1. Ce este psihoterapia? Concepte, defini ții, distinc ții conceptulale, elemente introductive 2. Scurta istorie a rela ției de ajutor Psihoterapia… [629135]

1 FUNDAMENTELE PSIHOTERAPIEI

TEMATICA:
1. Ce este psihoterapia? Concepte, defini ții, distinc ții conceptulale, elemente
introductive
2. Scurta istorie a rela ției de ajutor Psihoterapia în contextul profesiilor de ajutor
3. Apariția și evoluția principalelor școli psi hoterapeutice
4. Schimbarea psihoterapeutică
5. Relația psihoterapeutică
6. Cariera de psihoterapeut în România

Bibliografie selectivă:
 COSMOVICI, Andrei, Psihoterapie, suport de curs, Universitatea Al.I.Cuza, Iasi.
 DAFINOIU, I. (2001), Elemente de psihoterapie in tegrativa, Iasi, Polirom
 DAFINOIU, I., VARGHA, J.L. (2005), Psihoterapii scurte, Iasi, Polirom
 DAVID, D.(2006), Psihologie clinica si psihoterapie, Iasi, Polirom
 DRYDEN, W. (2010) Manual de terapie individuala. Editura Polirom, Iasi.
 IONESCU, G.. (1990), Psihoterapie, Bucuresti, Ed. Stiintifica
 MUCCHIELLI Alex. (1996), Noua psihologie . Edit ura științifică. București.
 NECULAU Adrian, coordonator. (1996), Psihologie socială . Polirom. Iași.
 WAMPOLD, B.E. (2012) The Basics of Psychotherapy . APA, Washington.
 WATZLAWICK Paul. (1980), Le langage du changement. El éments de communication
thérapeutique . Seuil. Paris.
 YALOM, i.d., (2008), Tratat de psihoterapie de grup. Teorie și practică, ed. Trei, Bucure ști

I. Ce este psihoterapia? Ce este psihoterapia? Concepte, defini ții, distinc ții
conceptulale, elemente introductive

Psihoterapia este acel ansamblu de procedee psihologice prin care terapeutul încearcă să diminueze
sau să anuleze suferin ța pacientului, favorizând în mod secundar voința lui de a se bucura, a domina
sau a poseda problema/simptomul.

Definiții acțional -operaționale
Psihoterapia constit uie
 ,,un demers mutual între terapeut și pacient, demers orientat spre investigarea și înțelegerea
naturii suferinței psihice a celui din urmă, în scopul vindecării suferinței” (T.B.Karas –
Psychoterapy with Psysically III,Patients – în specialized Technique s în individual
psychoterapy -1980 – New York), sau
 ,,o relație de îngrijire profund umană și de încredere reciprocă între două persoane, pacientul
care suferă de o tulburare psihică și terapeutul, care posedă pregătirea, aptitudinile și
motivația de a dimi nua această suferință prin interactiuni conștiente, verbale și
nonverbale”(T.J. Psalina, Jr. , Psychoanalticic Poychetherapy, 1981, New York).

Definiții descriptiv -didactice
Terapia,,ca disciplină științifică destinată să faciliteze schimbări ale compor tamentului uman
prin operații tehnice specifice” sau ca ,,o încercare de a descoperi sensuri ale existenței umane prin
autoexplorare și întelegere, mediata de un terapeut” (N.N.Strupp, G.Blackwood: Recent Methods of
Psychoterapy, London,1976).
De asemenea , ”psihoterapia poate fi definită ca o procedură de tratament sau ca o gamă de
proceduri de tratament care este mediat printr -un schimb verbal între pacient: [anonimizat], al caror
scop este ameliorarea simptomelor și îmbunătățirea adaptarii sociale” (NJ.,W alton:Individual
Psychoterapy -London,1983)

2 Din perspectiva descriptiv comprehensivă:
se poate defini psihoterapia ca o formă de tratament psihologic structurată în tehnici și metode,
aplicată în mod deliberat, în grup sau individualizat, de către un tera peut specializat:
a) -omului sănătos aflat în dificultate, căruia îi conferă confort moral și o mai
bună sănătate;
b) – celui cu dificultăți de relaționare, pe care îl ajută spre o mai bună integrare;
c)- celui suferind somatic, pe care îl conduce spre a linare;
d) – celui alienat, căruia ii dezvoltă capacitatea de orientare în viață și de
resocializare.

Sensurile și semnifica țiile conceptului de PSIHOTERAPIE

 Psihoterapia este intervenția psihologică realizată științific și în spirit umanist (a) în scop ul
promovării sănătății, optimizării, autocunoașterii și dezvoltării personale, (b) în scopul
modificării factorilor psihologici implicați în tulburările psihice, psihosomatice și în
tulburările somatice și (c) în situații de risc.

 Psihologia clinică studiază și intervine asupra factorilor psihologici cu relevanță pentru
stările de sănătate și de boală.

 Consiliera psihologică este intervenție psihologică (a) în scopul optimizării, autocunoașterii
și dezvoltării personale și/sau (b) în scopul promovării s ănătății, prevenției și remiterii
problemelor emoționale, cognitive și de comportament.
 În timp ce consilierea educațională/școlară este focalizată pe probleme de educație și
carieră, consilierea psihologică implică intervenția consilierului psihologic în
optimizare personală și în ameliorarea problemelor (subclinice) psiho -emoționale și
de comportament.
 Psihoterapeutul poate face intervenție psihologică pentru psihopatologie, în timp ce
consilierul psihologic se focalizează pe optimizare și dezvoltare pe rsonală, probleme
psihologice sau de patologie somatică în care sunt implicați factori psihologici.
 Tehnica psihoterapeutică are în vedere demersul deliberat, sistematizat,cu referire laun
anumit mod de funcționare mintala.
 Atitudinea psihoterapeutică are în vedere modul concret de intervenție psihologică,
nesistematizată, ștințifică sau empirică în cadrul practicii medicale sau pedagogice.
 Activitatea psihoterapeutica include în sfera sa atitudinea psihoterapeutica, realizând un
pas spre metoda psihoterap eutica. Ea ,,ar avea sensul atribuit acțiunii terapeutului”.Tehnicile
și metodele sunt aplicate pe acest fundal de activitate psihoterapeutică.
 Metoda de psihoterapie , care cuprinde anumite tehnici, se bazeaza pe comunicarea verbală
într-o relatie de ajuto rare dintre pacient și terapeut, în scopul ameliorarii simptomelor sau
imbunatatirii adaptarii sociale.

Metoda impune investigarea de catre terapeut a problemelor de viață ale pacientului și a originii
dificultatilor în experiența de viață a acestuia.
Orice metodă de psihoterapie constituie -în sine – expresia aplicativă a unei teorii filozofice,
psihologice sau psihopatologice, cu privire la modul de funcționare a psihicului sau la cauzele
tulburarilor psihice. În funcție de metoda utilizată, terapeutul are un cadru teoretic necesar ordonarii
observatiilor și interventiilor sale.
Mai sunt necesare – în afara de metodă și teorie – de anumite atribute personale (angajare nepasivă –
dorința autentica de sprijin -empatie corecta) ale terapeutului în vederea apli cării corecte a metodei și
a obtinerii succesului.

3 Tehnici și metode în psihoterapie
În functie de ,,pivotii distinctivi ai fiecarei scoli” (Karasu), psihoterapiile pot fi împarțite în dinamice
– comportamentale – experiențiale.

Psihoterapiile dinami ce considera ca toate fenomenele sunt rezultatul interacțiunii conflictuale a
unor forte intrapsihice, inaccesibile conșțtiinței omului carora el le opune rezistență; ca atare, scopul
psihoterapiei constă în facilitatea emergenței și intelegerii continutul ui inconstient al psihismului.
Psihoterapiile comportamentale pornesc de la premiza ca orice comportament, normal sau
anormal, este produsul a ceea ce a învățat sau nu a învățat insul, în consecinta, bolile psihice ar fi
deprinderi învațate sau răspunsuri dobândite în mod involuntar, repetate și întărite de stimuli
specifici de mediu. Pentru vindecarea lor, pacientul trebuie sa învețe noi alternative, care trebuie
exersate, atât în cadrul situatiei terapeutice, cit și în afara ei.
Psihoterapiile experienția le au ca punct de plecare situatia de subestimare a dimensiunilor etice ale
omului și a relatiilor sale morale cu ceilalti; omul nu poate fi cunoscut numai prin analiza
comportamentului sau manifest, ci și prin intelegerea ,,TRĂIRII” (experienței) lui inte rioare. Sub
acest unghi, omul sanatos este considerat ca o entitate inerent activa, autoafirmata, autopotențată și
luptatoare, dotata cu o capacitate aproape nelimitată de creștere și dezvoltare. Psihoterapia are în
vedere nu numai vindecarea bolii, ci și dezvoltarea insului atât prin atingerea unei maxime
constientizari, cât și prin dezvoltarea unor dimensiuni ,,expansive”, ca:
autodeterminarea,creativitatea și autenticitatea.

