce oameni marturie de in casele
lor sau rudenie, aceia să nu se bage în seamă la judecată,,.

22
„De va fi c ineva de doazeci de ani, sau va fi surd, sau îndrăcit, sau
slugă…sau mitutel , nu pot mărturisi la judecată” , iar privind marturia
mincinoasă ,, și adeverită aceasta mărturie să nu se crează, ci numai doi sau
trei martori, cum ii cuvantul scripturii.
In legatură cu numărul martorilor, un singur martor nu era suficient – testis unus, testis
nullus , facandu -se și considerații ca, de pildă, depoziția unui singur martor nu prezenta decat o
jumătate de dovadă, în timp ce depoziția unei femei valora un s fert, la fel cu depozitia unui
martor înrudit cu partea care l -a propus, iar dacă acel martor era femeie, val oarea mărturiei se
reducea la 1/ 8, dacă avea un trecut nepatat, pentru că altfel de poziția era egală cu 1/ 6 de
dovada.
 În Legiuirea Caragea (1818) pentru Țara Romanească, ca și în Manualul
juridic al lui Andronache Donici (1814) pentru Moldova
Prevederile privind martorii sunt și mai precise. Legiuirea Caragea socotea proba testimonială
printre dovezile fără meșteșug , alături de jurămant, cartea de blestemuri și cazna.
În legătură cu numărul martorilor, lucru important pentru convingerea judecătorului, se
adoptase regula după care mărturia unui singur martor nu era o probă indestulătoare iar ,, unde
nu e orînduit de pravili cîți marturi să fie, acol o doi martori se cer,, . Deși Legiuirea permitea
dovada in orice fel de contestație, erau și oarecare restricții, astfel: ,, Tată în partea fiului sau
împotriva lui sau frate în partea fratelui sau împotriva lui nu mărturisesc,,.,, Nevarsnicii,
nebunii, ro bii, răsipitorii, necinstiții,marturii mincinoși, talharii, furii, tăietorii de bani,
mincinoșii nu sunt slobozi să mărturisească,,.
Martorii erau obligați să jure: ,, Cîți mărturisesc la pricini politicești , întîi să jure înaintea
judecătorilor sau, de va face trebuință, și in biserică și apoi să marturisească.,,
 Două capitole din Condica lui Ipsilanti sunt consacrate martorilor
Și jurămantului, astfel: ,, Marturii trebuie să fie chemați înadins de către cei ce vor
să facă zapis sau vanzare sau vr eo altă scrisoare oricum va fi, și așa să le fie
mărturia priimită, fiindcă, cei ce mărturisesc cum că, după întamplare trecand, au
auzit, nu sunt primiți,,.
În ceea ce privește îndatoririle judecătorilor privind proba cu martori, se stipula: ,,
Pentru ma rturi are datorie judecătorul să cerceteze întăi de legea celor ce vor fi să
mărturisească, de vreme ce de altă lege fiind, nu să priimește mărturia ce va da
asupra creștinului pravoslavnic (ce tine de religia ortodoxa).,,
În Transilvania, procedura de jud ecată se desfășura pe baza așa -numitelor statute municipale ,
din care pot fi citate cateva mențiuni, astfel: ,, Folosirea martorilor este necesară adesea ca să

23
nu rămană ceva ascuns sau îndoielnic în diferite pricini. Și de aceea, a cererea părților trebui e
să se încuviințeze ca martori acei cărora nu le este oprit dreptul de mărturie, în acest chip
totuși, ca fiecare martor să fie chemat prin mandat judecătoresc, apoi să facă un jurămant
solemn… că nu va spune nimic fals și nici judecătorul să nu ierte p e martor de acel jură mant
fără încuviințarea parților,, sau : ,,Impuberii ce nu au trecut de 14 ani sunt opriți să depună
mărturie. De asemenea bolnavii de minte, nebunii, pe langă aceștia infamii ce au fost
condamnați in anumite pricini penale…
Tot în Transilvania, înainte de statutele municipale, prin anul 1517, a apărut
documentul numit Tripartitum , în c are despre martori se spunea: „ Și astfel, este nevoie ca
fiecare martor, înainte de a mărturisi, să facă un jurămant; că fără a ține seamă de vreo
temere, ură, părtinire, dragoste și răsplată din partea prigonitoarelor părți nu va ascunde
adevărul, nu va justifica minciuna, nu va falsifica dreptatea, ci va spune adevărul precum îi
este cunoscut și precum știe despre lucrul ce va fi în cercetare. ”
Deși ocupă un loc central în sistemul probelor – dar fără să i se atribuie o valoare
doveditoare superioară altor mijloace de probă – proba testimonială a fost și este privită cu o
anumită doză de neîncredere, de scepticism, de natură să -i limiteze c redibilitatea. În literatura
de specialitate se arată că declarațiile martorilor au caracter relativ, că această probă este
aparent fragilă, uneori înșelătoare și cu o valoare destul de aleato rie.

2. Importanta probei cu martori.

Termenul sau con ceptul de martor provine din cuvantul grecesc “martyros” (cel ce face
dovada credinței sale). În limba romană a intrat pe calea bisericii creștine, fiind folosit
dinainte de epoca adoptării legilor scrise bizantine, pronunțandu -se în formă arhaică ,,martur ”,
ca și în latina vulgară. Potrivit dicționarului limbii romane, prin martor se înțelege persoana
care asistă sau a asistat la o întamplare, la o discuție, la un eveniment, etc. și care poate relata
sau atesta cum au decurs faptele ori persoana chemată să declare în fața instanței judecătorești
sau a altui for de cercetare tot ce știe în legătură cu un fapt pe care -l cunoaște direct. 29
Martorii sunt persoane străine de interesele in conflict, care relateaza in fața instanței de
judecată fapte sau îm prejurări concludente pentru stabilirea adevărului, despre care au luat

29 Maria Fodor , op. cit . p.282.

24
cunoștiință personal .30 De exemplu, persoana care a fost prezentă cand părțile au încheiat un
contract sau cand s -a dezbătut o moștenire la notariat31.
Mărturia sau proba t estimonială este ultimul procedeu probatoriu de natură verbală.32
După cum rezultă din doctrină și din cele ce preced, mijlocul de probă pe care se
bazează instanța este depozitia sau declarația martorului, numită și mărturie, în care se
material izeayă cunoștiințele acestuia despre faptele ce formează obiectul litigiului , iar nu
martorul în sine.

3. Trăsăturile specifice ale probei cu martori.

Cât privește mărturia sau proba testimonială33 legea nu dă o definiție însă, în doctrin ă
sunt date mai multe definiții, care, în esență, au același conținut. Dintre acestea o reținem pe
cea care definește marturia ca fiind declarația orală făcută de o persoană fizică, în fața
instanței de judecata, cu privire la un fapt trecut, précis și per tinent, despre care are cunoștință
personală.
Din definiția reținută, precum și din doctrina și practica judiciară, reiese că mărturia
prezintă următoarele caracteristici sau trăsături specifice:

a) Faptele litigioase pe care le relatează martorul trebuie să fie cunoscute personal de
către acesta , adică martorul trebuie să aducă la cunoștiința instanței ceea ce a
constatat prin propriile sale simțuri și nu din auzite.
Depoziția din auzite, după ceea ce spune lumea, nu este reglem entată în legislaț ia romană și
nici acceptată de doctrină și jurisprudență. Nici nu ar putea fi altfel, deoarece depotițiile din
,,auzite,, nu sunt constatări personale ale martorului, ci relatări despre zvonuri care au un izvor
nedeterminat și nedeterminabil și o semnifica ție îndoielnică, ceea c ear da loc abitrarului.
În cazul in care legea cere să se dovedească împrejurarea că un fapt este notoriu, obiectul
probei nu este faptul însuși, ci împrejurarea că el este cunoscut în general de toată lumea de pe
o anumită int indere teritorială. Deci, în acest caz, nu suntem în prezența unei mărturii din
auzite, deoarece martorul relatează despre notorietatea faptului, iar nu despre acel fapt.

30 Ibidem , p.282.
31 Nu avem în vedere aici martorii de identitate, la care se referă art. 50 din Legea nr. 36/1995 privind notarii
publici și activitatea notarială, întrucât statu tul acestora nu poate fi cel prevăzut de art. 186 C. Proc. Civ.
32 T. Ionașcu , Teoria generală a probelor , Iași, 1934, p. 31.
33 După termenul latinesc ,,testis,, marturia sau proba cu martori se mai numește și probă testimonială.

25
De asemenea, nu suntem în prezența unei mărturii ,,din auzite ,, ci a unei mărtur ii indirecte,
atunci cand martorul relatează instanței ceea ce o altă persoană determinată i -a relatat despre
faptul care formează obiectul litigiului și la a cărui săvarșire acea persoană a fost prezentă. În
acest caz, depoziția martorului are un izvor pr ecis, individualizat și poate fi controlată prin
audierea persoanei respective. Dacă persoana care a cunoscut personal faptul conestat nu
poate fi audiată din motive obiective, mărturia indirectă va putea fi reținută în masura în care
marturia sa este conf irmată de ansamblul probelor administrate.
Din cele prezentate rezultă că mărturia poate fi de mai multe feluri:
 Mărturie directă;
 Mărturie indirectă ;
 Mărturie din auzite .
Mărturia directă , numită și mărturie primară (or iginară sau nemediată), are ca
obiect ceea ce martorul a văzut sau auzit personal. Este mărturia folosită în toate sistemele de
drept.
Mărturia indirectă , numită și mărturie secundară (derivată sau mediată), al cărei
obiect constă în ceea ce martorul a auzit spus de către altcineva, este admisă mai mult sau
mai puțin în dreptul comparat. Astfel, în Romania, Finlanda, Suedia și Iran, mărturia indirectă
nu este admisă decat dacă mărturia directă este imposibilă. În această situație, instanța t rebuie
să analizeze cu mare atenție mărturia, darn u este cazul să dăm la o parte mărturia unei
persoane pentru simplu motiv că aceasta nu a luat cunoștiința decat în mod indirect de faptele
relatate.
În dreptul belgian, mărturia indirectă este admisă și l ăsată la aprecierea instanței de fond.
Printr -o hotărare din 25 februarie 1980, Curtea de Casație belgiană a decis că nici un principiu
de drept nu permite respingerea a priori a unei mărturii indirecte care poate , în anumite
cazuri, să se completeze cu a lte elemente prin care instanța își va forma opinia, dar este
obligatoriu ca martorul să citeze sursa informațiilor sale, ceea ce permite controlarea
veridicității acestora.
În dreptul englez, american, australian, mărturia indirectă nu era admisibilă dec at în cazuri
excepționale. Însă legislația și jurisprudența au lărgit campul excepțiilor și au admis acest tip
de mărturie în cazuri din ce în ce mai numeroase. De exemplu, în dreptul american, mărturia
indirectă este admisă atunci cand martorul depune asu pra a ceea ce a auzit referitor la
documente publice sau register de comerț, sau dacă martorul direct nu este disponibil din
cauza vreunei boli sau este mort etc.

26
Marturia din auzite sau ,,proba prin gura lumii,, cum o numesc belgienii, are ca
obiect o opinie răspandită în public în legătură cu faptele litigioase. Cu alte cuvinte, este vorba
despre zvonuri sau credință comună a oamenilor ce consideră adevărate anumite fapte pentru
care nu există nici o probă directă, originea informațiilor nefi ind cunoscută exact.
Acest tip de mărturie, fiind de o calitate mai mult decat mediocră, adică periculoasă,34 nu
este recunoscut ca mijloc de probă nici în dreptul comparat, decat în mod excepțional. În
Belgia, acest mod de probă este admis doar în cazuri foarte speciale, cand legea prevede acest
lucru. De exemplu, în ceea ce privește patrimonial comun al soților. În dreptul grec și german
este totuși posibil ca instanța să țină totuși cont de această mărturie, cu titlu de prezumție sau
cu alt titlu , chiar dacă nu poate juca un rol important în domeniul probei.
În dreptul francez, deși este admisă proba prin auzite, doctrina subliniază că marturia este
perfect distinctă de această probă.

b) Marturia trebuie făcută oral în fața in stanței de judecată , deoarece administrarea
probelor este guvernată de principiul nemijlocirii.
Declarațiile scrise ale unor terțe persoane făcute chiar în formă autentică sau cele
făcute într -un alt proces nu au nici o valoare probatorie, deoa rece instanța și părțile nu au
posibilitatea de a pune întrebări celui care le -a făcut pentru a lămuri sensul exact al
declarațiilor sale și pentru a se convinge de sinceritatea sa. Doctrina arată că declarațiile scrise
înaintate instanței pot fi luate în considerare de către judecător, in baza rolului său activ, ca
izvoare de informație, urmand ca din conținutul lor să desprindă dacă este c azul că persoana
respectivă sau altele să fie citate ca martori ori să dispună administrarea altor probe. În acest
sens s-a pronunțat și instanța supremă, ,,care a statuat că este nelegal procedeul instanței care
își bazează soluția pe declarația autentică a unui martor neaudiat în fața ei, deși conținutul
declarației s -a contestat de partea adversă și că in această situa ție instanța era obligată să
dispună citarea martorului, dacă declarația sa prezintă interes.,, Din doctrină reiese că în
Franța sunt admise declarațiile scrise. Mărturia era în mod tradițional orală, dar a apărut
oportun de a simplifica procedura, permiț and primirea de declarații de la terț sub formă de
atestări, declarații scrise. Însă, judecătorul poate să îl asculte pe autorul unei mărturisiri scrise,
pe calea mărturiei judiciare ( în fața instanței), numită anchetă. Atestările sau declarațiile

34 ,,Nimic nu este mai vag ș i mai arbitrar decît o probă în care este consultată opinia publică pentru a o intreba ce
crede despre un lucru sau despre altul, fără obligația de a controla aceste mărturii periculoase printr -o verificare
directă.În acest caz instanța poate asculta mai m ulți martori decat de obicei, dar fiecare martor va trebui să
relateze ceea ce cunoaște in mod personal. Apoi instanța va stabili ea însăși existența sau inexistența faptelor
litigioase”. ( V.M. Ciobanu, G. Boroi, în H. Safai – The probative value of testi mony in private law, Kluwer Law
International , London, The Haga, Boston, 1995).

27
scrise sunt înscrisuri care conțin relatări despre faptele la care a asistat autorul lor sau pe care
le-a constatat personal. Ele sunt date și semnate de mana autorului.La acestea se anexează
originalul sau fotocopia unui document official, justificand identitate a și rtand semnătura
respectivului. Ea conține identitatea autorului, precizand legătura de rudenie sau colaborare
ori un cerc de interes între el și părți dacă este cazul. Mai trebuie menționat faptul că ea este
stabilită în vederea producerii ei în justi ție și că autorul ei știe că se expune sancțiunilor
penale în caz de declarație falsă.
Potrivit legilor și reglementărilor de procedură aplicabile în present în cea mai mare parte a
statelor americane, orice parte în process poate lua depoziția celei lalte părți sau a unui martor.
Luarea depoziției este adesea necesară în cazul în care un martor important nu poate să se
prezinte în fața instanței sau dacă un martor locuiește în alt stat. Textul depoziției unui martor
poate fi folosit ca probă în instan ță.
Așadar, dreptul romîn nu cunoaște decat mărturia orală; mărturia scrisă nu are nici o valoare.
Dacă un terț cunoaște faptele litigioase, el trebuie să dea o declarație, situație în care va fi citat
ca martor și va face depoziția in cadrul dezbaterilo r.35

4. Proba cu martori și celelalte mijloace de probă .

Avand în vedere definiția dată mărturiei, precum și trăsăturile specifice ale acesteia,
considerăm36 necesar să facem distincția între mărturie și noțiunile vecine cum ar fi
înscrisu rile, mărturisirea, expertiza, cercetarea la fața locului și probele literale.

4.1. Proba cu martori si inscrisurile

Așadar, prin înscris ca mijoc de probă se înțelege orice consemnare scrisă care confirmă
sau infirmă fapte sau împrejurări cu privire la existența sau inexistența raporturilor juridice
civile care formează în fiecare cauză civilă obiectul judecății.
În majoritatea cazurilor înscrisurile sunt mijloace de probă preconstituite, adică se înocmesc
mai înainte cu acest scop, spre deosebire d e situațiile în care parțile apelează la proba cu
martori tocmai pentru că nu au avut posibilitatea de a contitui aceste înscrisuri în anumite
momente ale încheierii unor operațiuni juridice. Este adevarat însă că în ceea ce privește

35 V. M. Ciobanu, G. Boroi, în H. Safai, op. cit . , p.205.
36 Maria Fodor, op. cit . , p.288.

28
admisibilitatea probei testimoniale peste sau împotriva unui înscris ca și valoarea pană la care
se poate face această probă legiuitorul a instituit anumite bariere. Este vorba despre art. 1191
C. Civ. care cuprinde două reguli de bază:
Prima dintre acestea prevede că ,,dovada actelor juridice ce depășește valoarea de 250 de lei,
chiar pentru depozit voluntar, nu se poate face decat prin înscris autentic, sau prin act sub
semnătură privată. ,,
Regula enunțată urmărește ocrotirea părților și determinarea lor să -și preconsti tuie
înscrisuri pentru operațiile juridice pe care le încheie. Această regulă nu se aplică terților, ei
avand posibilitatea să facă dovada actului juridic prin orice mijloc de probă.
A doua regulă estrictivă vizează inadmisibilitatea probei testimoniale î mpotriva și peste
conținutul unui înscris. Potrivit art. 1191 ali. 2 C. Civ. ,, nu se va primi niciodată o dovadă
prin martori, în contra sau peste ceea ce cuprinde actul, nici despre ceea ce se pretinde că s -ar
fi zis înaintea, la timpul sau în urma confe cționării actului, chiar cu privire la o sumă sau
valoare ce nu depășește 250 de lei,,
Prin consacrarea regulii înscrise în art. 1191 ali. 2 C. Civ. s -a urmărit să se acorde
preferință probei scrise față de proba testimonială. Soluția este neîndoieln ic judicioasă căci de
vreme ce părțile au decis să redacteze un înscris pentru operația juridică astfel încheiată este
de presupus că acesta exprimă fidel voința părților. 37
Proba cu martori este însă admisibilă cand se dorește a se dovedi dolul, cauza ilicită a
convenției, frauda la lege sau existența unui viciu de consimțămant la data încheierii actului.
Dovada cu martori este deopotrivă admisibilă și atunci cand se urmărește stabilirea unui fapt
ulterior încheierii convenției, cum este stingerea sau r ezilierea obligației.
În fine38, se impune precizarea că proba cu martori este admisibilă și atunci cand clauzele
convenției sunt obscure, echivoce și este necesară interpretarea lor, pentru a se stabili voința
reală a părților.
De la cele două reguli restrictive privitoare la admisibilitatea probei testimoniale art. 1197 și
1198 C. civ. Consacră unele excepții importante. Prima dintre ele precizează că regulile
restrictive privitoare la proba cu martori ,, nu se aplică în cazul cand există un început d e
dovadă scrisă ,, iar cea de a doua se referă la imposibilitatea de a preconstitui sau păstra o
probă scrisă. Toate aceste sunt însă aspecte asupra cărora vom reveni spre aprofundare.

37 I. Leș, op. cit . , p. 458.
38 Ibidem.

29
4.2.Proba cu martori si marturisirea
Mărturia , fiind declarația unui terț dezinteresat, se distinge de mărturisire , care
reprezintă declarația prin care o parte poate recunoaște drept adevărat un fapt de natură a
produce împotriva ei consecințe juridice. În plus, mărturisirea este irevocabilă, (poate fi
revocată numai pent ru eroare de fapt), pe cand depoziția martorului poate fi modificată sau
completată de către acesta.

4.3.Proba cu martori si raportul de expertiza
Mărturia se distinge de raportul de expertiză , deși cele două mijloace de probă sunt
declarații ale terțil or. Însă martorul relatează ceea ce a văzut sau auzit, în timp ce expertul,
fiind un specialist, exprimă părerea lui asupra problemelor care necesită cunoștiințe speciale
în vederea soluționării procesului. O altă deosebire constă în aceea că, la audierea martorilor
părțile trebuie citate, pe cand la efectuarea unei expertize, ele vor fi convocate doar dacă
aceasta se derulează la fața locului. Mărturia este facultativă în toate situațiile, însă expertiza
poate fi și obligatorie, dacă legea stabilește astfe l sau jurisprudența o consideră necesară.
În anumite țări, cum sunt Germania, Finlanda și Suedia distingem între martorul simplu și
martorul – expert, care poate fi desemnat fie de către părți, fie de către instanță. El
îndeplinește, pe rand, funcția d e martor și cea de expert, avand în vedere că relatează faptele
pe care le -a văzut sau auzit și că își exprimă părerea asupra problemelor tehnice și trage din
acestea concluzii.
În țările din common law cele două noțiuni sunt supuse aceluiași regim juridic, expertul
fiin considerat ca un fel de martor (witness)

4.4.Proba cu martori si cercetarea la fata locului
Mărturia nu trebuie confundată nici cu cercetarea la fața locului sau investigația
locală, prin care instanța are posibilitatea de a lua cun oștiință în mod direct de anumite fapte
litigioase. Însă cu ocazia cercetării la fața locului, instanța poate să audieze martori, situație în
care vom fi în prezența a două probe distincte: cercetarea la fața locului și mărturia. Astfel, se
va întocmi un proces -verbal în care se va consemna rezultatul cercetării locale și cate un
proces -verbal pentru fiecare depoziție de martor.
În dreptul german, este posibil ca instanța să numească, pentru efectuarea unei investigații
locale, o altă persoană, cel ma i adesea un expert. Însă această persoană nu este considerată a fi
martor. Dacă ea refuză să efectueze investigațiile cerute, instanța poate numi în acest scop un
alt expert.

