1 Bazele psihologiei generale Mihail Golu 91-122; CARACTERISTICILE PSIHICULUI UMAN Ca modalitate informațională specifică și, implicit, ca o nouă… [629339]

1 Bazele psihologiei generale Mihail Golu
91-122;
CARACTERISTICILE PSIHICULUI UMAN
Ca modalitate informațională specifică și, implicit, ca o nouă formă a vieții de relație la nivelul regnului
animal, psihicul ne apare ca un continuum pe care se delimitează și se individualizează un număr imens de
gradații și trepte evolutive. Psihic ul uman reprezintă segmentul superior al acestui continuum. Sub el se întinde
„universul‖ psihicului animal. Raportul dintre cele două segmente a constituit obiect de aprinse dispute în
psihologie și nici în prezent nu se poate spune că s -a ajuns la un pun ct de vedere unanim împărtășit. Ca și în alte
probleme, nu s -a putut evita ciocnirea tendințelor opuse, unilateral absolutizante: o primă tendință inspirată din
filosofia idealistă și din teologie absolutizează într -atât deosebirile dintre psihicul uman și cel animal, încât se
consideră două realități distincte și neraportabile; cea de a doua tendință, opusă primei, își trage originea din
biologia evoluționistă a lui Darwin și va absolutiza asemănările, deosebirile fiind declarate pur cantitative,
neesenția le. În plan metodologic, prima tendință excludea orice transfer de date sau explicații de la psihicul
animal la cel uman sau de la cel uman la cel animal. În schimb, cea de a doua permite un astfel de transfer în
ambele sensuri și într -o asemenea măsură, î ncât în explicarea comportamentului animal se invocă fără rezerve
voința, intenția, iubirea sau ura, iar în explicarea comportamentului uman se invocă la fel de direct și categoric
instinctul, iraționalul, impulsivitatea, inconștientul.
Cum se întâmp lă mai întotdeauna în asemenea probleme, adevărul științific se află undeva la mijloc. Prin
urmare, psihicul uman trebuie considerat și ca făcând parte din continuumul general al psihicului, dar și ca
reprezentând un moment de discontinuitate evolutivă. Lu i îi vor fi proprii toate trăsăturile și determinațiile
psihicului în general, dar va dobândi și trăsături și determinații specifice, calitativ noi, superioare. Trăsăturile și
determinațiile generale le putem rezuma în următoarele: natura informațională, f uncție a sistemului nervos,
constituirea în procesul comunicării organismului în mediul extern, funcție de semnalizare -designare, cu rol de
reglare în dinamica relației organismului cu mediul. Pe baza lor, în mod logic, se pot stabili asemănări între
psihi cul uman și cel animal. Între anumite limite, studiul comportamentului animal poate oferi date importante
pentru înțelegerea unor aspecte ale comportamentului uman. Admiterea asemănărilor nu trebuie să conducă la
reducerea comportamentului uman la cel anim al sau la ridicarea comportamentului animal la nivelul celui
uman.
În cursul comparației, nu trebuie să se piardă din vedere faptul că înseși trăsăturile și determinațiile generale
ale continuumului psihic au înregistrat modificări semnificative, în ceea ce privește valorile și modalitatea
concretă de realizare, ele nefiind, așadar, identice pe toate treptele evoluției.
Cu cât două trepte sunt mai îndepărtate una de alta, cu atât diferențele dintre ele sunt mai mari, și invers, cu
cât ele s unt mai apropiate, cu atât aceste diferențe vor fi mai mici, iar asemănările mai mari. Treapta animală
cea mai apropiată de treapta umană este cea a maimuțelor antropoide și, în primul rând, a cimpanzeului.
Diferențele dintre cele două trepte sunt incompar abil mai mari și din punct de vedere cantitativ și calitativ decât
diferențele dintre treapta maimuțelor antropoide și treapta imediat de sub ea a maimuțelor inferioare sau a
delfinilor. Putem afirma că apariția omului reprezintă un moment de discontinuita te, de salt calitativ pe
traiectoria evoluției.
Și cum apariția psihicului o punem pe seama constituirii unui nou mod de existență, prin desprinderea
regnului animal din regnul vegetal, și apariția psihicului uman se leagă de desprinderea din seri a animală a unei
noi ra muri evolutive, ramura lui homo sapiens și de constituirea unui nou mod de existență – cel sociocultural.
Evoluția naturală, biologică a creat ceea ce, în termenii informaticii, am putea denumi hardware -ul capabil să
ridice la un nivel superior relaționarea organismului cu mediul (și pr ocesarea informației). Principalele elemente
de hardware, care asigură premisele indispensabile ale realizării noii forme a psihismului – psihismul uman –,
sunt creierul (creierul uman, a cărui superioritate în organizarea structural -funcțională am demonst rat-o mai sus)
și poziția bipedă, care a permis lărgirea orizontului vizual și folosirea membrelor superioare exclusiv pentru
funcții instrumental -obiectuale, de creare și utilizare a uneltelor.
Mediul sociocultural este cel care determină elaborar ea software -ului, adică a programelor logice interne
de procesare integrare și interpretare a conținuturilor informaționale.
Organizarea psihică de tip uman nu s -a constituit în forma ei completă și definitivă o dată cu apariția
primilor reprezenta nți ai speciei homo sapiens sapiens și a primelor structuri ale mediului sociocultural, astfel

2 încât, ulterior, să nu mai fi avut loc decât un simplu proces de reiterare și transmitere a ei de la o generație la
alta. Dimpotrivă, constituirea ei are un cara cter evolutiv -istoric, multistadial. Forma inițială a acestei organizări
este embrionară, ea fiind mai apropiată de cea a cimpanzeului decât de cea a omului adult din epoca modernă.
Spre deosebire de seria animală, unde pattern -ul de bază al organizării ps ihocomportamentale rămâne relativ
același de la o generație la alta în cadrul aceleiași specii, în seria evolutivă umană acesta va suferi modificări
semnificative de la o etapă istorică la alta. Sursa principală a unei atare variabilități o constituie însă și dinamica
mediului sociocultural. Ritmul și amplitudinea schimburilor în configurația mediului sociocultural au sporit
aproape în progresie geometrică, impunând restructurări tot mai profunde în sfera vieții psihice a noilor
generații. În epoca actuală, aceste schimbări au devenit atât de rapide (volumul informației se dublează la
fiecare 10 ani), încât chiar una și aceeași generație este obligată să -și restructureze de mai multe ori în timpul
vieții sistemele de cunoștințe, de atitudini și mentalități el aborate în cursul anilor de școală și al adolescenței.
Putem, așadar, afirma că prima caracteristică definitorie a psihicului uman o constituie pregnantul său
dinamism evolutiv.

Dacă, în plan biologic, evoluția omului se consideră demult înc heiată, nemaifiind înregistrate modificări
semnificative nici în constituția fizică, nici în anatomia creierului de când a apărut homo sapiens sapiens, în
plan psihic, evoluția a rămas permanent deschisă, amplificându -și tot mai mult spațiul de variabilita te
intergenerații și interindividuală.
O a doua caracteristică a psihicului uman, care -l deosebește fundamental de psihicul animal o constituie
extraordinara lui complexitate. Este unanim admisă teza că psihicul uman reprezintă cel mai complex siste m
dintre toate sistemele reale cunoscute nouă până la ora actuală.
Această complexitate se realizează atât în plan structural -arhitectonic, cât și în plan funcțional.
Din punct de vedere structural, sistemul psihic uman (SPU) posedă cea ma i mare eterogenitate modală și
cea mai întinsă plajă de variabilitate valorică a componentelor de bază în plan interindividual.
Pe lângă componentele primare, care sunt, într -o formă sau alta, prezente și la animale, psihicul uman are în
alcătuirea sa, în cea mai mare parte, componente proprii numai lui, de genul proceselor secundare superioare:
gândirea logică, bazată pe principiul generalizării, abstractizării și formalizării, imaginația creatoare, memoria
istorică, limbajul articulat, funcția dec izională, voința deliberativă, motivația socioculturală, funcția de
valorizare (axiologică), emoțiile și sentimentele superioare de ordin estetic și sociomoral, trăsături caracteriale,
complexe structuri aptitudinale de execuție și creație. Acestea vor gen era și vor susține din interior o gamă
aproape infinită de comportamente și activități, după care se obiectivează în ultimă instanță superioritatea
omului în raport cu animalul.
Complexitatea structurală a sistemului psihic uman iese și mai pregnan t în relief dacă prezentăm schema
logică de organizare internă a lui. Aceasta se dispune atât pe verticală (ierarhic), cât și pe orizontală (fig. 7).
Dimensiunea verticală ne dezvăluie caracterul plurinivelar al organizării interne, delimitarea principalel or
subsisteme după criteriul inferior -superior, primar -secundar. Sintetizând datele și punctele de vedere produse de
evoluția anterioară a psihologiei, vom identifica trei niveluri esențiale ale organizării sistemului psihic uman:
nivelul inconștient, nive lul subconștient și nivelul conștient.

3

Trebuie să subliniem aici că, în forma ei elaborată, ideea organizării ierarhice multinivelare a vieții psihice
a omului aparține școlii psihanalitice și, în primul rând, creatorului acestei școli – S. Freud , prin introducerea
celor trei instanțe, dispuse pe verticală: Sinele (id -ul), Supra -eul (super ego) și Eul (Ego ).
Astăzi, noțiunea de „organizare multinivelară‖ se aplică nu numai sistemului psihic în ansamblu, ci și
funcțiilor și proceselor partic ulare, începând cu senzația și terminând cu procesele superioare ale gândirii.

Nivelul inconștient .
Referiri la existența unor fenomene psihice inconștiente găsim încă în sec. XVII, la Leibniz, care vorbea
despre existența „percepțiilor mici‖, care se produc sub pragul de conștientizare și pot influența mersul
percepției și gândirii conștiente. Mai târziu, Maine de Biran (1766 -1824) transformă noțiunea de „percepții
mici‖ în cea de „percepții obscure‖, întrucât despre conținutul lor subiectul n u poate să relateze nimic în mod
direct. La rândul său, G. Fechner (1801 -1887), studiind relația dintre intensitatea stimulului și intensitatea sau
claritatea senzației, introduce termenul de „senzații subliminale‖, care ca atare nu reușesc să se individua lizeze
în câmpul conștiinței, dar influențează prin potențare sau diminuare (inducția negativă) pe cele conștientizabile
în momentul dat.
Helmholtz (1897) va merge și mai departe, susținând existența unor raționamente inconștiente și explicând
cu aj utorul lor fenomenul insight – găsirea instantanee a soluției la o problemă.
În filosofie, ideea existenței unei vieți psihice inconștiente sau iraționale a fost și mai amplu susținută și
dezvoltată în lucrările unor mari gânditori ai sec. XIX, prec um Schelling, Schopenhauer, Nietzsche, Hartman . În
interpretarea omului, sec. XIX a dus deja la formularea opoziției dramatice între rațional și irațional, între omul –
uman și omul -bestie. Cele două entități sunt prezente în structura fiecărei persoane indi viduale concrete, dar
raportul de forță dintre ele este variabil și, de aceea, controversabil. În interpretarea acestui raport, din nou vom
asista la confruntarea a două tendințe unilateral -absolutizante și, implicit, reciprocexclusive: tendința
raționalis tă, care va afirma predominarea absolută a forței raționalului asupra iraționalului, a conștientului
asupra inconștientului, și tendința iraționalistă, care susținea predominarea absolută a iraționalului, a
instinctului, a „bestiei‖ asupra raționalului, a conștientului, a umanului.

4 Pe fondul acestei confruntări filosofice, S. Freud se va apleca în mod sistematic, de pe pozițiile omului de
știință, asupra fenomenelor psihice inconștiente, realizând pentru prima dată o analiză, descriere și interpretar e
închegate, coerente ale acestei realități . Meritul principal al lui Freud rezidă în aceea că a reușit să spargă
tiparele și zidul prejudecăților, în interiorul căruia se cantonase psihologia vremii, demonstrând necesitatea
includerii în psihicul uman a i nconștientului, ca o componentă bazală și esențială pentru dinamica personalității
și comportamentului cotidian.
În evaluarea și stabilirea rolului inconștientului în determinarea comportamentului și activității personalității
umane, Freud a îmbrățișat linia filosofică a iraționalismului.
Astfel, el va conferi inconștientului rolul esențial în structura „aparatului psihic‖, pe seama elementelor și
forțelor lui fiind pusă întreaga gamă a manifestărilor și activităților omului, inclusiv a celor de creație.
Și dacă, până atunci, psihologia păcătuia prin faptul că -și limita domeniul exclusiv la studiul fenomenelor
psihice conștiente, concepția lui Freud avea să -și dovedească vulnerabilitatea și slăbiciunea printr -o limitare
inversă, afirmând că adevăratul obiect de studiu al psihologiei îl reprezintă inconștientul.
În contextul dat, pe noi ne interesează contribuția concretă a lui S. Freud la aprofundarea studiului și
analizei structurii și conținutului inconștientului, ca prim nivel al sistemului psihic uman. Și nu este nici o
exagerare dacă afirmăm că ceea ce se cunoaște la ora actuală, în această problemă, se datorește aportului școlii
psihanalitice .
Astfel, sintetizând datele reprezentanților acestei școli, obținem un tablou extrem de complex al
inconștientului uman. În cadrul acestui tablou, se delimitează, din punct de vedere modal, două forme:
inconștientul colectiv și inconștientul individual. Pentru Freud, importanța cea mai mare o are inconștientul
individual, ce l colectiv constituind o platformă mai mult sau mai puțin neutră; în schimb, pentru C. Jung, rolul
activ și determinant în dinamica personalității îl joacă inconștientul colectiv, la a cărui analiză de structură și
conținut el și -a adus o contribuție decis ivă.
Inconștientul colectiv este alcătuit din elemente de ordin afectiv, motivațional, cognitiv și executiv –
instrumental (acestea din urmă în forma unor scheme interne de răspuns și comportament), constituite în cursul
evoluției istorice a speciei u mane și conservate în straturile profunde ale memoriei . În pofida discontinuității
marcate de indivizii concreți în succesiunea generațiilor (timpului), umanitatea prezintă în sine și o anumită
unitate și continuitate, care se vor manifesta legic și irezis tibil în tendința indivizilor de a se căuta veșnic, de a se
recunoaște și de a realiza o existență de grup, comunitară. La nivelul fiecărui om, se pune în evidență o memorie
a speciei, înnăscută, și o memorie individuală, structurată în timpul ontogenezei .
După Jung, elementele vieții psihice ancestrale se articulează în veritabile matrici sau tipare, denumite de el
arhetipuri, care vor ghida din interior, într -un sens imperativ, procesul plămădirii personalității de suprafață a
individului . Ca într egul edificiu al vieții psihice, arhetipul este alcătuit pe principiul interacțiunii antagonice
între forțele constructive (ale vieții) și cele distructive (ale morții), între forțele binelui și cele ale răului, între
iubire și ură. În arhetip, ca expresie structurată a inconștientului colectiv, se află practic ceea ce în mod curent se
numește destin.
Inconștientul individual, așa cum a fost el analizat de S. Freud, se compune din două segmente, cu conținut
și rol diferit în dinamica sistemului person alității, și anume: inconștientul primar, înnăscut, și inconștientul
secundar, dobândit .
Primul este legat și exprimă natura biologică a omului. El include tendințele, pulsiunile, și instinctele
primare, legate de asigurarea supraviețuirii și echilibr ului fiziologic al organismului. Este structurat după
principiul plăcerii și al reducerii necondiționate a stărilor interne de tensiune și frustrație. În centrul tuturor
elementelor componente, Freud a așezat instinctul erotico -sexual sau complexul libidou lui. Motivându -și
opțiunea, Freud afirmă: „dacă acest instinct nu ar fi cel mai important, atunci actul procreării nu ar începe cu
el‖. Freud conferă noțiunii de libidou un sens mai larg, de energie vitală nobilă, care stă la baza tuturor
proceselor de dez voltare și organizare a personalității. Componenta sexual -genitală nu are decât un rol
particular și, implicit, limitat.
Pe lângă elementele structurale de fond, pe care am putea să le numim hardware, în sfera inconștientului
primar se mai includ: s tările onirice (visele care acompaniază somnul), lapsusurile, inversiunile și aglutinările
verbale, actele ratate. Acestea reprezintă latura funcțională cotidiană a inconștientului, care se manifestă în
cadrul raportării subiectului la situațiile prezente sau anterioare, și am putea să le numim software . În

5 accepțiunea lui Freud, ele sunt modalități simbolice, deghizate, de exprimare a conținuturilor interne profunde
ale inconștientului. Cum acesta nu poate fi observat și înregistrat în mod direct, nemijloc it, manifestările
simbolice menționate mai sus devin principala cale de acces la el. De aceea, toate sunt considerate ca produsul
unui determinism implacabil, având, prin urmare, o semnificație precisă, dar ascunsă. Studiul și interpretarea lor
a constitui t esența metodei psihanalitice.
Trăsăturile specifice esențiale ale inconștientului primar le constituie încărcătura energetică deosebită și
înaltul dinamism, care reflectă variabilitatea sau periodicitatea stărilor de necesitate ale organismului. În
sistemul de personalitate, inconștientul primar corespunde instanței sinelui.
Inconștientul secundar este format, cu precădere, din consensurile și experiențele cu rol de reglementare
socioculturală a comportamentelor generate de motivația bazală și care se integrează ca frâne interne, cu
funcționare automată. Cu alte cuvinte, inconștientul dobândit este „conștiința morală a societății‖, codificată în
forma unui mecanism de autocenzură .
În sistemul personalității, el corespunde instanței supr aeului . După Freud, atât inconștientul primar, cât și cel
dobândit reprezintă structurile cele mai stabile ale personalității, ele neevoluând și nemodificându -se
semnificativ de -a lungul procesului dezvoltării personalității . Din această cauză, și conflict ul dintre sine și
supraeu are un caracter permanent, soluționarea lui făcând necesară formarea și intervenția celei de a treia
instanțe a aparatului psihic – instanța Eului.
Mergând pe linia desexualizării concepției psihanalitice, A. Adler reduce i nconștientul la cuplul
„sentimentul inferiorității -reacția de compensare‖, a cărui dinamică se transformă în principalul motor al
dezvoltării și devenirii personalității.
Karen Horney, inițial discipol și ulterior critic al lui Freud, interpretează inconștientul prin prisma
sentimentului de securitate și a opusului acestuia – anxietatea. Rolul lui este subordonat relației individului cu
mediul social, unde trebuie căutată și originea conflictelor. (La Freud, originea conflictelor era situată exclusiv
în plan intern, în antagonismul dintre sine și supraeu).
La Erich Fromm, inconștientul apare ca forță irepresivă de înrădăcinare a eului în lume, acesta fiind
condiția esențială a echilibrului interior. Modul de relaționare a individului cu mediul social depinde nu numai
de dotarea instrumental -aptitudinală a celui dintâi și de permisivitatea celui de -al doilea, ci, în primul rând, de
selectivitatea instinctului sau a sentimentului de înrădăcinare.
K. Wilber (1984), preluând ideea lui Freud d espre caracterul eterogen, complex al inconștientului,
subliniază necesitatea admiterii și a organizării lui după anumite criterii de conținut sau de funcție. El identifică
nu mai puțin de cinci tipuri de inconștient , și anume: 1. inconștientul fundament, alcătuit din conținuturi care
pot deveni oricând conștiente; 2. inconștientul arhaic, care cuprinde structuri simple, primitive, moștenite
filogenetic; 3. inconștientul submergent, rezultat al mecanismului refulării sau reprimării; 4. inconștientul
„pecete ‖, format din conținuturi nerefulate, dar refulabile ; 5. inconștientul emergent, în care se includ structurile
profunde, prezente de la naștere, dar neproiectate încă spre suprafața inconștientului fundament.
O chestiune mult discutată este aceea d acă inconștientul trebuie considerat substantiv, deci ca entitate
psihică distinctă, sau adjectiv, ca atribut al organizării psihice integrale. Lui Freud i s -a reproșat tocmai că el l -a
luat ca substantiv, creând prin aceasta o fractură de netrecut între c onștiință și inconștient.
Natura și rolul funcțional al inconștientului. Deși părea că natura inconștientului este exclusiv afectiv –
motivațională și exprimă doar potențialul energetic -vectorial al personalității, cercetările mai recente au adus o
corecție importantă acestei opinii, demonstrând și existența unei componente cognitiv -ideatice . Astăzi, este larg
acceptată ideea că fluxul informațiilor recepționat din afară este procesat nu numai la nivel conștient, ci și
inconștient. Se confirmă astfel ipoteza emisă în sec. XIX de către Helmholtz cu privire la existența
raționamentelor inconștiente. Întrebarea care se pune, în acest caz, este dacă procesarea de tip inconștient a
informațiilor se concretizează numai sub forma imaginilor sau/și a cuvintelor. După cum remarca H. Ey (1983),
la această întrebare s -au formulat două răspunsuri divergente: unul susținând prima variantă (a imaginilor),
cealaltă susținând cea de a doua variantă (a cuvintelor), inconștientul dispunând de un limbaj propriu prin care
comunic ă. Dar comunicarea pe care o realizează inconștientul nu are un caracter direct și deschis ca cea
realizată de conștient, ci unul indirect, deghizat, simbolic. Esența procesării de tip inconștient a informațiilor
rezidă, așadar, în a construi simboluri car e să marcheze sau să ascundă ceea ce nu trebuie spus. „Verbalizarea‖
acestor simboluri se obține pe cale ocolită, prin metoda narațiunii psihanalitice elaborată de Freud. Rolul