Obiectivele psihoterapiilor

Obiectivele imediate , orientate asupra stării de s ănătate, urmăresc:
 1- interventia în criza și eliminarea anxietatii;
 2 – reducerea simptomatologiei specifice;
 3 – rezolvarea unor probleme limitate;
 4 – rezolvarea unei clarificari intr -o zona circumscrisa de conflict.

Obiectivele de perspectivă , orienta te asupra reorganizării personalității și ameliorarea
comportamentului, au în vedere:
 1- reducerea intensitatii conflictului;
 2 – întarirea defenselor și a capacitatilor integrative;
 3 – reorganizarea structurilor defensive;
 4 – modificarea conflictelor in conștiente fundamentale;
 5 – redistribuirea mai mult sau mai putin profundă a investitiilor afective în
vedereaunei dezvoltari armonioase a personalitatii;
 6 – modificarea organizarii personalitatii în directia funcționării adaptative și mature.

Obiectivu l major al psihoterapiei constă în realizarea unor schimbări ale personalitatii pacientului
care sa -i permita o mai buna adaptare fata de sine și față de lume. Obiectivul final al psihoterapiei
consta în realizarea unei sanatati mintale (psihice) înalt cal itative; terapeutul trebuie,,sa facă totul
pentru ca aptitudinile pacientului sa se realizeze facându -l pe acesta atât eficient, cât și capabil să se
bucure, pe cât posibil” (Freud -Introducere înPsihanaliza -Paris -1925).

Factori ai eficacității psihoterap iei
 Din perspectiva terapeutului eficacitatea psihoterapiei este condiționată de personalitatea
terapeutului, terapia personală, experiența și sexul terapeutului. Medicul și psihologul, care
ajung psihoterapeuți suferă transformări semnificative a caracter ului, garantând astfel rolul
său profesional. Profesia de psihoterapeut creează o forță de egalizare a dispoziției,
echivalentă cu o funcție homeostatică, o abilitate de a atinge un echilibru al emoțiilor.

4  Din perspectiva pacientului, eficacitatea psihote rapiei a fost corelată cu numeroși factori :
dorința de schimbare, gradul de perturbare, nivelul cognitiv, gradul de informare și
școlarizare, vârsta și sexul.

 Din perspectiva relației terapeut -pacient , eficacitatea psihoterapiei a fost colerată cu :
conc ordanța expectațiilor, a valorilor, a variabilelor demografice, compatibilitatea
caracteristicelor psihologice ale terapeutului și pacientului.

II. Scurta istorie a rela ției de ajutor . Psihoterapia în contextul profesiilor
de ajutor

Sub titulatura de profesiuni de sprijin (de sănătate mintală), găsim reunite o serie de domenii
axate pe nevoi sociale diferite. Unii profesioniști sunt rapid identificați ca atare (psihiatri, psihologi,
consilieri, asistenți sociali). Alții (medicii, preoții, surorile medic ale, profesorii) încep deja să fie și ei
încadrați, în literatura de specialitate, în rândul acestor profesioniști.

Ceea ce este evident, dacă cercetăm literatur a de specialitate, este cei mai mulți teoreticieni sunt de
acord că termenul consiliere își gă sește locul firesc alături de orientare și psihoterapie . Neukrug
vorbește de un continuum conceptual în relație cu specificul activității din fiecare domeniu, plasând
activitățile de psihoterapie și orientare la extreme.

Se pare că există o “tradiție” a c onfuziei de termeni, întrucât pe la anul 1600 apare pentru
prima oară menționat cuvântul “orientare” (guidance) , ca reprezentând procesul de orientare
a individului, într -un sens foarte moralistic și directiv. Această accepțiune s -a păstrat până în
secolul al XX -lea, când specialiștii consilieri în “orientarea vocațională” (vocational
guidance) utilizau cuvântul orientare pentru a desemna ghidarea unei persoane în ceea ce
privește o decizie anume în carieră sau sugestii pentru viața personală, în relație cu cea
profesională.
Odată cu dezvoltarea psihanalizei, în secolul al XIX -lea începe să se folosească intens
cuvântul psihoterapie 1. În secolul al XX -lea, termenul orientare începe să nu mai fie
satisf ăcător pentru specialiștii din domeniul vocational guida nce, care încercau să se
depărteze de conotațiile moralizatoare ale termenului și începeau să ia tot mai mult în
considerare, ca și colegii lor psihoterapeuți , universul socio -emoțional al clienților.
Astfel, la mijlocul secolului trecut, lucrurile erau de stul de clare: cuvântul orientare era
asociat cu direcționarea precisă a clientului, cu accente moralizatoare, iar psihoterapia era
considerat ă în relație cvasidirectă cu psihanaliza. Consilierea părea cuvântul magic, neutru,
care putea la un moment dat sa tisface cerințele de „imagine” ale oricărui profesionist din
sfera așanumitelor “profesiuni de sprijin” (mental health workers/professionals).

Interesant este că până în ziua de azi confuzia se menține – prestigioși autori declarând că
este imposibil de r ealizat o distincție între consiliere și psihoterapie: „ …cuvintele
«consiliere» și «psihoterapie» apar împreuna în titlul acestei cărți, pentru că pare imposibil
să realizezi o distincție clar ă între ele…” [79, pg. xii]. Gerald Corey, a cărui “Theory and
Practice of Counseling and Psychotherapy” a atins a cincea ediție în 1996, fiind unul din
manualele de bază în orice facultate americană ce pregatește consilieri – evită, pur și simplu,
să facă vreo precizare în această privință, utilizând în paginile cărți i când un termen, când pe
celălalt, fară un sistem precis.
1 Etimologic: “grijă pentru suflet”, din gr. Psyche (suflet) si gr. Therapeutikos (grija pentru altul).

5 În literatura românească de profil, ambiguitatea se menține: Situația reflectă cu fidelitate
controversatul statut al consilierii pe plan mondial – și tocmai de aceea revine în sarcinile
fiecărui consilier să își clarifice, în relație cu propria persoană, ca specialist, și în relație cu
sistemul în care activează, coordonatele teoretice și practi ce ale domeniului său de acțiune.

În literatura de specialitate, termenul consiliere apare rareori singur – și de cele mai multe ori
în relație cu domeniul de specializare. În momentul de față, practic, nu se mai vorbește de
consiliere socială , cum se înt âmpla în anii ’80, ci de consiliere comunitară (community
counseling). În cadrul consilierii comunitare se regăsesc toate specializările posibile ale unui
consilier: Consiliere școlară; Consiliere în colegii și universități; Consiliere familială și de
cuplu (marriage and family); Consiliere de reabilitare; Consilierea bătrânilor; Consiliere în
carieră, Consiliere corecțională; Consiliere în carieră; Consiliere pastorală; Consiliere pentru
toxicomani și alcoolici; Cross -cultural counseling [73, pg. 6].

Nuge nt practică o distincție clară între consilieri și psihologi consilieri , făcând precizarea că,
în conformitate cu standardele americane, ultimii sunt psihologi care s -au specializat în
consiliere, obținând încă o licența sau un doctorat după ce și -au înche iat pregătirea de baza,
aceea de psihologi.
Totuși, există câteva condiții fără de care nu se poate vorbi despre acțiunea de sprijin (help):
1. Prima se referă, bineințeles, la existența unui specialist capabil să acorde ajutor și a
unei persoane care are nevoie de el și care, foarte important, este și de acord să fie ajutată.
2. A doua condiție presupune dorința de a acorda ajutor. În acest moment, se vorbește
despre o distincție între nevoia de a ajuta , pe care o poate resimți consilierul, și intenția lui
de a ajuta. Un consilier eficient este acela care își conștientizează propriile nevoi – și care se
desprinde, pe parcursul activității de consiliere, de acele aspirații interioare care pot periclita
relația de sprijin, prin deplasarea accentului și a inte resului dinspre client spre propria
persoană (avem în vedere nevoile de recunoaștere, de împlinire, putere, de admirație,
încredere în sine etc). Ghidat de aceste nevoi personale, consilierul înregistrează un eșec
sigur.
3. Următoarea condiție vizează abil itățile consilierului – fie ele naturale sau
învățate/dezvoltate.
4. Ultima cerință se referă la condițiile concrete în care se realizează acțiunea de
consiliere – și care trebuie să asigure confort, intimitate, plăcere estetica, totul în limitele
bine def inite ale unui interval de timp.