30

CAPITOLUL II I

Admisibilitatea pro bei cu martori în procesul civil.

1. Reguli generale de admisibilitate a probei în procesul civil :

Dovezile nu pot fi folosite în dezlegarea pricinii decat dacă îndeplinesc cumulativ anumite
condiții, care nu su nt reglementate ca atare, ci rezultă din interpretarea dispozițiilor privind
probele.
În literatura juridică veche se rețineau următoarele condiții de admisibilitate a probelor:
– faptele ce trebuie dovedite să fie contestabile și contestate d e partea adversă, adică
tăgăduite, căci de ce să mai dovedești un fapt deja mărturisit sau recunoscut;
– faptele a căror existență trebuie dovedită să nu fie socotite de lege ca adevărate,
deoarece proba acestora este inutilă;
– proba să nu f ie oprită de lege;
– proba să fie verosimilă;
– proba să fie pertinentă;
– proba să fie concludentă.
Primele două condiții, considerăm39 că se referă la faptele ce trebuie dovedite, ca obiect al
probei și nu la probă, în înțeles de mijlo c de dovadă.
În doctrina recentă40, sunt reținute următoarele condiții generale de admisibilitate a
probelor:
1. proba să fie legală sau proba să nu fie oprită de lege;
2. proba să fie verosimilă
3. proba să fie pertinentă
4. proba să fie concludentă
Pe langă c ele patru condiții enumerate, în doctrină se menționează că proba trebuie să mai
îndeplinească încă o condiție și anume cea a utilității.Așadar se opina că proba este inutilă

39 Maria Fodor, op. cit . p. 39.
40 V. M. Cioban u, op cit. 1997, p. 157 , V. M Ciobanu, G. Boroi, op. cit . p. 206, I. Leș, op. cit . p. 433 , I.
Deleanu, op. cit . p. 252.

31
cand tinde la dove direa unor fapte incontestabile și este utilă atunci cand aceas ta ar duce la
lămurirea unor împrejurări care conduc la eludarea litigiului.

1.1. Legalitatea .
Prima condiție – proba să nu fie oprită de lege – se pune atat din punct de vedere al
dreptului material cat și din punct de vedere al dreptului procesu al, fie ca mijloc de probă, fie
în dovedirea unor împrejurari contrare legii.
Nici o probă nu poate fi încuviințată de instanță dacă ea nu este admisă de lege41. De exemplu,
nu este admisă proba împotriva prezumției de interpunere de persoane, în temeiul că reia legea
declară nule dispozițiile făcute prin persoane interpuse, în favoarea unor incapabili de a primi
cu titlu gratuit.(art. 812 C. Civ. ); potrivit art. 1191 C. Civ. este inadmisibilă proba cu martori,
pentru dovedirea actelor cu o valoare mai mare de 250 de lei , în afara excepțiilor prevăzute
de lege. (art. 1191, alin. 3 C. Civ. ): dacă nu există un început de dovadă scrisă, dacă nu a
existat imposibilitatea preconstituirii unui înscris sau imposibilitatea conservării unui înscris.
De asemenea, împ otriva constatărilor personale ale agentului instrumentator al unui act
autentic nu se poate face dovadă decat prin procedura specială a înscrierii în fals.
O altă situație este aceea în care legea nu îngăduie acțiunea în justiție pentru valorifica rea
unui drept și, ca urmare, nu se poate face nici dovada dreptului respectiv, deoarece s -a născut
altul contrar, în favoarea altei persoane, prin prescripția achizitivă sau uzucapiune, ori în cazul
prescripției extinctive, cand titularul dreptului nu -l mai poate invoca în justiție .
Sub aspect procesual, de exemplu, art. 189 alin. 1 pct. 3 și 4 C. Proc. Civ. interzice
ascultarea ca martori a celor condamnați pentru mărturie mincinoasă și a interzișilor. De
asemenea, potrivit ali. 1 pct. 1 și 2 al a celuiași articol, nu pot fi ascultați ca martori rudele și
afinii pană la gradul al treilea inclusiv, soțil, chiar despărțit. Tot astfel, art. 612 alin. 6 C. Proc.
civ. instituie interdicția folosirii interogatoriului pentru dovedirea motivelor de divorț,î nsă
interogatoriul poate fi folosit pentru combaterea motivelor de divorț.
În jurisprudență s -a decis că „ relația telefonică solicitată și obținută de instanță nu poate
constitui o probă legală, atata vreme cat ea nu s -a materializat într -un înscris eme nat de la
instituția căreia i s -a cerut relația și deci nu poate fi cenzurată în cadrul verificării hotărarii
care s -a bazat pe o atare comunicare telefonică.”

41 E. Mihuleac, op. cit . p.118.

32
Principiul rolului activ obligă instanța să nu încuviințete o probă inadmisibilă, prevenind
astfel desființarea hotărârii pe calea apel ului sau, după caz a recursului, dacă norma juridică
referitoare la inadmisibilitatea unui mijloc de probă are caracter de ordine publică.
În literatura de specialitate42, pe drept cuvânt se susține că în cazu l unei apărări incomplete
sau greșite nu este admisibilă cererea de revizuire, întrucît instanța, în baza rolului activ și
pentru a respecta principiul contradictorialității, trebuie să pună în discuția părților orice
măsură dispusă prin încheiere, pentru a se găsi în cunoștiință de cauză și pentru a se putea
exercita controlul judiciar. Revizuirea ar fi admisibilă numai în cazul unei lipse totale de
apărare, indiferent de cauza care a dus la această situație, precum ți în cazul unei apărări cu
viclenie.

1.2.Verosimilitatea
Proba trebuie să fie verosimilă, adică să nu contrazică legile naturii, să nu tindă la
dovedirea unor fapte imposibile
Verosimilitatea înseamnă ca faptele să fie cu putință. Instanța trebuie să cerceteze în
concret p roblema verosimilității probei, examinând cu atenție faptele ce se tind a fi probate și
concordanța lor cu legile naturii.43
În practica judiciară, „ s -a decis, în mod corect și legal, așa cum reiese și din dispozițiile
art. 1197 C. Civ. că „ un act nu poate fi considerat ca început de dovadă scrisă decât când el
face verosimil faptul alegat și din natura acestei condițiuni rezultă că ea este lăsată la
aprecierea judecătorilor, fiind o chestiune de fapt, rămânând astfel ca dânșii, odată stabilită
existența unui asemenea act, să aprecieze forța probantă a lui și să -și formeze convingerea,
din combinațiunea conținutului său cu celelalte împrejurări ale cauzei”.
Judecătorul fondului este suveran în aprecierea sa, cum că răspunsurile date de un a dint re
părți la interogatoriul ce i s -a administrat, poate să facă verosimil faptul alegat de cealaltă
parte și privind aceasta ca un început de dovadă scrisă, să admită proba cu martori. Înscrisul
poate fi folosit ca început de dovadă, dar sub condiția ca el să conțină cel puțin o mărturisire
care să facă pretenția, dacă nu e dovedită, cel puțin verosimilă sau probabilă.
Instanța trebuie să aprecieze verosimilitatea probei în raport cu datele științifice existente
în momentul administrării probei, căci, în timp, o probă deși inițial neverosimilă,poate face

42 V. M. Ciobanu, op. cit ., vol II, p. 445; I. Leș, op. cit . p. 638.
43 I. Leș, op. cit ., p. 433.

33
ulterior credibil faptul pretins.44 O dovadă în acest sens este cucerirea de către om a spațiului
extraterestru, fapt care în trecut era neverosimil.
De asemenea, înregistrarea de către soț a conv orbirilor telefonice ale soției pârâte pe benzi
magnetice ți folosirea transcrierii convorbirilor sunt admisibile ca probă în procesul de divorț,
fiind o probă legală și verosimilă. În trecut, această probă nu era posibilă.

1.3. Pertinența
Este admisibilă proba unui fapt numai în măsura în care are legătură directă sau măcar
indirectă cu obiectul pretențiilor sau apărărilor părților și poate influența într -un fel sau altul
soluția litigiului în care este invocată.45
Orice fapt care nu are legătură cu obiectul procesului și care, deci, nu ar fi susceptibil în
principiu de a crea, modifica sau stinge un raport juridic, nu poate fi invocat cu succes ca
obiect al probațiunii judiciare. Altfel, operația admini strării probelor ar fi inutilă și ar
tergiversa procesele, ducând la cheltuieli mari și la pierdere de timp. Pertinența probei implică
și utilitatea ei, adică faptul verificat prin probațiune trebuie să fie persuasiv46, de natură să
conducă pe judecător la o anumită convingere.
Perti nența presupune: verificarea admisibilitații juridice a probei, a legalității și a
utilității ei. În acest sens, art. 129 alin 5 C. Proc. civ. prevede că judecătorii au îndatorirea să
stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală pr ivind aflarea adevărului
în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei
hotărâri temeinice și legale. Ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le consideră
necesare, chiar dacă părțile se împot rivesc.
De asemenea, pertinența presupune și verificarea relației existente între pretențiile formulate
și faptul susceptibil de probare, un fapt nemijlocit sau unul vecin și conex.47
În cazul în care instanța constată că proba nu este pertinentă o va respinge ca fiind inutilă, ca
neavând legătură cu procesul.

1.4. Concludența
Proba este considerată a fi concludentă atunci când poartă asupra unor împrejurări care
sunt de natură să ducă la rezolvarea cauzei respective.

44 Ibidem, p. 433.
45 E. Mihuleac , op. cit . p. 119.
46 I. Deleanu , op. cit ., p. 253.
47Iibidem.

34
Această condiție rezultă ș i din dispozițiile art. 167 alin. 1 ți art. 137 ali. 2 C. proc. civ. Astfel,
potrivit art. 167 alin. 1 dove zile se pot încuviința numai dacă instanța socotețte că ele pot să
ducă la dezlegarea pricinii, însă teza finală a textului permite instanței să încu viințeze probe,
fără a mai examina concludența , dacă este primejdie ca ele să se piardă prin întârziere. De
asemenea, art. 137, alin. 2 se referă la dovezi în legătură cu dezlegarea în fond a pricinii. 48
În jurisprudență „ s -a decis că ori de câte ori s e solicită o probă sau instanța consideră că
este cazul să ordone o probă din ofici, ea este obligată să verifice problema concludenței
probe.”
O probă concludentă este întotdeauna și o probă pertinentă, căci dacă a dus la soluționarea
cauzei înseamnă că proba a avut legătură cu acea cauză, însă nu întotdeauna o probă care este
retinentă duce la soluționarea litigiului. De exemplu, într -o acțiune în stabilirea paternității ,
susținerea pârâtului în sensul că mama copilului a întreținut, în timpul concepț iei, relații
intime și cu alți bărbăți, este o probă pertinentă dar nu și concludentă.49 Un alt exemplu este
cel referitor la acțiunea ce are ca obiect repararea prejudiciului cauzat printr -o faptă ilicită:
proba cu martori solicitată de pârât pentru a dove di că au fost și alți participanți este o probă
pertinentă, dar nu este și concludentă, deoarece potrivit art. 1003 C. civ. răspunderea este
solidară și oricare dintre autorii prejudiciului poate fi acționat pentru plata întregii
despăgubiri. Dacă pârâtul solicită încuviințarea unei probe pentru a dovedi culpa concurentă a
victimei, proba este pertinentă și concludentă, înrucât în acest caz răspunderea este divizibilă,
ea se împarte între autor și victimă ajungându -se la o diminuare a daunelor. Tot astfel, dovada
cerută de comitent că a dat instrucțiuni prepusului este pertinentă, dar față de prevederile art.
1000 alin 3 C. civ. este neconcludentă, pentru că nu -l apără de răspundere.

2. Reguli de admisibilitate a probei testimoniale.
2.1.Admisibilit atea probei testimoniale in functie de natura litigiului si de obiectul
probei
Admisibilitatea probei testimoniale, ca problemă de drept material, este reglementată
de Codul civil în art. 1191 -1198 și de Codul comercial în art. 46 și 55. Așa cum rezultă din
interpretarea dispozițiilor citate, precum și din doctrină și jurisprudență, trebuie să distingem,
pe de o parte, între admisibilitatea probei testimoniale în litigiile civile și admisibilitatea

48 Art. 137 alin. 2 C. proc. civ. „Excepțiile nu vor putea fi unite cu fondul decât dacă pentru judecarea lor este
nevoie să se administreze dovezi în legătură cu dezle garea în fond a pricinii”.
49 I. Leș, op. cit . p. 434.

35
probei testimoniale în litigiile comerciale, iar, pe de a ltă parte, între dovedirea cu martori a
faptelor juridice stricto sensu și dovedirea cu martori a actelor juridice.
De asemenea, în interpretarea dispozițiilor legale privind admisibilitatea probei
testimoniale trebuie să avem în vedere principiul af lării adevărului și principiul rolului activ al
judecătorului, potrivit cărora sunt admisibile, de regulă, toate mijloacele de probă, urmând ca
judecătorul să le aprecieze de la caz la caz, în funcție de specificul fiecăruia dintre ele și
comparativ cu ans amblul probelor administrate.
Legea cuprinde interdicții numai cât privește dovada prin martori a actelor juridice
încheiate în scopul de a produce efecte juridice. Faptele materiale pot fi dovedite cu martori
fără nici o restricție, întrucât fiind v orba de fapte care se produc independent de voința omului
sau care se săvârșesc fără intenția de a produce efecte juridice, efecte care se nasc totuși în
temeiul legii, nici nu este posibil să se întocmească, la data întâmplării sau săvârșirii lor,
înscris uri prin care să poată fi dovedite ulterior. Apoi, interdicțiile privesc numai părțile,
deoarece actele juridice încheiate de acestea reprezintă pentru terți simple fapte pe care le pot
dovedi cu orice mijloace de probă, inclusiv martori.

2.2. Admisibilitatea probei testimoniale în litigiile civile .
Reglementarea de bază privind admisibilitatea probei testimoniale în litigiile civile o
reprezintă, așa cum am menționat anterior, dispozițiile art. 1191 – 1198 C. civ. Însă, pe lângă
acestea există și unele dispoziții cu caracter particular privind inadmisibilitatea probei cu
martori la care ne vom referi în cele ce urmează .
Având în vedere că restricțiile legale privind admisibilitatea probei testimoniale se referă
doar la acte juridice, înseamnă că faptele juridice stricto sensu pot fi dovedite cu martori fără
îngrădiri.
Regula este, deci, că faptul juridic stricto sensu poate fi dovedit prin orice mijloc de probă,
inclusiv prin martori.
În cea mai mare parte a cazurilor, fap tele juridice stricto sensu sunt situații în care nici nu
s-ar putea preconstitui dovezi la data producerii lor, deoarece ele intervin independent de
voința omului sau fără intenția de a produce efecte juridice, efecte care se produc în baza
dreptului obie ctiv.
Doctrina opinează ca pot fi dovedite cu martori , de exemplu: o inundație, un cutremur, un
incendiu, un tră snet, posesia și tulburările ei, viciile de consimțământ, delictele și
cvasidelictele, buna sau reaua credință, frauda, rănirea unei persoa ne, faptul edificării
construcției pe terenul altei persoane, faptele licite (gestiunea de afaceri, îmbogățirea fără

36
justă cauză, plata lucrului nedatorat). În același sens s -a pronunțat și practica judecătorească .
Într-o speță, „instanța de apel a aprecia t că bunul a pierit în condițiile unui caz fortuit astfel că
a făcut aplicabilitatea art. 1156 C. civ. Pentru stabilirea cu certitudine a situației de fapt se
impunea completarea probatoriului. În vederea stingerii obligației sale, debitorul trebuia să
probeze cazul fortuit și lipsa culpei, adică să clarifice împrejurările producerii incendiului în
care a fost distrus bunul, ca și cunoașterea conduitei pârâtei, în sensul dacă aceasta a avut sau
nu grijă de bunul încredințat spre conservare ca un adevărat pr oprietar și dacă a manifestat
diligența necesară pentru prevenirea unui astfel de eveniment.”
Într-o altă speță, „s -a decis că, potrivit art. 1198 C. civ. conținutul unui act juridic se poate
reconstitui cu martori, dacă se face dovada că înscrisul pr obator a fost pierdut dintr -o cauză de
forță majoră neprevăzută, căreia îi este asimilat cazul când se poate proba că acest înscris a
fost sustras sau distrus de însăși partea căreia i se opune înscrisul.” Deci, înainte de a se proba
conținutul actului jur idic, trebuie dovedit faptul juridic în sens restrâns: forța majoră, probă
care se poate face cu martori, sau faptul reținerii, sustragerii sau distrugerii”.
În ceea ce privește excepția de la regula că faptele juridice stricto sensu pot fi dovedi te
neângrădit cu martori, există unele fapte naturale care, în principiu, nu pot fi probate prin
declarațiile martorilor. Astfel, nașterea, căsătoria, decesul, se dovedesc, de regulă prin acte de
stare civilă.50 Această regulă rezultă din prevederea expresă a art. 13 din Legea nr. 119/1996
privind actele de stare civilă, care stabilește că starea civilă se dovedește cu actele întocmite
în registrele de stare cvilă, precum și cu certificatele de stare civilă eliberate pe baza acestora.
În mod excepționa l, se poate pune problema imposibilității de dovadă prin acte de stare
civilă. În aceste situații excepționale proba se poate face prin orice mijloace de dovadă,
inclusiv martori. La aceste situații se referă art. 16 din Legea nr. 119/1996 potrivit căruia:
„Starea civilă se poate dovedi prin orice mijloace de probă în fața instanței judecătorești în
cazul prevăzut de art. 1051, precum și în fața autoritaților administrației publice când se
solicită reconstituirea actelor de stare civilă, în următoarele situa ții:

 nu au existat registre de stare civilă;
 registrele de stare civilă au fost pierdute ori distruse în totalitate sau în parte;
 nu este posibilă procurarea din străinătate a certificatelor de stare civilă sau a
extraselor după actele de stare civilă;

50 V. M. Ciobanu, G. Boroi, op. cit ., 2002, p. 230.
51 Art. 10 din Legea nr. 119/1996 prevede că: „În cazul în care ofițerul de stare civilă refuză să întocmească un
act sau să înscrie o mențiune ce intr ă în atribuțiile sale, persoana nemulțumită poate sesiza judecătoria în raza
căreia domiciliază.

37
 întocmirea actelor de stare civilă a fost omisă.
Aceste situații fac admisibilă proba testimonială pentru dovedirea stării civile.
Într-o speță s -a statuat că „ moartea este un fapt, care, în caz de contestare a momentului în
care s -a produs, poate fi dov edită, în litigii privind transmiterea de drepturi private pe care ea
le determină, prin orice mijloc de probă; încheierea actului de deces este reglementată pentru
ținerea unei evidențe de către administrația de stat, nu însă și în legătură cu transmitere a unor
atare drepturi”
Faptul căsătoriei poate fi dovedit prin martori. De exemplu, se contestă momentul dării
consimțamântului sau că acesta din urmă a fost viciat.
Existența concordantă a certificatului de naștere și a folosirii stării civile c rează prezumția
absolută că starea civilă arătată în acest mod corespunde realității și nu poate fi pusă în
discuție de către copil care ar reclama o altă stare civilă, nici de către o altă persoană care ar
contesta -o. (art. 151 C. fam). În doctrină se ara tă că este inadmisibilă proba testimonială
pentru răsturnarea acestei prezumții, chiar dacă ar fi vorba de fapte juridice stricto sensu.

Admisibilitatea probei testimoniale în dovedirea actelor juridice

Textul art. 1191 C. civ. instituie două reguli restrictive privind admisibilitatea probei
testimoniale în dovedirea actelor juridice52. Astfel, potrivit alin. 1 al art. 1191 C .civ. :”Dovada
actelor juridice al căror obiect are o valoare ce depășește suma de 250 de lei, chiar pentru
depozit v oluntar, nu se poate face decât prin act autentic sau prin act sub semnătură privată”.
Rațiunea instituirii acestei reguli severe constă în dorința legiuitorului de a ocroti părțile și de
a le determina să -și preconstituie probe care să asigure certitudine și stabilitate raporturilor
juridice pe care le crează53.
Datorită acestui fundament, nici pe viitor suma nu va fi foarte mare. În proiectul noului Cod
civil român, așa cum am menționat anterior, limita valorică până la care este admisibilă proba
testim onială a actelor juridice este stabilită la 250 de Euro.
Doctrina opinează că valoarea stabilită de art. 1191 alin. 1 C. civ. nu mai este în
concordanță cu realitățile economice actuale , că este derizorie, propunându -se modificarea
articolului mențion at în sensul stabilirii unui plafon valoric indexabil. În ceea ce ne privește54,
ne alăturăm opiniei care consideră că o soluție optimă ar putea fi aceea a stabilirii unui plafon

52 V. M. Ciobanu , G. Boroi , op. cit . 2002, p.230; I. Leș, op. cit . p.453.
53 V.M. Ciobanu, op. cit. vol II, 1997, p. 188; A. Ionașcu , Probele în procesul civi l, Editura Științifică ,
București, 1969, pp. 19 -20.
54 Maria Fodor, op. cit . p. 292.