6 inconștientului a fost, de asemenea, mult controversat, inițial existând două p oziții opuse, antagonice: una
susținută de Freud și școala sa, care absolutiza rolul funcțional al inconștientului, considerându -l factor
determinant al conduitei și sursa internă majoră a impulsurilor energetice ale dezvoltării personalității, și
cealaltă , afirmată de adversarii psihanalizei, îndeosebi de reprezentanții introspecționismului, care negau orice
rol pozitiv al inconștientului, considerându -l cauza tuturor relelor și manifestărilor agresiv -criminale ale omului.
În prezent, opoziția menționată s -a estompat, pozițiile antagonice fiind înlocuite cu una realist -moderată, care
atribuie inconștientului atât un rol pozitiv, cât și unul negativ, primul precumpănind asupra celui de al doilea.
Rolul pozitiv poate fi concretizat și detaliat astfel: a) păst rează și monitorizează ansamblul trebuințelor
biologice și fiziologice și impune activarea comportamentelor specifice de satisfacere; b) asigură un anumit
mod de procesare a informațiilor și realizează „combinații subliminale‖ , cu rol adaptativ -instrumenta l, pe care le
preia conștiința în cadrul activităților rezolutive și de creație (vezi intuiția, inspirația ); c) asigură pregătirea și
susținerea activității gândirii și a spontaneității inteligenței ; d) prin anumite manifestări ale sale – vise, reverii –
îndeplinește o funcție catartică, de detensionare afectivă și de eliberare ; e) este principalul generator al
experiențelor transpersonale – embrionare și fetale, ancestrale, colective, rasiale; f) asigură continuitatea noastră
psihică în timpul somnului, al hipnozei și al transelor, când controlul conștiinței este abolit . Rolul negativ al
inconștientului se evidențiază în: a) generează stările de afect care împing la acțiuni și comportamente cu
caracter destructiv ; b) este sediul instinctului agresivității p e care -l poate exacerba și transforma într -o trăsătură
stabilă de personalitate; c) se implică adesea în mod perturbator în fluxul gândirii și al activității,
predispunându -ne la erori.
Subconștientul.
Pe scurt, subconștientul ar putea fi definit prin conținutul memoriei de lungă durată, care nu se află
antrenat în momentul dat în fluxul operativ al conștiinței, dar care poate fi conștientizat în situații adecvate. El
cuprinde, așadar, informații, amintiri, automatisme, deprinderi, ticuri, stări de set (montaj) perceptiv și
intelectual, tonusul emoțional (fondul dispozițional), motive. Ca sferă, subconștientul este incomparabil mai
întins și mai bogat atât decât inconștientul, cât și decât conștientul. Dar cea mai mare parte a „elementelor‖
componen te ale sale se află în stare latentă, alcătuind rezervorul activității conștiente curente. Active și
realizabile în comportament în afara câmpului conștiinței sunt doar automatismele, deprinderile, obișnuințele.
Dar chiar conținutul latent al subconștientu lui intră în structura stării de pregătire psihică generală a subiectului,
influențând pozitiv sau negativ desfășurarea proceselor psihice conștiente, de la percepție până la gândire.
Ar fi incorect însă să reducem conținutul subconștientului exclusi v la informațiile, experiențele și actele care
provin din conștiință; el, în mod firesc, comunică și cu inconștientul, încorporând, deci, și o serie de elemente
ale acestuia. Argumentul principal în sprijinul acestei afirmații îl constituie comportamentele „finaliste‖, al
căror motiv rămâne neconștientizat. De asemenea, automatismele se declanșează și se susțin prin acțiunea
pulsiunilor și tendințelor inconștientului.
Principiul activismului și dinamicității se aplică și organizării subconștientului. A stfel, el nu trebuie văzut ca
o entitate statică și pietrificată, lipsit de mișcare interioară, ci, dimpotrivă, ca o organizare dinamică, în cadrul
căreia se produc reașezări, rearticulări și reevaluări ale elementelor componente și chiar programe pentru
activitățile conștiente viitoare. O latură concretă a dinamismului intern al subconștientului o constituie
fenomenele de reminiscență, de reproducere selectivă și de reproducere fabulatorie a unor informații,
evenimente sau experiențe anterioare.
În lumina celor de mai sus, trebuie să admitem faptul că subconștientul posedă o anumită autonomie
funcțională, el dispunând de mecanisme proprii de autoîntreținere și autoconservare. Aceste mecanisme sunt
stimulate de sus – prin fluxurile conștiinței, în star e de veghe și de activitate orientată spre scop, și de jos, prin
fluxurile inconștientului, în stare de somn sau de conștiință confuză, ce caracterizează stările de ebrietate și cele
provocate de narcotice.
Visele, deși își au punctul de pornire în inconștient, ele se finalizează și se „depozitează‖ în sfera
subconștientului, și anume, în etajul superior al acestuia, ceea ce face posibilă conștientizarea și relatarea
conținutului lor imediat după trezire .
Importanța subconștientului nu o putem nicicum subestima, fiind greu de imaginat existența psihică
normală a omului fără prezența și funcționalitatea lui.

7 În primul rând, el asigură continuitatea în timp a Eului și permite conștiinței să realizeze integrarea sub
semnul identității de sine a trecutului, prezentului și viitorului. Știm că în cazurile amneziilor totale –
anterograde sau retrograde –, iden titatea de sine este puternic alterată, relaționarea subiectului cu lumea fiind
profund perturbată. În al doilea rând, subconștientul dă sens adaptativ învățării, permițând stocarea informației
și experienței pentru uzul ulterior. În desfășurarea oricărui proces conștient, chiar dacă el este „provocat‖ și se
raportează la un obiect sau la o situație externă concretă, subconștientul se conectează în mod necondiționat la
experiența anterioară, atât în forma operațiilor (sau transformărilor), cât și în cea a m odelelor informaționale –
imagistice sau conceptuale. În fine, în al treilea rând, subconștientul asigură consistența internă a conștiinței,
durabilitatea ei în timp; în afara aportului său, conștiința s -ar reduce la o simplă succesiune a clipelor, a
conținu turilor senzațiilor și percepțiilor imediate, devenind imposibile funcțiile ei de planificare și proiectivă.
Deși, firește, menținerea în stare optimă a cadrelor de referință ale conștiinței reclamă permanenta comunicare
senzorială (izolarea senzorială pe o durată mai mare de 5 -6 zile produce perturbări serioase în dinamica internă
a conștiinței), subconștientul este indispensabil pentru desfășurarea unei activități mintale conștiente
„independente‖, adică în absența influenței directe a obiectelor sau feno menelor externe.
Conștientul.
În capitolul consacrat obiectului psihologiei am trecut în revistă controversele purtate și exagerările
făcute în definirea locului și rolului conștiinței, exagerări care au mers de la absolutizarea ei, considerându -se că
atributul psihicului trebuie să -l posede numai stările și faptele de conștiință (psihologia introspecționistă a
conștiinței), până la negarea și aruncarea peste bord a ei, considerându -se că ea este un simplu epifenomen,
iluzie, o invenție metafizică (î n psihologia behavioristă clasică, varianta watsoniană).
Din fericire, psihologia contemporană a reușit să depășească în plan metodologic aceste opoziții și
absolutizări unilateral -exclusiviste și să găsească modalitatea unei abordări mai mult sau ma i puțin congruente
și unitare a conștientului. Firește, aceasta nu înseamnă că în toate lucrările consacrate problemei conștiinței și
conștientului găsim aceleași idei și aceleași aspecte. Complexitatea extremă a fenomenului impune delimitări și
centrări p e o latură sau alta, pe o trăsătură sau alta. Dar nimeni nu -și mai însoțește demersul său de pretenția că
acesta este singurul posibil, singurul adevărat și, în același timp, exhaustiv.
Important este faptul că, astăzi, nimeni nu mai reduce viața psih ică a omului doar la conștiință și nimeni nu
mai neagă realitatea conștiinței și necesitatea de a fi cercetată și explicată ca atare. Toată lumea este de acord că
ea, conștiința, reprezintă o componentă, o formă sau un nivel al organizării psihice generale . De asemenea, toată
lumea este de acord că aceasta este componenta cea mai nouă din punct de vedere filogenetic, cea mai
complexă în ordine structurală și funcțională și cel mai puternic dezvoltată și afirmată la om . În fine, întâlnim
un acord cvasiunanim în a considera drept caracteristici esențiale ale conștiinței discriminarea, disocierea,
medierea, delimitarea, opoziția Eu -lume, subiectiv -obiectiv, decentrarea (raportarea la sine de pe pozițiile
altuia), evaluarea -autoevaluarea, orientarea spre scop st abilit anticipat, atribuirea și crearea de semnificații,
realizarea și afirmarea entității și identității Eului prin crearea și menținerea controlului asupra coordonatelor
orizontului temporar .
Sigur, în abordările concrete, apar deosebiri de vederi și elemente de controversă. Astfel, în abordarea
determinației structurale (arhitectonice), unii definesc conștiința sumativ (ansamblul funcțiilor și proceselor
psihice particulare, cognitive, afective și motivaționale), alții rezumativ -selectiv, acordând ponderea principală,
de exemplu, proceselor superioare ale gândirii sau structurilor și funcțiilor axiologice sau structurilor și
funcțiilor morale (vezi, în acest sens, dictonul frecvent invocat în epoca revoluției tehnico -științifice: „știință
fără conșt iință nu înseamnă nimic‖ sau „știința fără conștiință devine antiumană‖).
A admite, fără rezerve, prima definiție înseamnă a condiționa atributul conștientului de prezența întregii
„sume‖ a proceselor psihice particulare, ceea ce, evident, contravine realității, care ne arată că aceste procese
sunt conștiente nu numai atunci când sunt luate toate împreună, ci și când se manifestă fiecare separat – ca
senzație, ca percepție, ca gândire, ca memorie, ca trăire emoțională etc.
A admite, de asemenea, necritic, cea de a doua definiție înseamnă a explica întregul printr -una din părțile
sale componente, ceea ce, evident, ar duce nu la rezolvarea problemei, ci la estomparea ei.
În fața unei asemenea situații, cea mai bună soluție este de a defini st ructural conștiința ca un nivel specific,
calitativ superior al organizării psihice, caracterizat printr -o emergență integrativă ireductibilă și atingând
coeficientul de complexitate cel mai înalt la om . Din punct de vedere genetic, structura conștientă ar e un

8 caracter dobândit, evoluează istoric, pe măsura dezvoltării funcțiilor rezolutiv -integrative ale creierului și a
diversificării, sub aspect cantitativ și calitativ, a mediului sociocultural, și se elaborează, individual, în
ontogeneză . Este subsistemu l cel mai deschis la schimbare și evoluție al psihicului uman . Formarea și integrarea
în plan psihologic sunt mijlocite și susținute de principiul verbalizării, care postulează rolul de factor potențator,
reglator și optimizator al limbajului articulat în dezvoltarea psihică generală a omului. Dezvoltarea structurală a
conștiinței a avut și are un caracter sinuos, inegal și contradictoriu atât la nivel de grup, cât și la nivel individual,
diferitele componente luând valori semnificativ diferite atât pe coor donata diacronică (deosebiri între generații),
cât și pe cea sincronică (deosebiri interindividuale în cadrul aceleași generații). La omul contemporan
aparținând culturii occidentale, se apreciază că, în structura conștiinței, au devenit precumpănitoare
componentele cognitiv -instrumentale, cele de ordin afectiv -moral rămânând relativ în urmă și ocupând un loc
secundar, subordonat; la omul contemporan aparținând culturii orientale, ponderea principală o dețin
componentele afectiv -morale și axiologice, cele c ognitiv -instrumentale având un rol subordonat (mai ales la
reprezentanții religiilor fundamentaliste). Aceasta ne arată că, deși legile psihologice generale care guvernează
procesul concret de elaborare a structurii interne a conștiinței individuale sunt c omune tuturor indivizilor umani,
conținuturile asupra cărora acționează și efectele (rezultatele) lor diferă în limite foarte largi de la un cadru
sociocultural la altul și de la un individ la altul.
Ca nivel specific al organizării psihice, conștie ntul posedă atât o eterogenitate și diversitate structurală
internă , punând în evidență o întreagă gamă de componente modale diferite și ireductibile unele la altele , cât și
o unitate de ansamblu, supraordonată, care face ca fiecare proces particular concr et să apară ca reprezentant al
ansamblului și să posede atributul esențial de a fi fapt de conștiință .
Deosebiri de vederi întâlnim și în interpretarea determinației funcționale a conștiinței, delimitându -se o
orientare statică și una dinamică.
Pentru prima, conștiința apare preponderent ca un „câmp‖ sau „o scenă iluminată‖, cu zone de claritate
diferită – de la maxim la minim, obscur . Wundt a fost unul dintre promotorii acestei orientări. Pentru el,
conștiința reprezintă „locul‖ unde se desfășo ară procesele psihice ale subiectului normal în stare de veghe. El
delimita un câmp de privire al conștiinței (Blick -feld) și un punct de maximă claritate ale ei (Blick -punkt). O
impresie intrată în câmpul de privire al conștiinței era apercepută, pe când una ajunsă în punctul de maximă
claritate era percepută. La rândul său, K.Bühler considera conștiința ca un „efect de iluminare‖ produs în centrul
câmpului ei. Psihologia gestaltistă merge și mai departe, interpretând -o ca „efect de echilibru‖ determinat d e
izomorfismul dintre stările câmpurilor fizice externe și cele ale câmpurilor biofizice interne (cerebrale), „buna
formă‖ și „insight -ul‖ fiind puncte culminante finale ale fenomenului. Chiar în a doua jumătate a sec. XX,
subordonarea laturii funcționale a conștiinței noțiunii de câmp a continuat să fie susținută ca legitimă, din punct
de vedere metodologic, și fertilă, din punct de vedere științific. Astfel, în lucrarea de referință a lui Henri Ey,
publicată în 1963, putem citi: „Pe cât este de greu să se evite cuvântul «câmp» atunci când se vorbește despre
conștiință, pe atât e de important să nu se recurgă la el‖ (ed. lb. română, 1983, p. 116). Cea care este statică
(invariantă în timp) este configurația sau schema de organizare a conștiinței; conștientu l trăit are un caracter
actual și el este schimbător, dinamic.
Orientarea dinamică accentuează procesualitatea, temporalitatea , și ea a fost prefigurată de W. James, în
1881, în faimosul articol programatic The Stream of Consciousness (Torentul conș tiinței). În acest articol, W.
James arată că trăsătura definitorie esențială a conștiinței în calitatea sa de fapt fundamental al vieții psihice este
curgerea . Această trăsătură se concretizează și se dezvăluie printr -o succesiune de patru ipostaze princi pale, și
anume: a. fiecare „stare‖ tinde să se integreze unei conștiințe individuale; b. în orice conștiință individuală,
stările sunt întotdeauna în curs de schimbare; c. orice conștiință este sensibil continuă; d. conștiința se
interesează de anumite ele mente și neglijează altele, ea nu încetează de a le primi pe unele și de a le respinge pe
altele, deci, de a opera selecții (James, 1929, p. 197). Torentul conștiinței este continuu, compact, eterogen și
ireversibil sub aspectul trăirii experiențiale.
Noi considerăm că dacă ireversibilitatea este valabilă pentru momentul trăirii , ea nu se mai confirmă pentru
încărcătura informaționalobiectivă a conținutului conștiinței, respectiv, a evenimentelor și situațiilor percepute
și trăite de subiect. Una din valențele funcționale ale organizării psihice de tip conștient o constituie tocmai
funcția recursivă (refacerea pe plan mental a unei serii de operații sau transformări în ordine inversă, de la
punctul terminal către punctul inițial T1 → T2 → T3 → T4 …. → Tn → Tn → …. T4 → T3 → T2 → T1) și

9 analiza retroactivă. Conștiința, ca organizare activă, finalistă și deliberativ -intențională, aduce cu sine în
dinamica vieții psihice și reversibilitatea; ea este singura forță din noi care se opune, în plan operațional, legii
scurgerii ireversibile a timpului, impunând și o „scurgere‖ înapoi a acestuia, fie și în mod relativ . Orizontul
temporar propriu conștiinței și în interiorul căruia ne mișcăm noi în plan subiectiv, ideal, nu posedă doar sensul
direct: tr ecut → prezent → viitor, ci și sensul indirect: viitor → prezent → trecut .
Pe continuumul torentului conștiinței, W. James a delimitat două tipuri de stări: substantive și tranzitive*.
Stările substantive exprimă „opririle‖, iar cele tranzitive – zborurile conștiinței. Specific pentru conștiința
înțeleasă ca „torent‖ este trecerea neîntreruptă de la o stare substantivă la alta tot substantivă. Stările tranzitive
sunt suportul transformărilor „insesizabile‖ care împing înainte fluxul spre o nouă stare substantivă. Cum între
starea substantivă actuală și cea următoare există o relație de succesiune logică, curmarea stării tranzitive,
intermediare, atrage după sine alterarea cursivității și coerenței actului psihic dat (percepție, reprezentare,
gândire).
H. Wallon se numără și el printre partizanii abordării dinamice. Referindu -se expres la această problemă, el
afirmă: „O stare de conștiință nu are o existență absolută, definitivă, imuabilă; ea rezultă dintr -un concurs
situațional de factori, unii d in ei mai mult sau mai puțin trecători, alții mai durabili, datorită anumitor condiții,
chiar dacă a încercat să mai fie actuală, ea continuă să fie posibilă (Wallon, 1924, p. 487) Adept și al
principiului evoluției (genetic), Wallon vede dinamica conștiin ței și ca mișcare ascendentă de la haotic la
organizat, de la amorf la diferențiat, individualizat. Acest aspect al dinamicii în și prin organizare a fost
dezvoltat mai ales de L.S. Vâgotski. Acest autor consideră că mișcarea conștiinței este subordonată f ie unui
obiectiv evolutiv, atingerea unei trepte superioare de organizare, fie unuia finalist (instinctual -adaptativ),
satisfacerea unei stări de necesitate a subiectului.
Din punct de vedere structural, torentul conștiinței, spre deosebire de flux urile subconștientului, se
desfășoară printr -un factor mediator, denumit semn, și se concretizează în „construcția‖ unor sisteme de
semnificații. La baza construcției acestor sisteme stau conexiunile, interacțiunile și interdependențele dintre
procesele ps ihice particulare. Un asemenea punct de vedere îl putem denumi dinamic -constructivist.
Prezentarea de mai sus ne conduce la următoarea concluzie: latura structurală și cea funcțională ale
conștiinței sunt indisociabile și interdependente; structura pune în evidență coordonatele de definiție ale
conștiinței ca organizare reală, ontologic ireductibilă; latura funcțională evidențiază rolul adaptativ al
conștiinței, esența ei ca formă supremă a vieții de relație. În abordarea laturii structurale, trebui e să se pună în
evidență, pe de o parte, diversitatea și eterogenitatea modală a componentelor – conținuturi și procese
informațional -cognitive și afectiv -motivaționale, iar pe de altă parte, schema logică de articulare și interacțiune
a acestor componente . La rândul ei, latura funcțională trebuie interpretată ca unitate dialectică între stare și
transformare, între statica funcțională și dinamica funcțională (fig. 8).
* Acești termeni au fost preluați și utilizați de M. Ralea pentru explicarea sistemului p ersonalității.

10
Fig. 8. Continuumul activismului cerebral și dinamica vieții psihice
Totodată, în definirea și interpretarea de ansamblu a conștiinței, trebuie să evităm ermetizarea și izolarea ei
de activitate și comportament. Nici descrierea și nici explicarea ei nu sunt complete și cu atât mai puțin
convingătoare, fără invocarea evidenței comportamentale. Fără controlul realității comportamentelor, discuția
despre conștiință poate ieși foarte ușor din domeniul științei, trecând în cel al specul ațiilor steril -fanteziste, cum
s-a întâmplat de altfel în istoria psihologiei.
Fiind un continuum structural -funcțional atât de întins, trebuie să specificăm dacă -l descriem prin
minimum, prin medium sau prin maximum. Cu alte cuvinte, vom defini co nștiința pe baza valorilor inferioare, a
valorilor medii sau a valorilor superioare ale descriptorilor? Probabil că răspunsul cel mai adecvat ar fi:
descrierea de tip eșantioane corelate. Aceasta înseamnă că abordarea psihologică se deosebește de cea filos ofică
prin cuplarea ei la realitatea concretă. (Modul filosofic devine din acest motiv total inoperant în analiza
individual -concretă a conștiinței). Dacă aplicăm însă metoda deductivă, dar circumscrisă criteriilor de ordin
comportamental -performanțial, at unci putem elabora un model -etalon ideal a ceea ce trebuie să însemne
conștiința la limita sa superioară, posibil de atins teoretic, dar greu sau imposibil de atins practic, la nivelul
individului concret, aici și acum. Un asemenea model va avea o valoare operațională reală, permițând o analiză
diagnostică mult mai relevantă și obiectivă a organizării conștiente în plan individual.
Indicatori comportamentali pentru evaluarea existenței și funcționalității conștientului la om. Oricât de
riguroasă ar fi o definiție, ea nu va putea exprima niciodată întreaga bogăție de aspecte, trăsături și funcții
particulare pe care le presupune nivelul conștient al sistemului psihic uman. De aceea, în practica psihologică,
devine indispensabil recursul la indicatorii c omportamentali, la conținutul și formele principale de activitate
care caracterizează omul ca subiect, ca personalitate. Astfel, la întrebarea cheie „ce înseamnă a fi conștient, în
ce se concretizează acest atribut?‖, cel mai adecvat este să identificăm, l a nivelul comportamentului și
activității, un minimum de indicatori și trăsături obiective și comparabile. Valorile acestora, exprimate cantitativ
sau calitativ, ne permit să facem inferențe despre gradul de organizare și funcționare a conștientului .