În cele ce urmează, vom încerca o comparație între principalele profesiuni de sprijin care își
dispută domeniul consilierii – psihologia, psihiatria, asistența socială și consilierea – din
punctul de vedere al formării pro fesionale, al referințelor legale și al rolurilor fiecărui
specialist. Trebuie avut în vedere faptul că granițele acestor profesiuni nu sunt foarte rigide,
rolurile se confundă și se suprapun uneori, întâlnind situații de consilieri școlari care practică
(și) terapie, psihologi de formație clinică activând în școli, ca și consilieri școlari sau
psihoterapeuți care ocupă posturi de asistenți sociali în slujba comunității. Oricum, dincolo
de această relativă flexibilitate, se mențin o serie de importante dife rențe între acești
specialiști, diferențe care provin pe de o parte din formația teoretică și practică a fiecăruia și
pe de altă parte din tradiție și din acreditări.
Domeniul psihoterapiei
Gheorghe Tomșa consideră principala cauză a confuziei consiliereps ihoterapie că având
legatură cu prestigiul profesional. Nu numai în spațiul românesc, unde lucrurile oricum nu
sunt foarte clare, se manifestă această problemă. Autori de marcă evită în mod clar o

6 precizare terminologică, alimentând ambiguitatea care persi stă asupra conceptului de
consiliere.
Tyler încearcă în 1974 să enumere câteva elemente care fac distincția clară între consiliere și
psihoterapie: primul ar fi problema abordată de fiecare specialist în parte: consilierea se
adresează tuturora, pe când ps ihoterapia se ocupă mai ales de situații de tulburări ale sănătății
neuropsihice.
În al doilea rând, este vorba de formația celor doi specialiști – consilierul are o pregătire
interdisciplinară, viziunea sa este mai cuprinzatoare decât a specialistului psi hoterapeut [93,
pg. 56 -60].
Din punctul nostru de vedere, un element foarte relevant pentru această distincție necesară
este faptul că activitatea de consiliere are un caracter proactiv, pe când, de cele mai multe
ori, psihoterapia actionează într -un mod reactiv. Este adevărat că, în final, ambele urmăresc
schimbări de comportament, dar consilierea încearcă să prevină potențiale probleme, să
sprijine deciziile clientului pentru un plan de acțiune care să îi asigure, undeva în viitor,
succesul într -un domeni u sau altul; psihoterapeutul se ocupă de cele mai multe ori de
tratarea unor probleme deja existente. Acest lucru nu înseamn ă că elementul proactiv este
eliminat cu totul din sfera psihoterapiei, sau invers, consilierea nu își propune să trateze
niciodat ă – noi am luat în considerare doar caracterul general al celor două activități.
Psihiatria
Diferența esențială între un consilier și un psihiatru pare, la prima vedere, faptul că doar
ultimul are dreptul legal să prescrie tratament medicamentos cu sedative sau psihotropice.
Psihiatrii au pregătire medicală (facultatea de medicină, cu o specializare în psihiatrie) și au
abilități pentru tratarea tulburărilor mentale de etiologie fiziologică. Sunt bine pregătiți
pentru identificarea și tratarea oricărei tulbur ări de natură psihopatologică. Pe de altă parte,
psihiatrii au pregătire minimală sau deloc în ceea ce privește tehnicile de consiliere
individuală sau de grup, tehnicile de evaluare în domeniul dezvoltării competențelor ori
pentru consilierea în carieră.
Specialiștii psihologi
Psihologii sunt foarte bine pregătiți să identifice și să trateze problemele emoționale, să
întreprindă cercetări și să aplice tehnici de evaluare, să practice consiliere și psihoterapie
individuală și de grup. Psihologii activează î n organizații umanitare, instituții de stat sau
private, penitenciare, companii industriale, școli etc.
Asistența socială
Deși rolul tradițional al asistentului social este strâns legat de categoriile sociale defavorizate
(pentru care asistenții sociali jo acă/jucau un rol de avocați sau sfătuitori), după anii ’90 acest
specialist este pregătit să își asume inclusiv roluri de consilier și uneori de psihoterapeut
pentru persoane cu diferite probleme sociale.
Asistenții sociali sunt des întâlniți în organizați ile de protecție a familiei, copilului, femeilor,
șomerilor, bătrânilor, în spitale, fundații și asociații umanitare. Deși training -ul lor s -a
diversificat, ca urmare a dezvoltării rolurilor lor sociale, asistenții sociali sunt totuși slab
pregătiți pe par tea de consiliere în carieră, tehnici de evaluare și metode cantitative de
cercetare socială.

III. Apariția și evoluția psihoterapiei (cf. A. Cosmovici)

Istoria psihoterapiei î și are inceputurile in practica primitiva a vindecarii constituita din
efecte și m ijloace psihologice, fizice – în mod amestecat: sfaturi igienice, nașterea spiritelor
spre maieutică, nașterea corpurilor, cauterizări, amputări, sunt condiții și conduite terapeutice
strâns împletite. Ele sunt juxtapuse ca rețetele de bucătărie, decurgând mai mult spre mai

7 puțin dintr -o concepție despre originile răului, fie că acestea sunt tumori, congestii spre
pasiuni.
Henry F. Ellenberger citează lucrarea lui Forest Clement care distingea cinci tipuri
fundamentale de tratament din atâtea cazuri cu teor ii ale bolii „printr -un raționament” foarte
simplu, de la cauză la efect.

Teoria bolii Tratament
1. Penetrarea obiectului
bolnav Extragerea acestui obiect bolnav
2. Pierderea sufletului Cântarea, întoarcearea și neintegrarea
sa
3. Posesia demonică a) exorcitism
b) extragerea mecanică a intrusului
c) trimiterea demonului într -o altă fință
vie
4. Violarea unui tabu Confesiune
5. Vrăjitorie – magie Contra -vrăjitorie

Același autor descrie alte tipuri de practică: vindecarea prin satisfacerea frustră rilor,
vindecarile ceremoniale. În vindecarea prin incubație, e vorba de a fi „culcat pe sol”;
bolnavul trebuia să petreacă o noapte intr -o grotă, culcat pe sol și să aibă o viziune onirică
care îl vindeca. E curios de constatat că anumiți bolnavi atinși d e schizofrenie utilizează
uneori acest procedeu de auto -tratament: ei se intind pe sol, alături de pat sau sub pat cu
brațele încrucișate. Această reîntoarcere simbolică la mamă, în sânul matern se regăsește
evident în prescripțiile de fixare la pat care e ra la preț acum 50 de ani.
Medici ca W. Mitchell au propus astfel în nevroze cura de pat prelungită; această
practică o găsim încă recent în terapeutica tuberculozei, în sanatorii.

O altă sursă a psihoterapiei moderne o găsim în medicina Orientului antic . Cea mai
veche formă de terapie a fost SFATUL. Bolile au existat, firește, înaintea apariției medicilor,
iar experiența era transmisă prin intermediul sfatului.
La Herodot – găsim o relatare semnificativă în legătură cu „originea informațională” a
Terapiei medicale. „Cum ei (mesopotamienii) – scrie Herodot – nu au medici, transportă pe
bolnavi în piețele publice; fiecare se apropie și dacă au avut aceeași boală sau a avut pe
cineva care a avut -o, îl ajută pe bolnav cu sfaturile sale și îl sfătuiește ce a fă cut el însuși sau
ceea ce a văzut că au făcut alții pentru a scăpa de o astfel de boală. Nu este îngăduit să se
treacă pe lângă un bolnav fără a -l întreba care îi este răul.” ?
Boala este adeseori prezentată (la egipteni, chinezi și indieni) ca o sancțiune primitivă
a unor comportamente necorespunzătoare și IAHVE – dumnezeul unic al vechilor evrei
utilizează boala ca o pedeapsă pentru greșelile suspușilor săi.
Atitudinea terapeutică in vechea medicină egipteană este implorativă (I. Bonn) ( – zeul
este atotp uternic, omul nu este nimic, tot ce poate face omul este să implore mila prin
solicitări, lingușiri și ofrande, vindecarea este rezultatul bunăvoinței zeului, deci, așa cum
menționam, caracteristica unei mentalități mitice) sau imperativa (omul, sau mai ex act
magicianul, luptă cu forțele demonice prin vrăji, descântece, rituri, etc. și poate să le învingă;
caracteristica unei mentalități magice). În ambele cazuri bolnavul este pus în situația de a
interveni direct în propria vindecare. El va învăța formele de implorare, tehnicele unor rituri
(jertfele în cinstea zeilor), descântece, imprecații, procedee de înspăimântare a demonilor.