38
valoric echivalent cu salariul minim pe economie, soluție consacrată, de exemp lu, în Franța,
unde, spre a se evita urmările negative pe plan probatoriu, s -a stabilit că valoarea peste care
nu se poate face proba decât prin înscris autentic sau sub semnătură privată, se fixează prin
decret.
În jurisprudența și doctrina noastră s -a pus chiar problema constituționalității art. 1191 alin.
1 C. civ., susținându -se că dispozițiile articolului menționat sunt neconstituționale, iar într -o
altă opinie55 este în sensul soluției Curții Constituționale care precizează că :”Avem de a face
cu o problemă de probatoriu reglementată într -o concepție nominalistă, azi, evident, depășită.
Dar aceasta nu face ca dispozițiile respective să devină neconstituționale, pentru că ele nu
contrazic nici o dispoziție a legii fundamentale, prin intermediul lor impunându -se, în materia
raporturilor obligaționale, altele decât cele care au contingență cu economia de piață, o
restricție pe plan probatoriu, devenită poate prea severă, datorită neactualizării limitei valorice
până la care este admisibilă proba cu mar tori, dar care nu constituie decât o măsură de
protecție la care părțile pot renunța”.
Aliniatul 2 al art. 1191 C. civ. stabilește regula conform căreia „Nu se va primi niciodată
o dovadă prin martori, în contra sau peste ceea ce cuprinde actul, ni ci despre ceea ce se
pretinde că s -ar fi zis înaintea, la timpul sau după confecționarea actului, chiar cu privire la o
sumă sau valoare ce nu depășește 250 de lei.”
Prin consacrarea acestei reguli s -a urmărit să se acorde preferință probei scrise față de
proba testimonială. O mare parte a utilității probei scrise ține de faptul că înscriurile fac să
dispară orice echivoc, conferind o expresie fixă, ancorată de voința părților.
„Când un înscris a fost întocmit, pare, în aceeați măsură util ți rezonabil să nu mai căutăm
în altă parte relatarea a ceea ce s -a petrecut. Presupunând chiar că discuțiile care au precedat
sau însoțit redactarea ar fi relatate în mod fidel de către martori, cum să confundăm fără
arbitrariul aceste discuții cu redactare a? Doar pentru că nu au fost reproduse în înscris aceste
modificări ale convenției, nu este oare probabil că s -a dorit excluderea lor, ori cel puțin că
discuțiile nu au fost purtate în mod serios? Impunând această regulă, legea nu se îndepărtează
de voința părților, ea nu face decât sa -i dea o interpretare corectă”56
Restricții similare celor din dreptul român se regăsesc și în dreptul francez, belgian, grec,
italian. În aceste țări, domeniul prin excelență al probei testimoniale este cel al faptelo r
juridice, cum sunt delictele și cvasi -delictele.57

55 Idem, p.293.
56 V.M. Ciobanu, G. Boroi, în H. Safai, op. cit. , pp.208 -209.
57 Maria Fodor , op. cit . p. 294.

39
În multe țări, mărturia este admisă pentru a proba orice fapt litigios, fără a se face
distincția între acte și fapte juridice și fără restricție în ceea ce privește valoarea mărturiei în
această privință. Astfel, țn dreptul german, englez, finlandez, suedez, olandez nu există
condiții de admisibilitate referitor la faptele ce trebuie dovedite, dar există și situații de
excepție, în care proba cu martori nu este admisă.
În dreptul america n este admis același principiu, mărturia fiind cel mai important mijloc
de probă. Totuși, există contracte pentru a căror validitate este necesar un înscris.(contractul de
vântare de mobile cu o valoare mai mare de 500 de dolari, contracte de vânzare de imo bile, de
asigurare.)

A. Inadmisibilitatea probei cu martori pentru dovedirea actelor juridice a căror
valoare este mai mare decât cea prevăzută de lege .
Regula stabilită de art. 1191 alin. 1 C. civ. român potrivit căreia „dovada actelor
juridice al căror obiect are o valoare ce depășește suma de 250 de lei, chiar pentru depozit
voluntar, nu se poate face decât sau prin act autentic, sau prin act sub semnătură privată”,
privește numai părțile și succesorii lor în drepturi, întrucât legiuitorul a instituit -o ca o măsură
de protecție a părților. Apoi, regula se aplică la toate actele juridice, indiferent că sunt
convenți sau acte unilaterale, acte prin care se crează raporturi juridice sau prin care se
recunosc, se confirmă, se modifică, se transmit, sau se s ting raporturi juridice preexistente.58
Dovada acestor acte nu se poate face prin martori, prezumții și nici prin alte înscrisuri,
întrucât legiuitorul se referă doar la acte autentice ți acte sub semnătură privată.
În unele cazuri, legea pre vede expres că dovada unui act juridic poate reieși din anumite
fapte. De exemplu, remiterea de datorie rezultă din faptele prevătute la art. 1138 -1142 C. civ.;
confirmarea unui act juridic anulabil poate rezultă din executarea voluntară a actului
respecti v.59
În situațiile complexe în care s -au săvărșit ori se invocă fapte materiale în legătură cu acte
juridice, proba cu martori este admisibilă numai în ceea ce privește dovada faptelor materiale,
nu și dovada actelor juridice. De exemplu, în cazul ră spunderii contractuale, debitorul va
putea dovedi cu martori împrejurările de fapt care l -au împiedicat să -și execute obligațiile,
însă nu va putea dovedi decât prin înscris contractul în care s -a prevăzut clauza în care s -a
prevăzut că acele împrejurări e rau exoneratoare de răspundere.

58 A. Ionașcu, op. cit., p.176 -177.
59 Ibidem, p. 177.

40
Tot astfel, dacă pârâtul își poate dovedi posesia asupra unui bun imobil prin martori,
reclamantul care pretinde că pârâtul este doar un detentor precar, în temeiul unui contract de
locațiune intervenit între ei, trebuie să dovedească contractul respectiv, potrivit regulii din
alin. 1 al art. 1191 C. civ.
Într-o practică s -a decis că: „ În cazul în care terțul contestator prezintă acte cu dată certă
din care rezultă că anterior sechestrării bunului, ce se găsește în e xclusiva posesie a celui
urmărit, a dobândit proprietatea acestuia,pretinzând că urmăritul îl deține de la el cu titlu
precar, pentru admiterea contestației este necesar ca terțul contestator să dovedească, în
condițiile art.1191 C. civ. și obligația de re stituire pe care o are urmăritul față de el. Înscrisul
doveditor al obligației de restituire, trebuie să aibă și el dată certă anterioară datei la catre
bunul a fost sechestrat.”
Regula restrictivă impusă de art. 1191 alin.1 C. civ. este numai de o rdin probator, cu
excepția actelor juridice pentru care înscrisul este cerut ad validitatem, cum este donația sau
testamentul ( în aceste cazuri lipsa înscrisului atrage nulitatea operațiunii juridice). Restricția
fiind impusă numai ad probationem, înseamn ă că actul juridic există, chiar dacă nu s -a
întocmit înscrisul, însă nu va putea fi dovedit prin mărturie, ci printr -un alt mijloc de probă, de
exemplu prin mărturisire.
Dispozițiile restrictive cuprinse în art. 1191 alin 1 C. civ. se aplică tut uror actelor
juridice al căror abiect depășește valoarea de 250 de lei. Valoarea în funcție de care se
stabilește inadmisibilitatea probei cu martori este aceea din momentul încheierii actului
juridic, deoarece în acel moment părțile pteau să aprecieze dac ă este necesară sau nu
preconstituirea unui înscris. Prin urmare, dacă la data încheierii actului juridic valoarea
obiectului acestuia era inferioară sumei de 250 de lei, însă până la data introducerii cererii de
chemare în judecată ea a devenit superioar ă sumei indicate, proba testimonială va fi
admisibilă. Pentru situația inversă, proba testimonială nu este admisibilă.60
Valoarea dobânzilor nu se ia în considerare pentru determinarea valorii obiectului actului
juridic, în sensul art.1191 alin. 1 C . civ. Această dispoziție reiese în mod expres din art. 1192
C. civ. care arată că : „Articolul precedent nu se aplică în cazul când cererea depășește 250 de
lei numai prin unirea capitalului cu dobânzile.” Ca urmare, proba testimonială va fi
admisibilă î n situația în care valoarea obiectului actului depășește suma de 250 de lei numai
datorită unirii capitalului cu dobânzile.

60 G. Boroi, Drept Civil , Editura All Beck, București, 1999, p. 114.

41
Pentru a nu se eluda dispozițiile art. 1191 alin.1 C. civ. , prin fragmentarea creanței,
restrângerea obiectului cererii sa u introducerea unor cereri succesive, legea stabilește în art.
1193 -1196 C.civ. unele restricții.61
Astfel, art. 1193C. civ. prevede că cel care prin cererea de chemare în judecată pretinde
o sumă mai mare de 250 lei iar, ulterior, își restrânge ob iectul cererii sub această valoare, nu
va putea dovedi cu martori pretenția sa.
Deasemenea, dovada cu martori nu se poate admite nici în cazul în care prin cererea de
chemare în judecată se pretinde o sumă mai mică de 250 de lei, dar care reprezin tă un rest
dintr -o creanță mai mare, neconstatată prin înscris (art. 1194 C. civ).
Dacă o persoană introduce la aceeași instanță mai multe cereri împotriva aceluiași
debitor, fără a avea înscrisuri pentru ele, iar aceste cereri, unindu -se, trec peste suma de 250
de lei, dovada prin martori nu poate fi admisă, chiar dacă creditorul ar pretinde că aceste
creanțe provin din cauze diferite și că s -au născut la date diferite, cu excepția situației în care
creditorul a dobândit aceste drepturi de la al te persoane. (art. 1195 C. civ).
Toate cererile împotriva aceluiași debitor, sub orice titlu, care nu sunt justificate prin
înscris, se vor face prin aceeași cerere, sub sancțiunea că orice cerere ulterioară, nedovedită
prin înscris și care se p utea formula la data introducerii petiției, nu va mai fi primită. (art.
1196 C. civ.) .
Dacă obiectul litigiului nu este o sumă de bani, ci un bun sau o prestație, evaluarea
pretenției va fi făcută de către reclamant prin cererea de chemare în jud ecată (art. 112, pct. 3,
C. proc. civ.), apreciindu -se că pârâtul s -ar putea opune la încuviințarea probei testimoniale,
susținând că bunul sau pretenția ce formează obiectul actului juridic are o valoare mai mare
decât cea prevăzută de lege, caz în care v a hotărî instanța, eventual după efectuarea unei
expertize.62
Așa cum se subliniază în doctrină, sunt situații în care proba testimonială este
inadmisibilă indiferent de valoarea actului juridic, legea impunând întocmirea unui înscris ad
probatio nem. De exemplu: contractul verbal de locațiune nepus în executare (art. 1416 C. civ
), tranzacția ( art. 1705 C. civ), contractul de depozit voluntar ( art. 1597 C. civ. ) etc.
În cazul acestor acte juridice , legiuitorul a considerat că ele dau naștere la raporturi
juridice mai complexe între părți și, pentru a le determina pe acestea din urmă să le încheie în

61 V. M. Ciobanu, op. cit ., 1997, p. 192; A. Ionașcu, op. cit ., p.178 -179, G. Boroi, op. cit . 1999, p. 114 V. M.
Ciobanu, op. cit ., 1997, p. 192; A. Ionașcu, op. cit ., p.178 -179, G. Boroi, op. cit . 1999, p. 114; I. Leș, op. cit.
p.453 -454.
62 G. Boroi, op. cit . 1999, p. 115.

42
scris, nu admite dovada lor prin martori, chiar dacă valoarea actului juridic ar fi mai mică de
250 de lei.63

B. Inadmisibilitatea probei cu martori pentru a dovedi împotriva sau pentru
conținutul unui înscris.
Art. 1191 alin. 2 C. civ. stabilește cea de -a doua regulă restrictivă , otrivit căreia „Nu
se va primi niciodată o dovadă prin martori, în contra sau peste ceea ce cuprinde actul, ni ci
despre ceea ce se pretinde că s -ar fi zis înaintea, în timpul sau în urma confecționării actului,
chiar cu privire la o sumă cu valoare ce nu depășește 250 de lei”.
Doctrina subliniază că regula înscrisă în art. 1191 alin. 2 C. civ. ar fi o convenți e tacită a
părților prezumată de lege, pe care acestea o pot combate sau înlătura printr -o convenție
contrară și că, de fapt, ar cuprinde două restricții și nu una singură.
Potrivit primei restricții, „nu se poate face dovada cu martori în contra unui înscris”, proba
testimonială nu este admisibilă pentru a se stabili că înscrisul ar cuprinde claute sau mențiuni
inexacte. De exemplu, nu se poate dovedi cu martori că prețul ar fi fost altul decât cel
prevăzut în înscris sau că prețul n -ar fi fost plătit la încheierea contractului, așa cum se
menționează în înscris, ori că termenul pentru executarea obligației, arătat în înscris, ar fi în
realitate altul, sau că înscrisul nu corespunde realității fiind simulat.
Potrivit celei de -a doua restricții „nu se poate dovedi cu martori peste cuprinsul unui
înscris”, proba testimonială fiind inadmisibilă pentru a se stabili faptul că părțile ar fi adus
verbal modificări actului juridic constatat prin înscris, indiferent de momentul în care se
pretinde că ar fi i ntervenit acestea. 64 De exemplu, nu se poate dovedi cu martori că după
încheierea contractului părțile au convenit verbal să modifice termenul de executare a
obligației uneia dintre ele ori că s -ar fi introdus un termen sau condiție despre care înscrisul
nu face mențiune, sau că s -a prevăzut o dobândă care nu era cuprinsă în înscris, etc.
Cât privește regula înscrisă în alin. 2 al art. 1191 C. civ., în doctrină și jurisprudență s -au
făcut următoarele precizări65:

63 Maria Fodor, op. cit . p. 297.
64 A. Ionașcu, op. cit . p.183, V. M. Ciobanu, op. cit . 1997, p. 190; G. Boroi, op. cit . 1999, pp 115 -116.
65 A. Ionașcu, Examen al practicii judiciare cu privire la admisibilitatea probei cu martori, în Dreptul nr.4/1968 ,
p. 123 -124.

43
1. Această regulă pri vește numai părțile contractante și succesorii lor în drepturi, terții
fiind liberi să combată sau să completeze înscrisul prin proba testimonială. Această precizare
este valabilă și pentru regula înscrisă în alin. 1 al art. 1191 C. civ.
În același sens a statuat și jurisprudența. Astfel, s -a decis că, „dispozițiile referitoare la
admisibilitatea probei cu martori împotriva unui act scris îșî găsesc aplicație numai față de
părțile între care s -a încheiat actul, adică părțile contractante. Ele nu -și găsesc aplicație în
litigiile dintre părți și terți, care pot invoca orice mijloc de probă pentru a dovedi clau zele,
realitatea, nerealitatea ori simulația unei convenții la care nu au luat parte.”66
Interdicția din art. 1191 C. civ. operează și atunci cân d partea dorește să dovedească actul
juridic faîă de un terț, iar în acest caz părțile n -ar putea conveni să dovedească că și o altă
persoană este parte în acel contract.
Cât privește dovada simulației între părți, se apreciază că pentru dovedirea a ctului secret
dintre părți se poate administra și proba testimonială, cu condiția ca partea adversă să nu se
opună sau dacă există vreuna din excepțiile prevăzute de art. 1197 sau 1198 C. civ. Referitor
la acordul simulatoriu se consideră că acesta poate f i dovedit cu orice mijloc de probă,
întrucât prin actul simulatoriu părțile nu -și asumă obligația de a da, ci de a face, respectiv de a
declara la notariat altceva decât s -au înțeles în realitate .
Așadar, între părți se poate administra proba testimonială, ori de câte ori simulația este ilicită
ori imorală, când urmărește fraudarea legii, eludarea dispozițiilor legale imperative, de ordine
publică sau când aceasta s -a făcut prin dol sau violență.

2. Regula se referă în mod exclusiv la înscrisurile preconstituite, nu și la celelalte
înscrisuri probatorii. Convenția tacită a părților, prezumată de lege, poate fi inclusă numai în
înscrisurile preconstituite.

3. Regula nu se referă la dovada viciilor de care pot fi afectate actele juridice. Eroa rea,
dolul, violența, absența cauzei, cauza falsă, ilicită sau imorală, reaua credință, frauda la lege,
se pot dovedi întotdeauna prin mărturie, chiar dacă actul juridic a fost constatat printr -un
înscris autentic. Într -o speță s -a hotărât că „Între excepț iile instituite de Codul civil, în care se
permite proba cu martori sau cu orice alte dovezi în contra sau peste cuprinsul unui înscris,
figurează și situațiile în care se pune problema fraudei la lege. Pentru ca proba frau dei să fie
utilă și concludentă, trebuie să tindă a stabili: că există un prejudiciu sigur și incontestabil, că

66 T. S. Col. Civ. , dec. Nr. 901/1956, citată în V. M. Ciobanu, op. cit. 1997, p. 190.

44
faptul din care rezultă prejudiciul este nelegal și că acel fapt este săvârșit de acel căruia i se
impută”.

4. Proba cu martori este admisibilă și atunci când se urmăreș te stabiliea unor acte sau
fapte distincte de actul constatat prin înscris și ulterioare încheierii lui, care nu vin în
contradicție cu înscrisul și nici nu -i aduc modificări sau completări, ci constituie moduri de
executare sau moduri de stingere a obliga țiilor părților, cum ar fi: plata, compensașia,
remiterea de datorie, care confirmă implicit înscrisul, cu condiția ca aceste operațiuni, privite
separat, să poată fi dovedite cu martori potrivit art. 1191 alin 1 C. civ.

5. Proba cu martori este înt otdeauna admisibilă când este cerută pentru lămurirea sensului
exact al clauzelor contractuale, dacă acestea sunt confuze, obscure ori susceptibile de mai
multe înțelesuri pentru a se stabili intenția comună a părților.
În acest caz, admisibilitatea pro bei testimoniale se justifică pe considerentul că a interpreta
nu înseamnă a proba contra sau peste cuprinsul înscrisului.67
Această soluție este promovată și de jurisprudență. Într -o cauză „se reține din probele
administrate – acte și martori – că scopul urmărit de părți la încheierea convenției nu a fost
acela de transmitere a proprietății asupra imobilului în litigiu, ci acela de a garanta cu imobilul
un împrumut în valoare de 7000 de dolari acordat reclamanților de către pârâtă”68
Într-o practică mai veche s -a statuat că „Proba cu martori este în toate cazurile admisibilă
atunci când nu este cerută pentru a se dovedi în contra sau peste prevederile înscrisului
constatator al convenției părților, ci pentru a se lămuri conținutul îndoielnic al unui act” .

Sunt considerate excepții de la regulile restrictive privind admisibilitatea probei
testimoniale acele situații în care această probă devine admisibilă, indiferent de valoarea
obiectului actului juridic, precum și în completarea sau împotriva conținutului înscrisului
preconstituit de părți. Sunt astfel de excepții, următoarele situații reglementate de lege:

 convenția părților (art. 1191 alin. 3 C. civ)
 dovada bunurilor proprii în raporturile patrimoniale dintre soți (art.5 alin.1 din
Decretu l nr. 32/1954)
 începutul de dovadă scrisă (art.1197 C. civ)

67 V. M. Ciobanu, op. cit ., 1997, p. 190 -191, G. Boroi, op. cit ., 1999, p. 116 -120; A. Ionașcu, op. cit . p. 183.
68 C. A. Constanța, dec. Civ. nr. 1110/22. 06. 2001.

45
 imposibilitatea preconstituirii probei scrise (art.1198 pct. 1 -3 C. civ)
 imposibilitatea conservării probei scrise (art. 1198 pct. 4 C. civ)
 situația terților
 în materie comercială (art. 46 c. com ).