11 Vom prezenta, cu titlu exemplificator, câțiva asemenea indicatori, lista rămânând deschisă .
a. Starea de veghe (vigilența). Opusă stării de somn, starea de veghe este prima condiție și, în același timp,
primul indicator comportamental al punerii în priză a mecanismelor și structurilor conștiente. Starea de veghe se
exteriorizează în două forme: pasivă (subiectul în stare de repaus static, neefectuând nici o activitate externă
observabilă; de obicei, privirea fie se menține fixă, fie se plimbă absentă pest e obiectele din jur) și activă
(subiectul pune în evidență componente ale reflexului de orientareinvestigare, explorarea câmpului vizual,
desprinderea și fixarea unor obiecte, schimbarea poziției spațiale etc.). Din punct de vedere comportamental,
forma pa sivă poate avea două semnificații: absența unui flux concret al conștiinței, realizându -se doar starea de
conștiență, sau prezența unui proces mental reflexiv sau a unei stări de meditație, fără exteriorizări motorii. Prin
recurgerea la înregistrări bioele ctrice, se pot ușor diferenția cele două forme ale stării de veghe: pentru forma
pasivă, EEG va releva dominanța ritmului alfa (α), în timp ce pentru forma activă, va pune în evidență
predominarea ritmului beta (β). În afara stării de veghe, conștientul nu se poate manifesta; în somn, subiectul
trece în stare latentă, putând fi trezit cu stimulări externe și putându -și relua activitatea conștientă; în coma
profundă, conștientul este practic abolit, subiectul neputând fi trezit cu stimuli externi, nici măcar cu cei nocivi.
Așadar, observând un om în stare de somn sau de comă, acest indicator comportamental îl vom interpreta ca
absență, în momentul respectiv, a psihicului conștient.
b. Prezența de sine. După cum am văzut, simpla prezență a stării de veghe nu poate fi interpretată întotdeauna
ca argument al existenței conștientului în acțiune. Pentru înlăturarea acestei îndoieli, apelăm la un alt indicator
pe care noi îl numim „prezen ța de sine‖. Acesta este un indicator complex, incluzând, din punct de vedere
experimental, mai multe „elemente‖ și „verigi‖:
• identitatea Eului, concretizată în răspunsuri corecte la următoarele întrebări: „cum te cheamă?‖; „ce vârstă
ai?‖; „ce sex ești ?‖; „anul, luna și ziua nașterii?‖; „ce profesie ai?‖; „ești căsătorit?‖; „ai făcut armata?‖; „când
ai terminat școala, facultatea?‖;
• orientarea în propria persoană, care se apreciază după corectitudinea răspunsurilor la întrebări și solicitări de
genul : „ce culoare au ochii tăi?‖; „ce culoare are părul tău?‖; „ce formă are fața ta?‖; „ce înălțime ai?‖; „care
este mâna, piciorul, ochiul drept, respectiv, stâng?‖; „încrucișează mâinile!‖; „pune degetul arătător al mâinii
drepte pe lobul urechii stângi!‖ e tc.;
• orientarea în timp, pe care o evaluăm prin întrebări de genul: „ce zi a săptămânii este astăzi, dar ieri, dar
mâine?‖; „în ce lună suntem?‖; „în ce dată suntem?‖; „în ce anotimp?‖; „ce vine după iarnă?‖ etc.
• orientarea în spațiu, testabilă prin întrebări de tipul: „unde este Apusul?‖; „unde este Miază -Noapte?‖; „unde
este Sudul?‖; „cum ajungi de acasă la serviciu, la școală etc.?‖; „ce înseamnă la stânga, la dreapta, înapoi,
înainte?‖; „în ce localitate ai domiciliul?‖ etc.;
• pregnanța traiecto riei biografice – poate fi evaluată după capacitatea de reamintire a cât mai multor
evenimente din viață.
c. Orientarea relațională interpersonală – este un indicator comportamental esențial al prezenței și funcționării
normale a conștientului. Îl putem d etermina și evalua după răspunsurile pe care subiectul le dă la întrebări de
genul: „cine sunt părinții tăi?‖, „ai frați, surori – câți, câte?‖, „al câtelea copil ești la părinți?‖, „ce este pentru
tine fratele mamei tale?‖, „dar sora tatălui tău?‖, „ce eș ti cu copiii sorei mamei tale?‖, „ce înseamnă să fii
prieten cu cineva?‖, „ce înseamnă să dorești binele cuiva?‖, „ce înseamnă să fii în relație de dușmănie cu
cineva?‖, „ce părere are persoana X despre tine?‖, „crezi că ai prieteni la școală, la locul de muncă?‖, „cum te
comporți cu subalternii sau cum te porți cu șeful?‖ etc.
d. Orizontul informațional – este un indicator care definește statutul de model cognitiv intern al lumii externe.
A fi conștient înseamnă a ști ceva despre altceva. Conștiința mai p oate fi definită, din acest punct de vedere, ca
un sistem închegat de cunoștințe elaborate și asimilate în cursul dezvoltării ontogenetice, prin intermediul
limbajului (cuvântului). Astfel, volumul cunoștințelor active despre obiectele și fenomenele naturi i și societății
condiționează gradul de organizare, în plan cognitiv, a nivelului conștient al sistemului psihic uman. (Am arătat
mai sus că, în psihologie, s -a manifestat puternic tendința de a reduce conștiința la activitatea de cunoaștere).
Prin î ntrebări adecvate și metodic înlănțuite, de tipul „ce este acesta, ce sunt acestea?‖, „ce știi despre cutare
lucru sau eveniment?‖, „ce proprietăți posedă obiectul X sau Y ?‖, „cum se poate defini obiectul, evenimentul,
fenomenul X?‖, explorarea orizontulu i informațional trebuie să permită stabilirea volumului general al
cunoștințelor unui subiect despre lumea fizică și societate (latura cantitativă) și corectitudinea lor, adică

12 determinația lor semantică și pragmatică (evocarea selectivă corectă a răspunsu rilor la întrebări de genul celor
prezentate mai sus).
e. Capacitatea rezolutivă – este un indicator esențial pentru evaluarea nivelului funcțional al structurilor
cognitive ale conștiinței. Ea se manifestă într -o gamă foarte întinsă de situații, care rec lamă stabilirea unor
relații logice între elemente, între datele experienței anterioare, precum și efectuarea unor operații (transformări)
asupra informației în vederea obținerii unei soluții, a unui rezultat, conform cu anumite criterii și cerințe date.
Ca principale modalități de evidențiere a capacității rezolutive, menționăm:
• dezvăluirea sau stabilirea legăturilor cauzale sau de condiționare în succesiunea evenimentelor (formularea
unor răspunsuri corecte sau plauzibile la întrebările „de ce?‖, „din ce cauză‖?) (a fi conștient înseamnă a reflecta
obiectele și fenomenele externe prin prisma principiului și legii determinismului, a legii cauzalității);
• analiza criterială a unor mulțimi de obiecte concrete și extragerea însușirilor lor comune și esenț iale, pentru
elaborarea unor modele informaționale conceptuale supraordonate (clase, categorii) – (a fi conștient înseamnă a
fi capabil să realizezi generalizări și să operezi cu concepte);
• dezvăluirea și formularea caracteristicilor și legilor generale ale obiectelor și fenomenelor date în experiența
senzorială;
• rezolvarea problemelor, adică găsirea unor răspunsuri adecvate la situații lacunare, ambigui, slab definite:
această activitate mentală îmbracă o formă standardizată sau algoritmică și alta e uristică, ambele obligatorii și
necesare pentru atestarea unei funcționări normale a conștientului;
• realizarea de conexiuni corecte din punct de vedere logicogramatical între noțiuni (judecată) și între judecăți
(raționament), în vederea obținerii unor date sau adevăruri noi, pornind de la date și adevăruri cunoscute;
• înțelegerea – decodificarea corectă, din punct de vedere semantic, a noilor informații, cunoștințe sau
evenimente experiențiale, testabilă după gradul de adecvare a raportării subiectulu i la realitatea desemnată
(extralingvistică); în sfera structurilor verbale (lingvistice), înțelegerea rezidă în stabilirea de corespondențe
semantice definite între cuvinte și propoziții (sinonimii) și în elaborarea unor definiții corecte ale noțiunilor
prezentate izolat, una câte una;
• interpretarea – stabilirea, pe baza decodificării semantice prealabile, a unor legături adaptative între cunoștințe,
noțiuni, mesaje și stările de motivație ale subiectului; aceasta se poate evalua, fie observând comportam entul
instrumental al subiectului la prezentarea unor mesaje, fie adresându -i întrebări de genul: „la ce folosește
obiectul X?‖, „ce se poate face cu obiectul Y?‖, „cum se folosește obiectul Z?‖ etc.;
• previziunea – elaborarea și formularea unor judecăți privind deznodământul unor evenimente sau starea
viitoare a unui sistem, pornind de la datele despre starea lor anterioară și actuală; o putem evalua punând în fața
subiectului o listă de situații și cerându -i să se pronunțe asupra a ceea ce crede că se v a întâmpla sau va urma;
• constructivitatea proiectivă (generativă) – crearea de modele și proiecte mintale pentru transformarea unui
obiect real existent sau pentru obținerea unui obiect nou, inexistent ca atare în realitate; această latură a
capacității rezolutive reflectă în modul cel mai pregnant rolul activtransformator al conștiinței, datorită căruia
omul nu se adaptează pasiv la o realitate dată, ci tinde să modifice și să transforme această realitate în
concordanță cu nevoile și scopurile sale sau să creeze o realitate nou.
f. Orizontul motivațional – raportul dintre forța motivelor primare, care -și au sursa în natura biologică a omului,
și forța celor secundare, care -și au originea în modul de existență sociocultural al său. În plan com portamenta l,
acest raport va determina dominantele în sfera preocupărilor și activităților cotidiene și, corespunzător, tipul
axiologic de personalitate – egoist -mercantil, pentru care sensul vieții va consta în asigurarea confortului
material, a bunului trai ca sco p în sine, sau altruist -spiritual, pentru care sensul existenței constă în punerea
propriilor capacități în slujba așteptărilor și nevoilor celorlalți și în satisfacerea nevoilor spirituale – de
cunoaștere, estetice, etice, religioase etc.
Pe de alt ă parte, orizontul motivațional cuprinde și proiectarea personalității în viitor, prin intermediul unor
structuri psihice specifice, constituite la nivelul conștientului, ca, de pildă: dorințele, aspirațiile și idealurile.
Din acest punct de vedere, putem spune că organizarea conștientă va fi cu atât mai bine elaborată și mai
eficientă, cu cât ea va realiza structuri proiective mai puternice, mai bine circumscrise și mai direct întemeiate
pe principiul posibilității și realității (stabilirea unei core lații adaptative între dorințe, aspirații și idealuri, pe de o
parte, și capacitățile proprii, pe de altă parte). Pentru explorarea și evaluarea orizontului motivațional, pe lângă
metoda analizei biografice, avem la dispoziție diferite chestionare, scale, probe proiective și teste obiective de

13 personalitate. Toate celelalte condiții fiind egale, în principiu, putem lua ca reper următoarea aserțiune:
organizarea conștientă se situează la un nivel cu atât mai înalt, cu cât este mai dezvoltat subsistemul motiv ației
secundare, de sorginte socioculturală, și cu cât acesta subordonează mai deplin, din punct de vedere funcțional,
subsistemul motivației primare, de natură biologică.
g. Autoguvernarea -autoorganizarea – exprimă una dintre cele mai importante funcții ale conștiinței, funcția de
comandă -control asupra întregii dinamici a relației omului cu lumea externă și cu sine însuși (autoraportarea sau
autorelaționarea). Așa cum am arătat, însăși apariția conștiinței ca un nou nivel al organizării psihice a fost
determinată și subordonată realizării unei echilibrări optime a individului cu un mediu existențial de
complexitate crescândă și cu o saturație tot mai mare în situații problematice. Or, în asigurarea unei asemenea
echilibrări, un rol esențial îl joacă funcț ia de reglare (comandă -control) a conștiinței, căreia i se subordonează
funcția informațional -cognitivă și cea de proiecție -creație (generativă).
Spre deosebire de autoreglarea de tip inconștient, care este eminamente de stabilizare, homeostatică, ș i se
realizează pe baza feedback -ului negativ, autoreglarea de tip conștient se realizează prin acumularea
schimbărilor sau variațiilor în sistemul psihocomportamental, pe baza feed -back -ului pozitiv antientropic, a
feed-through -ului (conexiunii reglatoare de mediere) și a feed -before -ului (conexiunii reglatoare de prospectare,
anticipare).
Corespunzător, conștiința va realiza forme superioare de autoreglare, în care se valorifică selectiv și specific
potențialitățile instrumentale ale tuturor compon entelor sale particulare – cognitive, afective, motivaționale,
volitive etc. Astfel, la nivelul ei, se pun în evidență: autoreglarea dinamică, de urmărire, care stă la baza
finalității eficiente a acțiunilor al căror obiect își modifică succesiv și aleator pozițiile și direcțiile în spațiu;
autoreglarea de transformare, prin intermediul căreia se realizează acțiunile externe directe, de modificare a
formei și volumului obiectelor materiale din jur, în concordanță cu anumiți parametri și etaloane (activitate a de
producere a uneltelor, a bunurilor necesare satisfacerii trebuințelor), sau acțiunile mentale interne, efectuate
asupra imaginilor, reprezentărilor, conceptelor, schemelor, proiectelor și planurilor, în vederea obținerii unor
rezultate concrete la pro blemele abordate; autoreglarea proiectivă sau de creație, care rezidă în unirea, într -o
schemă funcțională unitară, a verigii mentale interne de elaborare a proiectului unui obiect și a verigii senzorio –
motorii externe de realizare a schemei (schiței) lui și, apoi, de transpunere a acestei scheme în realitate; (când
avem de a face cu creația de tip spiritual – elaborarea de teorii de sisteme formale, de opere literare etc. –,
nematerializabilă obiectual, autoreglarea proiectivă constă în asigurarea ordinii și coerenței interne, potrivit
exigențelor logico -gramaticale, sintactico -semantice, astfel încât „produsul‖ obținut să posede individualitate
emergentă și să aibă o semnificație); autoreglarea de optimizare, care stă la baza procesului de perfecționare –
completare, exersare, consolidare – a schemelor și procedeelor de acțiune dobândite anterior; autoreglarea de
dezvoltare, care derivă din caracterul dinamic -evolutiv al psihicului uman și asigură, prin feed -back -ul pozitiv
antientropic, trecerea succesivă a conștiinței de la organizări elementare, slabe, la organizări mai complexe și
bune. În mod concret, autoreglarea de dezvoltare presupune realizarea unor procese specifice de organizare –
formarea unor comportamente noi, a unor conținuturi noi, a unor conex iuni funcționale noi, care vor determina
în timp subiectul să se raporteze la lumea externă de pe pozițiile unei organizări interne noi a vieții sale psihice
conștiente; autoreglarea de interacțiune interpersonală, în cele două forme principale ale sale – cooperarea și
competiția –, asigură controlul și modelarea comportamentului propriu, în funcție de natura sarcinii sau situației
sociale și de obiectivele activității în care este angajat subiectul; autoreglarea de anticipare, care constă în
analiza mental ă a rezultatului sau obiectivului acțiunii înainte de efectuarea practică a acesteia și în intro –
ducerea unor eventuale corecții; ea are la bază mecanismul feed -before, adică de alimentare informațională
proiectivă – de la ce se cere, de la etalon la rezul tat (acesta se deosebește de feed -back, care înseamnă
alimentare informațională înapoi, post factum, de la rezultat la etalon, de la ceea ce s -a obținut, la ceea ce
trebuie obținut).
h. Planificarea acțiunii și stabilitatea scopului – reprezintă un indicat or extrem de important pentru analiza stării
și funcționării nivelului conștient. În primul rând, așa cum am arătat, activitatea în plan extern constituie
premisa obiectivă indispensabilă a genezei și dezvoltării conștiinței, atât în plan istoric, cât și î n plan
ontogenetic. În al doilea rând, pe măsura formării și consolidării conținuturilor și structurilor sale interne,
conștiința devine principalul factor mediator și organizator al activității. Specificul integrării la nivel conștient a
activității const ă în delimitarea și individualizarea, ca entități psihologicește distincte, a verigilor componente de

14 bază: a. motivul, b. scopul, c. mijlocul . Aceasta creează posibilitatea analizei geneticevolutive a fiecărei verigi,
prin raportarea la anumite criterii ș i condiții (restrictive, permisive, favorizante, axiologice etc.), ceea ce
sporește considerabil calitatea fazei pregătitoare a acțiunii și a procesului decizional, de alegere a variantei
optime din cele posibile la momentul dat.
Planificarea este u na din funcțiile adaptativ -instrumentale esențiale ale conștiinței, ea constând în: a.
înregistrarea și analiza stării de necesitate sau a motivului și stabilirea gradului său de importanță și urgență ; (în
funcție de rezultatul acestei operații, motivul es te acceptat și menținut sau respins – amânat sau pur și simplu
reprimat); b. elaborarea și formularea scopului, ce anume trebuie făcut, întreprins pentru satisfacerea motivului
– dobândirea obiectului și efectuarea așa -numitului comportament de finalizare a satisfacerii motivului dat ; c.
căutarea, identificarea și adoptarea mijloacelor (instrumentației) corespunzătoare dobândirii și luării în stăpânire
a obiectului de satisfacere a stării de necesitate și atingerii scopului ; d. prevederea și evaluarea conse cințelor
posibile ale acțiunii, atât pentru subiect, cât și pentru alți i (nerealizarea acestei verigi favorizează adesea
efectuarea unor acțiuni cu consecințe negative ce vor fi ulterior regretate); e. analiza și evaluarea critică finală a
rezultatelor și efectelor acțiunii și desprinderea, pe această bază, a ceea ce, în limbaj cotidian, numim
învățăminte sau informație inversă corectoare .
Putem spune că funcția de planificare a conștiinței este cu atât mai dezvoltată, cu cât fiecare din verigile sau
fazele constitutive ale activității se realizează la valori mai ridicate. Analizele comparative au condus la
concluzia că, dintre cele cinci verigi (faze) enumerate mai sus, cel mai puțin elaborate sunt ultimele două și,
îndeosebi, penultima – prevederea și evaluarea consecințelor posibile ale acțiunii. Se pare că această dimensiune
a conștiinței a rămas în urma celorlalte, fiind mai puțin dezvoltată. Din păcate, o insuficientă dezvoltare a
predictibilității consecințelor caracterizează planificarea și ado ptarea deciziilor nu numai la nivelul
comportamentelor individuale, ci și la nivelul acțiunilor sociale și evenimentelor istorice. Istoria este plină de
exemple -decizii și acțiuni ce au avut consecințe nefaste, neprevăzute asupra vieții comunităților socia le.
Și cu toate că se repetă mereu „să învățăm din lecțiile istoriei‖, „să nu mai repetăm erorile trecutului‖ etc., în
fiecare nouă perioadă istorică constatăm repetarea acelorași greșeli, adoptarea unor proiecte și decizii,
întreprinderea unor măsuri și acțiuni fără o prevedere și evaluare corespunzătoare a consecințelor posibile. De
aici, nu putem trage decât o singură concluzie: evoluția conștiinței, ca formă superioară a psihicului, nu poate fi
considerată încheiată, ea continuând atâta timp cât va ex ista omul ca ființă și categorie istorică. Una din
direcțiile în care se impune în mod evident necesitatea continuării acestei evoluții privește funcția
anticipativpredictivă, în raport cu consecințele posibile ale comportamentelor la nivel individual și s ocial, în
situații și contexte diferite.
i. Modul de interacțiune și coordonare a conștiinței de sine și a conștiinței lumii obiective este un indicator al
organizării și integrării generale a conștientului individual. O trăsătură distinctivă a conștiințe i constă în
disocierea și opunerea activă a propriului Eu lumii externe și în structurarea schemei comportamentului pe
corelarea modelului informațional al propriului Eu („conștiința de sine‖) cu modelul informațional al lumii
externe („conștiința lumii ob iective‖). Primul include într -un sistem unitar datele, cunoștințele pe care subiectul
le dobândește despre sine – despre componenta bioconstituțională și despre cea psihică (ansamblul capacităților,
aptitudinilor, vrerilor, aspirațiilor și idealurilor), p recum și autoestimarea (care poate fi realistă, exagerată în
hiper – supraestimare, sau în hipo – subestimare).
Procesul de constituire a modelului informațional al propriei realități psihofizice are un caracter etapizat și
multinivelar, fiecare etap ă și fiecare nivel evolutiv superior introducând determinații noi, specifice, în
organizarea de ansamblu a sistemului personalității.
Datele cercetărilor antropologice, etnografice și sociologice comparative demonstrează în mod convingător
că formațiu nea pe care o numim conștiință de sine se delimitează și se impune cu pregnanță (ca factor mediator
activ al raporturilor individului cu lumea) la un stadiu relativ târziu al evoluției istorice a omului. În societatea
primitivă, trăsăturile dominante sunt omogenitatea și conformismul, formele vieții spirituale apărând îndeobște
ca emanație colectivă. În comunitatea primitivă, compresia socială este atât de mare încât realitatea individului
devine nulă, strivită de apăsarea exterioară. Individul este exclusi v pe post de simplu receptacul, el preluându -și
judecățile de -a gata, din mediul social, conștiința lui fiind dominată de sentimentul fuziunii cu tribul, ginta sau
clanul, și de sentimentul participațiunii. Nu există nici individualizarea formală prin nume , fiecare membru
purtând numele clanului sau al totemului comun tuturor. Nu se poate vorbi nici de individualizarea răspunderii