8 Aceste inițieri sunt limitate, medicina fiind un monopol al preoților. Dar chiar în
aceasta epocă se simte necesitatea particip ării active a bolnavului la propria sa vindecare și a
unei „instruiri” în acest scop.

Pentru omul grec sănătatea reprezenta un element esențial al realizării de sine. Cucerirea
și păstrarea sănătății, boala și vindecarea vor implica profunde semnificații morale. În acest
sens trebuie înțeleasă și convingerea lui HERACLIT din Efes că „aceleași remedii vindecă
bolile grave și eliberează sufletul de nenorocirile existente”.
HIPOCRAT (460 -377 î.e.n.) definește sănătatea ca pe o stare de echilibru a
diferitelor elemente sau principii constitutive ale organismului (sângele, pituita, bila
galbenă, bila neagră). Lipsa ca și excesul, izolarea unui principiu din ansamblu generează
boala. umorile sunt influențate fiecare de un anotimp anume, existând corespondente:
pituita crește la rece (iarna), sângelui îi priește umedul, caldul (primăvara), bila galbenă –
vara, bila neagră – toamna.
………………………………………………………………………
La inceputul secolului XIX putem vorbi de sursele ps ihoterapiei stiintifica, acestea
putandu -se reduce la trei:
1. experiența primilor surdo -pedagogi ;
2. reforma asistenței psihiatrice;
3. încercările de educare ale unor copii crescuți de animale, încercări ce au pus
crizele oligofrenopedagogiei.
4. Se afirmă clar id eea că educația poate realiza mai mult decât modelare unor
copii sănătoși în scopul inserției sociale, că poate îndrepta devierile patologice, că poate
repara deficitele fiziologice.
Pozițiilor teoretice li s -au adăugat fapte de experiență care demonstrau educabilitatea
funcțiilor senzoriale și a comportamentel or patologice. Medicul devine „un educator ce se
apleacă zilnic asupra ființei pe care o educă, metodele sunt elaborate pe măsură ce subiectul
este studiat în fazele succesive ale dezvoltării sale și constituției sale psihofiziologice
particulare”. Așa a apărut medici educatori ca Itard – Sezniu – Montesori – Decroly.

Unul din reformatorii psihiatriei a fost Phillip PINEL – la sfârșitul secolului XVIII – ;
ideea era că medicul trebuie să -l înlocuiască pe temnicer și că bolnavul psihic are dreptul la
respect și afecțiune, că este educabil. Istoria psihiatriei moderne – a înregistrat „gestul lui
PINEL”.
„Nebunii, legați în celulele lor slujeau, ca animalele menajeriei, pentru amuzamentul
publicului care -i vizita în zilele de sărbătoare. Această comportare nesăbuită – observă R.
Semelaigne – cerea o reacție mai umană: atunci apare Pinel”.

Istoria științifică a PSIHOTERAPIEI a fost scrisă în ultimul secol, fiind contemporană
cu termenii care o desemnează. Termenul de „psihoterapeutic” a apărut în Anglia și aparține
psihiatrului Hanck – Daniel TUKE (1827 – 1895) există o dinastie Tuke – formată din 4
generații] promotorul unui curent de gândire medico – psihologică ce căuta să ateste
“influența spiritului as upra corpului”. De fapt este vorba de o lucrare importantă pentru
geneza psihoterapiei moderne pe care D. H. Tuke a intitulat -o “Ilustrări ale influenței minții
asupra corpului, în stare de sănătate și boală” (1872). Această lucrare a constituit un imbold
pentru dezvoltarea psihoterapiei în Franța, unde în 1886, a fost tradusă cu titlul: ”Corp și
spirit; acțiunea moralului și imaginației asupra fizicului”. De aceea tocmai termenul de
psihoterapie a apărut și a fost consacrat în FRANȚA, odată cu studiul lui Marie Hippolyte
BERNHEIM (1840 -1919) (medic francez, fără a fi neurolog sau psihiatru) “Hipnotism,

9 Sugestie, Psihoterapie”(1891). [Alte lucrări: „Aplicațiile sugestiei în terapia istoriei” – 1913;
„Automatism și sugestie” – 1917 ].
În Franța termenul de ps ihoterapie a fost rapid preluat, răspândit și acreditat nu numai
de către medici, ci și de către scriitori cum sunt: M. Barres și Stefan Zwieg. Referindu -se la
psihoterapie, St. Zweig vorbea de „vindecarea spiritului prin spirit„, dar și „a corpului prin
spirit”. St. Zweif a fost influențat de Jean Martin Montru CHARCOT (1825 -1893) –
(anatomopatolog și neurolog francez), autorul ecuației axiomatice: „pentru boala psihică,
tratament psihic”. El inființează la spitalul Salpetriere un centru de perfecționare î n domeniul
bolilor mentale – prin activitatea căruia s -au afirmat neurologia, psihiatria și psihoterapia.
Aici au lucrat ca asistenți oameni care și -au înscris numele ca S. Freud, P. Janet, A.
Binet, precum și H. Bernheim, care însă, a fost eliminat pentru nonconformismul ideilor sale,
ce au constitut ulterior sistemul axial al psihoterapiei psihanalitice și al psihalanizei în
general.
În 1882 Charcot începe o faimoasă disputĂ cu Bernheim al cărui punct de plecare a
fost lucrarea lui Charcot: „Asupra divers elor stări nervoase determinate de către hipnotizator
asupra istericilor” susținută la Academia de Științe. (aici Charcot a greșit).
Acest moment a fost decisiv pentru dezvoltarea psihoterapiei și psihanalizei prin
ideile lui H. Bernheim de la Nancy (cunos cută și ca școala de la Nancy). Aici, la „Academia
rurală de la Nancy” (Academia de la țară) cum de exprima în mod ironic Chorcot, elevul său
ostracizat, Bernheim, reinterpretează ideile postulativ -promovate de profesorul său de la
Salpetriere, asupra feno menelor sugestiei și hipnozei. Totodată în acest oraș de provincie
(cum ar fi Iașul), Bernhim a pus bazele psihanalizei, dezvoltată și aureolată in secolul trecut
de către S. Freud, la Viena. Astfel, Bernhem a demonstrat că multe din „nevrozele
isterice”ca re alcătuiesc cazurile lui Charcot erau fenomene de sugestie hipnotice induse de
acesta în plus. Bernheim a impus ideea că starea hipnotică este un somn determinat prin
sugestie, respectiv prin dezvoltarea unei predispoziții prezente la majoritatea oamenil or. De
altfel, orice sugestie, ca și forma deplină a acesteia, hipnoza, constituie o abordare efemeră
adresată în special simptomelor. Acestea reapar însă repede după o astfel de terapie.
Acuzându -se caracterul superficial al sugestiei și hipnozei, s -a con siderat că orice
psihoterapie trebuie să meargă în profunzime, căutând eluciderea și, respectiv, eliminarea
rădăcinilor tulburi; este ceea ce își propune psihoterapia psihanalitică, ce se dezvoltă în
secolul nostru pe ideile desprinse din inducția hipnotic ă.
În istoria psihoterapiei un loc aparte îi revine lui Pierre JANET – psiholog și psihiatru
francez – prin contribuția adusă, inspirat de ideile Școlii de la Salpetriere. El publică –
printre altele – „medicațiile psihologice” și întreprinde 2 cicluri de conferințe: la Boston
(1904 – 1906) și la Paris, referitoare la „noțiunile psihologice implicate în metodele de
psihoterapie”.
Alfred Binet – preconizează extinderea aplicării sugestiei – și în general al
psihoterapiei în domenii extramedicale și mai ales în acela al pedagogiei. La rândul ei,
psihoterapia modernă, prin metodele sale atât de variate, caută și folosește în mod explicit
sau disimulat idei valoroase din domeniul psihopedagogiei, sociologiei, eticii și filosofiei. De
fapt, istoria psihoterapiei este în mod strâns corelată cu istoria culturii, iar pe un plan mai
general, psihoterapia include concepția despre om a epocii și rolul lui în societate. Metodă
terapeutică în esența sa medicală – prin scopul său declarat – asigurarea sănătății mentale –
psihoterapia este în fapt o expresie a culturii include în cadrul tehnicilor sale reguli de
conduită, valori moirale, care, la rândul lor, descind din norme și modele culturale.
Veche ca și medicina „nașterea psihoterapiei moderne este datată cu aproximati v 100
ani în urmă odată cu celebra pacientă a lui
Josef BREUER (1842 – 1925 ), Anna O., … de atunci, psihoterapia modernă este
privită ca o armă majoră împotriva dificultăților personale și interpersonale din viața