1) Convenția părților.
Așa cum se apreciază în doctrină, regulile stabilite în art. 1191 alin. 1 și 2 c. civ. nu
caracter imperativ, deoarece alin 3 al aceluiași articol prevede că părțile „pot conveni ca și în
cazurile arătate mai sus să se poată fa ce dovada cu martori dacă aceasta privește drepturi de
care ele pot să dispună”.
Prin urmare, părțile pot conveni expres sau tacit să se abată de la regulile stabilite în art 1191
alin 1 și 2 C. civ. și să administreze proba prin declarațiile martorilor. 69
De exemplu, reclamantul propune proba prin martori, iar pârâtul, în loc să se opună acesteia,
solicită și el proba testimonială pentru dovedirea aceluiași act juridic, sau pârâtul arată că nu
se opune audierii martorilor propuși de reclamant.
Într-o cauz ă „s-a administrat proba cu martori pentru dovedirea convenției de vânzare –
cumpărare, admițându -se acțiunea reclamantei pe baza acestei probe. Pârâta a formulat apel
pe motivul că instanța, în mod nelegal, a administrat proba cu martori, încălcându -se
dispozițiile art. 1191 alin 1 și 2 C. civ. Cum, în speță și pârâta a solicitat proba cu martori,
achiesând deci expres la administrarea acestei probe, se constată de către instanța de apel, în
mod corect, că nu au fost încălcate prevederile legale invocate și, ca urmare, apelul a fost
respins ca nefondat.”70
Deși în literatura și practica judiciară s -a opinat că judecătorul are obligația de a -și
exercita rolul său activ în aplicarea dispozițiilor art.1191 alin.3 C. civ., prin convingerea că
neopunerea părț ii adverse la proba cu martori solicitată de o parte nu se datoreză unei
insuficiente cunoașteri a dispozițiilor menționate, apreciem că, neopunerea părții adverse la
administrarea probei cu martori trebuie considerată o achiesare, iar intervenția judecătorului
ar fi de natură să restrângă mijloacele de probă și să îngreuneze stabilirea adevărului în cauză.
Nici nu s -ar putea susține că judecătorul nu -și exercită rolul activ, dacă nu atrage atenția părții
că se poate opune la admite rea probei testimoniale, tocmai pentru că în această materie rolul
activ se manifestă printr -o abținere. Dacă partea nu s -a opus la probă atunci când partea

69 Această convenție este permisă întrucât duce la lărgirea posibilităților de probă. Numai convențiile privind
restrângerea admisibilității probelor permise de lege nu sunt valab ile.
70 C.A. București, dec. Civ. nr. 354/30.04.1995, citată pe site -ul www.avocatura.com.

46
adversă a solicitat -o, ea nu va putea să se opună ulterior, pe calea apelului sau a recursului,
invocând nerespectarea dispozițiilor art. 1191 alin. 1 și 2 C. civ., deoarece fiind vorba de
norme de ordine privată, încălcarea lor trebuie invocată in limine litis .
Se consideră71 că, dacă judecătorul a pus în vederea părții interesate că are dreptul s ă se
opună la încuviințarea probei, fapt care apoi s -a și întâmplat, nu s -ar putea obține desființarea
hotărârii pe acest motiv, deoarece aceasta ar fi o soluție inutilă care nu ar ajuta cu nimic la
schimbarea hotărârii pe fondul pretenției, de vreme ce pr oba cu martori nu va mai putea fi
administrată în cauză.

2. Cât privește dovada bunurilor proprii în raporturile patrimoniale dintre soți, regulile
stabilite de art. 1191 C. civ. devin inaplicabile, deoarece, potrivit art5 alin.1 din Decretul nr .
32/1954, dovada că un bun este propriu se va face, între soți, prin orice mijloc de probă.
Așadar, între soți există principiul libertății probei caracterului propriu al bunului, chiar dacă
rezultă dintr -un act juridic.
Art. 5 alin. 1 din Decretul nr . 32/1954 nu reprezintă o derogare de la dreptul comun, când
calitatea de bun propriu rezultă din fapte materiale, deoarece dovada acestei calități se fac e
prin orice mijloace de probă și potrivit dreptului comun.
În practică s -a decis că „potrivit dr eptului comun, când dreptul de proprietate a fost
dobândit prin uzucapiune, dovada proprietății se poate face cu martori, prezumții sau
cercetare locală, indiferent de valoarea bunului.72
De asemenea în doctrină s -a arătat că faptul subrogării poate fi arăt at prin orice mijloace de
probă, atât în cazul în care contractul prin care s -a dobândit bunul a fost încheiat pe numele
ambilor soți, cât și împotriva înscrisului care ar cuprinde mențiunea că bunul dobândit în
temeiul lui este comun, deoarece prețul s -a plătit de ambii soți și chiar în cazul în care
înscrisul ar fi întocmit în formă solemnă.
Art.5 alin. 1 din Decretul nr. 32/1954 este o excepție de la dreptul comun al probațiunii,
când caracterul de bun propriu rezultă dintr -un act juridic. Dovada că un bun este propriu se
poate face și prin martori și prezumții, chiar dacă este vorba de un act juridic al cărui obiect
depășește suma de 250 de lei. Se pot dovedi cu martori și prezumții și actele juridice care,
potrivit legii, trebuie întocmite în formă scrisă „ad probationem” și care, potrivit dreptului
comun, nu pot fi dovedite decât prin înscris, chiar dacă valoarea lor nu depășește suma de 250
de lei. De exemplu tranzacția. Ca o excepție, dovada caracterului propriu al unui bun nu se

71 V. M. Ciobanu, G. Boroi, op.cit . p.11.
72 T. S. , dec. Civ. nr 1/05.01.1980, în R.R.D. nr. 10/1980, p.67.

47
poate face prin orice mijloc de probă, deși este vorba de relații patrimoniale între soți. Este
vorba despre bunurile proprii dobândite prin acte juridice solemne ca: donația, testamentu.
Oricare dintre soți poate dovedi cu martori, în contra sau peste cuprinsul unui î nscris, că un
anumit bun este propriu. De exemplu, într -un litigiu privind împărțirea bunurilor comune, se
poate dovedi cu martori că prețul nu a fost plătit de către soții care au încheiat actul autentic
de dobândire a unui bun, ci de către părinții unuia dintre soți, înainte de încheierea actului,
care au dorit să gratifice pe copilul lor.

3. Începutul de dovadă scrisă
Existența unui început de dovadă scrisă dă posibilitatea administrării probei
testimoniale.73 Această posibilitate reiese din textul art. 1197 alin. 1 C. civ., potrivit căruia,
regulile restrictive privind proba cu martori nu se aplică în cazul în care există un început de
dovadă scrisă.
Alin. 2 al aceluiași articol denumește începutul de dovadă scrisă ca fiind orice scriptură a
acelui a în contra căruia s -a formulat petiția sau a celui ce el reprezintă și care scriptură face a
fi de crezut faptul pretins.
Proba cu martori este admisibilă în situaț ia în care există un început de dovadă scrisă ,
deoarece nu mai este vorba de a compl eta o probă printr -un supliment de probă; martorii
completează proba scrisă , iar dovada scrisă, la rândul său, dă mai multă tărie mărturiei, dacă
aceste mijloace de probă nu se contrazic. În orice caz, aprehensiunile care existau în privința
martorilor su nt excluse ori mult reduse în această situație, deoarece martorii vin să completeze
o probă deja făcută, cel puțin parțial, printr -un document care a format oarecum convingerea
instanței.74
În doctrină se arată că dispozițiile art. 1197 alin 2 C. civ. se ap lică când înscrisul , emanat de
la partea împotriva căreia urmează a se face dovada, nu poate fi primit ca o mărturisire
preconstituită, deoarece, fie că nu a fost facută cu respectarea formalităților prevăzute de lege,
fie că, deși scris de parte, n -a fos t semnat de aceasta sau, deși semnat, n -a fost scris de parte,
fie împrejurările în care a fost făcut exclud intenția de a promova o dovadă contra autorului,
fie în sfârșit, prin conținut, nu cuprinde o mărturisire a pretențiilor formulate de partea
advers ă. În toate aceste cazuri, înscrisul poate fi folosit ca un început de dovadă scrisă, sub
condiția să conțină cel puțin o mărturisire care să facă pretenția, dacă nu e dovedită, cel puțin
verosimilă sau probabilă.

73 Maria Fodor , op cit . p. 297.
74 Emil Mihuleac, op. cit . p. 238.

48
Din dispozițiile art. 1197 alin 2 C . civ. reiese că, pentru a fi în prezența unui început de
dovadă scrisă , trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții75:
a) să existe o scriptură, în sensul de orice fel de scriere, indiferent de
formă și scopul în care a fost făcută. Are un asemenea ca racter nu numai un înscris autentic
nevalabil ca atare sau un înscris sub semnătură privată, căruia îi lipsește mențiunea „bun și
aprobat” ori formalitatea multiplului exemplar, ci orice „înscris”, chiar nedatat sau nesemnat,
dacă proveniența lui nu poate fi pusă la îndoială.
De exemplu: o scrisoare adresată de una din părți celeilalte sau unui terț; mențiunile unui
inventar;însemnări, note, socoteli făcute într -un registru casnic, declarații scrise extrajudiciare,
concluzii scrise înaintea instanțelor ju decătorești, chitanțe care atestă primirea unei sume de
bani, declarații făcute în instanță, chiar în litigiu cu alte părți dacă sunt consemnate în
încheierea de ședință sau în hotărârea judecătorească.
Copiile legalizate de pe înscrisurile au tentice care nu mai există, pot constitui un
început de dovadă scrisă, în condițiile art. 1188 pct. 2 -4 C. civ., nu și copiile legalizate de pe
înscrisurile sub semnătură privată, care nu mai există, deoarece cu ocazia legalizării nu se
verifică veridicita tea semnăturilor reproduse.
Începutul de dovadă scrisă poate rezulta și din mai multe scrieri care se coroborează ,
deoarece art. 1197 nu cere condiția unei singure scrieri.76
Doctrina arată că și înregistrarea vocii pe bandă magnetică constituie un înce put de dovadă,
chiar dacă înregistrarea nu constituie o scriere, fiind constatată auditiv și vizual, mai ales
atunci când înregistrarea s -ar fi făcut în fața instanței sau atunci când cel în cauză și -ar
recunoaște vocea.
Cu toate acestea, teama întrebuinț ării unor trucaje la alcătuirea bandei sonore – ceea ce este
posibil fiind vorba de mijloace mecanice – precumși, uneori, procedeele incorecte folosite
pentru înregistrarea vocii, mai ales în confliczele dintre soți sau dintre rude, explică
suspiciunea cu care este privită banda magnetică ca mijloc de dovadă.77
Înseamnă că și înscrisul electronic, care nu valorează ca astfel de înscris, întrucât nu s -au
respectat dispozițiile legale, poate fi un început de probă scrisă, dacă face credibil faptul
pretins.

75 A. Ionașcu, op. cit . p. 187 și urm., V. M. Ciobanu , G. Boroi, op. cit., p. 233, I. Leș, op. cit . , p. 455 -456.
76 A. Ionașcu, op. cit. ,p. 189.
77 Idem, p190.

49
Trebuie să menționăm că excepția prevăzută în art. 1197 C. civ. nu -și găsește aplicare dacă
forma scrisă este impusă de lege ad validitatem, deoarece lipsa ei atrag e nulitatea absolută a
actului juridic.
Se mai apreciază78 că orice alte fapte (cu m ar fi comportări, manevre, etc.) ale părții nu pot
constitui un început de dovadă scrisă împotriva acesteia, cu excepția refuzului de a răspunde
sau de a se prezenta la interogatoriu, care poate constitui un început de dovadă, în condițiile
prevazute de art. 225 C. proc. civ.
Jurisprudența a admis în mod constant proba testimonială când s -a produs un început de
dovadă scrisă. Astfel, într -o decizie, se arată că „ existând un început de dovadă scrisă,
instanța, în baza rolului său activ, are îndatorirea de a interoga în mod amănunțit părțile
asupra existenței, desfășurării și înțelesului unor raporturi juridice existente și, în funcție de
datele existente, să dispună administrarea probelor necesare, inclusiv proba cu martori, uzând
și de prezumții”. În speț ă, în prezența unei chitanțe semnate de unul din pârâți, din care rezultă
că s-a primit o sumă de bani de la reclamant, cu titlu de împrumut, mai mică decât cea
pretinsă în acțiune, s -a impus și administrarea altor probe, inclusiv martori, pentru a stabili
câtimea sumei împrumutate de cei trei pârâți și termenul de restituire.
b) scriptura să provină de la partea căreia i se opune sau de la o altă persoană față
de care partea este un succesor în drepturi, ori înscrisul să fie întocmit de o altă
persoană, dar semnat de parte.
Dacă actul este întocmit în fața unui funcționar public competent, care îi atestă conținutul
ca fiind corespunzător declarației părții, el constituie un început de probă scrisă, chiar dacă nu
este semnat ca parte.
Se apreciază că „proveniența scripturii de la cel căruia i se opune” este cel mai important
element al începutului de dovadă scrisă, fiindcă fără acest element nu poate exista un început
de recunoaștere.79
Scrierea ce emană de la însăși partea care o invocă nu poate co nstitui un început de dovadă
scrisă în favoarea sa, deoarece dacă ar avea această putere fiecare parte și -ar putea alcătui
singură mijlocul de a face admisibilă dovada cu martori. Dacă scrierea provine de la ambele
părți, ea poate constitui un început de d ovadă scrisă, deoarece emană și de la partea căreia i se
opune.
Scrierea care provine de la persoane străine de proces nu constituie început de dovadă
scrisă, deoarece, aceasta fiind o mărturie scrisă, nu poate face admisibile alte mărturii orale.

78 Maria Fodor, op. cit . p. 305.
79 A. Ionașcu, op. cit . , p. 190.

50
Dacă scrierea terței persoane este însușită expres sau tacit de partea căreia i se opune, ea poate
fi considerată ca început de dovadă scrisă împotriva acesteia.80
Înscrisul autentic sau înscrisul sub semnătură privată care nu este valabil ca atare între p ărți,
dar care constituie un început de dovadă scrisă între acestea, va avea aceeași putere
doveditoare și față de terți în ce privește existența actului juridic pe care -l constată.
Scrierea este considerată ca provenind de la cel căruia i se opune și atunci când emană de la
autorul acestuia. De exemplu, scrierea provenind de la defunct poate fi invocată ca început de
dovadă scrisă împotriva succesorilor acestuia.
În doctrină se apreciază că aceeași soluție se impune și în cazurile în care scrierea pro vine de
la reprezentantul legal al părților. De exemplu, scrierea provenind de la tutore, privind actele
săvârșite în această calitate, poate fi opusă ca început de dovadă împotriva minorului în
interesul căruia a fost făcută ori declarațiile cuprinse în c ereri sau concluzii scrise semnate de
avocat și depuse în instanță. Ele pot fi opu se ca început de dovadă scrisă împotriva părții în
numele căruia au fost făcute, numai dacă nu sunt tăgăduite de partea respectivă.
În litigiile dintre soți și terțele persoane, privind bunurile comune ale soților, scrierea
provenind de la unul dintre soți poate fi opusă și împotriva celuilalt soț, având în vedere
prezumția de mandat tacit reciproc în ce privește actele de administrare, de dispoziție și de
folosință pe c are le face cu privire la bunurile comune, cu excepția actelor de înstrăinare și
grevare de bunuri imobile comune pentru care este necesar consimțământul expres al celuilalt
soț, însă celălalt soț va putea înlătura începutul de dovadă scrisă ce i se opune, dovedind
opoziția sa la actul la care se referă scrierea și împrejurarea că terțul a cunoscut sau trebuia să
cunoască această opoziție.
Scrierea care provine de la unul din coproprietarii unui bun sau de la unul din coindivizari,
nu poate fi opusă c a început de dovadă scrisă împotriva celorlalți coproprietari sau
coindivizari, deoarece între aceștia nu există un raport de reprezentare.
O scriere care nu este nici scrisă nici semnată de persoana căreia i se opune, nu poate
constitui un început de dovadă scrisă decât dacă persoana respectivă își însușește cuprinsul
scrierii respective, în mod expres sau tacit. În cazul în care autorul scrierii nu recunoaște că
aceasta este opera sa individuală, împrejurarea din care reiese calitatea sa de autor, po ate fi
dovedită cu martori sau cu prezumții.

80 Idem.

51
c) Scriptura sau scrierea să facă veros imil (demn de crezare) faptul pretins .
Pentru ca scrierea să poată constitui un început de dovadă scrisă, este necesar
ca din cuprinsul acesteia să reiasă că faptul pretins este demn de crezare. Aceasta, nu
înseamnă însă, că scrierea trebuie să se refere direct la faptul pretins. Aceasta se poate
referi și la un fapt conex din care s -ar putea deduce indirect verosimilitatea faptului pretins.
De exemplu, ar putea constitui un început de dovadă scrisă, o chitanță prin care o persoană,
arată că a primit o sumă de bani, fără nici o precizare, pentru a se dovedi apoi prin alte
probe cu ce titlu s -a făcut acea plată (împrumut, vânzare -cumpărare) ori o scrisoare pr in
care o persoană se scuză că nu a putut face plata la termen, invocată de cel ce a primit -o în
scopul de a face admisibilă proba cu martori pentru dovedirea existenței unei datorii.
Scrierea care se referă în mod direct la faptul pretinseste, de exe mplu, un înscris
autentic sau un înscris sub semnătură privată la întocmirea cărora nu au fost respectate
condițiile cerute de lege și nu pot valora ca atare, dar valorează ca început de dovadă
scrisă.
Această a treia condiție care trebuie îndeplinită de un înscris pentru a constitui un
început de dovadă scrisă este o problemă de fapt, lăsată la aprecierea instanței, indiferent
că este vorba de scrieri care se referă direct la faptul pretins sau de scrieri care se referă la
fapte conexe cu faptul pretin s ori de cazuri în care legea prevede expres că anumite
înscrisuri pot constitui un început de dovadă scrisă. Scrierea admisă de instanță ca început
de dovadă scrisă trebuie completată cu alte probe (martori, pretumții), deoarece ea nu
poate fi considerată o probă deplină a faptului pretins, oricât de verosimil ar face ea acest
fapt.
Art. 225 C. proc. civ. acordă instanței de judecată facultatea de a asimila cu începutul
de dovadă scrisă și atitudinea părții chemată la interogatoriu, atunci când aceas ta refuză să
raspundă sau nu se înfațișează la chemarea instanței.81
Pentru ca judecătorul să aibă această facultate, este necesar ca partea să fi fost legal
citată cu mențiunea la interogatoriu, și totodată , instanța să constate că partea nu și -a
justificat atitudinea ei negativă prin motive temeinice.
Într-o cauză, fostul Plen al Tribunalului Suprem a arătat în motivare că „legea acordă
instanței facultatea de a aprecia refuzul de a răspunde la interogatoriu în ambele situații ca
o prezumție de recuno aștere totală sau parțială în favoarea părții potrivnice.” cu precizarea

81 Potrivit art. 2 25 C. proc. civ. „Dacă partea, fără motive temeinice, refuză să răspundă la interogatoriu sau nu se
înfățișează, instanța poate socoti aceste împrejurpri ca o mărturisire deplină sau numai ca un început de dovadă
în folosul părții potrivnice”.

52
că „această mărturisire, deși prevăzută de lege, nu are caracter absolut” ci este lăsată la
aprecierea instanței judecătorești „putând fi combătută prin proba contrară, ca orice alt
mijloc de probațiune admis de lege”.82
În literatura juridică83 se arată că, în cazul începutului de dovadă, prevăzut de art. 225 C.
proc. civ. lipsește elementul scris; singurul element scris ce există este încheierea de
ședință, prin care se constată re fuzul părții de a răspunde sau de a se prezenta la
interogatoriu, însă această încheiere nu este decât instrumentul doveditor al comportării
părții. Începutul de dovadă constă în atitudinea negativă a părții de a refuza să răspundă
sau să se prezinte la in terogatoriu.
De asemenea, se arată că84 între începutul de dovadă scrisă reglementat de art. 119 7 C. civ.
și începutul de dovadă reglementat de art. 225. C. proc. civ. există și deosebirea că cel
dintâi rezultă dintr -un fapt pozitiv (o scriere a părții căre ia i se opune), care este o probă ce
se referă nemijlocit la faptul de dovedit ori la un fapt conex cu faptul pretins, iar cel de -al
doilea rezultă dintr -un fapt negativ, care este întotdeauna un fapt conex, ce constituie
premisa unei prezumții. Începutul de dovadă reglementat de art. 225 C. proc. civ. prezintă
o deosebită importanță în practică, ca mijloc de a face admisibilă dovada cu martori și
prezumții a actelor juridice.

4) Imposibilitatea preconstituirii probei scrise
Imposibilitatea preconstit uirii probei scrise este o altă excepție de la regulile stabilite de
art. 1191 alin. 1 și 2 C. civ. , fiind reglementată în art. 1198 pct. 1 -3 C. civ.
Potrivit textului menționat, regulile art. 1191 alin 1 și 2 C. civ. nu se aplică totdeauna
când credito rului nu i -a fost cu putinț ă să-și procure o dovadă scrisă despre obligația ce
pretinde, precum:
 la obligațiile care se nasc din cvasicontracte și din delicte sau cvasidelicte;
 la depozitul necesar, în caz de incendiu, ruină, tumult sau naufragiu, și la de pozitele
ce fac călătorii în ospătăria unde trag;
 la obligațiile contractate în caz de accidente neprevăzute când nu era cu putință
părților a face înscrisul.
Doctrina opinează că legiuitorul a dat noțiunii de „imposibilitate de procurare a unui înscris”
un înțeles larg, întrucât, pe de o parte, nu se prevede că imposibilitatea trebuie să

82 Plenul Tri bunalului Suprem, dec. de îndrumare nr. 3/11.10.1956, în S. Zilberstein, op. cit. 1975, p. 109 -111.
83 I. Leș, op. cit ., p.456, ; A. Ionașcu, op. cit . p. 196.
84 A. Ionașcu, op. cit ., p.197.