15 și nici a vinovăției pentru diferite acte, pedeapsa care emană de la clanul întreg putând fi suportată de oricare
dintre membrii grupului și nu neapărat de insul vinovat. Se pot condamna morții, animalele, copiii sau alți
agenți care nu pot avea intenție, deci responsabilitate individuală. Or, într -un stadiu evolutiv în care actul și
agentul nu corespund, nu se poate vorbi de o con știință de sine a Eului.
Individualitatea biologică nu poate dobândi semnificația ireductibilității decât prin intermediul unor integrări
și evaluări psihologice.
Evoluția conștiinței de sine – poate cea mai importantă în seria devenirii persona lității umane – o putem
așeza pe temelia a două surse principale: realitatea bioconstituțională, cu fluxurile informaționale viscerale,
proprioceptive, vestibulare, chinestezice, tactile și vizuale, prin care se formează imaginea integrată a Eului
fizic, ș i cea externă, fluxurile informaționale generate de compararea subiectului cu cei din jur și de așa -numita
imitație a modelelor (o persoană reală sau un model ideal pe care individul încearcă să -l ajungă și să -l asimileze
în propria -i structură de personal itate).
Din punct de vedere genetic, prima etapă a structurării conștiinței de sine este cenestezia , adică ansamblul
informațiilor despre mediul intern al organismului (în care includem starea funcțională a principalelor organe
interne, legate de rea lizarea funcțiilor biologice de bază – alimentare, circulatorii, respiratorii, excretorii, de
perpetuare a speciei (sexuale)). Integrarea acestor fluxuri informaționale duce la elaborarea conștiinței de sine
primare, care se traduce ca simțire și trăire a unității organice, biologice, funcție care se realizează și la animale,
evident, însă, în grade diferite de pregnanță și relevanță. La om, integrarea cenestezică reprezintă doar etapa
incipientă, oarecum dată (impusă de procesele biologice specifice omului ). Ea începe de la naștere (dacă nu
chiar din perioada embriogenezei) și devine fondul funcțional pe care se „grefează‖ etapele următoare, care vor
determina constituirea structurilor secundare, superioare ale conștiinței de sine.
Etapele următoare p ot fi denumite etape de interacțiune, care presupun comunicarea individului cu lumea
externă. Ele sunt: individualizarea perceptivă, autoportretizarea, sinteza interioară, raționalitatea, emergența
tensională, autocontrolul (sau voința reflectată).
Individualizarea perceptivă este o succesiune ordonată de operații de discriminare, combinare, identificare
(secvențială și permanentă), prin care individul -subiect tinde să se delimiteze de ceilalți semeni și de obiectele
din jur. Percepând pe ceilalți, pe rcepându -se pe sine și comparându -se după o serie de indicatori sau însușiri
care-l apropie sau îl îndepărtează de alții, individul ajunge să -și formeze imaginea propriei individualități.
Autoportretizarea reprezintă un stadiu evolutiv mai înalt car e se întemeiază pe formarea credinței în propriul
Eu și constă într -un proces analitic de detașare din grup sau din mulțime ca entitate distinctă (ireductibilă): Eu
sunt Eu, nu sunt nici Tu, nici El, deși, poate, în anumite privințe, ne apropiem și ne asem ănăm, dar oricum: Eu
nu pot fi Tu, Tu nu poți fi Eu, Eu nu pot fi El, El nu poate fi Tu, El nu poate fi Eu. (Triada Eu -Tu-El devine un
cadru general de relaționare, care presupune deschidere, comunicare, transfer, imitare, dar și închidere,
delimitare, ind ividualizare, originalitate. Ca să -ți menții identitatea, trebuie să -ți afirmi o anumită originalitate,
într-o formă sau alta; această motivație, fiind atât de profundă și consubstanțială Eului, poate să se concretizeze
în manifestări comportamentale, care , în plan social, par indezirabile și condamnabile, dar, în plan psihologic –
individual, sunt legice și întemeiate; mai ales, dacă privim lucrurile existențial, atât de sugestiv exprimate în
manieră poetică: „Din codru rupi o rămurea, Ce -i pasă codrului de ea, Ce -i pasă unei lumi întregi de moartea
mea?‖. Într -adevăr, oricât ar încerca individul să se integreze și, într -un fel, să se dizolve în lumea celor din jur,
psihologic, el este „condamnat‖, în virtutea conștiinței de sine, să rămână singur și să poart e integral, pe umeri
și în suflet, povara întregii vieți, care, de cele mai multe ori, nu este numai cum și -o dorește și cum tinde să și -o
facă el, ci și cum i -o fac împrejurările și contextul social dat.
Autoportretizarea, ca structură funcțională activă, dobândește o funcție proiectivă*, ea generând la fiecare
tendința de a se „transforma‖ sau identifica, evident în planul reprezentării și trăirii, cu altcineva, cu un model.
Din multitudinea portretelor pe care le realizăm în relaționarea cotidiană cu semenii noștri concreți (vii) sau cu
biografiile lor (inclusiv ale celor demult dispăruți, dar rămași în conștiința epocii ca mari personalități), alegem
unul, în care ne proiectăm și ne transformăm atitudinal și comportamental („Vreau să fiu asemenea cutăruia‖
sau „Eu sunt/voi fi cutare‖).
În acest context, proiecția nu o luăm în accepțiune psihanalitică – de mecanism de apărare a Eului, ci în
accepțiunea psihologiei funcționaldinamice, ca modalitate de autoreglare -autoorganizare evolutiv -antientropic ă,
de atingere deliberată, voluntară, a unui etalon (statut social). *

16 Cel mai activ, procesul de autoportretizare se desfășoară în perioada adolescenței, când se structurează idealul
de viață și funcția proiectivă a conștiinței.
Sinteza interioară r eprezintă stadiul de articulare și integrare sistemică, subordonată și emergentă a funcțiilor
și proceselor psihicecognitive, afective, motivaționale și volitive, legate de propria persoană (autocunoașterea,
autotrăirea ca iubire de sine, satisfacție de si ne, motivele Eului), într -o formațiune psihologică superioară – Eul
subiect, care se va opune formațiunii integrative anterioare relativ inferioare – Eul obiect. În sprijinul
legitimității delimitării acestor două formațiuni în „arhitectura‖ conștiinței de sine putem aduce cazurile de
personalități alternante descrise în psihiatrie (Ralea, 1926).
Constituirea Eului -subiect este secondată de apariția sentimentului de identitate. Pentru a putea avea ideea de
Eu propriu, este necesar ca, în pofida variaț iilor impuse de interacțiunea factorilor externi cu stările interne,
autocunoașterea și trăirea cotidiană să ne releve continuitatea, identitatea cu noi înșine. Funcție indispensabilă,
dar nu suficientă, pentru asigurarea continuității vieții sufletești, e ste memoria (memoria de noi înșine).
Orice Eu are o dimensiune istorică (omul este un sistem istoricizat), el fiind expresia experiențelor trăite și
acumulate până la momentul prezent.
A doua funcție necesară pentru asigurarea și păstrarea iden tității trebuie considerat raționamentul –
raționamentul despre noi înșine. De aceea, raționalitatea este desprinsă ca etapă și nivel integrativ specific al
devenirii conștiinței de sine. Unitatea Eului nu poate fi oferită decât de o judecată de identitate care să
demonstreze că atât schimbările, cât și constantele aparțin aceleași individualități.
Emergența tensională este o etapă esențială a devenirii conștiinței de sine, al cărei rost este de a asigura
activarea și punerea în priză a conținuturilo r și structurilor psihice specializate pentru a face individul apt de a
trece la executarea și finalizarea acțiunii îndreptate spre scop. Tensiunea interioară este forța care permite
subiectului uman să surmonteze diversele obstacole și dificultăți în tend ința de a -și făuri un destin propriu, de a –
și realiza scopurile. Ea transformă edificiul conștiinței de sine în forță motrice internă, conferind personalității
atributul activismului teleonomic: a exista pentru a acționa. Absența sau slaba ei dezvoltare se manifestă prin
depresie, pasivism, abulie.
Stadiul integrării tensionale se corelează cu stadiul integrării voliționale, care rezidă în reorganizarea
conținuturilor conștiinței de sine după principiul intenționalității deliberative și al autocontrol ului. „Voința de
sine‖, ca dimensiune inalienabilă a conștiinței de sine, este mecanism specific de gestionare a întregului
potențial atitudinal -aptitudinal al personalității, imprimându -i, în raporturile cu lumea, caracteristicile forței sau
slăbiciunii, independenței sau dependenței, eroismului sau lașității.
Așadar, conștiința de sine ne apare – și trebuie efectiv considerată – ca o complexă formațiune psihologică,
prin intermediul căreia, în plan relațional -comportamental, ne delimităm de cei din ju r și ne manifestăm ca Euri
individualizate și personalizate ireductibile .
Conștiința lumii obiective are în principiu aceeași alcătuire ca și conștiința de sine : o componentă cognitivă ,
ce constă din date, informații, cunoștințe, structurate imagistic, figural sau conceptual -abstract despre însușirile
și relațiile obiectelor și fenomenelor externe – naturale și socioculturale, așa cum sunt ele, independent de stările
interne de motivați e ale subiectului și, care, în plan comportamental se concretizează în indicatori cantitativi și
calitativi ai capacității de discriminare, identificare, clasificare -generalizare, înțelegere, explicație și
interpretare; o componentă axiologică , structură o peratorie, prin intermediul căreia subiectul stabilește și
atribuie semnificație și valoare lucrurilor din afară, prin raportarea la stările sale interne de motivație și la
scopurile activității; o componentă motivațională , care cuprinde ansamblul nevoilor , trebuințelor și intereselor, a
căror satisfacere depinde de obiecte și surse externe (în plan comportamental, această componentă se
evidențiază în reacții și acțiuni de explorare -căutare și identificare -dobândire a obiectului sau sursei specifice de
satisfacere a nevoii sau trebuinței specifice); o componentă afectivă , alcătuită din emoții, dispoziții și sentimente
de sens pozitiv sau negativ, corespunzător semnificației prezenței și acțiunii obiectelor și fenomenelor externe;
o componentă volitivă , ca me canism specific de activare, mobilizare și coordonare a potențialităților de
rezistență și de acțiune ale subiectului în raport cu obiectele și situațiile externe.
Conștiința lumii obiective are și ea un caracter individualizat și personalizat, aparți ne deci aceluiași subiect
ca și conștiința de sine, cu care interacționează în vederea unei integrări optime a omului în mediul său
existențial specific.

17 Modul de corelare a celor două instanțe – conștiința de sine și conștiința lumii obiective – este f ără îndoială
una din cele mai consistente evidențe comportamentale pentru caracterizarea subsistemului conștient al SPU.
Din punct de vedere genetic, dezvoltarea conștiinței lumii obiective precede și devansează ca ritm și
amplitudine apariția și dezvoltar ea conștiinței de sine.
Astfel, dacă schemele psihologice ale celei dintâi încep să se manifeste și să funcționeze deja după luna a 6 -a
de viață, la 1 an copilul realizând o bună diferențiere și identificare a obiectelor familiare din ambianța lui
imediată, schemele celor din urmă intră în funcțiune către vârsta de 2 -6 ani, când se închide mecanismul
psihologic al autoraportării, al relaționării cu sine însuși, copilul trecând de pe poziția de alter (Ionel, Georgică,
Săndel etc.) pe poziția de ego (Eu) ; formula „Georgică vrea‖, „Georgică a făcut …‖ va fi înlocuită cu „Eu
vreau‖, „Eu am făcut…‖.
Transformarea este atât de importantă și de radicală pe planul organizării psihice interne, încât ea va
determina o modificare profundă a modului anter ior de relaționare: centrarea pe propriul Eu și închiderea față
de lumea externă – perioada egocentrismului (întoarcerea spre sine și cu „spatele la lume‖), solipsismului
(punerea existenței lucrurilor exterioare în dependență de propriul Eu, înlocuirea de terminismului obiectiv
extern cu determinismul subiectiv intern) și negativismului („reacții pe dos‖, în discordanță cu sensul
solicitărilor sau comenzilor adultului). De -abia după vârsta de trei ani și jumătate -patru ani, această perioadă ia
sfârșit, cedâ nd iarăși locul afirmării preponderente a conștiinței obiective, fapt concretizat în amplificarea
curiozității și interesului pentru ce este și ce se întâmplă în jur și în apariția atitudinii activ -interogative
(necontenita suită a întrebărilor „ce este ac esta ?‖ și „de ce ?‖). În jurul vârstei de 7 ani, 7 ani și jumătate,
denumită și vârsta micii pubertăți, asistăm la un nou puseu în afirmarea conștiinței de sine, cu tendința de
centrare pe propriul Eu și de închidere față de lumea externă. Aceasta este, î nsă, de intensitate mai mică și
conștiința lumii obiective nu este decât îngrădită, dar nu blocată . Perioada în care, pe de o parte, se încheie
formarea schemelor operatorii stabile și interiorizate ale celor două componente ale subsistemului conștient, ia r,
pe de altă parte, se încheagă și formula personală de interacțiune reglatorie a lor, este adolescența (16 -18 ani).
Adolescentul întră în dialog criticevaluativ atât cu sine însuși („ce sunt ?‖, „cine sunt ?, „ce vreau ?‖, „ce doresc
?‖ sau „ce trebuie s ă devin ?‖), cât și cu lumea din jur („de ce stau lucrurile așa ?‖, „ce guvernează universul ?‖,
„ce e binele și ce e răul ?‖, „ce este adevăr și ce este minciună ?‖, „în ce merită și în ce nu merită să crezi ?‖
etc.), definitivându -și opțiunile și fixându -și criteriile și etaloanele de autoapreciere și, corespunzător, de
apreciere a ceea ce se află în afara sa.
Conștiința de sine se va așeza astfel pe o autoevaluare realistă, pe o supraestimare sau pe o subestimare . În
funcție de aceasta, individul va aborda lumea externă în trei maniere diferite: a) în mod realist și adecvat ,
acordând, pe de o parte, importanța cuvenită „glasului‖ conștiinței lumii obiective, iar pe de altă parte,
echilibrând dorințele cu posibilitățile, aspirațiile cu capacitățile ; b) în mod subestimativ, minimalizând sau
ignorând „glasul‖ conștiinței lumii obiective , cerând mai mult decât i se cuvine sau decât merită și propunându –
și obiective și scopuri pentru a căror realizare nu dispune de capacitățile și mijloacele necesare; c) în mod
supraestimativ, exagerând și absolutizând rolul conținutului actual al conștiinței lumii obiective și minimalizând
forța propriului Eu , a potențialului atitudinal -aptitudinal (comportament defensiv, panicard, de renunțare, de
retragere în sine etc.).
Se poate, deci, afirma că optimă este acea formulă de organizare a conștientului, care asigură o interacțiune
de adaptare și corectare reciprocă a conștiinței de sine și conștiinței lumii obiective.
Organizarea pe orizontală a sistemului psi hic uman. Dacă organizarea pe verticală ne pune în evidență
multinivelaritatea sistemului psihic uman, după criteriul inferior -superior, primar -secundar, organizarea pe
orizontală ne dezvăluie eterogenitatea modală și intramodală a componentelor sale după conținut, rol
instrumental -adaptativ și mecanism, completând astfel tabloul complexității lui. Am arătat deja că fiecare dintre
cele trei principale etape (niveluri) ale edificării vieții psihice a omului nu are un caracter omogen, monobloc,
ci, dimpotrivă , prezintă o pregnantă diferențiere structurală, fiind alcătuite din elemente calitativ distincte și
ireductibile – informațional -cognitive, motivațional -energetice, afective, pattern -uri instrumental -executive,
unele înnăscute, altele integral dobândite.
Între aceste elemente se stabilesc și se realizează în mod necesar conexiuni funcționale bazate pe criterii
logice și subordonate unei emergențe funcționale supraordonate, care conferă nivelului respectiv – inconștient,
subconștient sau conștient – un rol adaptativ specific și o anumită autonomie funcțională. Gradul de diversitate

18 a elementelor componente și coeficientul de saturație în legături interne (între elementele componente
respective) și externe (între nivelul ierarhic dat și mediul său ambiant ) se amplifică în sens evolutiv -ascendent,
pe măsură ce trecem de la nivelul inconștient la cel conștient. Tocmai această trăsătură conferă nivelului
ierarhic superior o capacitate instrumental -adaptativă mai mare decât cea pe care o posedă nivelul inferio r.
Astfel, nivelul conștient se va caracteriza prin cea mai mare diversitate structurală internă, prin cea mai înaltă
saturație în conexiuni interne și externe și, implicit, prin cea mai mare capacitate adaptativă -rezolutivă și
reglatoare.
Interacț iunea conștient -inconștient. Modelul sistemic al organizării pe verticală a psihicului uman se
deosebește esențial de modelul psihanalitic freudian (primul, de altfel, care a dat imaginea ierarhizării).
Deosebirea fundamentală este cea care există în mod n ormal între sistem și agregat. În accepțiunea freudiană,
organizarea pe verticală a vieții psihice este concepută și interpretată prin prisma principiului agregatului.
Adică, fiecare nivel constituie o entitate finită, de sine stătătoare, cu funcționalitat e și finalitate proprii.
Comunicarea, în acest caz, nu presupune intercondiționare, co -adaptare și complementaritate, ci ciocnire,
confruntare, respingere și închidere reciprocă. Între conștient și inconștient s -a instituit o barieră de netrecut, o
opoziți e ireconciliabilă. Întrucât o astfel de relație nu oferă posibilitatea de a se influența și modula unul pe
celălalt, în vederea explicării caracterului adaptativ al comportamentului, s -a simțit nevoia introducerii unui
mecanism -tampon, cu rol de arbitru în tre cele două niveluri ostile, denumit Ego (Eu) . Neadmițând caracterul
evolutiv și reorganizabil al inconștientului, Freud considera conștiința ca rezultat al devierii de la legitatea
naturală și de la esența biologică a omului și, deci, ca un adaus artifi cial.
În abordarea sistemică, organizarea psihică pe verticală apare ca relație de comunicare și interacțiune în
ambele sensuri între cele trei niveluri, care, în sens ascendent, derivă unul din altul, iar în sens descendent se
modelează și se restru cturează evolutiv și optimizant unul pe altul . Potrivit principiului ierarhizării, un nivel
inferior se integrează funcțional și se subordonează nivelului superior; pe măsura trecerii de la nivelul inferior la
cel superior, nivelul inferior își îngustează sfera acțiunii reglatorii, funcția de reglare globală, supraordonată,
care constă în relaționarea adaptativă eficientă a sistemului ca tot cu mediul extern, fiind preluată de nivelul
superior. În cazul nostru, nivelul inconștient, precedând genetic nivelul conștient, reprezintă premisa și
platforma necesare constituirii lui; la vârsta mică, până la un an, un an și jumătate, inconștientul este
mecanismul dominant al organizării și reglării comportamentului; funcția sa reglatorie are un caracter global și
supraordonat, mediind modul general de relaționare a copilului cu lumea. Pe măsura elaborării și dezvoltării
sale, nivelul conștient, ierarhic superior, se va impune însă, constant și tot mai pregnant, ca factor reglator
supraordonat, preluând asupra sa și re laționarea individului cu lumea; inconștientului i se rezervă un rol
funcțional subordonat și efectuarea unei „reglări locale‖, subsistemice (ex.: reglarea ciclicității activării –
satisfacerii trebuințelor biologice primare; trebuie spus, însă, că aceasta s e realizează în virtutea reorganizării
funcționării nivelurilor inferioare de către cele superioare, iar ciclicitatea se va modula sub influența
mecanismelor reglatorii ale conștiinței).
Într-o organizare sistemică, spre deosebire de organizarea agr egat, nici unul din nivelurile ierarhice nu este
de prisos, fiecare avându -și rolul său, ireductibil în asigurarea și menținerea emergenței și unității
structuralfuncționale a sistemului. Alterarea unui nivel va duce inevitabil la alterarea sistemului în a nsamblu sub
aspectul identității sale.
Dar sistemul nu se poate reduce la simpla juxtapunere a nivelurilor ierarhice integrative care -l compun; el
va dobândi caracteristici calitative noi, de integralitate, pe baza interacțiunii nivelurilor particu lare constitutive.
În plan psihologic subiectiv, existența inconștientului, cel puțin pentru individul concret, se probează și se
atestă prin intermediul conștientului, adică prin procesul de conștientizare și de verbalizare. În stare de somn
profun d sau de comă, nefiind conștient de sine, subiectul nu -și dă seama nici de existența inconștientului său.
Pentru un observator extern, prezența inconștientului poate fi relevată și atestată la subiectul observat și pe baza
manifestărilor și reacțiilor comp ortamentale inconștiente (vise, reacții vegetative, deliruri, automatisme motorii
etc.).
Dacă procesul evolutiv -integrator se desfășoară în mod obișnuit de la inferior spre superior, în cazul nostru,
de la inconștient la conștient, procesul involut iv (regresia) are un sens invers: de la nivelul superior spre cel
inferior; în cazul regresiei, transformările entropic -involutive vor afecta mai întâi structurile și conținuturile
nivelului conștient și abia ulterior pe cele ale nivelului inconștient.