10 oamenilor și este căutată cu aviditate de milioane de inși tulburați. (T.E. Schaht, H.H. Strupp.
– Evaluarea psihot erapiei – 1985).
„Breuer a fost medic și psiholog austriac – studiind centrul nervos al respirației,
descoperă reflexul ce -i poartă numele (Heving -Breuer). În 1880 – îl cunoaște pe Freud fiind
alături de el unul din pionierii psihanalizei; metoda psihanali zei o adoptă, după propria -i
mărturisire, în urma tratării cazului Annei O. (celebru în epoca respectivă), la care
simptomatologia isterică s -a remis după ce, sub hipnoza, pacienta a evocat circumstanțele
apariției bolii; în 1895 – împreună cu Freud, au o lucrare comună: „Despre isterie”; după
această dată, relațiile dintre ei sunt rupte definitiv, făcând pe unii să afirme „începutul
psihanalizei a fost făcut”.
Metoda lui Breuer este un procedeu psihoterapeutic de descărcare emoțională, cu
efect catarhic, i ntrodus de el pentru rememorarea și verbalizarea unor evenimente
traumatizante uitate în cursul hipnozei. Tratamentul catarhic, în raport cu sugestia hipnotică,
prezintă limite și dezavantaje, în sensul că descărcările emoționale sunt brutale, iar efectul
lor este de scurtă durată, dar nu defavorabil după Freud. Breuer practică hipnoză timp de
patru decenii pentru tratarea isteriei, experiență care îi va folosi în stabilirea rolului refulării
în geneza isteriei și a importanței în vindecarea ei. Pentru aces te motive el este considerat
precursor al psihanalizei.
Psihoterapia este tot mai intens subliniată, dar numai într -o mică măsură poate fi
efectiv realizată. Nevoia de psihoterapie, considerată încă un tratament costisitor și greu
acceptabil, a devenit un simbol de statut al pacientului societății moderne. Pacientul nu mai
este satisfăcut de „rețetă” – întrucât orice recomandare de medicament este deseori
considerată ca un gest de nonangajare, ca o disimulată desolidarizare de la datoria medicului
„de- al lua în sarcină” pe pacient, cu ansamblul problemelor sale medicale, psihologice și
sociale. Oamenii au răspunsuri nu numai pentru problemele lor medicale, ci și de viață.
Trebuie de inspirat o încredere reținută față de pragmatic, ceea ce corespunde
dictonu lui freudian al „neutralității binevoitoare” față de pacient. Psihoterapia nu urmarește
numai înlăturarea simptomelor ci și asimilarea unor reguli de conduită a normelor culturale
și în special a valorilor morale.
Istoria psihoterapiei este strâns legată d e istoria culturii, pe care o rezumă în mod
concret, aplicativ printr -un demers elaborat asupra omului în dificultate sau bolnav, spre
binele și sănătatea lui.

Laplantine definește magia c a pe o „tehincă de captare a forțelor simbolice fondată pe
conving erea că omul este capabil să intervină în determinismul cosmic pentru a -i modifica
cursul”. În fapt ansamblul practicilor magice este o dezvoltare a credinței în atotputerea
gândirii – „puterea pentru a nu…. atotputerea este atestată de credința foarte r ăspândită că
magia este capabilă de a ucide pe cineva și că este posibil să -l salvezi în ultimul moment
făcând apel la contra -magie”(otravă -antiotravă) – (Ellenlorger).
Patologia mintală ne pune în contact frecvent cu acest tip de funcționare magică a
spiritului ( ex. La anumiți psihotici). Se simte că se asociază frecvent sentimentul de a fi
victima experimentelor hipnotice, credința în telepatie, transmisia gândirii. Psihoticii dau
deseori dovadă de clarviziune și intuiția mișcărilor psihologice ale altor a (probleme relative
la naștere sau la moarte).
Acestă funcționare se desfășoară într -un climat de cuplu magician – pacient, individul
care i se supune crezând ferm în eficacitate.
Există magie și contra -magie, adică o situație „în negru și alb”, manifestă . Este curios
de remarcat (a vedea COTERAPIA) utilizarea practică de anumiți magicieni a acestei
mișcări. Se cunoaște istoria clasică a medicului care, chemat la consultație după un confrate
apropiat de familia pacientului: „aruncați toate aceste medicamen te care vă otrăvesc și luați –

11 le pe ale mele”. Această mișcare este suportată de bolnav, care încercând să se vindece cu un
terapeut deupă altul se servește de un procedu tip magic. Este vorba de al îndrepta, de -al
purta spre fascinația răului.
M. Mauss a d escris caractersiticile actului magic „riturile magiei sunt fapte de tradiție.
Actele care nu se repetă nu sunt acte magice. Actele în a căror eficacitate un grup nu crede
nu sunt magice”. Pentru ca un act saă poată să fie numit magic, trebuie să se supună la două
legi numite de simpatie:
1. legea similarității și 2. legea contiguității formulate de FRAZER în modul
următor: „asemănătorul produce asemănător lucruri care au fost în contact dar au încetat să
fie continuu să acționeze unele asupra altora ca și cum contactul ar persista. Partea este a
întregului așa cum imaginea este lucrul reprezentat”.
Riturile magice sunt malefice (malefic = care au o influență nefastă, fatală; fr.
malefique) – de unde și contra -magia. Ele sunt secrete, ascunse, ilegale, ilicite. Gestul magic
este fugitiv, cuvântul său este indistinct. El este intim, privat, învăluit în mister. Sufletul
magicianului este detașat de corpul său este dublul său. Cei doi termeni ai dedublării sunt
identici până la acest punct în care sunt inlocuibili.
Numărul acestor aspecte care pot fi aplicate nu doar la conduita terapuetică modernă
rațională, dar și la ce lasă în umbra sa, sau dacă se preferă la dublul său.
Orice acțiune terapeutică rațională se derulează întradevăr pe un fond irațional. Astfel,
anumiți bolnavi la care gândirea magică predomină fie datorită structurii lor, fie datorită
mediului cultural în care se scaldă, funcționează cu răsturnări posibile de reacție, fenomene
de conversie de la o serie la alta. Medicii nu scapă acestui sistem și se cunosc cazuri
numeroase de colegi care atunci când sunt bolnavi, fac apel la această parte obscenă, secretă
a terapeuticii și care este dublul său inversat, mergând să vadă vindecătorul.
Studiul vindecării prin magie ne informeză asupra unor anumite aspec te ale actului
terapeutic. Magia poate constitui un fel de concepție psihosomatică naivă care ar crede în
atotputerea gândirii asupra corpului (deci asupra ordinii biologice), corp și suflet (după o
foarte veche reprezentare) fiind ca dublul unuia față de altul. Acțiunea sufletului asupra
corpului făcându -se prin similaritate, prin homologie ( și prin învecinare). Se știe de altfel că
Psyche este cea care se detașează de cadavre în momentul morții. Homologia – paralelism
corp-psyche -capătă importanță în hip noză.
Terapeutul – în corpul psihoterapeutic al magiei – trebuie să se servească de
psihologia sa ca și de dublul său pentru a acționa asupra corpului sau sufletului altuia, fie
pentru a -l distruge („război psihologic -îl demoralizează”), fie pentru a -l înd repta. Această
mișcare de distrugere -reparare este una din rădăcinile medicinei care infiltrează în mod
special acțiunea psihoterapeutică. Majoritatea autorilor insistă – apropo de procedeele
magice – asupra importanței ILUZIEI, prestigitației. Este vorba de a voala ce se petrece, de
a-l menține în obscuritate și aceasta cu consimțământul pacientului și al grupului.