53
îndeplinească anumite condiții, iar, pe de altă parte, folosindu -se în text expresia „totdeauna”,
se precizează că excepția se aplică la toate cazurile în care a existat o imposibilitate de
preconstituire a unei probe scrise, fără să se ceară ca imposibilitatea să fie de ordin material.
Ca urmare, și o imposibilitate de ordin moral poate face admisibilă dovada cu martori85. Mai
mult, literatura juridică86 a subliniat că situa țiile avute în vedere de art. 1198 pct. 1 -3 C. civ.
sunt enunțiative și nu limitative, întrucât legiuitorul a folosit termenul „precum”.
În practică există numeroase cazuri în care instanțele de judecată sunt puse în situația de a
aprecia dacă părțile au fost sau nu în imposibilitate morală de a -și procura o dovadă scrisă.
Faptul că prin art. 1198 C. civ. nu se definiște cu precizie conținutul noțiunii „imposibilitate
de procurare a unei dovezi scrise” și se face doar o enumerare exemplificativă, a determi nat
instanțele de judecată să adopte soluții neunitare în această privință, unele dând prevederilor
textului sus -menționat o interpretare restrictivă, altele una extensivă.
De exemplu, în unele cazuri s -a decis că relațiile de prietenie și concubinaj nu s unt de natură
să justifice constatarea unei imposibilități morale de a preconstitui un înscris, iar în alte
cazuri, dimpotrivă, s -a decis că aceste relații constituie o astfel de imposibilitate.
Instanța supremă s -a pronunțat în favoarea unei interpre tări largi a prevederilor art 1198
C. civ. , considerând că în sensul „ imposibilității morale de preconstituire a unui înscris”
trebuie apreciate ca făcând parte orice împrejurări când fatorită relațiilor ce există între
părți, pretinderea unei dovezi cu p rivire la un act juridic ar putea fi apreciată ca o
manifestare a lipsei de încredere. Asemenea relații sunt cele dintre afini, rude, prieteni, soți,
colegi de muncă. Dar, indiferent în ce fel de relații rezidă cauza imposibilității morale,
esențial este c a aceasta să fie constatată, prin apreciere, de la caz la caz, în raport cu
calitatea persoanelor și a circumstanțelor de fapt, temeinic verificate de instanță și să fie
dovedită în prealabil de către partea interesată, pentru a putea trece apoi la dovedir ea cu
martori a actului juridic respectiv.87
Referitor la excepțiile enunțate de art. 1198 C. civ., observăm88 că punctul 1 se referă la
obligațiile care izvorăsc din cvasicontracte, delicte și cvasidelicte, în să aceste izvoare de
obligații nu sunt act e juridice, ci fapte juridice, cărora nu li se aplică regulile restrictive
prevăzute de art. 1191 C. civ.
Punctul 2 al art. 1198 C. civ. se referă la depozitul necesar făcut în caz de incendiu, ruină,
tumult sau naufragiu și la depozitele ce fac că lătorii în ospătăria unde trag. Jurisprudența a

85 A. Ionașcu, op. cit. , p. 198; E. Mihuleac , op. cit ., p. 240 -243.
86 A. Pop, Gh. Beleiu, Curs de drept civil. Partea generală , Universitatea din București, 1973, p. 607.
87 C.S.J. , s. Civ. , dec. nr. 1030/1993, în Dreptul nr7/1994 , p. 93.
88 Maria Fodor, op. cit . , p. 309.

54
extins textul și la cafenele, restaurante, băi publice, biblioteci, garderobele sălilor de
spectacole, etc.89
În caz de incendiu, ruină, tumult sau naufragiu, precum și în alte împrejurări asemănătoare,
cum ar fi : cutremur, inundații, avalanșe, depozitul se face în grabă, în scopul de a salva
lucrurile depozitate de la pieire, ceea ce prezumă o imposibilitate materială de a preconstitui
un înscris doveditor . Se poate însă dovedi că în condițiile concrete ale c azului dat a existat
posibilitatea întocmirii unui înscris.
În teza a II -a a punctului 2 de la art. 1198 C. civ., legiuitorul prevede că „despre toate
acestea judecătorul va avea în vedere calitatea persoanelor și circumstanțele faptului”.
Această dispoziție trebuie privită ca o recomandare adresată judecătoruluica, în baza rolului
său activ, să deslușească în mod exact situația reală dintre părți la data nașterii raportului
juridic și, în funcție de acesta, să stabilească dacă a existat sau nu o im posibilitate morală de
preconstituire a unei dovezi scrise.
Punctul 3 al art. 1198 C. civ. precizează că proba testimonială este admisibilă pentru a
dovedi „obligații contractate în caz de accidente neprevăzute, când nu era cu putință părților a
face înscrisuri”. Legea are în vedere orice acte încheiate în împrejurări provocate de accidente
neprevăzute, în care părțile n -au avut posibilitatea să întocmească înscrisuri doveditoare. De
exemplu, un împrumut acordat unui tovarăș de drum grav rănit într -un accident de circulație.
În final trebuie precizat că excepțiile prevăzute de art. 1198 pct. 1 -3 C. civ. nu -si găsesc
aplicare dacă forma scrisă este cerută de lege ad validitatem, deoarece însăși operațiunea
juridică nu există și nu se mai pune pro blema probei.

5) Imposibilitatea conservării probei scrise
Aceasta este reglementată de art. 1198 pct. 4 C. civ. ca o altă excepție de la regulile
restrictive ale art. 1191 C. civ.
Potrivit acestuia, dovada cu martori este admisibilă în situația în care creditorul a pierdut titlul
ce-i servea ca dovadă scrisă, din o cauză de forță majoră neprevăzută. Textul este aplicabil
numai când înscrisul s -a pierdut dintr -o cauză de forță majoră neprevăzută, fiind excusă culpa
părții. Admisibilitatea probei t estimoniale într -o astfel de situație se justifică pe deplin, din
moment ce înscrisul a fost întocmit potrivit legii, dar înfățișarea acestuia la judecarea litigiului
nu este posibilă datorită unei cauze pe care partea n -a avut posibilitatea să o evite.
Această excepție presupune să se dovedească:

89 G. Boroi, op. cit ., 1999, p. 119.

55
 că s-a întocmit, potrivit legii, un înscris doveditor al actului juridic care face obiectul
litigiului;
 că acel înscris a fost pierdut sau distrus;
 că dispariția înscrisului preconstituit se datorește unu i caz de forță majoră.
Dovada acestor împrejurări de fapt se va putea face prin martori și prezumții.
În ceea ce privește noțiunea de forță majoră, aceasta a fost interpretată într -un sens larg în
doctrină și practică, apreciindu -se că art. 1198 pct. 4 C. civ este aplicabil și în alte împrejurări
în care înscrisul doveditor s -a pierdut sau a fost distrus din cauze pe care partea a fost în
imposibilitate să le evite.
Astfel, s -a decis că dacă înscrisul a fost sustras de către însăși partea căreia i se opune sau de
către un terț, care îl dosește sau îl distruge, se va putea face dovada cu martori a existenței
înscrisului , a obiectului acestuia și a sustragerii sale.
De asemenea, s -a decis că este admisibilă proba testimonială pentru a se dovedi că s -a
încheiat un antecontract de vânzare -cumpărare a unei construcții, că înscrisul există dar că
acesta este reținut în mod abuziv de soțul reclamantei, o asemenea împrejurare putând fi
considerată forță majoră în sensul art. 1198. C. civ.
O altă situație care s -ar putea încadra în aceeași excepție, este împrejurarea pierderii
înscrisului aflat la dosarul unei instanțe judecătorești cu ocazia trimiterii acestuia la o altă
instanță sau cu ocazia evacuării arhivei instanței în caz de calamitate.90
Asem enea cazuri se încadrează în imposibilitatea de conservare a înscrisului
preconstituit; forța majoră fiind numai un element al situației prevăzute de art. 1198 pct. 4 C.
civ., ca exemplu de imposibilitate de păstrare.91
În doctrină se subliniată că a ceastă excepție se aplică atât în cazul înscrisurilor cerute de
lege ad probationem cât și în cazul înscrisurilor cerute de lege ad validitatem , deoarece,
forma scrisă, prin definiție, a fost respectată în momentul încheierii actului juridic, însă
ulterior a survenit un caz de forță majoră sau un fapt străin pe care deținătorul înscrisului nu a
avut posibilitatea să -l evite și care a avut drept urmare pierderea sau distrugerea înscrisului.
Partea interesată va putea dovedi prin orice mijloc de probă , incl usiv cu martori, împrejurarea
că înscrisul cerut de lege ad validitatem a fost întocmit cu respectarea acestei forme și
împrejurarea că înscrisul a dispărut dintr -o cauză de forță majoră sau dintr -o cauză străină ce
n-a fost posibil să fie evitată, după ca re va putea dovedi, inclusiv prin martori și prezumții,
cuprinsul actului juridic respectiv.

90 A. Ionașcu , op. cit . ,p. 204.
91 Idem, p. 204.

56
Codul civil francez se referă la această excepție în alin. 1 al art. 1348, teza a II -a, potrivit
căreia, este admisibilă proba testimonială când una din părți a pierdut înscrisul ce -i servea
drept probă, , ca urmare a unui caz fortuit, ori a unei situații de forță majoră. În alin. 2 al
aceluiași articol, Codul civil francez stabilește că proba testimonială este admisibilă „când
partea sau depozitarul nu a conser vat înscrisul original și prezintă o copie care este o
reproducere nu numai fidelă, ci și durabilă. Se consideră a fi durabilă orice reproducere de
neșters a originalului, care determină o modificare ireversibilă a suportului”.

6) O altă excepție de l a regulile stabilite de art. 1191 alin. 1 și 2 C. civ. o constituie situația
în care terții au interesul să invoce actul juridic încheiat de părți, „însă, de regulă, ei sunt în
imposibilitate de a -l proba printr -un înscris ”92
Apoi, actul juridic înch eiat de către pă rți este un simplu fapt juridic, cât îi privește pe
terți. Ca urmare, terții pot proba actul juridic al părților prin orice mijloc de probă, inclusiv
prin martori, indiferent de valoarea obiectului operațiunii juridice și chiar împotriva și peste
cuprinsul înscrisului constatator.
Având în vedere sfera largă și variată a cazurilor în care proba testimonială este
admisibilă și în materia actelor juridice, în doctrină se apreciază că domeniul de aplicare a
dispozițiilor art. 1191 C. ci v. este semnificativ redus, iar instanța judecătorească își poate
manifesta rolul activ în probațiune fără îngrădiri, în vederea descoperirii și aflării adevărului
în cauză.

Admisibilitatea probei testimoniale în litigiile comerciale .
„Specificul obl igațiilor comerciale determină și un anumit specific al condițiilor de
probă a drepturilor subiective izvorâte din raporturile juridice comerciale”93.
Având în vedere că celeritatea și încrederea joacă un rol deosebit de important în materie
comercială, pri n art. 46 C. com. l egiuitorul a consacrat principiul libertății probei și, totodată,
a înlăturat orice ierarhizare în sistemul probator comercial. De asemenea, lipsa unui
formalism excesiv în materie comercială este suplinită și de existența unui cod etic, a unei
deontologii și a unei solidarități între participanții la aceste raporturi.

92 V.M. Ciobanu, G. Boroi, op. cit . , 2002, p. 234.
93 St. D. Cărpenaru, Probele în materie comercială , în R. D. C. nr. 2/1994, p. 27.

57
Regula
Potrivit art. 46 C. com. , obligațiunile comerciale și liberațiunile se probează „cu
martori, de câte ori autoritatea judecătorească ar crede că trebuie să admită proba testimonială,
iar aceasta chiar și în cazurile prevăzute de art. 1191 codicele civil”.
Cu alte cuvinte, în materie comercială funcționează regula conform căreia proba
testimonială este admisă fără restricții.
Deci, proba prin declaraț iile martorilor poate fi folosită atât pentru dovedirea unui fapt
juridic stricto sensu, cât și pentru dovedirea unui act juridic al cărui obiect are o valoare ce
depășește suma de 250 de lei. Mai mult, proba testimonială este admisibilă în contra unui
înscris, peste ceea ce cuprinde înscrisul sau pentru ceea ce s -ar pretinde că s -ar fi zis înainte,
în timpul sau în urma întocmirii înscrisului.
Așadar, depoziția martorului devine în materie comercială un mijloc de probă a cărui forță
probantă este egal ă cu cea a înscrisurilor, din moment ce este admisibilă și în contra sau peste
conținutul unui înscris.
Totuși, așa cum se apreciază în doctrină și cum rezultă din dispozițiile art. 46 C. com. ,
instanța judecătorească nu este obligată să admită proba tes timonială la simpla cerere a părții
interesate, ci ea are posibilitatea să aprecieze, în condițiile concrete ale cauzei, concludența
acestei probe.
Proba cu martori trebuie folosită cu prudență mai ales când se urmărește a se dovedi peste
înscris.
Judecătorul poate respinge proba cu martori atunci când faptul se constată din însăși actele
dosarului sau când, de exemplu, partea nu precizează ce anume fapte vrea să dovedească, sau
când judecătorul și -a format convingerea din expertiza care a fost ordonat ă.
Având în vedere că admisibilitatea probei testimoniale în materie comercială este lăsată la
facultatea judecătorului, într -o speță94 „apreciind că aceată probă nu este pertinentă împotriva
înscrisurilor existente la dosar și a expertizei tehnice efe ctuate, instanțele au respins proba cu
martori solicitată în completarea probelor administrate”…”fără ca prin aceasta să încalce
dispozițiile art. 138 alin. 1 și 2 C. proc. civ. ,sau dispozițiile art. 46 C. com.”
Deasemenea, doctrina a mai arătat c ă instanța nu este obligată să -și motiveze soluția de
respingere a cererii de încuviințare a probei testimoniale, deoarece dispoziția art. 46 C. com.,
care i -ar conferi o putere discreționară de apreciere, ar fi lipsită de conținut.

94 C.S.J. , s. Com., dec. nr. 190/19.01.2001, citată pe site -ul www.avocatura.com/practi cajudiciara.

58
În ceea ce ne pr ivește95, ne alăturăm opiniei care consideră că instanța trebuie să motiveze
soluția sa, indiferent că admite sau respinge proba cu martori, deoarece, altfel, nu s -ar putea
realiza controlul judiciar de către instanța superioară.
„Apreciem că art. 46 C. com . nu acordă instanței o scutire de motivare, deoarece, pentru a se
putea realiza controlul judiciar, pe calea apelului, cu privire la temeinicia hotărârii de primă
instanță, aceasta trebuie să arate de ce a considerat o anumită probă solicitată de una din părți,
admisibilă în principiu, ca inutilă”.96
Dacă motivarea instanței este întemeiată pe o eroare manifestă, aceasta echivalează cu o lipsă
de motivare și în acest caz hotărârea este casabilă.
Regula stabilită de art. 46 C. com., privind admisibil itatea probei testimoniale, poate fi
invocată și de partea pentru care actul nu este comercial, din moment ce art. 56 C. com.
prevede că, dacă un act este comercial numai pentru una din părți, toți contractanții sunt
supuși încât privește acest act legii c omerciale, afară de dispozițiile privitoare la persoana
chiar a comercianților și de cazurile în care legea ar dispune altfel. Prin acest articol sunt
reglementate faptele de comerț unilaterale sau mixte, adică acele acte juridice sau operațiuni
care sunt fapte de comerț numai pentru una dintre părți, iar pentru cealaltă parte sunt acte
juridice civile. 97 Ele au fost numite de doctrină fapte de comerț unilaterale sau mixte pe
considerentul că, regimul lor legal comportă anumite particularități.
Așa cum rez ultă din dispoziția articolului mai sus menționat, faptele de comerț unilaterale sau
mixte sunt guvernate de legea comercială pentru ambele părți, chiar dacă pentru una dintre ele
operațiunea juridică are caracter civil.
Înseamnă că vor fi aplicate dispoz ițiile legii comerciale în privința încheierii și executării
actului, a dovezii drepturilor, etc.
Soluția legiuitorului se justifică prin aceea că, fiind vorba de un raport juridic unic, el nu
poate fi supus, simultan, la două reglementări diferite; una comercială pentru comercianți și
alta civilă, pentru necomerciant, ci unei reglementări unice, cea a dreptului comercial.
Părțile sunt supuse legii comerciale numai în ceea ce privește actul juridic, nu și cât
privește persoana comercianților, înt rucât art. 56 C. com. prevede în teza finală „…afară de
dispozițiile privitoare la persoana chiar a comercianților și de cazurile în care legea ar dispune
altfel”.

95 Maria Fodor, op. cit. p. 314.
96 G. Boroi, op. cit . p. 118.
97 De exemplu, un necomerciant cumpără alimente de la un comerciant . În acest caz, actul este comercial pentru
comerciant și civil pentru necomerciant. Potrivit art. 5 C. com., vânza rea de produse agricole unui comerciant
este act de comerț pentru comerciant și civil pentru proprietar sau cultivator.

59
Reglementări privind admisibilitatea probei cu martori în materie comercială găsim ș i în
dreptul comparat.
Astfel, Codul comercial francez, spre deosebire de cel român, nu reglementează regimul
juridic al actelor de comerț mixte. În absența unei asemenea reglementări, dreptul francez a
adoptat o soluție dualistă: aplică regulile civile fa ță de partea pentru care actul este civil și
regulile comerciale față de partea pentru care actul este comercial. Această soluție se aplică
cât privește competența de soluționare a litigiilor, proba drepturilor și modalitățile de
executare.
Așadar, împotr iva părții pentru care contractul este comercial, proba contractului poate fi
făcută cu orice mijloc. Împotriva părții pentru care contractul este civil, trebuie să recurgem la
prevederile din dreptul civil; astfel , față de un angajat, proba contractului sau a clauzelor sale
este supusă regulilor civile.
Excepțiile
De la regula libertății probei testimoniale în litigiile comerciale, Codul comercial
instituie o restricție prin articolul 55. Este vorba de acele cazuri în care legea comercială cere
dovada actelor comerciale prin înscris. Potrivit textului menționat, „când Codicele comercial
cere proba prin înscris, proba testimonială nu poate fi admisă decât în cazurile în care ea este
permisă și de Codicele civil.”
Așadar, în cazurile în care l egea comercială cere în mod expres proba prin înscris, proba
testimonială este admisibilă numai în condițiile art. 1191 C. civ. Adică, nu se vor putea proba
cu martori operațiunile juridice comerciale al căror obiect are o valoare mai mare de 250 de
lei și , de asemenea, nu se va putea dovedi cu martori în contra și peste cuprinsul unui înscris
ce constată o operațiune comercială.
Însă, părțile ar putea conveni să -și dovedească pretențiile lor prin proba testimonială și în
aceste situații. Această posi bilitate există și în materie civilă și își are temeiul în aliniatul 3 al
art. 1191 C. civ. De asemenea, considerăm98 că sunt aplicabile și dispozițiile legale privind
celelalte excepții de la aliniatele 1 și 2 ale art. 1191 C. civ. : începutul de dovadă sc risă,
imposibilitatea preconstituirii unui înscris, imposibilitatea conservării probei scrise.
În toate aceste cazuri, considerate excepții de la regulile stabilite prin aliniatele 1 și 2 ale
art. 1191 C. civ., proba testimonială devine admisibilă p entru dovedirea actelor juridice
comerciale, numai dacă legea comercială solicită proba scrisă „ad probationem”, deoarece în
situațiile în care legea comercială cere forma scrisă „ad validitatem”, adică pentru ca

98 Maria Fodor, op. cit . , p. 317.

60
operațiunea să ia ființă în mod valabil, n u se mai pune problema probei. În acest sens,
exemplificăm: cambia (art. 2 din Legea nr.58/1934), actul constitutiv al unei societăți
comerciale (art. 5 alin. 6 coroborat cu art. 56 pct a din Legea nr. 31/1990), contractul de
garanție reală imobiliară (art . 106 alin. 1 din Legea nr. 31/1990) etc.
Ca o excepție, va fi admisibilă proba testimonială în dovedirea unui act juridic comercial
pentru care legea cere forma scrisă „ad validitatem” atunci când ne aflăm în ipoteza
imposibilității conservării însc risului, deoarece forma csrisă a fost respectată în momentul
încheierii actului juridic.
Acte juridice, pentru care legea comercială cere forma scrisă „ad probationem” și a cărei
nerespectare duce la imposibilitatea dovedirii lor prin alte mijloace de probă, inclusiv martori,
sunt:
a) contractul de societate în participațiune (art. 256 C. com.)
b) contractul privind vasele comerciale (art. 491 , art. 493, art 557 și art. 495 C. com.)
c) contractul de asigurare, etc.
Așa cum am arătat, în situația în care lege a comercială cere proba prin înscris, proba
testimonială este admisibilă numai în situații de excepție, prevăzute de art. 1191 alin 3, art
1197 și art. 1198 C. civ. Terții care justifică un interes, pot dovedi cu martori actul juridic
comercial încheiat de către părți, deoarece pentru ei acesta reprezintă un simplu fapt juridic.