19 În structura schemelor integrative ale comportamentelor și acțiunilor ce stau la baza vieții de relație a
omului, vom găsi, selectate și ordonate după o anumită logică, în mare măsură dobândită prin condiționare și
învățare, elemente aparținând tuturor celor trei niveluri ierarhice ale SPU: inconștientul, subconștientul și
conștientul.
Ceea ce se impune să subliniem este faptul că locul și ponderea acestor elemente nu sunt fixe, stabilite o dată
pentru totdeauna, ci variază în funcție de timp (inclu siv vârsta), de situație (împrejurări) și frecvență (cât de rar
sau de des este solicitat actul comportamental dat).
O importanță teoretică deosebită o capătă, în contextul dat, întrebarea: se poate admite (sau presupune)
structurarea unei tipologii comportamentale pe baza raportului conștient -inconștient, respectiv, există
posibilitatea unei anumite dominanțe funcționale a unui nivel asupra celuilalt ? Răspunsul nu este simplu de dat.
Dacă se are în vedere structura integrală a comportamentului , probabil că o asemenea tipologie nu este
viabilă. Dacă ne referim la o componentă sau alta a acestei structuri, atunci ipoteza unei atare tipologii devine
plauzibilă. Dintre toate componentele de ordin psihic, cea comună, generic vorbind, atât conștientu lui cât și
inconștientului, este componenta motivațională. Ambele niveluri se organizează și se structurează în jurul unei
coloane motivaționale: inconștientul în jurul motivației de sorginte biologică, primară; conștientul în jurul
motivației secundare (s pirituale, social -culturale). Între cele două tipuri de motivație există o relație oarecum
antagonică, de exclusivitate în planul activării și al satisfacerii. Se poate astfel întâmpla ca în organizarea de
ansamblu a comportamentului să devină dominantă mo tivația primară (având în acest caz un tip
comportamental primar) sau motivația dobândită, socioculturală (având de a face cu un tip comportamental
secundar).
De asemenea, se poate vorbi și de posibilitatea unei diferențieri tipologice în sfera compo rtamentului, după
raporturile: mediat (determinație aparținând conștientului) și imediat (determinație aparținând inconștientului);
autocontrol (caracteristică a conștientului) și impulsivitate (trăsătură definitorie a inconștientului); reflexivitate
(cara cteristică a conștientului) și afect (particularitate a dinamicii inconștientului). O asemenea diferențiere
tipologică nu este rodul unei simple speculații, ci are o bază comportamentală reală. Pe plan funcțional, se
stabilește o axă integrativă bipolară, cu un pol plasat la limita superioară a conștientului, celălalt fixat la limita
inferioară a inconștientului, pe care se vor evidenția diferite moduri de interacțiune și articulare între cele două
sfere ale vieții psihice: cu cât ne apropiem de unul din po li, cu atât, în plan comportamental, se impune cu mai
multă putere dominanța funcțională a comportamentelor proprii nivelului corespunzător – conștient, respectiv,
inconștient. Datorită caracterului mobil, glisant al articulării diferitelor componente în s tructura unui act
comportamental concret, chiar în interiorul matricei tipologice cu dominanta conștientului sau cea a
inconștientului se pot produce oscilații cu sens opus tipului respectiv (manifestări impulsive la un tip reflexiv,
autocontrolat, sau man ifestări de echilibru -autocontrol la un tip impulsiv). Tocmai acest caracter dinamic,
adesea contradictoriu și imprevizibil, face să crească extraordinar nu numai cota complexității
comportamentului uman, dar și dramatismul său.
Sintetizând, putem id entifica și defini următoarele genuri de relații între conștient și inconștient:
a. Relații circulare, în cadrul cărora conținuturile conștientului trec în inconștient, ca apoi, printr -un proces
germinativ, să revină, nu neapărat integral, înapoi; același lucru este valabil și pentru conținuturile
inconștientului, grație mai ales mecanismului reprimării și celui al amânării. O activitate mintală începută la
nivel conștient și nefinalizată poate fi transferată și continuată într -o formă specifică la nivel i nconștient, unde
este posibilă găsirea soluției, revenind ca terminată în conștiință. Exemple de acest gen sunt numeroase și ele au
fost analizate în literatura psihologică. Aproape fiecare dintre noi am trăit experiența când, nereușind să
rezolvăm o probl emă la matematică sau la fizică, o lăsam și treceam la altceva; după un timp, revenind, am avut
surprinderea să constatăm că rezolvarea a mers șnur, fără nici o poticnire. Se citează cazuri de mari descoperiri
în știință ale căror elemente constitutive s -au zămislit latent în inconștient și s -au actualizat în vise.
b. Relații de subordonare, care constau în dominanța funcțională a unui nivel integrativ asupra celuilalt,
respectiv, a conștientului asupra inconștientului sau a inconștientului asupra conștien tului.
În mod normal, într -un sistem unitar, multinivelar, subordonarea se exercită de jos în sus, nivelurile inferioare
supunându -se celor superioare. În cazul de față, legea de bază este cea a controlului inconștientului de către
conștient, chiar at unci când matricea comportamentală se structurează în jurul unei componente motivaționale
sau afective de origine inconștientă. Tocmai în virtutea acestei legi, noi definim omul ca ființă conștientă, al

20 cărei comportament principal (de relaționare cu lumea externă) este conștient. De o subordonare în sens invers
nu se poate vorbi decât în situații speciale, episodice și improprii modului de a fi al omului. Atunci când se
afirmă dominanța absolută a inconștientului, conștientul este temporar abolit, așa cum se întâmplă în starea de
somn (visele, comportamentele somnambulice), în starea de ebrietate avansată sau în starea de afect, de
explozie afectivă negativă – furie, demență.
c. Relații de coordonare sau de echilibru, în care cele două niveluri se coreleaz ă și se balansează reciproc sub
aspectul forței funcționale. Într -o astfel de formulă relațională, de exemplu, componentele motivaționale
aparținând structurii conștientului și cele aparținând structurii inconștientului posedă o semnificație egală sau
apropiată, subiectul acordându -le aceeași recunoaștere și prețuire. Rezultatul este o formulă comportamentală
echilibrată, ambivertă, pentru care se aplică principiul „nimic din ceea ce este omenesc nu -i este străin‖. Așa
cum am subliniat mai sus, conștiința e ste formațiunea a cărei dezvoltare rămâne în continuare deschisă și putem
presupune că influența sa modelator -reglatoare asupra inconștientului se va amplifica și intensifica, în pofida
unor descărcări și răbufniri periodice, în comportamentele individuale și sociale, a unor tendințe și instincte
ancestrale (agresivitate, fanatism, sexualitate).

Golu, M. – „Bazele psihologiei generale ‖,
p. 645 -712;

PERSONALITATEA

ASPECTE TEORETICE ȘI METODOLOGICE
Termenul personalitate – cu rădăcina în persona –, în pofida faptului că are un caracter foarte abstract, a intrat
în circuitul comunicării din cele mai vechi timpuri. În latina clasică se folosea numai cuvântul persona, care,
inițial, însemna mască, aparență. Treptat, sensul termenului s -a întregit, confer indu-i-se o funcție designativă
nouă – aceea de a reprezenta și actorul din spatele măștii. Astfel, persona a ajuns să exprime reunirea
trăsăturilor psihomorale interne și psihofizice externe. Termenul a fost apoi asociat și cu aspectele diferențiale,
folosindu -se pentru a desemna un om important (personaj, paroh). De asemenea, biserica l -a introdus în
limbajul religios pentru a distinge și nominaliza cele trei entități ale Sfintei Treimi.
După aprecierea lui G. Allport, cea mai relevantă definiție a termenului persona a fost formulată de Boethius
(sec. VI): Persona est substantia individua rationalis naturae ( persoana este o substanță individuală de natură
rațională ).
În prezent, dificultățile semantice sunt și mai mari, deoarece suntem în posesi a a trei termeni : individ,
persoană, personalitate . În comunicarea comună, ei se folosesc ca sinonimi, dar în cea științifică se recunoaște
necesitatea de a opera o distincție. În lucrarea Introducere în psihologie (1972), noi am încercat să găsim
anumite criterii și repere pentru o asemenea distincție.
Astfel, termenul de individ desemnează „acea totalitate a elementelor și însușirilor fizice, biochimice,
biologice și psihofiziologice – înnăscute sau dobândite – care se integrează într -un sistem pe ba za mecanismului
adaptării la mediu‖ (M. Golu, Dicu, 1972, p. 239).
Desemnând unitatea integrativă indivizibilă rezultată în virtutea procesului vieții și a acțiunii legilor evoluției
biologice, termenul individ se aplică tuturor organismelor vii. Fiind o entitate biologică și o unitate structural și
funcțional indivi zibilă, omul este, primordial, un individ.
Persoana am legat -o de manifestarea actuală a omului într -o situație socială dată, manifestare care se
subordonează unui anumit rol .
Personalitatea am asociat -o cu mecanismul și logica generală de orga nizare și integrare în sistem generic
supraordonat a componentelor bioconstituționale, psihice și socioculturale. Persoana și personalitatea sunt
determinații pe care le atribuim exclusiv omului .
Prezența capitolului despre Personalitate în structura unui tratat de Bazele psihologiei generale este impusă
și justificată de logica demersului epistemic al acestei discipline. Acest demers include trei secvențe
interdependente, și anume : secvența general -abstractă , secvența analitic -concretă și secvența s inteticintegrativă .
Aceste secvențe se succed strict în această ordine, pentru că: a) nu se pot efectua operații de cercetare și
analiză intensională asupra unui domeniu (obiect), înainte de a -l defini și circumscrie în plan general, în raport

21 cu alt e domenii; b) o cercetare științifică nu se poate limita la descrierea și relevarea unor caracteristici de ordin
general ale temei abordate, nesprijinite pe date experimentale verificate obiectiv; c) și, de asemenea, nu se poate
opri la prezentarea și desc rierea elementelor și părților componente în sine ale obiectului studiat, fiind imperios
necesară o operație de asamblare și reconstituire a întregului inițial; operația de sinteză va reflecta datele
semnificative și relevante oferite de secvența analiticc oncretă, în care obiectul va fi privit și interpretat prin
prisma tuturor determinațiilor sale esențiale și necesare.
În cazul nostru, cele trei secvențe se prezintă astfel : secvența general -abstractă s-a referit la definirea și
prezentarea psihicul ui în general, a conștiinței în general, din perspectivă pur teoretică, metodologică, fără a
dezvălui structura și organizarea lor internă, fără a avea cunoștință despre conținuturile și caracteristicile
diferitelor funcții și procese psihice particulare; secvența analitic -concretă a constat în trecerea la dezvăluirea
structurii interne a vieții psihice a omului, la diferențierea și identificarea unor funcții și procese psihice
specifice – senzații, percepții, reprezentări, memorie, gândire, afectivitate, m otivație, voință etc. – și la
investigarea lor în profunzime, ajungând astfel la constatarea că psihicul uman este o realitate extrem de
complexă, cu structură eterogenă; secvența sintetic -integrativă trebuie să constea în refacerea unității inițiale a
psihicului, prin relevarea interacțiunilor și conexiunilor dintre părțile componente și prin desprinderea unor
entități integrative supraordonate față de funcțiile și procesele individuale. Această din urmă secvență se
realizează în secțiunea despre personali tate.
Accepțiuni ale termenului de personalitate
În lumina considerațiilor de mai sus, conceptul de personalitate apare ca integrator semantic de ordin
superior, el coordonând și corelând funcțional -dinamic conținuturile noțiunilor referitoare la mu ltitudinea
componentelor bioconstituționale, a proceselor, stărilor și condițiilor psihice particulare , pe care le -am prezentat
în secțiunea a II -a, analitică, a lucrării de față, și a componentelor socioculturale . Sinteza conceptuală ne obligă
astfel să nu hipostaziem percepția, memoria, gândirea etc., transformându -le în realități sui generis, de sine
stătătoare, ci să le considerăm permanent ca manifestări și dimensiuni ale unui sistem integral supraordonat –
personalitatea . Cu toate că acest aspect est e suficient de evident pentru a fi (aproape) unanim acceptat, în
comunicarea cotidiană, ca și în domeniul cunoașterii științifice, termenul ca atare de personalitate se folosește în
accepțiuni foarte diferite, dobândind astfel un caracter înalt polisemic.
Deosebirile semantice se evidențiază în cadrul principalelor discipline socioumane care și -l includ în
sistemul lor conceptual: sociologia, politologia, etica, istoria, pedagogia, psihologia. Să luăm, de pildă,
sociologia și psihologia: prima foloseș te termenul respectiv în sens diferențial -restrictiv, atribuindu -l indivizilor
care, prin contribuția adusă într -un sector sau altul al culturii materiale și spirituale, se ridică deasupra celorlalți;
cea de a doua, dimpotrivă, folosește acest termen în se ns larg, pentru a desemna orice om normal ca membru al
unei comunități sociale (personalitatea exprimând, în acest caz, modul specific de organizare
psihocomportamentală a omului în contextul vieții sociale, al culturii și istoriei).
Reținem, așadar, că psihologia operează cu termenul de personalitate în referirea sa la orice om normal:
fiecăruia dintre noi, ea ne atribuie calificativul „personalitate‖. Dar, deși există un consens în ceea ce privește
sfera noțiunii, în cadrul psihologiei și al lucrări lor din acest domeniu întâlnim mari diferențe între autori în ceea
ce privește conținutul care se introduce în sfera astfel acceptată.
Diferențele sunt generate atât de perspectiva metodologică din care se abordează personalitatea ca „obiect‖
de investigație științifică și de explicare/interpretare teoretică generalizatoare, cât și de natura conținuturilor
după care, și prin intermediul cărora, se definește noțiunea ca atare.
Divergențe metodologice. Fondatorul psihologiei personalității, c a domeniu relativ distinct de cercetare și
cunoaștere, trebuie socotit psihologul german W. Stern, prin lucrarea Die menschliche Persönalichkeit (1923).
De atunci, asistăm la creșterea continuă a interesului și preocupărilor pentru studiul personalității î n cadrul unei
ramuri speciale a psihologiei – psihologia personalității. Dar, ca și în cazul psihologiei generale, și în psihologia
personalității s -au făcut și se fac puternic resimțite divergențele de ordin metodologic.
O primă divergență a fost g enerată de modul de înțelegere și rezolvare a problemei raportului particular
(individual, concret)/general (universal). Astfel, rămânând sub influența principiului „ori -ori‖, „sau -sau‖,
gândirea psihologică a operat prin opunerea particularului – generalu lui, sau invers, și prin direcționarea
cercetărilor fie către un pol, fie către celălalt. Apare, ca urmare, marea divergență metodologică dintre
orientarea ideografică (ideos – propriu, specific), potrivit căreia cercetarea personalității trebuie să se cen treze

22 pe evidențierea, analiza și explicarea individualului, a „omului concret în situații concrete‖ (Politzer, 1947), și
orientarea nomotetică (nomos – lege, normă, nomothetikos – promulgare de legi), potrivit căreia psihologia
personalității, dacă se dor ește a intra în categoria științelor autentice, trebuie să se ocupe exclusiv de dezvăluirea
generalului și de formularea unor legi cu aplicabilitate generală.
Dilema știință -unicitate (nomotetic -idiografic) a dus la formularea a două soluții diferit e.
Soluția cea mai tranșantă este aceea care propune ca generalul să aparțină științei, iar individualul artei. Ea
vizează, de fapt, admiterea unor limite ale științei și ne apare ca o soluție disperată. Normal este ca psihologia să
tindă spre stăpâni rea completă a fenomenelor, atât abstracte, cât și concrete.
O altă soluție, susținută îndeosebi de autori germani (Spranger, 1927; Dilthey, 1928), este aceea de a admite
existența a două psihologii distincte: una nomotetică și alta ideografică. Prim a a fost declarată o știință a
„elementelor‖, iar cea de a doua – o psihologie a „structurii‖, prima bazându -se pe metoda analizei și explicației
cauzale, a doua – pe metoda „înțelegerii‖, a „comprehensiunii‖.
Este în afara oricărei îndoieli că indivi dul întruchipează un sistem al unității structurate. De asemenea, este
indiscutabil că știința vizează și tinde spre universal și nu spre particular. Dar nu este mai puțin evident faptul că
personalitatea este o unitate indisociabilă a individualului (unic ului), particularului (tipicului) și generalului.
Individualul luat în sine și absolutizat nu poate fi înțeles și explicat; înțelegerea și explicarea oricărui lucru
presupune raportarea lui la un cadru de referință, la un etalon. La rândul său, gener alul personalității nu există
decât în forme individuale. Particularul este ceea ce este în virtutea faptului că reprezintă o combinație
complexă de universale.
În consecință, soluția pe care trebuie s -o adopte psihologia personalității, ca de altfel și psihologia generală,
este cea a împletirii demersului individual -concret cu cel general.
Această direcție s -a conturat și tinde să se impună în prezent sub denumirea de idiotetică (idios – ceea ce este
văzut, formă, unitate complexă).
Admițâ nd că toți oamenii sunt alcătuiți din aceleași trăsături sau componente (universale), combinația
acestora se realizează într -o formulă unică (sau aproape unică). Luând universalele (trăsăturile) în sine, ele nu
permit să prevedem în mod absolut comportamen tul în plan individual (structura emergentă).
Chiar dacă trăsătura este definită ca ceea ce predispune și condiționează din interior o persoană să se
comporte într -un anume fel, interacțiunea ei cu altele poate să modifice semnificativ dependența iniț ială. Dar nu
este mai puțin important de subliniat că, în virtutea universalității trăsăturilor, investigând un număr mare de
persoane, reușim să punem în evidență anumite apropieri și asemănări între ele și să le grupăm în tipuri sau
clase. Unicitatea est e expresia combinării unor componente și trăsături generale.
Referindu -se la aceasta, G. Allport vine cu un exemplu edificator. El ia doar două dimensiuni generale –
inteligența și dominanța, urmărind modul lor de reprezentare și combinare la două pe rsoane concrete:

persoane Dimensiunea A
Inteligența Dimensiunea B
Dominanța
X 90% 10%
Y 10%
90%

Observând tabloul de mai sus. putem spune: persoana X este foarte inteligentă, dar obedientă, iar persoana Y
este proastă, dar dominatoare. Până aici totul pare a fi în regulă. Dar să ne întrebăm: nu poate dimensiunea A să
interacționeze cu dimensiune a B, în așa fel încât să se formeze un nou element (efect)? De pildă, nu poate fi X
un discipol inteligent, iar Y un agresor stupid? Iar specificul conduitei lor va fi modificat ulterior de alte
trăsături (dimensiuni) care le aparțin, în așa fel, încât str uctura emergentă să nu poată fi predictibilă pornind de
la universale?
Problema individualității nu va consta atunci în modul în care se compară inteligența sau dominanța
persoanei X cu aceleași trăsături abstracte de la alte persoane, ci în modul în care inteligența lui X este legată de
dominanța sa, de valorile sale, de conștiința sa și de restul personalității sale. Acest mod intern de
structurare/organizare este cel care răstoarnă știința convențională a universalelor (Allport, 1981, p. 21). Știin ța
convențională este derutată de faptul că nu poate vedea modul în care organizarea internă a individului s -ar

23 putea insera în paradigma nomotetică a legilor generale. Dar, cum, pe bună dreptate, subliniază G. Allport, o
afirmație universal adevărată și, de aceea, cu putere de lege, este aceea că structurile personale ale
individualității sunt unice. Această afirmație ar trebui admisă ca primă lege a psihologiei personalității (Allport,
1981). Apoi, devine metodologic fertilă căutarea printre principiile g enerale ale biologiei și psihologiei
dinamice a acelor procese care generează unicitatea. Genetica, mai ales, ne oferă din plin asemenea legi
generale care generează unicitatea.
În fine, nu trebuie pierdut din vedere nici faptul că organizarea în p lan individual a comportamentului își
are propriile sale legi. Nu este nevoie să studiem fiecare caz individual în parte pentru a ne da seama de
existența unor regularități legice ale vieții și comportamentului. Acestea caracterizează fiecare existență
individuală și pot fi surprinse printr -o cunoaștere mai mult sau mai puțin aprofundată: cu cât suntem mai mult
timp alături de cineva și mai apropiați, cu atât reușim să ne formăm niște expectații mai veridice și să emitem
predicții mai realiste în legătură c u modul său de reacție și comportare în diferite situații (și, pentru aceasta, nu
avem neapărat nevoie de cunoașterea naturii umane în general).
În acest punct, ne confruntăm cu problema raportului dintre regularitățile statistice și cele legice (în sensul
legii dinamice) ale personalității individuale. Orientarea nomotetică tinde să favorizeze pe cele dintâi și să le
neglijeze pe celelalte, deoarece măsurătorile sale cu semnificație statistică sunt raportabile la o populație mare și
nu la un caz indi vidual luat separat.
C. Kluckhohn, H.A. Murray și D.M. Schneider (1953) au propus o altă cale pentru ieșirea din dilema
general -particular. Ei au pornit de la întrebarea „cum cunoaștem o persoană?‖. Răspunsul, parțial, cel puțin, este
dat comparând -o sau raportând -o la trei serii de norme. Astfel, fiecare om este sub anumite aspecte:
1. ca toți ceilalți oameni (norme generale);
2. ca unii oameni (norme de grup);
3. ca nici un alt om (norme idiosincratice) (Apud Allport, 1981).
Este adevărat că psihologia personalității trebuie să opereze cu toate aceste trei categorii de norme, dar și
formula de mai sus ascunde o capcană metodologică, întrucât etaloanele de referință (generale, de grup,
idiosincratice) au o semnificație relativă, determinări le (măsurătorile) fiind limitate situațional. (De exemplu,
norma generală se desprinde și se formulează pe baza evaluării nu a tuturor persoanelor individuale, ci doar a
unui eșantion restrâns dintr -o populație actuală). În plus, formula respectivă poate l ăsa să se înțeleagă că cele
trei determinații – generalul, grupalul (tipicul) și individualul se află în relație de simplă juxtapunere și că
fiecare din ele reprezintă ceea ce rămâne după înlăturarea (scăderea) celorlalte două. Or, am arătat deja,
lucruril e stau cu totul altfel: într -o personalitate concretă nu există trei sisteme distincte (general, tipic,
individual), ci unul singur, care integrează în manieră emergentă toate cele trei genuri de determinații.
Psihologia personalității trebuie să acc epte și existența psihologiei diferențiale în calitate de cadru de
referință, deoarece diferențele interindividuale (respectiv, variabilitatea intragrupală) au un caracter la fel de
obiectiv și legic ca și universalele și ele constituie veriga de legătură dintre unicitate și generalitate.
O a doua divergență importantă de ordin metodologic a fost generată de modul de abordare și rezolvare a
raportului de determinare, condiționare în cadrul sistemului personalității dintre factorii biologici (primari,
naturali) și cei sociali și istorici (secundari, culturali). Astfel, în psihologia personalității, s -au delimitat și s -au
confruntat în mod direct orientarea biologistă, care atribuie rolul determinant atât în structurarea personalității,
cât și în desfășu rarea activității și comportamentului factorilor biologici (trebuințelor biologice primare,
instinctelor), și orientarea sociologist -culturologică, potrivit căreia personalitatea trebuie considerată exclusiv
produsul acțiunii sau moștenirii condițiilor și factorilor socioculturali generați istoricește.
Orientarea biologistă este reprezentată cel mai bine de freudism (psihanaliză), prin conceptele și teoria
despre inconștient și despre sine, în opoziție cu supraEul, și, ulterior, de biopsihologie, care încearcă să derive în
mod direct trăsăturile de personalitate din gene (așa cum, în plan biologic, atât funcționările normale, cât și
diferitele maladii au la bază anumite gene, tot astfel, în plan psihologic, diferitelor capacități și trăsături trebuie
să le corespundă anumite gene specifice. Depistarea acestor gene ar oferi răspunsul complet la întreaga
problematică a psihologiei personalității) (Williams, 1956, 1960).
Orientarea sociologist -culturologică își are originea în psihologia mulțimilor ( Le Bonne, Durkheim), care
postula existența unor pattern -uri psihocomportamentale ancestrale, tipice comunităților umane, și în studiile de
antropologie culturală comparativă (Kardiner, 1945; Linton, 1945; Mead, 1934; Mead, 1970).