În filosofia carteziană apare o nouă separare. M. FAUCAULT, în Istoria Nebuniei la
vârsta clasică a arătat cum în mișcarea Marei Inchideri a nebunilor, delincvenților,
prostituatelor au fost incluși în locuri înainte destinate leproșilor și separați de bolnavii al
caror corp a fost atins. Administrativ – bolnavii mentali erau separați de bolnavii fizic, în
acest timp, când totul pe alt plan, în Discurs asupra metodei, era separat ceea ce
revinecorpului și ceea ce revine spiritului și găndirii. În secolul XVII se admite deci
separarea nebuniei și rațiunii, a ordinei și dezordinei. Tratamentul moral a alienților lui
Esquirol este deja o formă de t ratament psihologic în sensul modern. „Contează să substitui
unei pasiuni imaginare o pasiune reală”. Acest tratament este impregnat de concepțiile
moraliștilor secolului XVIII – și mai ales de cele educative – care presupun o formă de dresaj

12 „adultomorfic ” al copilului în reeducarea arieraților (Seguin), în deficiențele psihomotorii
(Morton Prince).
Aici regăsim linia „psihoterapiilor filosofice” în sensul că apartenența la o școală la
un.sistem este foarte importantă. Este vorba mai mult de educare decât de foarmare, de o
acțiune terapeutică ale cărei aspecte sunt încă foarte amestecate. În multe din tehnicile
moderne este dificil de separat ceea ce este psihoterapia de ceea ce este educativ. Metodele
educative sau reeeducative presupun un model de referin ță la o anumită imagine a adultului,
dependent sau liber, credincios sau necredincois, adaptat sau nu aceasta depinde de valorile
puse înainte sau refulate de Societatea ambiantă. Tehnicile psihoterapeutice sunt cu siguranță
mai puțin dependente de ideolog iile în curs. Dar există (indicații) în practică când educatorii
au devenit psihoterapeuți întâlnind patologia; psihoterapeuții au recurs mai mult sau mai
puțin la o anumită idee a normalității, chiar pentru a o declara patologică (de exemplu în
conceptul de „mormopatie”). Psihoterapeuții și educatorii au în comun să modifice
obiceiurile la clientul lor.
Era modernă a psihoterapiei debutează în a doua jumătate a secolului XIX cu
HIPNOZA. Ellenberfer, Chorcot au urmărit (în cărților lor) filiația între magne tismul lui
Mesmer, hipnoza și psihoanaliza. Înaintea hipnozei, s -a notat paralelismul între procedeele
terapeutice ale parintelui Johann Joseph GASNER (1727 – 1779) și cele ale lui Mesmer
Gasner a fost unul dintre cei mai vestiți vindecători din timpul său . El exorciza bolnavii și
multe documente descriu tehnica sa și cazurile clinice: „dacă o forță supranaturală lucrează
în bolnav eu îi ordon în numele lui Iisus Cristos să se manifeste imediat” (citat de
Ellenberger). Ceea ce era urmat sau nu de expulzarea demonului, pacientul nu avea de cât o
agă amintire despre ce s -a petrecut. Dacă nu se întâmpla nimic Gasner trimitea eventual
pacientul la medic. Era aici o separare între „medicina sacerbală” și „medicina medicilor”.
Mesmer Franz Anton (1734 – 1815) – medic austriac – cu studii la Viena. În 1766
susține teza „Dizertație fizico -medicală privind influxul planetar” Teoria sa susține existența
unui fluid „intermediar între om și Cosmos” – preluat apoi în magnetismul animal, bolile
fiind rezultatul unei „proas te canalizări”, a fluidilui, o perturbare pe care, evident, nu mai el
(autorul) o poate corija. Termenul este folosit pentru rezonanța sa istorică (uneori în
parapsihologie).
Deci Mesmer reprodcea aceleași fenomene, dar el nu le explică cu ajutorul
interve nției divine ci prin trecerea între magnetizator, pacient și alți pacienți a unui fluid
fizic, magnetic. Explicația acțiunii era fizică. Se știe că Mesmer apără cu ajutorul unui
hârdău umplut cu apă și bucăți de metal cu centrul unei butelii Leyda. Prezenț a metalului (e
vorba de un metal magnetic) este importantă deoarece ea a dat naștere la diferite
METALOTERAPII. Hârdăul era un fel de reprezentare al unui aparat electric din care nu se
degaja de fapt decât ca accesoriu un curent electric măsurabil. Era vo rba de o transpunere din
ceea ce începea să fie cunoscut din fenomenele electrice.
Pacienții lui Mesmer aveau crize – pe când a lui Pnysegur – (care foloseau un capac
magnetic tip fulger) fenomene hipnotice. În ambele cazuri s -a făcut mare zgomot. Totuși
experiențele lui PNYSEGUR au pus în evidență existența unui somnambulism magnetic,
asemănător cu somnambulismul natural și apariția în timpul acestui somn a unor fenomene
ciudate (o mai mare vivacitate decât în stare naturală, luciditate anormală,
hipersenz orialitate, revivisciență a faptelor trecutului, amnezia crizei). Atât Pnysegur cât și
succesorii săi aveau perfect conștiința importanței raportului stabilit între terapeut și pacienții
săi. Pe alocuri, pacienții făceau ei însăși oficiul de terapeut vis -a-vis de colegii lor, punând
diagnostice etc. De la bolnavul său, Victor Race, Pnysegur a aflat mai multe lucruri, în
special importanța secretului în geneza anumitor tulburări și valoarea terapeutică a
verbalizării ( a acestui secret).

13 În 1883 BRAID a dat numele de hipnotism somnambulismului artificial [James Braid
1795 – 1860. Introduce deci, în 1843 termenul de hipnotism în lucrarea „Neurohipnologia în
Somnambulismul nervos rațional”.
Interesul său pentru psihiatrie este generat de o demonstrație de mesme rism făcută de
Charles la Fontaine în 1841 – care nu -l convinge. Încearcă el însuși asemenea experiențe și
demonstrează în absența fluxului magnetic somnul cu ajutorul unui obiect strălucitor].
O polemică s -a angajat între fluidiști și animiști, adică într e cei care atribuiau hipnoza
unui pretins fluid magnetic și aniniști care nu vroiau să vadă în el decât un fenomen
psihologic.
În această introducere – a dezvoltării istorice a psihoterapiei – reținem din hipnoză
numai elementele următoare:
1. Importanța sa istorică – în special de -a lungul celor 2 școli prestigioase ale lui
Charcot și Bernheim, apoi dispariția sa din Franța și o reînnoire care vine din țările anglo –
saxone.
2. importanța sa ca o cale regală pentru explorarea inconștientului; acest aspect
fiind dezvoltat mai ales de P. Janet; trebuie de asemenea să se amintească interesul acordat în
epocă acordat studiului fenomenelor personalităților multiple, accidentele isterice multiple,
mari crize cu abreacțiuni (reviviscență emoțională explozivă a trecu tului în prezent).
Se cunoaște norocul pe care l -a avut cu psihanaliza noțiunea de inconștient care se
regăsește în special în prima topică (reprezentarea locurilor psihismului) fendiară cu un
sistem Conștient (Inconștient I -C-S-și Preconștient PCS).
Asoci erea hipnotică în perspectivă psihanalitică. Tehnica hipnotică este inconstantă
prin efectele sale și misterioasă (rămâne mereu la fel) și mecanismul său.
Freud – care s -a interesat mai întâi de hipnoză a propus o metodă care i s -a părut mai
sigură ca acee a la procesul de inconștient. El a utilizat metoda ascociațiilor libere,
interpretarea viselor, a lapsusurilor, a actelor ratate și a construit o teorie a funcționării
psihice.
Nu se poate aborda problema tratamentelor psihologic fără referința constantă l a
câștigul teoriei și practicii psihanalitice.
Dacă cura psihanalitică este o formă de psihoterapie, psihanaliza este un ansamblu de
concepte a căror aplicare depășește mult cadrul tratamentelor psihologice pentru a se extinde
la poetică, antropologie, lin gvistică și filosofie, adică la o anumită concepție a lumii.

Principalele direcții terapeutice ar putea fi sistematizate după KARASU, în 3 categorii: Orientarea
DINAMICĂ (psihanalitică), orientarea COMPORTAMENTALĂ și orientarea EXPERENȚIALĂ.