3. Admisibilitatea probei testimoniale în funcție de gradul de jurisdicție în care se află
cauza.
3.1. In prima instanță
Pentru soluționarea litigiilor în primă instanță , ne vom opri atenția asupra unor situații
în care proba cu martori este inadmisibilă.
Un asemenea exemplu este cel referitor la soluționarea ltigiilor comerciale, aceasta fiind o
procedură specială reglementată în Cartea a VI -a, capitolul XIV, art. 720 – 720 d in Codul de
procedură civilă, care reprezintă dreptul comun al procedurii în procesele și cererile în materie
comercială evaluabile în bani.
Astfel, art. 720, C. proc. civ., prevede că în procesele și cererile comerciale evaluabile în
bani, inaintea introducerii cererii de chemare în judecată, reclamantul va încerca soluționarea
litigiului prin conciliere directă cu cealaltă parte. În vederea concilierii, reclamantul va
convoca partea adversă, comunicându -i în scris pretențiile sale și temeiul lor leg al, precum și
toate actele doveditoare pe care se bazează acestea. Convocarea se va face prin scrisoare

61
recomandată cu dovadă de primire, prin telegramă, telex, fax, sau orice alt mijloc de
comunicare care asigură transmiterea textului actului și confirmar ea primirii acestuia.
Convocarea se poate face și prin înmânarea înscrisurilor sub semnătură de primire.
Rezultatul concilierii se va consemna printr -un înscris cu arătarea pretențiilor reciproce
referitoare la obiectul litigiului și al punctului de vedere al fiecărei părți, înscris care se va
anexa la cererea de chemare în judecată.(art. 720 alin. 4 coroborat cu alin. 5 C. proc. civ.). În
situația în care pârâtul nu a dat curs convocării în vederea concilierii, reclamantul va anexa la
cererea de che mare în judecată dovada că de la data primirii acestei convocări au trecut 30 de
zile (art.720 alin. 5 C. proc. civ.).
Așadar, reclamantul trebuie să facă dovada realizării efective sau a încercării de realizarea
aconcilierii , iar pârâtul poate să nu dea curs convocării sau să comunice reclamantuli că nu
este de acord cu concilierea ori cu pretențiile acestuia.
Dovada îndeplinirii concilierii se face, după cum rezultă din cele mai sus menționate, cu
înscrisul care constată rezultatul acesteia ori c u înscrisul care confirmă că partea adversă a
primit convocarea și că de la data p rimirii ei au trecut 30 de zile. În această ultimă situație este
deosebit de importantă dovada primirii actelor de către cealaltă parte. Cu privire la aceasta,
apreciem99 că în cazul comunicării făcute prin mijloace tradiționale ( telegramă, scrisoare, etc.
) dovada este mai greu de realizat din cauza întârzierii întoarceri confirmări, , a riscului
pierderii ei sau chiar a comunicării, ori a lipsei datei de primire de către des tinatar. Dovada
este mai ușor de făcut în situația utilizării mijloacelor moderne de comunicare (fax, telex,
poștă electronică), deoarece dovada primirii sau neprimirii comunicării are loc în timp foarte
scurt de la trimitere.
Într-o speță100 s-a decis că, „recurenta a introdus acțiunea cu respectarea cerințelor art.
720 C. proc. civ. și că nu este responsabilă de faptul că intimata nu a fost găsită la domiciliu
pentru a i se preda corespondența și nici pentru faptul că, deși reavizată, nu s -a preze ntat
pentru ridicarea acesteia.”
În situația în care convocarea de conciliere s -a realizat „prin înmânarea înscrisurilor sub
semnătură de primire”, dovada se va face cu înscrisul pe care s -a semnat de primire de către
cealaltă parte.

99 Maria Fodor, op. cit. , p. 461.
100 C. A. București, secția a VI -a com. , dec. nr. 1453/2002, în Practică judiciară comercială pe anul 2002 , p.
394.

62
Dacă reclamantul nu face dovada îndeplinirii procedurii prevăzute de art. 720 C. proc.
civ, președintele instanței, pe cale de rezoluție, va refuza înregistrarea cererii de chemare în
judecată101, iar, dacă cererea a fost înregistrată, instanța o va respinge ca inadmisibilă.
În concluzie, putem afirma că pentru dovedirea îndeplinirii procedurii în materia
concilierii se poate face numai prin înscrisuri, proba cu martori precum și orice alt mijloc de
probă fiind inadmisibile.

3.2.În apel.
Deși este o cale de atac, apelul provoacă, de regulă, „o nouă judecată în fond”102, ocazie cu
care problemele de fapt și de drept dezbătute în fața primei instanțe sunt repuse în discuția
instanței de apel. În acest sens se spune că apelul are un caracter devolu tiv, care constă într -o
„reeditare a judecății ”, ceea ce îl distinge în mod esențial de recurs.
Efectul devolutiv al apelului are consecințe și asupra probelor care pot fi administrate în
cadrul acestuia . În ceea ce le privește, esențiale sunt preve derile art. 295 alin. 2, art. 292 și art.
287 C. proc. civ. care sunt norme speciale în raport cu cele ce reglementează administrarea
probelor la judecata în primă instanță și de aceea se aplică cu prioritate103.
Astfel, potrivit art. 295 alin.2 C. p roc. civ. instanța va putea încuviința refacerea sau
completarea probelor administrate la prima instanță, precum și administrarea probelor noi
propuse în condițiile art. 292, dacă consideră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei.
Deci, părțile nu se v or putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de
apărare și dovezi, decât de cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori
în întâmpinare. Instanța de apel poate încuviința și probele a căror necesitate rezultă din
dezbateri. În cazul în care apelul nu se va motiva ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu
cuprind motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanța de apel se va pronunța, în fond,
numai pe baza celor invocate la prima instanță.
Așad ar, având în vedere caracterul devolutiv al apelului, legiuitorul apus la dispoziția
instanței dar și a părților următoarele posibilități:
– să administreze probele invocate în primă instanță, chiar dacă acestea nu au fost
încuviințate și adminis trate ori s -a renunțat ulterior la administrarea lor sau nu s -au depus
diligențele necesare în vederea administrării acestora;

101 I. Leș, op. cit ., p. 803.
102 V.M. Ciobanu, G.Boroi, op. cit . , 2003, p.325 -326 și urm.
103 Potrivit art. 298 C. proc. civ., dispozițiile de procedură privind judecata în primă instanță se aplică și în
instan ța de apel, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în titlul IV, intitulat „Apelul”.

63
– să refacă numai o parte din probele administrate în primă instanță și să le mențină pe
celelalte;
– să refa că în totalitate probele administrate în primă instanță;
– să administreze probe noi arătate în motivarea apelului sau în întâmpinare;
– să refacă și să completeze probele administrate la prima instanță, precum și să
administreze probe noi;
– să pronunțe hotărârea numai pe baza dovezilor administrate de prima instanță, fără a le
reface sau a le completa și fără a administra noi probe;
Aceste posibilități care se desprind din prevederile legale menționate, sunt de fapt reguli
privind folosirea probelor în apel104.
Potrivit primei reguli, care rezultă din art. 292 C. proc. civ. în instanța de apel pot fi
folosite probe invocate în fața primei instanțe, chiar dacă acestea nu au fost încuviințate și
administrate de aceasta d in urmă, deoarece legiuitorul folosește termenul „invocate” și nu
„încuviințate” sau „administrate”. De asemenea, partea care a fost decăzută din dreptul de a
administra o anumită probă la judecata în primă instanță are dreptul de a solicita administrarea
acelei probe în apel, deoarece legea nu indică nici o interdicție în acest sens, cu atât mai mult
cu cât permite administrarea de noi probe în apel, fără a distinge după cum probele respective
nu au fost administrate în fața primei instanțe din culpa sau f ără culpa părții.105
Potrivit celei de -a doua reguli , care rezultă din art. 292și 295 alin.2 C. proc. civ. în
instanța de apel pot fi administrate probele noi arătate în motivarea apelului sau în
întâmpinare.
Probele noi sunt admisibile atât în sco pul susținerii motivelor de apel cât și pentru combaterea
acestora, însă instanța le va încuviința numai dacă consideră că sunt necesare pentru
soluționarea cauzei (art. 295 alin. 2 C. proc. civ.).
În literatura juridică106 se apreciază că refacerea probelor în fața instanței de apel trebuie
să constituie o soluție extremă, deoarece, în principiu, o astfel de măsură, nu -și găsește
justificarea temeinică. Totuși, legea nu prevede nici o condiție particulară pentru refacerea
probelor, această măsură fi ind de atributul exclusiv al instanței de apel.
Din dispozițiile art. 295 C. proc. civ. rezultă că în apel, spre deosebire de recurs, sunt
admisibile orice fel de probe noi, însă acestea trebuie propuse în condițiile art. 292 C. proc.
civ. adică d e către apelant prin cererea de apel sau cel mai târziu la prima zi de înfățișare, iar

104 Maria Fodor, op. cit . p. 419.
105 Aceeași soluție se aplică și în situația în care partea a invocat un mijloc de probă la care a renunțat ulterior.
106 I. Leș, op. cit ., 2001, p. 565.

64
de către intimat prin întâmpinare. Ca o excepție, intimatul va putea invoca mijloacele de
apărare la prima zi de înfățișare, în condițiile art. 118 alin. 3 C. proc. civ. , în situația în care
nu este asistat sau reprezentat de avocat. Așadar, nedepunerea întâmpinării îl pune pe intimat
în imposibilitatea de a mai invoca probe în apel, dar el păstrează dreptul de a se opune la
admiterea apelului și de a contesta dovezile p e care se sprijină. Sancțiunea
nerespectării acestor termene constă în decăderea părții din dreptul de a mai propune probe în
apel, cu excepția situației în care necesitatea administrării probei ar rezulta din dezbateri.
Potrivit art. 287 alin. 3 C. proc. civ. când dovezile propuse sunt martori sau înscrisuri
nearătate la prima instanță, se vor aplica în mod corespunzător dispozițiile art. 112 pct. 5 C.
proc. civ.
Asupra probelor propuse în condițiile arătate, instanța se va pronunța printr -o încheiere
de admitere ori de respingere, prin care își va motiva măsura luată. În încheierea de admitere a
probelor, instanța va arăta mijloacele de probă încuviințate, probele ce urmează a fi făcute sau
completate, precum și faptele ce trebuie dovedite.

3.3. În recurs .
Potrivit art. 305 C. proc. civ., în instanța de recurs nu se pot produce probe noi, cu
excepția înscrisurilor, care pot fi depuse până la încheierea dezbaterilor. Drept urmare, textul
art. 305 C. proc. civ., consacră regula inadmisibilității probelor noi în recurs, regulă
întemeiată pe rațiunea că recursul nu este o cale de atac devolutivă, ca și apelul, ci un mijloc
procedural prin care se realizează doar un examen al hotărârii atacate.
Fiind o instanță de control jud iciar și nu de judecată în fond, instanța de recurs va verifica
hotărârea atacată pe baza probelor administrate la fond, fără a avea posibilitatea, de regulă, de
a administra probe noi.
S-a decis însă că „nu pot fi acceptat e ca înscrisuri doveditoare în recurs, în sensul art.
305 C. proc. civ., declarațiile martorilor luate sub semnătură privată sau chiar sub formă
autentică , după soluționarea cauzei în fond și nici rapoartele de expertiză.
Pe baza înscrisurilor noi, instanța de recurs poate respinge recursul și confirma hotărârea
atacată sau poate admite recursul. Soluția respingerii recursului este posibilă „chiar dacă
hotărârea care s -a atacat apare, în raport cu probele pe care s -a sprijinit instanța, ca nelegală,
dacă, reapreciind probele administrate, instanța de recurs găsește soluția legală”107.

107 V.M. Ciobanu, op. cit . , vol. II, p. 403.

65
În caz de admitere a recursului , hotărârea atacată poate fi modificată sau casată , în tot sau în
parte (art. 312 alin. 2 C. proc. civ). Din dispozițiile art. 312 – 314 C. proc. civ., rezultă că
desființarea sau casarea unei hotărâri poate fi: cu reținere spre rejudecare sau cu trimitere spre
rejudecare. Pentru curțile de apel și tribunale, ca instanțe de drept comun în judecata
recursului, regula este casarea pricinii cu rejudecare, iar excepția este casarea cu trimiterea
cauzei spre rejudecare.
În situația în care instanța de recurs casează hotărârea atacată cu reținere, menționăm108
că aceasta atrage potrivit legii o nouă judecată a pricinii. Art . 312 alin. 4 C. proc. civ. prevede
expres că în acest caz de casare, curțile de apel și tribunalele vor rejudeca pricina în fond.
Având în vedere dispotițiile art. 305 C. proc. civ mai sus menționate, se consideră că în
instanța de recurs nu pot fi administrate probe noi cu excepția înscrisurior, însă ele pot fi
supuse atenției instanței în vederea eventualei lor administrări ulterioare , dacă se va dispune
rejudecarea fondului pricinii.
Înscrisurile noi pot fi produse, adică administrate, celelalte probe evocate d e părți,
martori, expertiză, cercetatrea la fața locului, deși nu pot fi administrate, totuși ele nu pot fi
ignorate de instanța de recurs.109
Cât privește administrarea probelor în rejudecarea pricinii, de către instanța de recurs , se
întrevăd mai m ulte soluții: fie se aplică întocmai dispozițiile art. 305 C. proc. civ. care interzic
producerea de noi probe, cu excepția înscrisurilor, fie se consideră că, procedând la o
rejudecare în fond, instanța de recurs este liberă să readministreze sau să admin istreze probe
noi.
Prima soluție se argumentează pe dispoziția expresă a art. 305 C. proc. civ. care prin
expresia „în instanța de recurs” se referă la toate situațiile în care judecata se face în fața
instanței de recurs și ca urmare se aplică și atunci când se rejudecî pricina, după casarea
hotărârii atacate cu reținerea cauzei spre rejudecare. În susținerea acestei soluții se poate
aduce ca argument și caracterul imperativ al normei prevăzute în art. 305 C. proc. civ.,
precum și faptul că fiind o normă specială, ea este de strictă interpretare și aplicare.
Cât privește cea de -a doua soluție, s -ar putea invoca drept argument faptul că în caz de
casare cu reținere spre rejudecare este vorba de o nouă judecată a pricinii și nu de o judecată
în recurs, astfel că instanța de recurs va proceda potrivit regulilor de la judecata în fond și sub
aspectul administrării probelor, deoarece disăpozițiile art. 305 C. proc. civ. aplicabile până în
momentul casării, devin inaplicabile după acest moment.

108 Maria Fodor, op. cit . , p.425.
109 I. Deleanu, op. cit . , p. 406.

66
Expresia „în instanța de recurs”, folosită în art. 305 C. proc. civ. poate fi interpretată în
sensul că aceasta se referă doar la judecata în calea de atac a recursului și nu și la rejudecarea
pricinii de către instanța de recurs, de unde rezultă c ă în această din urmă situație sunt
admisibile orice mijloace de probă permise de lege (inclusiv proba cu martori).
Din considerente practice, ar fi indicat110 să se adopte în jurisprudență cea de -a doua
soluție din cele prezentate mai sus deoarece, atâta timp cât instanța de control judiciar poate
indica instanței inferioare necesitatea administrării unor probe, tot la fel își poate indica și
sieși aceste probe, iar după casare, trebuie să se conformeze și ea propriilor indicații.

110 Maria Fodor, op. cit ., p. 426.

67
Capitolul IV
Administrarea testimoniale

Cât privește administrarea probei testimoniale, trebuie avute în vedere următoarele probleme:
condițiile în care se propun martorii, persoanele care pot fi ascultate ca martori și cele care
sunt scutite de a depune mărturie, încuviințarea probei cu martori, precum și administrarea
propriu -zisă a acestui mijloc de probă.

1. Propunerea martorilor
Propunerea martorilor, ca și a celorlalte dovezi, se face potrivit regulilor generale, de
către reclamant prin cererea de chemare în judecată, iar de către pârât prin întâmpinare sau la
prima zi de înfățișare în cazul în care nu este reprezentat sau asistat de către avocat. Dacă
instanța încuviințează probe noi în condițiile art. 132 C. proc . civ., propunerea martorilor
poate fi făcută și la termenul acordat.
De asemenea, martorii se propun prin cererea de intervenție, în cazurile în care se
formulează o astfel de cerere în condițiile art. 49 -66 C. proc. civ.
Martorii se pot prop une și în cursul judecății în cele trei cazuri de excepție prevăzute de
art. 138 C. proc. civ. Potrivit aceluiași articol, la aliniatul 1 se prevede că partea care nu a
propus martorii în condițiile arătate mai sus și care nu se află în nici unul din cazur ile de
excepție prevăzute de acest articol, decade din dreptul de a mai propune martori în tot cursul
instanței respective, așa cum decade și din dreptul de a propune orice alte probe.
Sanscțiunea decăderii poate fi înlăturată, dacă partea adversă nu invocă excepția decăderii
la primul termen, întrucât dispoziția care prevede această sancțiune nu are caracter imperativ,
precum și atunci când instanța dispune audierea martorului propus tardiv sau când
judecătorul, în baza rolului activ, ordonă din ofic iu audierea martorilor. Decăderea poate fi
înlăturată și prin convenție expresă111 a părților de a se audia și martorii propuși tardiv,
precum și atunci când partea dovedește că a fost împiedicată dintr -o împrejurare mai presus
de voința sa de a propune prob a în termen (art. 103 C. proc. civ).
Propunerea martorilor se face prin indicarea numelui fiecărui martor și a locuinței
acestora (art. 112 alin. u ltim și art. 115 C. proc civ.), nefiind suficientă simpla mențiune „mă
servesc de proba cu martori”, d eoarece instanța trebuie să verifice , în cadrul discuțiilor

111 În situația în care partea interesată nu invocă excepția decăderii din proba cu martori la primul termen,
operează decăderea acesteia din dreptul de a invoca decăderea părții adverse, și nu convenția tacită a părților de a
admite proba propusă tardiv.

68
contradictorii, dacă cei propuși nu intră în categoria persoanelor care nu pot depune mărturie
sau care sunt scutite de a depune mărturie. De asemenea, instanța trebuie să cunoască adresa
martori lor pentru a putea emite citațiile către aceștia.
Când proba cu martori a fost încuviințată în condițiile art. 138 pct. 2 și 4 C. proc. civ.,
lista martorilor se va depune, sub sancțiunea decăderii, în termen de 5 zile de la încuviințare
(art. 186 a lin 2 C. proc. civ), iar dovada contrară va fi cerută sub pedeapsa decăderii în aceeași
ședință, dacă ambele părți sunt de fața. Partea care lipsește la încuviințarea dovezii este
obligată să ceară dovada contrară în ședința următoare, iar în caz de împied icare, la prima zi
de înfățișare (art. 167 alin. 4 și 5 C. proc. civ.).
Partea căreia i s -a încuviințat dovada cu martori este obligată, sub sancțiunea decăderii, să
depună în termen de 5 zile de la încuviințare suma fixată de instanță pentru transp ortul
șidespăgubirea martorilor, însă decăderea se înlătură dacă martorii se înfățișează la termenul
satbilit de instanță pentru ascultarea lor (art. 170 alin. 1 și 3 coroborat cu art. 186 alin. 4 C.
proc. civ).
Termenul de mai sus poate fi prelungit până la 15 zile, când s -a încuviințat părților proba cu
martori în condițiile art. 138 alin. 2 și 4 C. proc. civ.
Potrivit art. 168 alin. 3 C. proc. civ., când o parte renunță la martorul pe care l -a propus,
cealaltă parte poate să și -l însușească.112 Deasemenea, instanța poate dispune audierea unui
martor chiar dacă părțile au renunțat la el. (art. 129 alin. 5 teza a II -a C. proc. civ.)
Înlocuirea martorilor nu se va încuviința decât în caz de moarte, dispariție sau motive
bine întemeiate, urmând c a indicarea noului martor să se facă sub sancțiunea decăderii, în
termen de 5 zile de la încuviințarea înlocuirii (art. 186 alin. 3 C. proc. civ).
Legiuitorul a avut în vedere doar martorii încuviințați de instanță, care sunt dobândiți, nu și
martorii pro puși, neîncuviințați încă, care pot fi înlocuiți și în alte cazuri, dacă nu se provoacă
amânarea judecății.113

2. Persoanele care pot fi ascultate ca martori
Regula este că orice persoană fizică, care are cunoștiințe despre faptele litigioase, poate
depune mărturie în procesul civil.
Legea prevede expres că pot fi ascultați ca martori și minorii, precum și persoanele care din
cauza debilității mintale sau în mod vremelnic sunt lipsite de discernământ, însă la aprecierea

112 V.M. Ciobanu, G. Boroi, op. cit., p. 235.
113 A. Ionașcu, op. cit . p. 211.

69
depozițiilor acestora instanța va ține seama de situația specială a martorului. (art. 195 C. proc.
civ.).
De la regula stabilită mai sus legea stabilește unele excepții. Este vorba de persoanele care
nu pot depune mărturie și persoanele care sunt scutite de a depune mărturie.
Potrivit art. 189 alin.1 C. proc. civ., nu pot fi ascultați ca martori:
a) Rudele și afinii până la gradul al treilea inclusiv;
b) Soțul, chiar despărțit;
c) Interzișii judecătorești;
d) Cei condamnați pentru mărturie mincinoasă.
Cât privește rudele și afinii până l a gradul al treilea inclusiv , precum și soțul sau fostul soț,
interdicția este relativă, întrucât art. 189 alin. 2 C. proc. civ. prevede că părțile pot conveni,
expres sau tacit, să fie ascultate ca martori și persoanele prevăzute la alin. 1 pct. 1 și 2.
În procesele referitoare la starea civilă sau divorț se vor putea asculta ca martori rudele și
afinii până la gradul al treilea inclusiv, cu excepția descendenților (art. 190 C. proc. civ). De
exemplu, acțiunile privind tăgăduirea paternității, cont estarea recunoașterii de paternitate și
stabilirea paternității din afara căsătoriei pot fi dovedite prin orice mijloc de probă admis de
lege, inclusiv prin ma rtori.
Însă, în ceea ce -i privește pe interzișii judecătorești și pe cei condamnați pentr u mărturie
mincinoasă, interdicția este absolută.
Potrivit art. 191 C. proc. civ. sunt scutiți de a fi martori:
a) Slujitorii cultelor, medicii, moașele, farmaciștii, avocații, notarii publici și orice alți
muncitori pe care legea îi obligă să păstreze secretul cu privire la faptele încredințate
lor în exercițiul îndeletnicirii;
b) Funcționarii publici și foștii funcționari publici, asupra împrejurărilor secrete de care
au avut cunoștiință în această calitate;
c) Cei care prin răspunsurile lor s -ar expune ei înșiși sau ar expune pe veuna din
pesoanele arătate în art. 189 la pct. 1 și 2 la o pedeapsă penală sau la disprețul public.
Apreciem114 că pesoanele ținute de păstrarea secretului profesional pot depune mărturie, dacă
au fost dezlegate de această obligație de către cei interesați și dacă ele consimt să fie audiate.
Aceste persoane pot depune mărturie chiar în lipsa acordului celui interesat în păstrarea
secretului. În doctrină se subliniază că divulgarea secretului profesional expune pe martor la
sancțiuni, dar nu constituie temei pentru anularea depoziției.