24 Ambele orientări p ăcătuiesc prin absolutizare și exclusivism, ceea ce impune găsirea unei noi paradigme în
care să se considere la fel de necesare și legice atât determinațiile biologice, cât și cele socioculturale și istorice.
O asemenea paradigmă o oferă metodologia inter acționist -sistemică. Aceasta exclude din start hipostazierea și
absolutizarea unor componente sau determinații în detrimentul celorlalte, punând în prim plan relația de
interacțiune și condiționare reciprocă nonlineară. În același timp, sub aspect dinamic evolutiv, paradigma
interacționist -sistemică reclamă admiterea caracterului stadial și ierarhic al procesului de devenire și integrare a
personalității, cu modificarea periodică a raporturilor de pondere și de dominanță dintre factorii biologici și cei
socioculturali. În orice moment, însă, personalitatea rămâne o unitate bio -psiho -socială (culturală). Influența
exercitată de mediul sociocultural se filtrează și se decantează întotdeauna prin mecanismele și structurile
biologice; la rândul său, influența or ganizării biologice interne asupra formării funcțiilor psihocomportamentale
de relație, începând cu percepția și terminând cu atitudinile, este mediată și decantată prin normele, modelele și
etaloanele socioculturale interiorizate și integrate până la mome ntul dat sau existente în plan obiectiv extern.
Dar, în virtutea principiului subordonării și integrării inferiorului de către superior (în plan evolutiv), în evoluția
istorică și ontogenetică a personalității trebuie să admitem introducerea treptată a con trolului legilor
socioculturale asupra legilor biologice. Aceasta înseamnă că, în ultimă instanță, explicarea adevăratei esențe a
personalității umane trebuie făcută prin prisma legilor istorico -socioculturale.
A treia divergență importantă în modul p rincipial de abordare a personalității o consemnăm între orientarea
atomar -descriptivistă și cea sintetic structuralistă. Prima derivă și se subordonează paradigmei asociaționiste,
potrivit căreia explicarea unei organizări psihice de nivel superior trebui e să constea în descompunerea ei în
elemente și în studiul acestora separat; cea de a doua își are originea și se subordonează paradigmei gestaltiste,
potrivit căreia orice organizare are un caracter predeterminat (imanent) și integral, studiul ei trebuind să
dezvăluie specificul acestei integralități și legile interne de structură. Întrucât cele două orientări s -au delimitat
prin separarea și absolutizarea termenilor raportului „parte -întreg‖, nici una nu poate fi acceptată ca atare.
Corectă, din punct de vedere metodologic, nu poate fi decât tot o paradigmă interacționist -sistemică, în care se
recunoaște și se operează atât cu partea, cât și cu întregul, fără a reduce partea la întreg (ceea ce ar însemna
negarea existenței ei) sau întregul la parte (ceea c e ar însemna reducerea întregului la o simplă sumă aritmetică
de părți în sine independente).
Ca organizare sistemică, personalitatea se subordonează definiției generale a sistemului: „un ansamblu de
elemente distincte aflate într -o relație nonîntâmpl ătoare (legică), din care derivă o emergență de structură
ireductibilă‖.
A patra divergență metodologică derivă din modul de a concepe și prezenta organizarea internă a
personalității.
S-au constituit astfel două tendințe: tendința plană și tendința ierarhică. Prima concepe organizarea internă a
personalității în mod liniar, echipotențial, toate elementele componente fiind la fel de importante și înșirându -se
unele lângă altele prec um mărgelele pe ață. Accentele diferențiatoare le pune cercetătorul, în funcție de ipoteza
și obiectivul pe care și -l stabilește. În principiu, sarcina psihologiei rezidă în a identifica și a lua sub lupa
analizei cât mai multe asemenea elemente.
Tendința plană și -a găsit concretizarea în elaborarea teoriei și a modelului trăsăturilor (Allport, Cattell,
Murray). Inventarul liniar al trăsăturilor, fără determinarea ponderilor sau a gradului lor de intensitate,
reprezintă imaginea fidelă și suficientă a organizării interne a personalității. Tendința ierarhică se bazează pe
admiterea raportului inferiorsuperior și a principiului subordonării, pe verticală. Ca urmare, ea concepe și
prezintă organizarea internă a personalității printr -un model multinivelar, supraetajat: niveluri bazale, niveluri
intermediare, niveluri terminale sau supraordonate. Între niveluri se instituie diferențieri de ordin genetic și
funcțional.
Astfel, se delimitează nivelurile de natură ereditară, înnăscută, și nivelurile de na tură secundară, dobândite;
apoi, după importanță funcțională, se disting niveluri inferioare și niveluri superioare sau niveluri auxiliare și
niveluri principale (determinante).
Observăm că, și în acest caz, se procedează de o manieră dihotomică, luâ ndu-se o singură dimensiune a
organizării – orizontală sau verticală – și absolutizându -se.

25 În realitate, procesul integrării sistemice a personalității se realizează atât pe orizontală (în plan), obținându –
se structurile monomodale, cât și pe vertica lă (ierarhic), rezultând structurile plurimodale și transmodale
înglobante (unitatea în diversitate).
În sfârșit, trebuie să mai menționăm și o a cincea divergență, legată de dimensiunea temporală a
personalității, care a delimitat și opus orientarea statică și orientarea dinamică.
Orientarea statică își are rădăcinile în concepția nativistă și frenologică (Franz Gall – 1758 -1828), care
considera funcțiile și capacitățile psihice ca datum -uri înnăscute, predeterminate, care rămân ca atare invarian te
de-a lungul timpului. Un punct de vedere similar îl găsim și la școala gestaltistă, care considera structura ca
fiind o entitate imanentă și invariantă, lipsită de geneză și de evoluție. Preocuparea principală a orientării statice
va fi aceea de a dezvă lui constantele organizării interne a personalității și de a demonstra că aceasta rămâne
identică, egală cu sine însăși, de -a lungul întregii succesiuni a momentelor temporare.
Orientarea dinamică se întemeiază pe admiterea caracterului devenit și ev olutiv al organizării interne a
personalității și a principiului variabilității temporare intraindividuale. Esențial pentru psihologie este să pună în
evidență și să caute să descopere legitățile dinamicii situaționale și temporale a comportamentului.
Spre deosebire de cea statică, orientarea dinamică nu este omogenă, în cadrul ei delimitându -se cel puțin trei
variante: una internalistă, una proiectiv -externalistă și cea de a treia, impusă de teoria sistemelor, interacționistă .
Varianta internali stă pornește de la teoria instinctualistă a lui W.Mc Dougall (1908) și este amplu
reprezentată de psihanaliză. Caracteristica sa definitorie rezidă în localizarea sursei dinamicii personalității
exclusiv în descărcările energetice spontane, care se produc în interiorul inconștientului.
Acestea fac să se actualizeze pulsiuni, tendințe și trebuințe diferite, care modifică orientarea
comportamentamentală actuală a sistemului personalității. Nucleul dinamogen cel mai important este, după S.
Freud, instinct ul eroticosexual (complexul libidoului). Dinamica personalității apare totuși ca o determinație
secundară, de vreme ce ni se spune că, de -a lungul întregii vieți, inconștientul, întruchipat în cele două instanțe
ale personalității – sinele și supraeul –, rămâne neschimbat, nefiind expus evoluției ulterioare.
Varianta proiectiv -externalistă a fost formulată și dezvoltată de către K. Lewin, pe baza teoriei câmpurilor .
Dinamica personalității este imprimată din afară de acțiunea forțelor câmpului extern, în care individul poate să –
și identifice anumite obiecte -scop, asupra cărora să -și proiecteze tendința determinantă actualizată. În interiorul
spațiului fizic, se delimitează și se individualizează spațiul psihologic, care se măsoară în intensitatea tensio nării
interioare, care, la rândul ei, este proporțională cu dificultatea sau cu numărul sau complexitatea obstacolelor
(barierelor) ce trebuie surmontate pentru atingerea obiectivului. Ca și în cazul variantei internaliste, dinamica
personalității este o m anifestare pur fenomenologică, experiențială, ea neafectând structura de fond care rămâne
constantă.
Depășirea unilateralității celor două variante o realizează cea de a treia, varianta interacționistă . Aceasta
pune problema dinamicii personalității în cu totul alți termeni decât cele dintâi. Anume, dinamica unui sistem,
indiferent de natura lui substanțial -calitativă, este o funcție de timp [f(t)]. Ea rezultă din dependența
fundamentală, bazală, a oricărui sistem de acțiune a legii timpului: sistemul își modifică starea sa inițială ca
simplu răspuns sau efect al scurgerii ireversibile a timpului. Din acest punct de vedere, așa cum am arătat în
partea introductivă a cursului nostru, toate sistemele reale sunt dinamice, mulțimea sistemelor statice
(inde pendente de timp) fiind vidă.
Chestiunea care se pune în acest caz este aceea de a stabili cu ce fel de sistem dinamic avem de a face. Iar în
interiorul clasei sistemelor dinamice, se delimitează două subclase: a) subclasa sistemelor cu organizare da tă,
neevolutive (ex.: sistemele mașiniste, sistemele neînsuflețite) și b) subclasa sistemelor cu autoorganizare,
evolutive (toate organismele vii). Rezultă că personalitatea este un sistem dinamic cu autoorganizare, evolutiv.
Ca atare, analiza ei reclamă, în primul rând, situarea în interiorul unuia din cele trei segmente care compun
traiectoria dinamicii generale: ascendent (evolutiv), staționar (relativă stabilitate în planul organizării interne și
al manifestării comportamentale) sau descendent (involuti v).
Dinamica devine astfel o determinație bazală absolută, ea implicând și organizarea sau structura internă, iar
statica – o determinație relativă. În abordarea personalității trebuie să luăm în considerație ambele determinații,
explicația constând în relaționarea adecvată a dinamicii și staticii funcționale a sistemului. Aici, ne vine în
ajutor metodologia sistemicocibernetică prin procedeele profilului de stare și portretului fazic, pe care le -am
prezentat în partea introductivă.

26 Cea de a dou a categorie de dispute și divergențe ține de conținutul care se introduce în sfera noțiunii de
personalitate și de modul de a defini propriu -zis personalitatea. Trebuie să remarcăm, de la început, existența
unui număr foarte mare de definiții. Încă în 1937 , G. Allport indica nu mai puțin de 50 de definiții diferite ale
noțiunii de personalitate, iar în 1951, Mc Cleland inventaria peste 100. Aceasta arată, o dată în plus,
complexitatea extraordinară a ceea ce vrem să definim, adică a realității pe care o des emnăm prin termenul de
personalitate.
Din capul locului este clar că o definiție prin gen proxim și diferență specifică este practic imposibilă. De
aceea, suntem obligați să recurgem la alte procedee – de tip enumerativ, descriptiv, funcțional, valor ic
(axiologic), cumulativ, corelativ, structuralist, sistemic etc.
Rezultatul va fi, inevitabil, o definiție în sine corectă, dar fragmentară și cu aplicabilitate limitată, parțială.
În lucrarea sa Structura și dezvoltarea personalității (ed. 19 61, trad. lb. română, 1981), G. Allport întreprinde
un lăudabil efort de sistematizare a definițiilor care se confruntă pe scena științifică. În esență, el împarte aceste
definiții în trei grupe: definiții prin efect extern, definiții prin structură intern ă și definiții pozitiviste sau
formale.
Definițiile din prima grupă se centrează pe latura fenomenologică a personalității, identificând și reținând
acele calități și trăsături prin care o persoană concretă oarecare determină o anumită impresie sau un anumit
efect (pozitiv sau negativ) asupra celor din jur. Corespunzător, personalitatea este definită ca: • suma totală a
efectului produs de un individ asupra societății; • deprinderi sau acțiuni care influențează cu succes alți oameni;
• răspunsuri date d e alții la un individ considerat ca stimul; • ce cred alții despre tine.
Sâmburele relațional al acestui gen de definiții rezidă în faptul că numai prin judecățile altora despre noi
personalitatea noastră este cunoscută ca atare. Dacă prin modul nostr u de a fi și de a ne manifesta nu producem
nici o influență asupra celor din jur, atunci, pe bună dreptate, se întreabă Allport: cum am putea fi cunoscuți?
Dar, dacă influențăm oameni diferiți în moduri diferite, înseamnă oare că avem mai multe personalită ți? Mai
curând, aceasta înseamnă că un observator poate să -și formeze despre noi o părere corectă, iar altul – una
eronată. Rezultă de aici că în interiorul ființei noastre trebuie să existe ceva care să constituie adevărata noastră
„natură‖ (chiar dacă ac easta poate fi și variabilă).
Allport observă că definițiile prin efect extern confundă personalitatea cu reputația și cineva poate avea mai
multe reputații (în contacte relaționale diferite).
Definițiile din cea de a doua grupă se întemeiază p e considerația de principiu că personalitatea trebuie să fie
o entitate obiectivă, existentă cu adevărat, indiferent de modul în care influențează sau este percepută de alții.
Deși este deschisă spre lume și suferă influențele acesteia, personalitatea are o consistență proprie, o structură
internă specifică. Ea nu trebuie confundată cu societatea și nici cu percepțiile pe care alți oameni le au despre
ea.
W. Stern este menționat, în lucrarea amintită, ca primul autor care încearcă a defini personalitat ea prin
trimitere la structura internă; el afirmând că personalitatea este „o unitate multiformă dinamică‖ (W. Stern, p. 4;
20).
Unii adaugă acestui tip de definiție o notă de „valoare‖: personalitatea este ceva ce trebuie apreciat (Goethe,
Kant) : p ersonalitatea este singurul lucru din lume care are o „valoare supremă‖, fiind astfel impusă necesitatea
respectării integralității și demnității umane.
Psihologii occidentali renunță însă la scoaterea în prim plan a dimensiunii integralității și dem nității,
preferând definiții mai sobre și descriptiviste, de genul: personalitatea este „suma totală a tuturor dispozițiilor,
impulsurilor, tendințelor, dorințelor și instinctelor biologice înnăscute ale individului, precum și a dispozițiilor
și a tendințe lor dobândite prin experiență‖ (Prince, 1924, p. 532; apud G.Allport, 1981)
După cum se poate observa cu ușurință, definiția de mai sus ne prezintă personalitatea ca o realitate obiectivă
accesibilă studiului, dar ea nu reușește să surprindă integrare a în structură a componentelor specificate.
O definiție mai structurală este cea propusă de H.C. Warren și L. Carmichael (1930) : „Personalitatea este
întreaga organizare mentală a ființei umane în orice stadiu al dezvoltării sale. Ea îmbrățișează fiecare aspect al
caracterului uman: intelect, temperament, abilitate, moralitate și fiecare atitudine care s -a format în cursul vieții
cuiva‖ (p. 333).
De aceeași factură poate fi considerată și definiția lui R. Linton: …personalitatea este ansamblul organizat al
proceselor și stărilor psihofi ziologice aparținând individului (1945, p. 84).

27 Menționăm și definiția propusă de P. Lecky (1945) care subliniază rolul factorului cognitiv subiectiv în
organizarea internă: „Personalitatea este o schemă unificată a experienței, o organizare de valor i care sunt
compatibile între ele‖ (p.90).
Încheiem seria definițiilor prin structura internă cu formularea pe care ne -o propune însuși G. Allport, la a
cărui clasificare ne referim în acest paragraf: „Personalitatea este organizarea dinamică în cadru l individului a
acelor sisteme psihofizice care determină gândirea și comportamentul său caracteristic‖ (1981, p.40).
Această formulare pune în evidență următoarele aspecte esențiale care nu pot lipsi dintr -o teorie generalizată
a personalității: a) personalitatea nu este nici un conglomerat, nici o sumă statică de elemente în sine
independente, ci o organizare dinamică emergentă ; b) personalitatea nu este nici pur psihică, nici pur biologică
(nervoasă), ci o unitate complexă psihofizică; c) ca organiz are sistemică supraordonată, personalitatea include
sisteme particulare, diferențiate și la rândul lor integrate – deprinderi, sentimente, concepte, stări de motivație
etc.; d) personalitatea se manifestă, se dezvăluie în ceea ce gândește, simte și face om ul.
Definițiile pozitiviste au la bază convingerea autorilor lor că „structura internă‖ este inaccesibilă științei. Nu
putem cunoaște „unitatea multiformă dinamică‖ existentă cu adevărat „acolo‖. Chiar dacă există, structura
internă pur și simplu nu poate fi studiată direct. Cele ce știm despre personalitate sunt numai „operațiile‖
noastre. Cel mai bun lucru pe care putem să -l facem este să formulăm ipoteze și să conceptualizăm rezultatele
măsurătorilor efectuate. Iar conceptualizarea nu trebuie să tr eacă dincolo de limitele metodelor științifice pe
care le folosim.
Printre reprezentanții recunoscuți ai orientării pozitiviste se numără D. McClelland, care dă următoarea
definiție: „Personalitatea este conceptualizarea cea mai adecvată a comportament ului unei persoane în toate
detaliile sale, pe care omul de știință o poate da la o un moment dat‖ (McClelland, 1951, p. 69).
Personalitatea este redusă la un „costruct‖, la ceva ce poate fi gândit, dar nu există ca atare „acolo undeva‖.
Mergând mai departe pe această linie, unii psihologi behavioriștii susțin că nici n -ar trebui să apelăm la
termenul de personalitate, fiindcă, în cazul în care nu cunoaștem destul despre „stimul‖ și despre „răspuns‖, nu
ar trebui să ne mai complicăm cu o „variabi lă intermediară‖ ca personalitatea.
Pe lângă clasificarea lui G. Allport, care are la bază criteriul conținutului, se impune să luăm în seamă și pe
aceea realizată după criteriul sferei. Se delimitează astfel încă două categorii de definiții: reducți onist –
unidimensionale și multidimensional -globale.
Definițiile reducționist -unidimensionale reduc personalitatea la una din componente, de cele mai multe ori la
componenta dispozițională (afectiv -motivațională), la temperament sau la caracter (atunci când se face distincție
între acestea două). Majoritatea chestionarelor și probelor proiective care se folosesc pentru investigarea și
diagnosticarea personalității sunt axate pe evidențierea factorilor dispoziționali sau temperamental -caracteriali.
De pildă, în teoria lui H. Eysenck, întreaga personalitate este redusă la interacțiunea și jocul a două
dimensiuni temperamentale polare: introversie -extraversie și stabilitate -instabilitate.
Definițiile multidimensional -globale prezintă personalitat ea ca entitate complexă, eterogenă, după natura
substanțial -calitativă a „elementelor‖ care o compun. Un exemplu de acest gen este definiția propusă de
G.Allport și comentată de noi mai sus. Și mai relevante sunt următoarele două definiții: „ Personalitatea este
unitatea bio -psiho -socială constituită în procesul adaptării individului la mediu și care determină un mod
specific, caracteristic și unic de comportare în diversitatea situațiilor externe (Mischel, 1968; Wiggins, 1971) și:
„Personalitatea este un si stem hipercomplex, cu autoorganizare, teleonomic, determinat biologic și
sociocultural, cu o dinamică specifică, individualizată‖(M. Golu, 1972, 1993).
Considerăm că, din punct de vedere metodologic, definițiile de tip global sunt mai adecvate decât cele
reducționiste, ele reflectând mai veridic rolul integrator supraordonat al conceptului de personalitate, în raport
cu celelalte concepte prin care se desemnează diferitele componente particulare.
Definiția globală, aptă să îndeplinească ulterior , pentru abordările concrete, funcția de cadru de referință și să
oblige la corelarea și integrarea datelor particulare, nu poate fi decât cea care prezervă realitatea integrală a
ființei umane, în unitatea și intercondiționarea complexă, nonliniară a celo r trei determinații și „subansamble‖
esențiale – biologic, psihic și sociocultural (fig. 48).