Problema Orientarea dinamică
psihanalitică Orientarea
comportamentală Orientarea
experientiala
Problema
principală Represiunea
sexuală Anxietatea Disperarea
existențială,
fragmentarea Eu -lui,
pierderea posibilității
umane, incongruența.
Concepția
psihopatologică
(cauza apariției
simptomului) Conflictele
instinctuale,
dorințelibidinale
neconștientizate Deprinderile învățate,
comportamente
deficitare sau în exces
care au fost întărite de
factori de mediu.
Conceptul de Prin rezolvarea
conflictelor refulate, Sănătatea înăscută,
reduce rea simptomelor, Autorealizarea
potențialului uman,

14 Sănătate victoria Eu -lui asupra
Sine-lui, întărirea Eu –
lui. absența simptomelor sau
anxietății, eliminarea
comportamentelor
problemă. autodesăvârșirea
personală,
recâștigarea
autoîncrede rii și
spontaneității.
Perspectiva
temporală Cu ajutorul mai
profund,
înțelegerea
intelectual –
emoțională Prin învățare
Trăirea experienței
imediate
Durata
tratamentului Perspectiva istorică,
centrată pe trecutul
subiectiv. Perspectiva non –
istorică,
centrată pe prezentul
obiectiv. Orientare
anistorică, trăirea
momentului
fenomenologic.
Sarcina
Terapeutului De lungă durată, cu
caracter intensiv De scurtă durată, non
– intensiv De scurtă durată și
intensiv
Tehnica
psihoterapeutică Să înțeleagă
conțin utul mental de
natură inconștientă al
subiectului,
semnificațiile ascunse
ale vieții bolnavului. Programarea,
recompensarea,
înbibarea sau
elaborarea unor noi
răspunsuri
omportamentale,
adecvate la situațiile
anxiogene. A învăța pacientul
să interac -ționez e
într-o atmosferă
reciprocă, să se
comporte autentic.
Interpretarea,
asociația liberă,
analiza transferului,
a actelor ratate și
viselor. Condiționarea,
desensibilizarea
sistematică, elaborarea
unor modele
comportamentale noi. Interacțiunea,
dialogul,
dramatizarea.
Modelul
Terapeutic Modelul medical
tip: părinte – copil;
medic – bolnav,
autoritar, bazat pe un
contract terapeutic. Model educațional:
profesor – elev; părinte
– copil, autoritar, bazat
pe o convenție de
învățare. Model existențial,
relație om-om, bazat
pe înțelegere umană
reciprocă.
Natura
relațiilor tera –
peutice. Relații de tip
transferențial Relații ca efect
secundar terapiei și se
restrânge doar la
relația reală obiectivă. Relație reală,
primară în raport cu
terapia.
Rolul
Terapeutului Interpretare un stil
indirect frustrant.
Reflectare nepasional Terapeutul are rol de
sfătuitor, educator, stil
direct centrat pe
rezolvarea problemei Rol de acceptare
reciprocă, stil
interactiv, permisiv,
recompen -sativ.

15

Comunicarea terapeutica
Mișcarea pe care astăzi o desemnăm prin termenul de "Școala de la Palo Alto" și care își are drep
locație o suburbie a orașului San -Francisco, mai precis spitalul psihiatric Veterans Administration, s –
a constituit inițial ca un prim nucleu în jurul lui Gre gory Bateson și al unui proiect de cercetare
(1952 -1962) elaborat de acesta și finanțat de Fundația Rockefeller. Proiectul avea ca obiect studierea
paradoxurilor abstracțiunii în comunicare iar primii colaboratori erau John Weakland, inginer
chimist și psi hoterapeut , Jay Haley, student în științele comunicării și William Fry, psihiatru.
Încă dinainte de fondarea grupului de la Palo Alto, Gregory Bateson s -a asociat unui proiect de
cercetare condus de psihiatrul Jurgen Ruesch , privind comunicarea în psihoter apie. În urma unei
anchete printre psihiatri psihanaliști, redactează partea sa de contribuție la studiul publicat în 1951
împreună cu Ruesch și intitulat "Comunicarea: matricea socială a psihiatriei". Sînt abordate aici
noțiuni care, preluate din cibernet ică sau alte modele logico -matematice, deschid calea unui fel nou
de a concepe și studia comunicarea. "Codificare" ,"tipuri logice", "metacomunicare", "paradox" –
iată doar cîțiva din termenii ce vor fi tot mai prezenți, de aici încolo, în elaborările pe c are, către
sfîrșitul vieții, Bateson le -a cuprins în teoria ecosistemică a comunicării.
Contribuția Școlii de la Palo Alto la dezvoltarea cercetărilor privind comunicarea este frecvent
citată ca una care ține în mod specific (și exclusiv, s -ar zice) de do meniul "pragmaticii". Acestă
orientare a fost însă cu succes fructificate în modelul interacționist al comunicării , unanim acceptat
astăzi in domeniul științelor umane.
În "pragmatică", obiectul central al cercetării este relația dintre parteneri în cadr ul comunicării
și interacțiunea mijlocită prin mesaj . Abordată astfel, comunicarea este prin definiție comportament
și devine accesibilă prin metoda observației. Este esențial să notăm aici că, în afara cadrului său
natural de desfășurare, un schimb de mesaje verbale poate să prezinte uneori abateri grave de la
regulile sintactice și semantice și să pară, cum spune Watzlawick, "un fenomen misterios"
(Watzlawick, 1972). Îndată ce plasăm, însă, același schimb de mesaje într -un context "suficient de
larg" ș i acceptăm abordarea lui în perspectivă sistemică, observăm că el devine, împreună cu
semnalele non – și paraverbale care -l însoțesc, precum și cu indicii de context, inteligibil ca
manifestare a relației între participanții la comunicare.
În desfășurarea v ie a interacțiunilor lor, oamenii își definesc și își redefinesc continuu relațiile ,
pornind de la reguli de comunicare pe care par cu toții să le cunoască, deși ele sînt rareori formulate
explicit. Mai mult, această "gramatică socială" pare să scape în b ună măsură conștiinței, la fel cum
scapă conștiinței regulile gramaticale ale unei limbi pe care o vorbim curent. Exponenții Școlii de la

16 Palo Alto propun ca interacțiunile ce alcătuiesc secvențele de comunicare să fie considerate în
termeni de "joc" , ale cărui "reguli" pot fi deduse prin observarea, hic et nunc , a schimburilor dintre
participanți. Postulînd că orice act de comunicare este un comportament, Bateson și discipolii săi au
căutat să pună în evidență pattern -ul pe care se construiește interacțiun ea celor ce cominică. Astfel
demersul se deplasează de la întrebarea "de ce?" la întrebarea "cum?" (are loc comunicarea). Altfel
spus, singurul mod de a avansa ipoteze verificabile empiric in domeniul pragmaticii comunicării
este acela de a aborda comunica rea în termeni de comportament, a cărui manifestare poate fi
observată în desfășurarea sa actuală, "aici și acum".
Axiomele comunicării .
Pentru a ne conduce către "patologie", Paul Watzlawick ne propune să pornim de la "cîteva
proprietăți simple ale comu nicării, ale căror implicații interpersonale sînt fundamentale" și pe care
le numește "axiome". În intenția autorului, elaborarea unei "axiomatici" ar fi primul pas "pentru a
fonda un studiu al pragmaticii comunicării umane". Se subliniază expres faptul că aceste propoziții
nu reprezintă decît o introducere în proiectul mai amplu de a conceptualiza relațiile formale dintre
comunicare și comportament. Aici, prezentarea axiomelor comunicării va urma îndeaproape
formulările și explicațiile propuse de Watzlawic k, Beavin și Jackson în “Pragmatics of Human
Communication. A Study of Interactional Patterns, Pathologies and Paradoxes” .
1. Nu putem să nu comunicăm.
Acest enunț pornește de la principiul (metodologic) după care orice comportament (verbal, non –
verbal și pa raverbal), integrat unei interacțiuni, are valoare de mesaj, cu alte cuvinte: este
comunicare . Întrucît comportamentul nu are termen contrar, "nu putem să nu avem comportament" .
Pornind de la aceste două premise, un raționament silogistic elementar ne duce la concluzia că "nu
putem să nu comunicăm". Cu această vocabulă foarte la modă acum, circulă diverse formulări de
genul: cutare ins "nu comunică", în cutare cuplu "lipsește comunicarea", etc. S -ar zice că oamenii au,
în mod aproape "natural", tendința de a defini drept "comunicări" numai mesajele verbale explicite,
raționale, conștiente, poate chiar "adevărate"(?!). Iar despre un ins care tace, se uită în altă parte,
evită să răspundă la întrebări, ș.a.m.d. se trage în pripă concluzia că "nu comunică". Auz im frecvent
astfel de reclamații, în consultațiile noastre – deși, din punct de vedere pragmatic, "non -comunicarea"
este, simplu spus, o imposibilitate.
Dacă acceptăm să studiem comunicarea ca interacțiune situată în context , putem constata prin
urmare că nu doar comportamentul verbal este purtător de mesaj . Privirea, gestul, mimica, dar și
tăcerea, retragerea, replierea sînt acte de comunicare, întrucît "participă" la schimbul dintre
interactanți. A nu vorbi, a nu da atenție partenerului sînt tot atîtea mesaje, la care, în consecință,
acesta nu poate să nu reacționeze .