114 Maria Fodor, op. cit . p. 322.

70
Ca o excepție, slujitorii cultelor nu pot depune mărturie niciodată (cât privește taina
spovedaniei), ei fiind ținuți de secretul confesiunii, în temeiul Dreptului canonic, și nimeni nu
le poate da dezlegare. Însă, dacă, din întâmplare, slujitorii cultelor au fost martori la săvârșirea
unor fapte sau acte juridice, ei vor putea depune mărturie cu încuviințarea superiorilor
ierarhici.
Scutirea legală de a fi martor va fi invocată de către cel citat să depună mărturie.
În doctrină115 se opinează că există două soluții ca martorul citat să afirme existența
motivului de scutire: o declarație făcută în fața instanței de judecată, în temeiul căreia el va fi
scutit de mărturie, sau martorul cita t să facă dovada motivului de scutire prin orice mijloace
de probă, inclusiv prezumții, în temeiul cărora instanța va hotărî.
În ceea ce ne privește116, ne alăturăm opiniei care consideră că trebuie să opereze
prezumția de scutire, pe baza declarației celui propus ca martor, iar dovada contrară să
aparțină celui care l -a propus.

3. Încuviințarea probei cu martori.
Proba cu martori, propusă în condițiile prezentate, trebuie pusă în dezbaterea
contradictorie a părților de către instanța de judecată, pen tru a se lămuri faptele ce urmează a
se dovedi cu martori, admisibilitatea dovedirii lor prin mărturie, utilitatea acestei probe,
precum și problemele legate de interdicțiile și scutirile legale de a fi ascultat ca martor.
Potrivit art. 1141 alin. 5 C. proc. civ., președintele instanței poate dispune, cu ocazia fixării
termenului de judecată la primirea cererii introductive, citarea martorilor propuși, sub rezerva
dezbaterii contradictorii a încuviințării ascultării lor la termen.
După dezbaterea cont radictorie, instanța pronunță o încheiere de admitere sau de respingere a
probei testimoniale, iar în caz de încuviințare va arăta și faptele asupra cărora martorii vor fi
ascultați (art. 168 alin. 1 C. proc. civ). Încheierea de admitere sau de respingere a probei
testimoniale trebuie să fie motivată, pentru a se putea exercita controlul judiciar al legalității și
temeiniciei soluției. Motivarea încheierii prezintă importanță mai ales în cazul respingerii
probei cu martori sau a respingerii ascultării unor martori propuși, precum și în cazul
încuviințării acesteia sau a încuviințării ascultării unor martori în condițiile opunerii părții
advese.

115 A. Ionașcu, op. cit .,p. 215.
116 Maria Fodor, op. cit . p. 322.

71
Potrivit art. 187 C. proc. civ., instanța poate limita numărul martorilor propuși, „însă cu
respectarea princ ipiului egalității părților, ceea ce presupune ca ambele părți, la cerere, să li se
încuviințeze același număr de martori”117

4. Prezentarea și ascultarea martorilor
După încuviințarea probei testimoniale sau ordonarea din oficiu a ascultării uno r
martori , aceștia sunt citați să se prezinte în fața instanței de judecată la termenul fixat pentru
audierea lor.
În practică se încuviințează ca martorii să fie aduși de către părți, însă aceasta este o
măsură extraprocesuală ce nu poate înlocui ci tarea118. Codul de procedură civilă nu prevede
obligația părții de a aduce martorii la proces și nici sancțiunea decăderii din proba
testimonială pentru imposibilitatea prezentării lor. Decăderea este o sancțiune care intervine
pentru nerespectarea unui term en legal imperativ și nicidecum pentru nerespectarea unui
termen judecătoresc, care atrage alte sanscțiuni.
Neprezentarea martorului legal citat sau refuzul acestuia de a depune mărturie când este
prezent în instanță, în afară de cazul în care acesta este minor, pot fi sancționate de către
instanță cu amendă judiciară de la 30 RON la 500 RON (art. 1081 alin. 1 pct. 2 lit. A C. proc.
civ)119. Astfel că, în mod greșit s -a procedat de către o instanță, atunci când, constatând că
martorul reclamantei nu s -a prezentat spre audiere, a decăzut partea din proba testimonială
încuviințată, pe considerentul că nu s -a făcut dovada unor motive temeinice de neprezentare.
În această situație, instanța putea să amendeze pe martor (și nu să dispună o măsură pentru
care n u avea temei legal) și să emită mandat de aducere.
Potrivit articolului 188 alin.1 și 3 C. proc. civ. împotriva martorului care lipsește la prima
citare instanța poate emite mandat de aducere și, dacă, după acest mandat, martorul nu se
înfățișează, i nstanța va putea păși la judecată. Așadar, instanța ar fi putut păși la judecată în
situația în care ar fi citat martorul cu mandat de aducere și acesta nu s -ar fi prezentat.
Încălcarea dispozițiilor procedurale privind administrarea probei testimoni ale , art. 188 C.
proc. civ. constituie motiv de casare a hotărârii, potrivit art. 304 pct. 5 C. proc. civ., fiind
vorba de nesocotirea unor reguli în desfășurarea judecății. În speța mai sus menționată,
decăderea reclamantei din proba cu martori a făcut c a ea să nu se poată apăra față de

117 V. M. Ciobanu, G. Boroi, op. cit . , p. 235.
118 T. S., s. Civ. dec. nr 967/1989, în Dreptul nr. 3/1990 , p. 69.
119 Amenda nu se va aplica în cazul în care martorul a fost împiedic at, din motive temeinice, să se prezinte sau să
depună mărturie . De asemenea, la cererea părții interesate, martorul care, cu intenție sau din culpă, a pricinuit
amânarea judecății va putea fi obligat de către instanta de judecată la plata unei despăgubir i pentru paguba
cauzată prin amânare.

72
susținerile pârâtului, vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea hotărârii
pronunțate.
În pricinile urgente, instanța poate dispune aducerea martorilor cu mandat chiar la primul
termen (art. 188 ali n.2 C. proc. civ.)
Audierea martorilor se face în instanță, însă aceasta poate încuviința ascultarea martorului
la locuința sa, când acesta este împiedicat de a veni în instanță. De asemenea, instanța poate
dispune ascultarea martorului prin comisie r ogatorie de către o altă instanță de același grad
sau, în lipsă, de o insatnță de grad mai mic, din aceeași localitate, cu sau fără citarea părților,
dacă acestea se învoiesc (art. 169, alin. 2. C. proc. civ).
Potrivit principiului nemijlocirii, ins tanța trebuie să ia cunoștiință personal de depozițiile
martorilor, astfel că declarațiile făcute în afara instanței, chiar prin înscris autentic, nu pot fi
luate în considerare. Când o asemenea declarație este înaintată instanței, aceasta poate cita din
oficiu ca martor pe cel ce a făcut -o, dacă apreciază că depoziția prezintă interes.
Potrivit art. 196 alin. 1 și 2 C. proc. civ., fiecare martor va fi ascultat deosebit, cei
neascultați neputând fi de față. Ordinea ascultării martorilor se stabilește de către președintele
instanței, ținând seama și de cererea părților. DE regulă se ascultă mai întâi martorii propuși
de reclamant și mai apoi cei propuși de pârât.
Procedura ascultării martorilor se desfășoară după anumite reguli stabilite de lege , astfel:
a) La cererea președintelui instanței de judecată, martorul care va fi audiat trebuie să
arate , conform art. 192 C. proc. civ., următoarele date personale:
– numele, îndeletnicirea, locuința, vârsta;
– dacă este rudă sau afin cu una din părți și în ce grad
– dacă se află în serviciul uneia dintre părți
– dacă este în judecată, în dușmănie sau în legături de interes cu vreuna din părți.
b) După ce s -au luat datele personale, înainte de a fi audiat, martorul va depune
jurământul potrivit formu lei înscrise în art. 193 alin. 1 C. proc. civ. „Jur că voi spune adevărul
și că nu voi ascunde nimic din ceea ce știu. Așa să -mi ajute Dumnezeu”120
Minorul care nu a împlinit vîrsta de 14 ani nu depune jurământ, însă i se atrage atenția să
spună adevăr ul.
Referirea la divinitatea din formula de jurământ se schimbă potrivit credinței religioase a
martorului. În timpul depunerii jurământului, martorul ține mâna pe cruce sau pe biblie, cu
excepția martorului de altă religie decât cea creștină.(art. 1 93 alin. 2 și 4 C. proc. civ).

120 Formula jurământului nu este prevăzută sub sancțiunea nulității, astfel că nerespectarea ei va atrage această
sanscțiune numai în condițiile art. 105 alin. 2 C. proc. civ.

73
Martorul fără confesiune va depune următorul jurământ: „Jur pe onoare și conștiință că
voi spune adevărul și că nu voi ascunde nimic din ceea ce știu”, iar martorul care, din motive
de conștiință sau confesiune nu depun e jurământ , va rosti în fața instanței următoarea formulă:
„Mă oblig că voi spune adevărul și că nu voi ascunde nimic din ceea ce știu”.
După depunerea jurământului, președintele va pune în vedere martorului că, dacă nu spune
adevărul, săvârșește infr acțiunea de mărturie mincinoasă.
Datele personale, mențiunea despre depunerea jurământului și prevenirea martorului de a
spune adevărul se consemnează în declarația scrisă sau procesul verbal de audiere al
martorului, care se întocmește în momentul l uării depoziției.
d) După ce au depus jurământul, martorii sunt ascultați de instanța de judecată în întregul
ei. Pentru a se evita ca martorii să se influențeze unul pe altul, fiecare va fi ascultat separat,
fără ca martorii neaudiați să fie de față.
Martorii vor relata împrejurările pe care le cunosc și vor răspunde la întrebările puse de
către președintele înstanței, de partea care i -a propus, de partea adversă și eventual de
procuror. În exercitarea rolului activ, președintele și judecătorii au dreptu l și chiar obligația de
a pune martorilor orice întrebare în vederea aflării adevărului în cauză și a prevenirii oricărei
greșeli în cunoașterea faptelor.(art. 129 alin. 5 C. proc. civ) .
Legea interzice ca martorul să citească un răspuns scris de mai înainte, însă, cu
încuviințarea președintelui, el se poate folosi de însemnări cu privire la cifre sau denumiri (art.
196 alin. 3 teza a II a C. proc. civ).
Dacă instanța consideră că întrebarea pusă de parte nu poate să ducă la dezlegarea pricinii,
este jignitoare sau tinde să dovedească un fapt a cărui dovedire este oprită de lege, nu o va
încuviința, însă, la cererea părții, va trece în încheierea de ședință atât întrebarea cât și
motivele respingerii (art. 197 alin 3 C. proc. civ).
Martorul care nu cunoaște limba română va fi audiat prin intermediul unui traducător
autorizat sau , în lipsă, prin intermediul unei persoane de încredere, pentru care se vor aplica
dispozițiile referitoare la experți, iar dacă judecătorul cunoaște limba în care s e exprimă
martorul, el poate îndeplini funcția de traducător (art. 142 C. proc. civ).121 Când cel care
urmează să fie ascultat este mut, surd sau surdo -mut și nu înțelege întrebările care i se pun sau
nu poate fi înțeles, el va depune mărturie cu ajutorul sc risului, iar dacă nu știe să scrie se va
folosi un tălmaci, aplicându -se dispozițiile referitoare la experți (art. 143 C. roc. Civ.)

121 Art. 128 alin. 1 din Constituție consacră principiul potrivit căruia „Procedura judiciară se desfășoară în limba
română”.

74
După ascultare, martorul rămâne în sala de ședință până la sfârșitul audierii martorilor,
dacă instanța nu dispune a ltfel. Prin această măsură se urmărește ca martorul audiat să nu
comunice cu martorii neaudiați încă și să fie la dispoziția instanței pentru întrebări
suplimentare sau pentru eventualele confruntări. De altfel, aceste posibilități rezultă din art.
197 C. proc. civ. potrivit căruia : „Martorii pot fi din nou întrebați, dacă instanța găsește de
cuviință”., „Martorii ale căror arătări nu se potrivesc vor fi din nou întrebați, fiind puși de
față”.
Așa cum se apreciază în doctrină,122 reascultarea și confr untarea martorilor se poate face
și în altă ședință, chiar după închiderea dezbaterilor, prin repunerea cauzei pe rol și printr -o
nouă citare a martorilor, dacă instanța consideră necesare noi lămuriri. (art. 151 C. proc. civ.).
Dacă instanța are bănuieli puternice de mărturie mincinoasă sau de mituire de martor, încheie
proces -verbal și trimite pe martor în fața autorităților penale (art. 199 C. proc. civ.)
d) Mărturia se face oral dar se consemnează de către grefier, după dictarea
președintelui completulu i de judecată sau a judecătorului, în procesul -verbal ce se încheie
separat pentru fiecare martor. Depoziția se semnează pe fiecare pagină și la sfârșitul ei de
către judecător, grefier și martor după ce acesta din urmă a luat cunoștiință de cuprinsul ei.
Dacă martorul nu vrea sau nu poate să semneze, se face mențiune despre această împrejurare
(art. 198 alin. 1 C. proc. civ.).
Legea prevede că orice adăugiri, ștersături sau schimbări în conținutul mărturiei trebuie
încuviințate și semnate de judecă tor, de grefier și de martor sub pedeapsa de a nu fi luate în
seamă. Locurile nescrise din declarație trebuie barate, astfel încât să nu se poată adăuga nimic
ulterior.(art. 198 alin. 2 și 3 C. proc. civ.).
Potrivit art. 200 C. proc. civ., martorul poate cere să i se plătească cheltuielile de drum și
să fie despăgubit după starea sau îndeletnicirea sa și potrivit cu depărtarea domiciliului și
timpul pierdut.
În acest sens, instanța va pronunța o încheiere care este executorie. Cuantumul despăgubiril or
se va stabili de instanță pe baza dovezilor prezentate de martori, iar în cazul în care au primit
ca avans suma fixată de instanță, în condițiile art. 170 C. proc. civ. ei vor primi după audiere
doar diferența dintre suma avansată și cea stabilită defin itiv123

122 A. Ionașcu, op. cit, p. 222.
123 A. Ionașcu, op. cit . p. 224.

75
5..Administrarea probei cu martori în cazul asigurării dovezilor
În mod obișnuit, probele se administrează în cadrul dezbaterilor judiciare, deci după
sesizarea instanței cu judecarea cauzei.
Sunt însă situații când, un mijloc de probă ce ar putea servi la soluționarea pricinii poate
dispărea chiar înainte de începerea procesului, ori chiar în cursul acestuia însă mai înainte de
faza propunerii și administrării probelor.
Dacă persoana interesată ar fi limitată la administrarea acestei probe p e cale obișnuită, adică
în cursul administrării procesului , este posibil ca ea să nu mai fie în măsură să -și dovedească
pretenția, sau, după caz, apărarea.
Pentru a preveni o astfel de situație, legea a reglementat procedura asigurării dovezilor
(art. 235 – 241 C. proc. civ.), procedură ce are ca scop conservarea unei probe necesare într –
un eventual proces.
Articolul 235 C. proc. civ. prevede că oricine are interes să constate de urgență mărturia
unei persoane, părerea unui expert, starea un or lucruri mișcătoare sau nemișcătoare, ori să
dobândească recunoașterea unui înscris, , a unui fapt sau a unui drept, va putea cere
administrarea acestor dovezi dacă este primejdie ca ele să dispară sau să fie greu de
administrat în viitor.
Pericolul disp ariției sau îngreunarea administrării dovezii în viitor este o chestiune de fapt,
lăsată la aprecierea instanței.
Cererea poate fi făcută chiar dacă nu există primejdie în întârziere, în cazul în care
pârâtul ( cel care urmează a fi chemat în inst anță pentru asigurarea dovezii, iar nu eventualul
pârât din procesul în care se va folosi proba ) își dă învoirea.
Asigurarea dovezilor se poate face pe cale principală , deci înainte de a exista o
judecată asupra fondului, situație în care compet emța aparține judecătoriei în circumscripția
căreia se află martorul sau obiectul cercetării, dar și pe cale incidentală , adică în timpul
judecății, dacă nu s -a ajuns la faza administrării probelor, situație în care este competentă
instanța care judecă pro cesul principal.
Când s -a solicitat consemnarea mărturiei unei persoane, administrarea acestei dovezi se
va face potrivit regulilor privitoare la administrarea probei cu martori.
Dacă o persoană cere constatarea de urgență a unei stări de f apt, președintele instanței
din circumscripția căreia urmează a se face constatarea va delega un executor judecătoresc din
aceeași circumscripție să constate la fața locului această stare de fapt.

76
Procesul verbal de constatare al executorului judecătoresc face dovada pănă la proba contrară.
Dovezile conservate prin această procedură pot fi folosite și de partea care nu a cerut
administrarea lor, deoarece „dovezile nu aparțin părții ci cauzei” (art. 168 alin. 3 C. proc. civ) .