PERSONALITATEA
Influente din mediul Subsistemul Subsistemul psihic Subsistemul socio –

28 natural bioconstitutional
(eul fizic) (eul psihic) cultural
(eul social) Influente din mediul
social

Fig. 48. Schema -bloc a sistemului personalității
Acceptând o asemenea definiție de lucru, vom observa imediat că personalitatea este o realitate complexă și
eterogenă din punct de vedere substanțial -calitativ, care nu poate fi studiată și epuizată de o singură știință. E
mai mult decât evident faptul că ea trebuie să facă obiectul a cel puțin trei grupe de științe: biologice,
psihologice și socio -culturologice.
Ca urmare, Personologia sau știința personalității nu poate fi decât o construcție interdisciplinară integrată, în
care să se articuleze, într-o structură teoretico -explicativă unitară, datele celor trei grupe de discipline.
Operația de corelare și integrare interdisciplinară este cu atât mai ușoară, cu cât disciplinele particulare
implicate nu -și absolutizează propria abordare, pe car e trebuie să și -o considere din capul locului
complementară celorlalte.
Din cele de mai sus, rezultă că psihologia nu -și poate revendica dreptul de monopol sau de exclusivitate în
studiul personalității. Domeniul său de competență îl reprezintă doar componenta psihică.
În acest caz, psihologia personalității trebuie să -și focalizeze atenția asupra modului în care procesele,
funcțiile și stările psihice individuale se integrează pe cele trei coordonate principale: dinamico -energetică,
relațional -socială și instrumental performanțională.
Procesul integrării pe cele trei coordonate duce la elaborarea a trei subsisteme funcționale interdependente,
care definesc domeniul de studiu al psihologiei personalității, și anume: temperamentul, caracterul și
aptitudinile .
TEMPERAMENTUL
Definiție și caracterizare generală
Integrarea însușirilor și trăsăturilor de ordin dinamico -energetic ale proceselor psihice și actelor motorii,
precum intensitatea, pregnanța, acuitatea, modalitatea, echilibrul et c., dă structura temperamentală a
personalității . Dacă însușirile dinamico -energetice ca atare sunt înnăscute, determinate genetic, integrarea lor în
plan psihocomportamental, adică în dinamica proceselor psihice și a actelor motorii, se realizează în
ontogeneză. Întrucât, însă, aceste însușiri bioenergetice se imprimă ca atare pe tabloul comportamental, ce se
elaborează stadial în cursul vieții individului, structura temperamentală și, respectiv, tipul temperamental este
înnăscut, reprezentând, astfel, ală turi de predispoziții, „elementul‖ ereditar în organizarea internă a
personalității.
Astfel, de pilda, N. Sillamy, în al său Dicționar de psihologie (1995, trad. lb. română, 1996), definește fără
rezerve temperamentul ca „un ansamblu de elemente biolo gice, care, împreună cu factorii psihologici, constituie
personalitatea‖.
Probabil, cel mai corect este să considerăm că temperamentul reprezintă modul în care variabilele
bioconstituționale și bioenergetice se psihizează (adică, se implică în organiz area și desfășurarea proceselor
psihice – percepție, memorie, gândire, afectivitate) și se reflectă în comportament. Astfel înțeles, temperamentul
dobândește obligatoriu un conținut și o conotație psihologică, devenind obiect de studiu al psihologiei.
Când vorbim de temperament în plan psihologic, noi nu ne gândim direct la constituția fizică sau la
procesele neuroendocrine sau metabolice care au loc în organism, ci la modul cum reacționează și se manifestă
individul, sub aspect dinamico -energetic, în diferite situații externe: rapiditatea percepției, a răspunsurilor
verbale la întrebări, a reacțiilor motorii; intensitatea trăirilor emoționale și durata lor; intensitatea sau forța
acțiunilor voluntare; echilibrul sau impulsivitatea derulării răspunsuri lor la succesiunea stimulării externe;
gradul de impresionabilitate la semnificația stimulilor; direcția orientării dominante – spre lumea externă
(extraversie) sau spre lumea interioară (introversie); locul controlului (dependența de stimularea externă sa u
dependența de activismul intern propriu); disponibilitatea la comunicare interpersonală; ascendența sau
obediența relațională; capacitatea generală de lucru și rezistența la solicitări puternice și de lungă durată;
rezistența la frustrații, la stres, la situații afectogene și conflictuale .

29 Toate aceste trăsături se exprimă și se concretizează numai la persoana care se manifestă, se comportă și
acționează într -o împrejurare de viață sau alta; ele nu pot fi observate în stare pasivă, în somn sau în co mă. De
aceea, temperamentul, deși are o condiționare biologică directă și ereditară, dobândește valențe și sens real
numai în plan psihocomportamental. El reprezintă, astfel, pecetea și dimensiunea dinamicoenergetică a oricărei
unități psihocomportamentale . Temperamentul se regăsește și începe să -și dezvăluie trăsăturile sale specifice de
îndată ce omul începe să deschidă gura, să ridice mâna, să gesticuleze. De aceea, spunem că temperamentul se
manifestă în orice situație, în orice împrejurare, fiind prima determinație a personalității care se impune
nemijlocit observației. Așa se și explică de ce primele descrieri și clasificări ale lui datează încă din antichitate
(Hippocrate, Gallenus).
Depinzând direct de structura biologică, temperamentul este pr opriu nu numai omului, ci și animalelor. Se
știe că I.P.Pavlov și -a elaborat teoria sa despre temperamente prin cercetări efectuate pe animale.
Am putea spune că temperamentul ține de latura formală, de suprafață, a personalității, iar nu de cea inte rnă,
de conținut. El nu are o semnificație axiologică, nereclamând o împărțire a oamenilor în buni sau răi, în
superiori sau inferiori. Întrebarea la care ne răspunde temperamental este una de ordin pur fenomenologic,
dinamico -energetic: cum se exteriorize ază și se manifestă o persoană, într -o situație concretă sau alta, sub
aspectul intensității sau forței, al mobilității și echilibrului diferitelor tendințe, pulsiuni și procese biologice de
semn contrar (forță -slăbiciune, labilitate -inerție, excitație -inhibiție, control -impulsivitate, impresionabilitate
etc.).
Din punct de vedere biomedical, se poate afirma doar că o formulă temperamentală este mai avantajoasă
decât alta în ceea ce privește rezistența la stresuri și gradul de predispunere la anumite tulburări de ordin
psihiatric -nevrotic sau psihotic. Dar, din punct de vedere educațional, nu se poate evidenția un temperament ca
fiind absolut favorabil sau superior, iar altul, ca fiind total nefavorabil, inferior. În principiu, tipurile
temperamentale sunt echipotențiale: pe fondul unor scheme temperamentale diferite, în ontogeneză, se pot
edifica profiluri de personalitate asemănătoare din punct de vedere aptitudinal și caracterial, după cum pe fondul
aceleiași formule temperamentale se elaborează prof iluri de personalitate diferite.
Din cele de mai sus, decurge concluzia că temperamentul nu este o variabilă neutră din punct de vedere
adaptativ. Dimpotrivă, așa cum am menționat, structura temperamentală este o interfață între persoană și lume și
îndeplinește rol de mediator între intensitatea, durata și semnificația influențelor externe și efectele în sfera
psihocomportamental ă. O importanță specială dobândesc trăsăturile temperamentale în cadrul relațiilor
interpersonale, atracțiile și respingeri le, simpatiile și antipatiile dintre membrii unui grup fiind condiționate de
ele.
Clasificarea temperamentelor
În pofida faptului că temperamentul a fost cea dintâi componentă a personalității care s -a impus atenției,
observației și evaluării, id entificarea și clasificarea tipurilor temperamentale s -au dovedit a fi o problemă
complicată și controversată. Disputele au fost generate de înțelegerea diferită, atât a naturii criteriilor de
clasificare, cât și a numărului de dimensiuni după care trebuie făcută descrierea calitativă, modală, a
temperamentelor.
În ceea ce privește criteriile care, în decursul timpului, au stat la baza schemelor de clasificare, ele pot fi
împărțite în trei categorii: a) criterii morfologice sau bioconstituționale; b) cr iterii fiziologice și c) criterii
psihologice. La rândul său, criteriul legat de numărul dimensiunilor după care se delimitează și se identifică
tipurile temperamentale permite două genuri de clasificări: a) multidimensionale, care operează cu un număr
mai mare de două dimensiuni și b) binare sau dihotomice, care se limitează la doar două dimensiuni, de regulă,
polare sau antagonice.
A. Tipologiile morfologice sau bioconstituționale
Criteriile de ordin morfologic, bioconstituțional, au fost de m ultă vreme luate în atenție pentru explicarea lor.
Asemenea criterii au fost identificate și utilizate pentru prima dată de către Hippocrate. Acesta a folosit noțiunea
de tip corporal, determinat de aspectul constituțional exterior, de raportul dintre țesu tul muscular și cel osos,
precum și de cel dintre cutia toracică și abdomen. Hippocrate a delimitat tipul corporal ftizic, caracterizat prin
aspect scheletic, fragil, alungit, temperamental rece, calculat, tăcut, reflexiv; medical, predispus la tuberculoză ,
și tipul apoplectic, caracterizat prin aspect musculos -obez, abdomen dezvoltat, statură mijlocie sau mică,

30 temperamental jovial, afectuos, impulsiv, instabil, emoțional, necontrolat; medical, predispus la tulburări
circulatorii și digestive.
Criteriile de ordin morfocostituțional au revenit puternic în actualitate spre finele secolului XIX și în
primele trei decenii ale secolului XX, grație dezvoltării antropologiei fizice și a cercetărilor asupra raselor. S -a
pus în evidență faptul că, în interio rul unui tip rasial, există o variabilitate notabilă a indivizilor, de unde s -a
dedus posibilitatea de a determina, în ordine secundă, morfotipuri. Factorii cei mai evidenți și capabili de a
genera variație sunt vârsta și sexul. Dar, chiar după luarea sub control a lor (respectiv, după neutralizare),
prezintă diferențe individuale considerabile. Tocmai cu inventarierea și sistematizarea lor se ocupă
morfotipologia.
Dar lucrurile nu s -au oprit la simpla identificare și clasificare a tipurilor morfologi ce, bioconstituționale.
Așa cum a procedat la timpul său Hippocrate, autorii din perioada contemporană au procedat la stabilirea
unei legături corelative și chiar cauzale între aceste morfotipuri și trăsăturile (temperamentale) de personalitate,
realizându -se astfel clasificarea temperamentelor după criterii bioconstituționale.
Punctul de plecare al unor asemenea tipologii a fost observația sistematică efectuată asupra subiecților adulți
sănătoși, iar uneori și asupra celor care prezentau diferit e tulburări patologice. În acest din urmă caz, s -a pornit
de la ipoteza că maladia realiza o exagerare, într -un anume fel caricaturală, a tipologiei normale și oferea
posibilități de observație privilegiate. Tipologiile născute din observarea persoanelor b olnave, dar ale căror
concluzii au fost extinse la domeniul normal pot fi nu numai morfologice, ci la fel de bine fiziologice sau
psihologice.
Tipologia lui E. Kretschmer. Medic psihiatru german, E. Kretschmer (1888 -1964), desfășurându -și activitatea
în cadrul clinicii de neurologie a Universității din Tübingen (1913 -1926) și studiind bolnavi psihici, a sesizat o
corespondență frecventă între simptomatologia psihocomportamentală și aspectul bioconstituțional extern.
Astfel, a ajuns la ideea elaborării unei tipologii pe criterii morfologice, idee ce și -a găsit finalizarea în lucrarea
Structura corpului și caracterul (1921).
Limitată inițial la două tipuri principale, clasificarea lui Kretschmer va ajunge în final să cuprindă trei tipuri
principale ș i un tip accesoriu, mai puțin individualizat .
Cele trei tipuri principale sunt : a. picnic -ciclotim; b. leptosom (sau astenic) -schizotim; c. atletic -vâscos .
a. Tipul picnic -ciclotim , din punct de vedere morfologic, se caracterizează prin: constituție orizontală, abdomen
voluminos, obezitate, piele întinsă, față moale, sistem osos fragil.
b. Tipul leptosom (astenic) -schizotim se distinge prin: constituție verticală, trunchi cilindric, cutie toracică
plată(turtită), umeri apropiați și înguști, cap mic și rotund, mușchi și oase subțiri (aspect scheletic), nas lung și
ascuțit, paloarea feței, trăsături feminine la bărbați și masculine la femei.
c. Tipul atletic -vâscos se deosebește printr -o constituție fizică proporționată, dezvoltare robustă a sistemulu i
osos și muscular, umeri lați și bazin îngust. Ca accesoriu este menționat tipul displastic , care reunește
numeroase varietăți dismorfice și este mai puțin individualizat în plan caracterial (temperamental).
Din punct de vedere medical, tipurile del imitate se asociază cu predispoziții psihopatologice diferite: tipul
picnic -ciclotim predispune la tulburări maniaco -depresive; tipul leptosom (astenic) -schizotim predispune la
tulburări de natură schizoidă (schizofrenică); tipul atletic -vâscos și cel disp lastic predispun la epilepsie. Pe baza
combinațiilor în interiorul tipurilor morfologice picnic și astenic, Kretschmer a obținut 6 tipuri temperamentale:
3 ciclotimice și 3 schizotimice.
Temperamente ciclotimice: 1. Hipomaniac, caracterizat prin dispo ziție euforică, mobilitate, sociabilitate,
comunicativitate exagerată; 2. Sintonic, caracterizat prin spirit realist, pragmatism, simțul umorului, toleranță; 3.
Greoi, caracterizat prin lentoare, inerție, praguri senzoriale ridicate, timpi de reacție mari.
Temperamente schizotimice: 1. Hiperestezic, caracterizat prin nervozitate, iritabilitate, idealism, interiorizare,
delicatețe, circumspecție; 2. Schizotimic – intermediar, rece, calm, energic; 3. Anestezic – rece, nervos, logic,
sistematic, obtuz, le neș, inaccesibil pasiunilor, indolent.
Kretschmer a încercat să arate că tipologia sa – care se definea inițial prin structura morfologică și
predispoziția către anumite psihoze – corespundea, de asemenea, diferențelor fiziologice (în metabolism și
funcționarea endocrină) și diferențelor psihologice în diverse alte sfere decât cea emoțională.
Toate verificările experimentale efectuate au confirmat diferențele între picnici și leptosomi, dar au clasat
atleticii într -o poziție intermediară.

31 Tipologia kretschmeriană continuă să fie folosită pe scară largă în medicină, îndeosebi în țările de limbă
germană. Constatându -se însă caracterul său impresionist, diverși autori au încercat să stabilească un indice
numeric care să permită clasificarea lini ară a subiecților într -o manieră simplă, potrivit dimensiunii picnic –
leptosom. Cei mai utilizați sunt indicele Strömgren și indicele Eysenck și Rees, care se exprimă prin formula:
Talie × 100 ,
___________________________, valoarea medie fiind în jur de 1 00.
Diametrul transversal toracic × 6

Biotipologia italiană. Criteriile și clasificările morfoconstituționale s -au bucurat de mare atenție și în rândul
cercetătorilor italieni. Începând cu lucrările lui C. Lombroso (1836 -1909), renumit medic și criminolog, și
continuând cu cele ale lui G. Viola, școala italiană a r eușit să impună propria biotipologie. Ideea de bază a
clasificării elaborate este că biotipurile reprezintă în sine faze într -o singură dimensiune, fiind unimodale,
bimodale și trimodale. Distribuția frecvențelor lor se supune legii lui Gauss. Mijlocul sup rafeței de distribuție x
± 1δ cuprinde normosplahnicii (constituție normală, proporționată); la stânga mediei se situează, cu 16%,
reprezentând microsplahnicii (constituție redusă submijlocie); la dreapta mediei, se situează tot cu 16%
reprezentând macrosp lahnicii (constituție înaltă, torace proeminent și picioare subțiri).
G. Viola nu trece însă mai departe de aspectele biotipologice, pentru a le pune în corespondență psihotipuri.
Acest lucru îl va face elevul său N. Pende.
La criteriul morfologic, Pende adaugă și pe cel fiziologic, identificând patru tipuri biopsihice: 1. longilin
stenic, cu temperament hipertiroidian armonic, cu o funcție normală sau exagerată a glandelor genitale,
puternic, energic, stăpân pe sine; 2. longilin astenic, cu temperament hipertiroidian și hipogenital, fatigabil; 3.
brevilin stenic, cu temperament hipergenital și hipersuprarenal, hipotiroidian, euforic, expansiv; 4. brevilin
astenic, cu temperament hipotiroidian și hipohipofizar, lent, fatigabil, deprimat.
N. Pende raportează temperamentul numai la gradele de activare, pe care le pune pe seama interacțiunilor
din interiorul sistemului endocrin.
Biotipologia franceză. În Franța, cercetători precum L . Rostan și C. Sigaud, au elaborat o biotipologie în ca re se
introduce importanța mediului și se iau în considerație cele patru sisteme ale organismului. După Sigaud,
dezvoltarea organismului depinde de funcțiunile pe care le solicită mediul: digestia, respirația, forța musculară
și activitatea creierului.
Corespunzător predominării unuia sau altuia din cele patru sisteme, Sigaud delimitează patru biotipuri: 1.
tipul respirator, caracterizat prin dinamism, mobilitate; 2. tipul digestiv, caracterizat prin sedentarism, lentoare;
3. tipul muscular, caracteri zat prin forță, energie, agresivitate; 4. tipul cerebral, caracterizat prin activism
intelectual, interiorizare .
Biotipologia lui Sigaud nu s -a bucurat de o prea largă recunoaștere și aplicare, ea având astăzi mai mult o
valoare istorică.
Biotipolog ia americană. În contextul disputelor dintre susținătorii biotipologiei lui Kretschmer și adversarii ei,
în S.U.A, W. H. Sheldon (1899 -1977), împreună cu S. S. Stevens, întreprinde o cercetare de anvergură, care a
permis recoltarea celui mai bogat și relev ant material faptic.
După susținerea a două doctorate, unul în psihologie și celălalt în medicină, la universitatea din Chicago,
W.Sheldon și -a continuat studiile de specializare cu Kretschmer și Jung, interesându -se și de cercetările de
biotipologie ale școlii franceze și italiene, îndeosebi de cele efectuate de Viola. De la acesta din urmă va
împrumuta interpretarea biotipurilor în contextul curbei lui Gauss. De la Kretschmer și Jung va lua descrierea
calitativă și interpretarea logică.
În vede rea stabilirii și descrierii cât mai exacte a tipurilor morfologice, Sheldon procedează la fotografierea a
4.000 de studenți, pe care îi supune apoi studiului pentru identificarea variabilelor principale. În final, au fost
identificate și reținute 17 varia bile, printre care: înălțimea, greutatea, dezvoltarea toracelui și a capului, distanța
de la mărul lui Adam la ombilic și sex, lungimea mâinilor și picioarelor, dezvoltarea sistemului muscular și
osos, finețea pielii, suprafața pielii etc.
Ca element de bază pentru delimitarea biotipurilor, Sheldon a luat cele trei membrane embriogenetice (din
care derivă organele interne, sistemul muscular și osos, organele de simț și sistemul nervos): endoderma,
mezoderma și ectoderma, pe seama cărora au fost delimi tate cele trei biotipuri principale: endomorf, mezomorf

32 și ectomorf. Acestea corespund cu tipurile picnic, atletic și astenic, descrise de Kretschmer, precum și cu
tipurile brevilin, normal și longilin, stabilite de Pende. Interpretarea lor nu se supune în să principiului
discontinuității, ci celui al continuității. Ca urmare, cele trei tipuri reprezintă, în sine, faze de dezvoltare în curba
de variație, fiind unimodale.
Endomorful se diferențiază prin modul său de a fi metodic și prin constituție dezvoltat ă pe orizontală, sferică:
dezvoltarea sub medie a mușchilor și oaselor și un coeficient redus al suprafeței corporale.
Mezomorful este greu și rectangular, cu o dezvoltare superioară a oaselor și a mușchilor; dispune de un
echipament adecvat pentru solici tarea efortului fizic. În viața cotidiană, dintre reprezentanții acestui tip se
recrutează atleții, aventurierii, soldații de profesie.
Ectomorful se distinge prin predominarea liniei verticale de dezvoltare asupra celei orizontale; este, așadar,
înalt, f ragil, cu coșul pieptului turtit, slab, cu mușchii puțin dezvoltați; la el întâlnim predominarea greutății
asupra suprafeței corporale și greutatea cea mai mare a creierului în raport cu masa corpului; constituția sa
generală este slabă pentru efortul fizi c.
Trebuie să precizăm, în context, că cele 17 variabile, în termenii cărora este realizată determinarea biotipului,
sunt, în primul rând, coeficienți structurali, nu mărimi scalare, cu caracter absolut. Rația cea mai relevantă este
cea dintre greuta te și înălțime.
Inovația esențială pe care a introdus -o Sheldon este aceea că un biotip se determină prin gradul ridicat de
dezvoltare a trăsăturilor sale specifice, dar și prin nivelul scăzut de exprimare al celorlalte trăsături, proprii
celorlalte b iotipuri. Inovația respectivă se întemeiază pe convingerea că biotipul nu este o entitate pură, ci el
include toate cele trei componente, dar în proporții diferite. De asemenea, diferențele apar și din modul de
combinare, conjugare, organizare a acestor co mponente. Prin urmare, biotipul va fi definit prin: a)
precumpănirea trăsăturilor proprii și slaba exprimare a trăsăturilor nespecifice; b) modul de articulare –
organizare structurală a componențelor; c)gradul de dezvoltare a trăsăturilor corelative celor t rei componente.
Pentru evaluarea exactă și obiectivă a biotipurilor, Sheldon și Stevens au elaborat o scală de cotare de la 1 la
7 (pe baza notărilor făcute de judecători neutri). Nota 1 semnifică dezvoltarea minimă a unei trăsături, iar nota 7
– dezvo ltarea maximă. Un biotip trebuie să aibă trăsăturile specifice constituției sale de la nota 4 în sus, iar pe
cele proprii celorlalte două biotipuri – de la 4 în jos.
Diagnosticul final al biotipului este stabilit prin media parametrilor care determină gradul de dezvoltare a
endomorfului, mezomorfului și ectomorfului. Astfel: indicii 1 –7–2 arată un tip mezomorf bine individualizat, cu
trăsături endo și ectomorfe slab exprimate; 2 –2–6 atestă un tip ectomorf bine determinat, cu trăsături endo și
mezomorfe slabe; 5 –3–2 indică un tip endomorf suficient de individualizat, având trăsături mezomorfe aproape
de medie și ectomorfe slabe.
Nutriția și boala, precum și profesiunea pot schimba valorile concrete ale parametrilor biotipului. Efectuând
însă estimăr i pe mai mulți ani, respectiv 10 -20, se va putea constata că raportul dintre diverșii parametri tinde să
rămână constant. Aceasta confirmă ipoteza formulată de Kretschmer, potrivit căreia biotipul este precumpănitor
genotip și mai puțin fenotip, așa cum co nsidera Sigaud.
Pe lângă cele trei biotipuri, integrate în curba de variație, deci unimodale și cu frecvența maximă pentru
mezomorf, Sheldon a mai identificat și o serie de biotipuri care se abat de la acest continuum semimodal al
curbei de variație. Unul dintre acestea este cel displastic, depistat și de Kretschmer. Altul este cel masculin –
feminin, care exprimă întregirea reciprocă a sexelor. Bărbatul este preponderat mezomorf și apoi ectomorf, în
vreme ce femeia este cu precădere endomorfă sau ectomo rfă.
Al treilea biotip este cel hipodezvoltat, numit și tip infantiloid. (Uneori poate fi vorba de o hipodezvoltare a
speciei însăși, deci pe plan filogenetic).
După determinarea biotipului, Sheldon a procedat, în continuare, la fel ca Kretschm er și Pende, la stabilirea
psihotipului corespunzător. În acest scop, el a apelat la datele psihologiei științifice, obținute pe cale
experimentală obiectivă și prin măsurători riguros controlate. Au fost identificate și reținute 650 de trăsături pe
care l e corelează cu fiecare biotip. Au fost luate în seamă numai acele trăsături care corelează pozitiv, la un
coeficient de 0,60, cu unul sau altul din cele trei biotipuri și cele care corelează negativ, la un coeficient de 0,30,
cu trăsăturile celorlalte două biotipuri.
În final, s -a ajuns la obținerea a trei constelații psihice, care corelează cu cele biotipologice; fiecare
constelație cuprinde 22 de trăsături din lista inițială.