17 Watzlawick subliniază că, sub specie pragmatică, nu interesează dacă schimbul de mesaje
(comunicarea) este intențional, conștient sau reușit. Analizate astfel, actele de comunicare se
"supu n" obligatoriu axiomei enunțate aici. Orice tentativă de a ne "sustrage" acestui principiu
(încercînd să dovedim că "ba da! putem să nu comunicăm!") conduce la perturbări grave ale relațiilor
interumane.
2. Orice comunicare prezintă două aspecte: conținut și relație, astfel încît al doilea îl
înglobează pe primul și este, cu alte cuvinte, o metacomunicare.
Considerată în termeni de comportamente (sau interacțiuni) orice comunicare reprezintă un
angajament și definește o relație . Altfel spus, pe lîngă faptul c ă transmite o informație , comunicarea
induce un comportament. În actul viu al comunicării, relația este rareori definită explicit și este greu
de identificat printr -o modelare de tip E -M-R a schimbului de mesaje. Ea poate fi dedusă de către
observator doar prin decuparea unei secvențe de comunicare suficient de lungi pentru a înregistra
redundanțele și reacțiile circulare , precum și prin situarea în context a respectivului schimb. În
esență, poziționarea reciprocă a interactanților poate fi "descoperită" cu destulă ușurință din
observarea aspectelor "cine", "cu cine", "cînd", "cum", "în ce context" comunică.
Nevoia de a defini și redefini continuu relația nu este independentă de conținutul însuși al
comunicării. Fără metacomunicarea sau metamesajul pe care -l implică aspectul "relație", simpla
informație riscă să rămînă fără sens . În interacțiunile curente, transmitem și primim nenumărate
semnale cu valoare de metamesaj. Ele pot fi formulate verbal (ca atunci cînd facem precizări de
genul "glumeam!", "insist să…", "asta e părerea mea!"), dar de cele mai multe ori se regăsesc în cei
mai diverși indici de context. De la aspectul fizic sau îmbrăcămintea persoanei, pînă la tonul,
privirea și mimica ei, o mulțime de semnale mă ajută să înțeleg "ce vrea să spună" prin conținutul
mesajului său verbal.
Bateson s -a referit adesea la dificultatea de a ne situa, în cadrul comunicării umane, la nivelul
"meta". Confuziile între cele două nivele logice sînt frecvente și conduc de regulă la comunicarea
paradoxală , care con stituie, la limită, "modelul" comunicării patologice.
3. Natura relației depinde de punctuația secvențelor de comunicare între parteneri .
Sintagma "punctuație a secvenței faptelor " a fost împrumutată de Gregory Bateson și Don D.
Jackson de la lingvistul Ben jamin Lee Whorf. Studiind circularitatea schimburilor comunicaționale,
ei au observat tendința interactanților de a "decupa" în moduri diferite "secvențele" de comunicare.
Acest decupaj se realizează prin așa -numita "punctuație". Rostul ei este să contribu ie la definirea
relației , fiecare partener avînd în principiu tendința să "puncteze" în funcție de propriile sale valori
sau de poziția (de superioritate, preeminență, dependență) pe care încearcă să și -o definească, în
raport cu celălalt.

18 Dezacordurile g rave în această privință presupun și/sau exprimă conflicte majore la nivel de
relație. Pericolul ca ele să se producă este mai mare decît s -ar părea – mai ales atunci cînd
interacțiunile au un caracter repetitiv și o oarecare stabilitate. În astfel de cazu ri, este aproape
imposibil să identifici un "început" și un "sfîrșit, o "cauză" și un "efect", un "stimul" și o "reacție". În
funcție de "decupajul" fiecărui partener, locul acestor elemente într -o secvență de comunicare poate
fi extrem de diferit.
4. Ființe le umane folosesc două moduri de comunicare: digital și analogic .
În limbajul natural , folosind cuvinte pentru a numi lucrurile, procedăm în mod asemănător cu
sistemele digitale, adică: stabilind o legătură convențională între cuvînt și obiectul desemnat .
Comunicarea analogică, pe de altă parte, are raporturi mai directe cu ceea ce reprezintă, în speță
raporturi de asemănare și prin aceasta este, între anumite limite, un limbaj "universal". După toate
probabilitățile, comunicarea analogică are rădăcini foa rte îndepărtate în evoluția omului și este
evident singurul mod de comunicare în lumea animală. Orice formă de comunicare non -verbală
poate fi inclusă în repertoriul formelor de comunicare analogică: mimica, pantomimica, postura,
inflexiunile vocii , ș.a.m. d., precum și indicii de context cu valoare de comunicare .
Omul este singurul organism capabil să utilizeze aceste două forme ale comunicării. Operele
civilizației, transmise cultural, se servesc cu preponderență de comunicarea digitală. Dar aceasta
devine adesea lipsită de sens atunci cînd nu conținutul, ci relația se află în centrul comunicării.
Astfel: iubirea, lupta, ajutorarea sînt situații de comunicare în care indivizii se servesc în mare
măsură de comportamente analogice. Este evidentă aici legăt ura cu Axioma 2 privind aspectele
"conținut" și "relație" ale comunicării: conținutul este în majoritatea cazurilor transmis digital, în
vreme ce relația este de regulă definită analogic .
Această caracteristică a comunicării umane, de a opera simultan în cele două modalități, pare să
nu pună nici un fel de dificultate cîtă vreme le studiem separat, de pildă făcînd clasica distincție
comunicare verbală/comunicare nonverbală . Dacă însă admitem concomitența lor în unul și același
mesaj, precum și faptul că, în fluxul viu al comunicării, sîntem adesea obligați să "traducem"
mesajul analogic într -unul digital și invers, observăm că apar probleme care, la limită, conduc la
comunicarea patologică . Dificultățile apar evident din diferențele ce există între cele d ouă moduri de
comunicare . Arătam mai sus că, în definirea relației, limbajul analogic este mai apt să redea
complexitatea, nuanțele, varietatea legăturilor ce guvernează interacțiunile în cadrul comunicării. Pe
de altă parte, ambiguitatea mesajelor analogi ce face uneori imposibilă încadrarea lor inechivocă într –
o anumită categorie – de pildă, lacrimile pot exprima în egală măsură tristețe sau bucurie, zîmbetul
poate exprima simpatie sau sarcasm, etc. În fine, prin comunicarea analogică este greu, uneori
imposibil să exprimăm anumite funcții logice (ca de pildă negația), abstracțiuni sau diferența între

19 trecut, prezent și viitor. Aceste caracteristici fac ca limbajul digital, în ciuda sau poate tocmai din
cauza preciziei sale, să nu poată "traduce" întotdeau na în mod adecvat mesajul analogic.
5. Orice schimb de comunicare este simetric sau complementar, după cum se întemeiază pe
egalitate sau diferență .
În psihologia socială termenii de relație complementară/relație simetrică se folosesc frecvent,
indicînd, ca și în propoziția de mai sus, raporturile de egalitate, respectiv diferență . Dinamica
interacțiunilor simetrice presupune nu doar raporturi actuale de egalitate, ci și un proces (cumulativ)
de continuă minimizare a diferențelor. Pe de altă parte complement aritatea , considerată de regulă ca
diferență pur și simplu, este, sub aspectul orientării, un proces de maximalizare a diferențelor.
Toate aceste caracteristici ale comunicării "normale", enunțate în axiome, se pot prezenta și în
forme disfuncționale, pat ologice. Intervenția terapeutului, ca participant al acestui "joc
comunicațional" în cadrul relației terapeutice, este posibilă și oportună iar formele patologiei
comunicării impun modalități diferite de a le asista. Termenul de "joc" indică o interacțiune
guvernată de reguli . Cînd acestea prezintă blocaje terapeutul poate interveni modificînd regulile de
comunicare, recomandînd și dirijînd metacomunicarea, înlesnind „traducerile ” dintre digital și
analogic, etc. el poate debloca secvențele repetitive, org anizate patologic.
Acționînd asupra comunicării prin comunicare , terapeutul acționează asupra principalului
mecanism de autoreglaj al subiectului „aici și acum”, deci în cadrul relației terapeutice, dar și asupra
relației în sine văzută ca sistem de autore glare prin feedback. Așa cum subliniază Odette Gîrlașu –
Dimitriu (2004, p. 13) „Feedbak -ul pozitiv comunică sursei ca poate contunua la fel cum a început.
Cel negativ anunță că este necesară o schimbare, oajustare în conduita sa comunicațională.
Comunicarea eficientă se referă la abilitatea celui ce comunică de a răspunde într -un mod cât mai
adecvat feedbaku -lui”.