6. Administrarea probelor de către avocați .
Instituția „Cercetarea procesului în cazul administrării probelor de către avocați” a fost
introdusă în Codul de procedură civilă prin O.U.G. nr. 138/2000. Ulterior, prin O.U.G. nr
59/2001 aceste dispoziții au fost abrogate, fiind reintroduse apoi prin Legea nr. 219/2005
privind aprobarea O.U.G. nr.138/2000 pentru modificarea și completarea Codului de
procedură civilă.
Obiectivul principal al acestei reglementări a fost acela de a moderniza procedura
judecării litigiilor civ ile în vederea creșterii calității actului de justiție, prin soluționarea
cauzelor într -un termen rezonabil , degrevarea activității instanțelor de judecată, etc.
Astfel, părțile interesate în stabilirea în termen cât mai scurt și cu bună -credință a situa ției de
fapt reale, vor avea posibilitatea legală să realizeze administrarea probelor prin avocații lor,
sub controlul operativ al instanței ori de câte ori este cazul. Înainte de administrarea probelor
în aceste condiții, instanța va fi obligată să cercet eze cauza sub toate aspectele care ar putea
pune problema participării și a altor persoane în proces, ori care ar face inutilă continuarea
judecății și, implicit, administrarea de probe.
Administrarea probelor de către avocați este posibilă doar î n cazul litigiilor patrimoniale
referitoare la drepturi asupra cărora legea permite a se face tranzacție. Sunt excuse din
domeniul de aplicare al acestei proceduri litigiile nepatrimoniale și litigiile patrimoniale cu
privire la drepturi asupra cărora tran zacția nu este posibilă.(art. 241, ind 1. C. proc. civ.).
Procedura administrării probelor de către avocați este facultativă și nu obligatorie,
trăsătură ce rezultă din art. 241 ind 2 alin. 1 C. proc. civ. potrivit căruia, la prima zi de
înfățișar e părțile pot conveni ca avocații care le asistă să administreze probele în cauză. De
asemenea, din textul citat rezultă că această procedură necesită acordul de voință a părților.
Consimțământul se va da de către părți, personal sau prin mandatar cu împut ernicire specială,
adică trebuie să se prevadă în mod expres că mandatarul are puterea de a opta, în numele
părților pe care le reprezintă, pentru procedura administrării probelor de către avocați.
Procedura poate fi aleasă de către părți doar dacă acestea sunt asistate de către avocați sau
de către consilieri juridici, caracteristică ce rezultă din obiectul de reglementare al procedurii.
O caracteristică a acestei proceduri este aceea că ea reprezintă o excepție de la principiul
publicității și nemijlocirii (întrucât procedura prealabilă și administrarea propriu -zisă se

77
realizează în camera de consiliu ți respectiv în fața instanței) și într -o oarecare măsură și de la
principiul oralității procedurii de administrare a probelor (prin prezentare a în scris a tuturor
susținerilor părților și prin prezentarea înscrisurilor ce constată administrarea fiecărei probe).
Însă noua procedură de administrare a probelor de către avocați întărește principiul celerității
sau operativității procesului civil, ca re de fapt este scopul pentru care a fost instituită
procedura.
Administrarea probelor de către avocați se aplică și probei cu martori.
Potrivit art. 241 ind. 10 alin. 1 C. proc. civ., martorii vor fi ascultați la locul și data prevăzute
în progra mul încuviințat de instanță, de către avocații părților, cu respectarea dispozițiilor art.
192 și 196, fără prestare de jurământ, punându -i-se în vedere că, dacă nu vor spune adevărul,
săvârșesc infracțiunea de mărturie mincinoasă.
Despre toate ac estea se va face mențiune în declarația scrisă. Martorii arătați la art. 195
(copilul mai mic de 14 ani și persoanele lipsite de discernământ) vor fi audiați numai de către
instanță (art. 241 ind 10 alin. 2 C. proc. civ.)
Mărturia se va consemna de către o persoană convenită de părți și se va semna pe
fiecare pagină, de către avocații sau consilierii juridici ai părților, de cel care a consemnat -o și
de martor, după ce a luat cunoștiință de consemnare. Orice adăugiri, ștersături sau schimbări
în cuprinsul mărturiei, trebuie încuviințate prin semnătură de persoanele mai sus menționate,
sub sancțiunea de a nu fi luate în seamă.(art. 241 ind 11, C. proc. civ.).
Dacă mărturia a fost stenodactilografiată, ea va fi transcrisă. Stenograma și tr anscrierea
vor fi semnate ca mai sus și depuse la dosar. Considerăm124 că este admisibilă și mărturia pe
suport electronic, după transpunerea acesteia pe hârtie.
Părțile pot conveni ca declarațiile martorilor să fie consemnate și autentificate de un
notar public, cu respectarea dispozițiilor art. 241 ind. 10 C. proc. civ. Aceasta este o excepție
de la principiul contradictorialității și în același timp o caracteristică a procedurii administrării
probelor de către avocați.
Dacă s -au formulat cereri de înlocuire, ascultare din nou sau de confruntare a martorilor
ori de admitere de noi martori, instanța se va pronunța asupra acestora în condițiile art. 241
ind. 7 C. proc. civ.

124 Maria Fodor, op. cit . , p. 65.

78
7. Aprecierea probei testimoniale
Puterea doveditoare a probei testimoniale este lăsată la libera apreciere a judecătorului.
Pentru ca mărturia să aibă putere doveditoare, ea trebuie să determine intima convingere a
judecătorului despre realitatea faptelor relatate, adică să emane de la un martor de bună –
credință și să corespundă realității.
Așadar, în aprecierea probei testimoniale, judecătorul trebuie să stabilească mai întâi dacă
martorul este sincer, iar apoi, presupunând că martorul este de bună -credință, dacă declarația
lui corespunde realității.
Cât privește problematica psihologică a mărturiei judiciare și a martorului sunt analizate
numeroase opinii autorizate care avertizează asupra dificultăților legate de proba
testimonialăși, în mod deosebit, asupra aspectelor de infidelitate și nesincerit ate a mărturiilor
între care: erorile involuntare pe care martorii le comit în mod frecvent; reținerile unor martori
de a depune de teama consecințelor pe care le -ar putea suferi în urma declarațiilor făcute,
afacerile judiciare, sistemul justiției tranzac ționale și publicitatea audierii; instrucțiunile pe
care avocații le dau martorilor pentru a depune într -un anumit fel.
Alți autori consideră că o mărturie integral fidelă este o excepție; un martor sincer se
poate afla în eroare; întinderea și fide litatea unei mărturii judiciare se diminuează proporțional
cu vechimea faptelor relatate; valoarea depozițiilor nu este proporțională cu numărul
martorilor, iar o minoritate poate avea dreptate împotriva unei puternice majorități.
Aprecierea sincer ității martorului se face cu ajutorul unor aspecte de fapt125, care sunt
diferite de la o speță la alta și, asupra cărora, martorul este interogat înainte de audiere de
către președintele completului de judecată: dacă este rudă sau afin cu una din părți, dac ă este
interesat în proces, dacă este în dușmănie sau în judecată cu una din părți, izvorul
informațiior, întrebări puse martorului asupra unor fapte cunoscute de instanță din alte probe
de la dosar.
Așa cum se apreciază în doctrină126 „simpla legăt ură de rudenie între martor și una din
părți nu creează prezumția de lipsă de obiectivitate, la o astfel de concluzie putându -se ajunge
numai din analiza declarațiilor martorilor în complexul întregului material probator”, mai ales
că în unele procese este greu de administrat alte probe în afară de declarațiile rudelor.
În toate cazurile în care instanța ajunge la concluzia că martorul nu este sincer, va
înlătura din proces depoziția acestuia. În acest sens s -a pronunțat și jurisprudența. Astfel, în tr-

125 V.M. Ciobanu, G. Boroi , op. cit ., 2002, p. 238.
126 Idem.

79
o speță127 „instanța a înlăturat depozițiile martorilor propuși de pârât, pentru dovedirea actului
juridic al plății în condițiile art. 1193 alin.3 C. civ. considerându -le nesincere, oscilante și
imprecise, iar martorul fiind de rea -credință datorită pozi ției oscilante pe care a avut -o în
proces.”
Însă, așa cum se susține în doctrină, atunci când înlătură depozițiile martorilor favorabili uneia
din părți pe considerentul că cele declarate trebuie privite cu rezervă , ele neinspirând destulă
încredere, insta nța rebuie să dea părții respective posibilitatea de a audia eventual și alți
martori care ar putea să confirme susținerile ei în apărare. Numai după completarea
probatoriului în acest fel, ceea ce implică și dreptul celeilalte părți de a propune noi marto ri în
combaterea declarațiilor martorilor părții adverse, instanța va putea ca, reapreciind întregul
material probator, să pronunțe o soluție temeinică.
După ce și -a format convingerea că martorul este de bună -credință, instanța trebuie să
aprecieze dacă depoziția acestuia reflectă realitatea.128
Din punct de vedere psihologic, mărturia constă în observarea și memorarea involuntară a
unui fapt, iar apoi reproducerea acestuia în fața instanței. Deci, pentru a aprecia în ce măsură
depoziția unui m artor reflectă realitatea, instanța trebuie să țină seama de trei aspecte:
 condițiile în care martorul a perceput faptele la care se referă mărturia;
 măsura în care acesta a păstrat în memorie faptele percepute;
 felul în care le relatează sau reproducerea faptului perceput și memorizat.
Aceste aspecte sau momente ale mărturiei variază de la caz la caz, de la martor la martor.
Gradul în care un fapt este perceput de o persoană depinde de o serie de condiții obiective
(locul și timpul în care s -a produs , durata săvârșirii, poziția martorului în raport cu locul unde
s-a petrecut faptul, distanța dintre martor și faptul perceput) dar și subiective (intensitatea cu
care faptul respectiv a trecut în conștiința martorului, starea psihologică în care se găsea
martorul în momentul desfășurării faptului, vârsta, ocupația, gradul de cultură).
Cât privește măsura în care martorul a memorizat și stocat faptul perceput, instanța
trebuie să aibă în vedere intervalul de timp care s -a scurs de la data producerii faptului la care
martorul a asistat până la data relatării acestuia în fața instanței. Cu cât intervalul de timp este
mai mare, cu atât se șterg din memoria martorului mai multe detalii sau chiar împrejurări
esențiale. De asemenea, măsura în care martorul a păstrat în memoria sa faptele percepute
depinde și de facultatea de memorizare a acestuia. Apoi, o percepție auditivă se întipărește
mai bine și pentru o durată mai mare în timp, dacă este însoțită și de o percepție vizuală.

127 T.M.B. , s. a III -a civ. , dec. nr. 441 din 16.02.1984, în Dreptul nr 23/1990 .
128 Maria Fodor, op. cit ., p. 331.

80
Așa cum se apreciază în docrină129, reproducerea faptului perceput și memorizat
reprezintă cel mai important moment al mă rturiei, deoarece sunt numeroase cazurile în care
un martor, deși a perceput exact faptul litigios și l -a păstrat nealterat în memorie, nu reușește
să-l relat eze în mod fidel, mai ales când este vorba de o persoană cu pregătire inferioară sau o
persoană foarte emotivă.
De felul în care este condusă audierea martorilor poate depinde uneori soarta unui
proces. De aceea, judecătorul, sau președintele compl etului trebuie să -l lase pe martor să se
exprime așa cum poate, fără să îl întrerupă.
Întrebările puse de părți, trebuie formulate de judecător în așa fel încât să nu se sugereze
martorului răspunsurile.
Forța probantă a mărturiei este lăsată la aprecierea judecătorului,care, după ce evaluează
critic declarațiile martorilor, se va pronunța asupra faptelor relatate de aceștia. Apreciind
depoziția unui martor, instanța poate ajunge la următorul rezultat:
 faptul probat a fost dovedit și nu lasă nici o îndoială;
 faptul este nesigur și trebuie dovedit prin alte mijloace de probă;
 martorul nu a fost sincer și ca urmare depoziția sa va fi înlăturată din proces.
Rezultatul aprecierii mărturiei se va arăta de către instanță în motivarea hotărârii. De
asemen ea, instanța trebuie să arate în motivarea hotărârii elementele care au determinat -o să
acorde o anumită valoare unei mărturii și care i -au format convingerea că acea mărturie
reflectă în mod exact realitatea sau elementele care au determinat -o s-o înlătur e. Motivarea
rezultatului aprecierii mărturiei prezintă o importanță deosebită mai ales din punct de vedere
al exercitării controlului judiciar privind temeinicia hotărârilor instanțelor inferioare.
În prectică s -a stabilit că „deși declarațiile martorilo r au fost suficient de concludente în ceea
ce privește relația mamei cu copilul ei și, deși s -a reținut că pârâta prezenta toate garanțiile
morale și materiale pentru a se îngriji de minor, totuși, instanța încredințează greșit minorul
reclamantului, numai pentru motivul că acesta este atașat mai mult de tatăl său și de doica cu
care îți petrecea cea mai mare parte a timpului.”130
Cât privește forța probantă a mărturiei în dreptul comparat, situația este asemănătoare cu
cea din dreptul român, valoarea acestei probe fiind lăsată la aprecierea instanței.
Trebuie însă menționat că în sistemele common law, cum ar fi S:U:A. Și Australia, forța
probantă a mărturiei este apreciată de juriu și nu de instanță. În situația în care părerea juriului

129 A. Ionașcu, op. cit., p. 228 -229, V.M. Ciobanu, G. Boroi, op. cit., 2002, p. 239.
130 Judec. Zărnești, sent. Civ. nr. 1153 din 13. 09. 2001, în Buletinul jurispruden ței, 2004, p. 167 – 171.

81
este contrară dreptății și logicii, instanța va constitui un alt juriu. Ea nu va putea să se
substituie acestuia din urmă.
În dreptul olandez131 există numeroase excepții și limitări ale puterii de apreciere a
instanței, unele dintre ele vizând cazul în care puter ea instanței este limitată, iar altele cazul în
care instanța trebuie să ignore mărturia . Din prima categorie fac parte, de exemplu, mărturia
fără jurământ, pe care instanța nu o poate lua în considerare, mărturia părții în cauză, în
favoarea sa, pentru a dovedi faptele a căror probă îi incumbă. Din cea de -a doua categorie
trebuie citat cazul în care formalitățile necesare sunt omise, fără putință de a mai fi rectificate
și partea interesată se conside ră afectată de această omisiune

131 H. Safai, op. cit., p. 17 -18.

82
Concluzii

Proba cu martori este una din cele mai răspândite probe în procesul civil pentru ca raportul
juridic ca formă de relații sociale se naște, se dezvoltă și se stinge în ochii oamenilor, în a
căror conștiință lasă firesc urme. În si tuațiile în care se ivesc anumite litigii este firesc ca cei
în cauză să se adreseze acestor oameni, întrebându -i ce știu în legătură cu litigiul respectiv,
folosind mărturiile lor în scopul aflării adevărului.
În prezent, proba cu martori este lăsat ă la libera apreciere a judecătorului, la fel ca și
celelalte mijloace de probă, sau cum se subliniaza în doctrină, „martorii se cântăresc nu se
numără”.
Deși ocupă așa cum am menționat un loc central în sistemul probelor – dar fără să i se
atribuie o valoare doveditoare superioară altor mijloace de probă – proba testimonială a fost și
este privită cu o anumită doză de neîncredere, de scepticism, de natură să -i limiteze
credibilitatea. În literatura de specialitate se arată că declarațiile martorilor au caracter relativ,
că această probă este aparent fragilă, uneori înșelătoare și cu valoare destul de aleatorie.
Cu toate acestea, proba testimonială prezintă o importanță deosebită, întrucât, în
numeroase litigii nu se pot administra alte probe în afară de aceasta.
În ceea ce privește actualitatea și aplicabilitatea dispozițiilor art. 1191 C. civ. care
prevede că „Dovada actelor juridice al căror obiect are o valoare ce depășește suma de 250 de
lei, chiar pentru depozut voluntar, nu se poate face decât prin act autentic sau înscris sub
semnătură privată”, considerăm ca binevenită și oportună modificarea plafonului valoric prin
intermediul noului Cod civil român la suma de 250 de EURO, limită până la care va fi admisă
proba testimonială în dov edirea actelor juridice.
Într-adevăr, valoarea cuprinsă în actualul articol 1191 C. civ. este depășită și derizorie,
aceasta nemaifiind în concordanță cu realitățile economice actuale.
Pentru rezolvarea unei probleme cu un conținut asemănător , facem trimitere la sistemul
de drept francez care a inspirat într -o așa de mare măsură sistemul nostru de drept actual. În
cadrul acestuia s -a hotărât stabilirea unui plafon valoric echivalent cu salariul minim pe
economie pentru admiterea probei testimo niale și pentru a se evita urmările negative pe plan
probatoriu, ale devalorizării monedei naționale, valoarea respectivă se va stabili prin decret.

83
BIBLIOGRAFIE:

1. Boroi, G., Drept civil , Editura All Beck, Bucu rești, 1999.
2. Boroi ,G., D. Rădescu, Codul de procedură civilă comentat și adnotat , Editura All,
București, ediția a II -a, 1996.
3. Ciobanu, V.M., G. Boroi, Drept procesual civil. Curs selectiv pentru licență , Editura All
Beck, București, 2002.
4. Ciob anu, V.M., Tratat teoretic și practic de procedură civilă , volumul II, Editura Național,
București, 1997.
5. Cărpenaru,St. D., Probele în materie comercială , în R.D.C. nr.2/1994.
6. Deleanu, I., Tratat de procedură civilă , volumul I și II, ediția a IV -a, revăzută, completată,
actualizată, Editura Servo Sat, Arad, 2004.
7. Deleanu, I., Tratat de procedură civilă , volumul II, Editura Europa Nova, București, 1997.
8. Deleanu, S., Probele în dreptul comercial , în R.D.C. nr. 2/1992.
9. Durac, Gh., Drept pro cesual civil , Editura Junimea, Iași, 2004.
10.Eliescu, M., Curs de drept civil. Teoria generală a probelor , Editura Științifică, București,
1947.
11.Fodor, Maria, Probele în procesul civil , Editura All Beck, București, 2006.
12.Hamangiu, C., R. Bălănescu, A. Băicoianu, Tratat de drept civil român , ediție îngrijită de
D. Rădulescu, volumul I, Editura All, București, 1996.
13.Ionașcu, A., Probele în procesul civil , Editura Stiințifică, București, 1969.
14.Ionașcu, A., Examen al practicii judiciare cu privire la admisibilitatea probei cu martori ,
în Dreptul nr. 4/1968.
15.Ionașcu, T., Teoria generală a probelor , Iași, 1934.
16.Leș, I., Tratat de drept procesual civil , Editura All Beck, București, 2001.
17.Mihuleac, E., Sistemul probator în procesul civil , Editu ra Academiei, București, 1970.
18.Neagu, I., Tratat de drept procesual civil , Editura Pro, București, 1997.
19.Pop, A., Beleiu, Gh., Curs de drept civil. Partea generală , Universitatea din București,
1973.
20.Pleniol, M., Ripet G., Traite pratiquie de droi t civil francais , Paris, 1931.
21.Radu Dumitru, Const. D. Tudurache, Probele în procesul civil , Editura Ankarom, Iași,
1996

84
22.Safai, H., The probative value of testimony in private law , Kluwer law International,
London, Haga, Boston, 1995.
23. Stoenescu, I. , Porumb, Gr, Drept procesual civil , Editura didactică și Pedagogică,
București, 1966.
24.Stoenescu, Ilie, Zilberstein, S., Tratat de drept procesual civil, ediția a II -a, revizuită și
completată, volumul I, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1 975.
25.Stoenescu, I., Zilberstein S., Drept procesual civil. Teoria generală. Judecata la prima
instanță. Hotărârea , Editura Didactică și Pedagogică, Ediția a II -a, București, 1983.
26.Zlădescu, V.D., Tratat elementar de drept civil român. Teoria generală ., vol. I, Casa
Editorială „Calistrat Hogaș”, București, 2000.

85
CUPRINS

Capitolul I .Considerații generale privind probele în procesul civil………………………………….1

1.Considerații generale privind probele în procesul civil…………………………….1
2.Noțiunea și importanța probelor în procesul civil…………………………………….4
3.Subiectul și obiectul probelor în procesul civil………………………………………..6
4.Sarcina probei în procesul civil……………………………………………………………13
5.Reglementarea probelor în dreptul procesual civil………………………………….20

Capitolul II -Proba testimonială în ansamblul probelor reglementate de dreptul procesual civil.
1. Proveniența și evoluția probei cu martori …………… ………………………………23
2. Importanța probei cu martori……………………………………………………………..31
3. Trăsăturile specifice probei cu martori………………………………………………..32
4. Proba cu martori și alte mijloace de probă…………………………………………..35
4.1.Proba cu martori și înscrisurile………………………………………………………….35
4.2.Proba cu martori și mărturisirea……………………………… …………………………37
4.3.Proba cu martori și raportul de expertiză…………………………………………….37
4.4.Proba cu martori și cercetarea la fața locului……………………………………….37
4.5.Proba cu martori și proba literală……………………………………………………….38

Capitolul III – Admisibilitatea probei cu martori în procesul civil…………………………………..39

1.Reguli generale de ad misibilitate a probei în procesul civil……………………..39
1.1.Legalitatea………………………………………………………………………………………40
1.2.Verosimilitatea………. ……………………………………………………………………….41
1.3.Pertinența………………………………………………………………………………………..42
1.3.Conclud ența…………………………………………………………………………………….42
2. Reguli de admisibilitate a probei testimoniale………………………………………..43
2.1.Admisib ilitatea probei testimoniale în funcție de natura litigiului si de
obiectul probei……………………………………………………………………………………………….. ……….43
2.2.Admisibilitatea prob ei testimoniale în litigiile civile…………………………….44
2.3Admisibilitatea probei testimoniale în litigiile comerciale……………………..66
3.Admisibilitatea probei cu martori în funcție de g radul de jurisdicție în care se
află cauza……………………………………………………………………………………………………. …………..70
3.1 În primă instanță………………………………….. ……………………………………………70
3.2.În apel………………………………………………………………………………………………71
3.3.În recurs……………………… ……………………………………………………………………74
3.4.În căile de atac de retractare………………………………………………………………..76
3.4.1.În contestația în anulare…………………………………………………………………..76
3.4.2.În revizuire…………………………………………………………………………………….77

86
Capitolul IV – Administrarea și aprecierea probei cu martori………………………………………….80
1.Propunerea martorilor…………………………………………………………………………80
2.Persoanele care pot fi ascultate ca martori…………………………………………….82
3.Încuviințarea probei cu martori……………………………………………………………83
4.Prezentarea și ascultarea martorilor……………………………………………………..84
5.Administrarea probei cu martori în cazul asigurării dovezilor…………………88
6.Administrarea probelor de către avocați……… ……………………………………….89
7.Aprecierea probei testimoniale………………………………… …………………………78

Concluzii……………………………………………………………………….. …………… …………………………82

Bibliografie…………………………………………………………………………………. …………………………83