33 Prima constelație cuprinde : dorința de odihnă și relaxare, preferinț a pentru confort, plăcerea digestiei,
dependența de aprobarea socială, somnul profund, nevoia de consolare la necaz, nevoia de afecțiune și suport
social. Asemenea trăsături corelează cu endomorful (visceroton) .
A doua constelație include : atitudinea asertivă, siguranța în afirmare, energia în vorbă și faptă, nevoia de
exercițiu, maniera deschisă, directă, fără rețineri de a se purta în contextul relațiilor interpersonale, nevoia de
acțiune imediată la necaz, nevoia de a părea mai în vârstă, vocea sig ură, neinhibată. Aceste trăsături corelează
cu mezomorful (somatoton) .
A treia constelație cuprinde : reținerea în atitudini, mod nervos de a reacționa, sociofobia, inhibiție relațională,
reținere vocală, persistența în maniere și deprinderi, somn nervo s, nevoia de singurătate, proiecții și reverii
tinerești de compensație. Trăsăturile respective corelează cu ectomorful (cerebroton )
Cercetând corelația dintre biotip și psihotip pe un eșantion de 200 subiecți, Sheldon obține următorii
coeficienți:
1) între endomorfie și viscerotonie + 0,79;
2) între endomorfie și somatotonie – 0,29;
3) între endomorfie și cerebrotonie – 0,32;
4) între mezomorfie și viscerotonie – 0,23;
5) între mezomorfie și somatotonie + 0,82;
6) între mezomorfie și cerebrotonie – 0,58;
7) între ectomorfie și viscerotonie – 0,40;
8) între ectomorfie și somatotonie – 0,53;
9) între ectomorfie și cerebrotonie + 0,83.
În plan medical, biotipurile au dat corelații relevante cu anumite tipuri de maladii psihice: endomorfia dă o
corelație de + 0,54, cu boli afective, de – 0,04, cu tulburări paranoide, și de –0,32, cu tulburări heboide;
mezomorfia dă o corelație de + 0,41, cu tulburări afective, de + 0,57, cu tulburări paranoide, și de – 0,68, c u
tulburări heboide; ectomorfia dă o corelație de – 0,59, cu tulburări afective, de –0,34, cu tulburări paranoide, și
de + 0,64, cu tulburări heboide.
Noutatea care apare aici în raport cu datele lui Kretschmer și Pende o constituie corelația pozitivă a
mezomorfului cu schizofrenia paranoidă și paranoia.
Displasticul predispune la complexul de inferioritate și reacții isterice în cazuri ușoare, și la schizofrenie, în
cazuri grave.
Inversiunea masculinității și feminității sau gynandromorfia i nversată dă predispoziție la homosexualitate.
Încercând acum să facem o apreciere globală asupra biotipologiei, putem formula următoarele idei principale:
1. Legătura dintre somă (respectiv, constituția fizică) și structura psihocomportamentală nu po ate fi pusă la
îndoială. Această legătură nu este însă de natură cauzală sau genetică, ci de natură corelativă: cele două
variabile – constituția fizică și structura psihică – covariază împreună, variațiile uneia putând fi puse în
corespondență directă (po zitivă) sau indirectă (negativă) cu variațiile celeilalte. Aceste covariații au o cauză
comună, profundă, pe care nu o cunoaștem încă.
Corelația cea mai semnificativă este între biotip și firea veselă și deschisă versus tristă și introvertită, pe de o
parte, și gradele de activare -accelerare versus domolire -încetinire, pe de altă parte. Această legătură este
precumpănitor genotipică.
2. În ceea ce privește temperamentul, trebuie să ne limităm numai la corelațiile și trăsăturile genotipice, cele
fenotipice (care presupun influența factorilor externi, inclusiv a celor educaționali) ținând de structura
caracterului.
3. Încadrarea biotipului pe o curbă de variație unimodală reprezintă o simplificare, ce lasă în umbră multe
aspecte esențiale ale integ rării componentelor dinamico -energetice ale personalității. În realitate, biotipul nu
este o mărime scalară, ci o configurație complexă, plurimodală, a cărei variație se petrece într -un spațiu n –
dimensional. Aceasta face ca întinderea combinațiilor între p arametrii individuali ai biotipului să ia valori mult
mai mari decât cele oferite de variația unimodală.
4. Determinarea și interpretarea matematică a biotipurilor nu ne oferă nici o informație despre semnificația și
direcția de evoluție, în plan individu al, a diverșilor parametri . Ca urmare, psihologia personalității, care trebuie
să se intereseze și de individualul concret, este obligată să apeleze și la analiza logic funcțională (calitativă);

34 5. Legătura dintre biotip și psihotip fiind condiționată și mediată atât genetic, cât și onto – și sociogenetic, devine
necesară introducerea unor criterii suplimentare pentru identificarea și evaluarea trăsăturilor temperamentale.
B. Tipologiile fiziologice și psihofiziologice
Limitele biotipologiilor au det erminat orientarea către criterii mai relevante și mai credibile pentru descrierea
și clasificarea temperamentelor ca entități psihologice. Asemenea criterii au fost stabilite în plan fiziologic și
psihofiziologic.
Cea mai cunoscută tipologie fundame ntată fiziologic se leagă de numele lui I. P. Pavlov. În elaborarea
schemei sale de clasificare, Pavlov a pornit de la principiul nervismului, potrivit căruia rolul principal în
reglarea raporturilor organismului cu mediul extern și a funcționării organelo r interne, inclusiv a sistemului
endocrin, îl joacă creierul, precum și de la teza de bază a neuropsihologiei și psihologiei științifice, potrivit
căreia psihicul, în toate componentele și laturile sale, inclusiv cea temperamentală, dinamico -energetică, es te
funcție a creierului.
În lumina acestor considerații, devine logic să se presupună că funcționarea creierului, respectiv,
proprietățile naturale înnăscute ale celor două procese nervoase fundamentale – excitația și inhibiția – reprezintă
principali i factori care condiționează tipul temperamental.
Pe baza datelor experimentale de laborator, obținute prin metoda reflexelor condiționate, Pavlov a reușit să
desprindă și să evalueze, prin indicatori cuantificabili, trei proprietăți naturale, care î mpreună alcătuiesc ceea ce
el a numit tip general de sistem nervos sau tip general de activitate nervoasă superioară (tip a.n.s.). Acestea sunt:
forța, mobilitatea și echilibrul .
Forța este considerată proprietatea primordială și determinantă, ea ref lectând încărcătura energetică a
neuronului. Aceasta este determinată genetic și definește atât excitația, cât și inhibiția. La diferiți indivizi ia
valori diferite, ceea ce face ca ea să varieze pe un continuum foarte întins.
Indicatorii comportament ali după care putem evalua forța sistemului nervos sunt: capacitatea generală de
lucru, exprimată ca funcție de durată și de gradul de dificultate și complexitate a sarcinilor; rezistența la
acțiunea factorilor stresanți și afectogeni; rezistența obiectivă la experiențele dure și dramatice ale vieții; nivel
ridicat al pragurilor senzoriale (sensibilitate scăzută); rezistență la acțiunea alcoolului și substanțelor
farmacodinamice. În funcție de valorile pe care le iau acești indicatori, se delimitează două t ipuri generale de
sistem nervos: tipul puternic și tipul slab .
Mobilitatea definește dinamica proceselor nervoase fundamentale, respectiv viteza și durata instalării lor,
rapiditatea trecerii de la unul la celălalt. Ca atare, cantitativ, ea se va exp rima în unități de timp și va fi evaluată
pe baza unor indicatori, precum: rapiditatea formării noilor legături temporare; rapiditatea formării frânelor
condiționate; rapiditatea trecerii de la o activitate la alta; rapiditatea restructurării vechilor sist eme de legături
temporare și stereotipii; rapiditatea și ușurința adaptării la schimbare.
După valorile acestor indicatori, au fost delimitate două tipuri de sistem nervos: mobil și inert.
Echilibrul este proprietatea care rezultă din raportul de forță dintre excitație și inhibiție și se obiectivează în
trei tendințe: tendința spre impulsivitate (predominarea forței excitației asupra forței inhibiției), tendința spre
inhibare (predominarea forței inhibiției asupra forței excitației) și tendința sp re echilibru (forța excitației
aproximativ egală cu cea a excitației, și invers). Tipul de probe prin care se testează echilibrul este următorul:
stimularea la răspuns sau ripostă într -o situație în care consemnul sau regula este „abținerea de la orice
răspuns‖; crearea unei situații antagonice, dilematice, în care subiectul trebuie să ia o decizie în timp dat;
expunerea la situații frustrante și înregistrarea raportului dintre calm și irascibilitate.
După cum a remarcat I. P. Pavlov, echilibrul este c ea dintâi însușire care ni se impune observației în plan
comportamental, impulsivitatea sau calmul punându -și amprenta pe orice răspuns motor, verbomotor sau
emoțional. Pe baza acestei însușiri, au fost delimitate două tipuri de sistem nervos: echilibrat ș i neechilibrat; în
cadrul celui neechilibrat, există două subtipuri: neechilibrat excitabil și neechilibrat inhibabi l. (Pavlov considera
că, în condiții normale, o existență reală, la om, o posedă numai subtipul neechilibrat excitabil).
Cele trei însușiri naturale menționate mai sus interacționează și se combină între ele, formând patru tipuri
generale de activitate nervoasă superioară :
I. tipul puternic -echilibrat -mobil, caracterizat prin valori ridicate ale tuturor celor trei însușiri ;
II. tipul puternic -echilibrat -inert, caracterizat prin valori ridicate ale forței și echilibrului și prin valori scăzute
ale mobilității ,

35 III. tipul puternic -neechilibrat -excitabil, caracterizat prin valori ridicate ale forței și prin valori scăzute ale
echil ibrului, cu predominarea excitației asupra inhibiției ;
IV. tipul slab, caracterizat prin valori scăzute ale forței și insuficienta individualizare a mobilității și
echilibrului: sensibilitate emoțională crescută, emotivitate, tensiune prelungită (inerție tensională), prudență,
rezistență scăzută la stres și fustrație etc.
Pavlov a pus în corespondență tipurile generale de sistem nervos, comune omului și animalelor, cu cele
patru temperamente stabilite în antichitate. Astfel:
a) tipul puternic -echil ibrat -mobil are drept corespondent temperamentul sangvinic: vioi, comunicativ,
sociabil, adaptabil, controlat ;
b) tipul puternic -echilibrat -inert are corespondent temperamentul flegmatic: calm, tăcut, nesociabil,
lent, greu adaptabil la situații noi, puți n impresionabil, rezistent la stres și frustrații ;
c) tipul puternic -neechilibrat -excitabil are corespondent temperamentul coleric: rezistent, vioi,
hiperactiv, irascibil, impulsiv, imprudent, trăiri emoționale explozive, instabilitate comportamentală,
tendință de dominare în relațiile interpersonale, saturație și plictiseală rapidă la monotonie .
d) tipul slab are drept corespondent temperamentul melancolic: interiorizat, retras, sensibil, delicat .
Pavlov a demonstrat că cele patru tipuri considera te „pure‖ se combină între ele, dând 16 tipuri mixte,
singurele care se întâlnesc în realitate, „tipul pur‖ fiind o entitate mai mult teoretică.
Rămânând tot pe terenul neurofiziologiei, I. P. Pavlov a elaborat o tipologie valabilă numai pentru om. D rept
criteriu în acest scop a ales raportul dintre cele două sisteme de semnalizare: predominarea funcțională a
primului sistem (legături temporare bazate pe stimulii fizici, obiectuali) s -a asociat cu diferențierea și afirmarea
tipului special artistic (i mpresionabil, imagistic, intuitiv, afectiv), iar predominarea funcțională a celui de al
doilea sistem de semnalizare (sistemul legăturilor temporare formate pe baza cuvântului) s -a asociat cu
diferențierea și afirmarea tipului special gânditor (abstract, c ritic, obiectiv, calculat, neimplicat afectiv). Între ele
a introdus tipul intermediar, caracterizat printr -un echilibru funcțional al ambelor.
Cercetările postpavloviene (Merlin, Teplov, Nebâlițin ș.a.) au dus la îmbogățirea tabloului posibil al
criteriilor și dimensiunilor de ordin neuro și psihofiziologic de descriere și clasificare. Printre altele, merită a fi
menționate: introducerea unei a patra dimensiuni a tipului de sistem nervos, anume: dinamismul, care se
distinge de mobilitate, el definind viteza cu care celulele nervoase generează procesele de excitație sau inhibiție;
tipul parțial de sistem nervos, care stabilește tabloul neurodinamicii corticale în cadrul unor subsisteme
funcționale individuale, ca de pildă, auditiv, vizual, chinestezic; reactivitatea, distinctă de forță, este exprimată
de nivelul pragurilor senzoriale și se află în raport invers proporțional cu forța: forță mare – reactivitate scăzută;
forță redusă – reactivitate crescută.
Pornind de la aceleași relații, J. Strela u (1984) a elaborat o tipologie temperamentală bazată pe cuplul
reactivitate/activitate.
În concepția acestui autor, reactivitatea reprezintă o dimensiune corelativă a sensibilității și responsivității
neurosenzoriale și se estimează prin pragul senz orial și prin capacitatea de rezistență a subiectului la stimuli
puternici sau de lungă durată. La persoanele cu reactivitatea mare, valorile pragului senzorial absolut și ale
rezistenței la stimuli puternici sau de lungă durată sunt, proporțional, mai scă zute, și viceversa. De asemenea,
reactivitatea se pune în relație și cu nivelul sau „indicele‖ de procesare a stimulilor: persoanele cu reactivitate
crescută au și un indice de procesare mai ridicat, iar cele cu reactivitate scăzută au un indice de procesa re mai
redus.
Activitatea este definită prin volumul și întinderea acțiunilor (operațiilor) întreprinse în raport cu un stimul
dat. Se face distincția între acțiuni de bază, care duc nemijlocit și pe o cale scurtă la atingerea obiectivului, și
acțiuni auxiliare, care completează schema acțiunii de bază și susțin desfășurarea generală a activității, în
funcție de specificul situației. Ponderea acțiunilor auxiliare în tabloul de ansamblu al activității crește
proporțional cu nivelul reactivității: este mare la persoanele cu reactivitate crescută și mică la persoanele cu
reactivitate scăzută.
Clasificarea potrivit grupelor sanguine . Pornind de la lucrările compatriotului său Léone Bourdel (1960,
1961), medicul francez Bernard Montain (1992) a elaborat o nouă tipologie fiziologică a temperamentelor,
bazată pe grupele sanguine. Clasificarea pune în corespondență fiecare grupă sanguină cu un tip temperamental
distinct, după cum urmează: 1. grupei sanguine A îi corespunde temperamentul armonic; 2. grupei sanguine 0 îi

36 corespunde temperamentul melodic; 3. grupei sanguine B îi corespunde temperamentul ritmic; 4. grupei
sanguine AB îi cores punde temperamentul complex.
Subiecții aparținând temperamentului armonic se caracterizează prin căutarea permanentă a armoniei cu
anturajul lor, neputându -se dezvolta și realiza decât în această condiție.
Subiecții aparținând temperamentului m elodic se află întotdeauna în „consonanță‖ cu mediul extern,
adaptându -se fără dificultate la situații.
Subiecții aparținând temperamentului ritmic sunt slab sensibili la mediu, trăind și exprimându -se în ritmul
lor propriu, rămânând relativ independ enți la variațiile ambianței.
Subiecții aparținând temperamentului complex reunesc trăsăturile contradictorii ale celorlalte trei
temperamente, având, în consecință, dificultăți în găsirea unui echilibru satisfăcător.
Clasificarea bazată pe asi metria funcțională a emisferelor cerebrale. Pornind de la cercetările lui Mac Lean
(1949) și W. Sperry (1974), Ned Hermann (1976) a pus la punct o clasificare a temperamentelor luând drept
criteriu gradul de folosire în rezolvarea diferitelor genuri de sar cini a celor două emisfere cerebrale.
Au fost astfel delimitate și identificate patru tipuri cerebrale funcționale, cărora le corespund tablouri
temperamentale distincte : 1. tipul cortical stâng (C. S. ), organizat, logic, determinat, stabil, conserva tor; 2. tipul
cortical drept (C.D.) , ingenios, intuitiv, emoțional, creativ, instabil, deschis; 3. tipul limbic stâng (L.S.), sigur pe
sine, rezistent la frustrații, activ; 4. tipul limbic drept (L.D. ), serviabil, amabil, comunicativ, afectuos.
Aceas tă schemă se bucură deja de o largă recunoaștere în rândul specialiștilor și în prezent se încearcă
introducerea ei în practica psihodiagnosticului.

C. Tipologiile psihologice
Cu toate că tipologiile fiziologice oferă mai multe elemente și deschid posibilități mai largi pentru analiza
psihologică a temperamentului decât cele morfoconstituționale, nici ele nu satisfac toate exigențele. Obiecția
principală care se invocă este de ordin metodologic: descrierea și clasificarea unui fenomen de o anumită n atură
calitativă – psihologică – pe baza unor dimensiuni și criterii deduse dintr -un fenomen de o altă natură –
neurofiziologică. Astfel, sub motivul că un fenomen trebuie identificat și analizat pe baza unor dimensiuni de
aceeași natură calitativă, s -a trecut la elaborarea unor tipologii temperamentale specific psihologice.
Vom prezenta în continuare pe cele mai importante, care s -au bucurat sau se bucură de o recunoaștere mai
largă.
Tipologia olandeză – Heymans și Wiersma. Este o tipologie cu caracter tranzitoriu, cei doi autori olandezi
pornind, în elaborarea ei, de la o ipoteză neurofiziologică, formulată de psihiatrul Otto Gross.
Pentru Gross, orice fenomen psihic (de exemplu, o emoție) declanșează o activitate a celulelor nervoase care
persistă și după terminarea lui, influențează inconștient activitățile ulterioare ale spiritului. Ele apar ca și cum ar
fi opuse funcției cerebrale primare și funcției cerebrale secundare. Gross opunea astfel subiecții cu activitate
mentală superficială, la care funcția primară este rapidă, corespunzând unei activități psihice de tip reactiv față
de stimul, subiecților cu funcționare mentală profundă, la care funcția secundară este mult prelungită, de unde
dificultatea de integrare a fenomenelor psihice.
G. Heymans și E. D. Wiersma, folosind aceste concepte, și -au propus să descrie personalitatea, sub raport
temperamental, pe baza a trei dimensiuni pe care ei le -au identificat cu ajutorul unor scări de evaluare. Cele trei
dimens iuni (trăsături) sunt : emotivitatea sau instabilitatea emoțională , activitatea sau forța pulsională generală și
primaritate -secundaritate , determinată după predominarea uneia din cele două funcții identificate de Gross.
Decupând fiecare distribuție de trăs ături în două părți, autorii de mai sus au stabilit opt tipuri psihologice,
corespunzând combinațiilor posibile ale celor trei trăsături.
Acestea se prezintă ca în tabelul de mai jos:

Emotivitate Activitate Primaritate –
Secundaritate Tipul
– – P Amo rf
– – S Apatic
+ – P Nervos

37 + – S Sentimental
– + P Sangvin
– + S Flegmatic
+ + P Coleric
+ + S Pasional

În tabelul de mai sus, semnul „+‖semnifică faptul că subiecții se situează deasupra mediei pentru
dimensiunea considerată; semnul „ –‖ arată că subiecții se situează sub media pentru dimensiunea considerată,
literele P și S indică predominarea funcției primare, respectiv secundare.
Tipologia franceză: R. Le Senne, G. Berger. În Franța, René Le Senne (1945) a făcut cunoscute lucrările lui
Heymans și Wiersma și școala creată de el, mai ales prin Gaston Berger, a dezvoltat tipologia olandeză. În
formul area sa definitivă, clasificarea propusă se bazează pe analiza și evaluarea unui set de nouă trăsături,
incluzând, pe lângă cele trei utilizate de Heymans și Wiersma, lărgimea sau întinderea câmpului conștiinței,
polaritatea, aviditatea, interesele senzori ale, tandrețea și pasiunea intelectuală.
Acest ansamblu constituie un sistem de referință de la care pornind devine posibilă descrierea unui mare
număr de tipuri particulare.
Studiile ulterioare (Gauchet și Lambert, 1959) au arătat că aceste d imensiuni – cele trei ale lui Heymans și
Wiersma sau cele nouă utilizate de Berger – pot fi reduse, prin analiză factorială, la doi factori independenți –
emotivitate și primaritate -secundaritate.
Tipologiile psihanalitice. Adept al determinismului in trapsihic, S. Freud a deschis calea unei abordări în „cerc
închis‖ a fenomenelor psihice particulare și a organizării sistemului personalității în ansamblu. În lumina acestei
paradigme, orice comparație și orice explicație cauzală trebuie să vehiculeze num ai entități psihice nu
fiziologice și nici morfoconstituționale. Ca urmare, tipologiile elaborate din această perspectivă au fost
denumite „pur psihologice‖ (Delay, Pichot, 1990).
Freud a elaborat o atare tipologie, pornind de la stadiile evoluției s exualității. Astfel, el a stabilit următoarele
tipuri de bază: oral, anal, uretral, falic și genital.
Tipul oral este caracterizat prin „nevoia‖ de a depinde excesiv de alții pentru a -și putea menține respectul de
sine‖.
Această atitudine fundament al pasiv -dependentă este acompaniată de trăsături care pot fi opuse, dar care se
raportează la aspectul „a da -a primi‖ (generozitate -avariție, volubilitate -tăcere obstinată).
Tipul anal se distinge prin trei trăsături principale: parcimonie, iritabilitate și pedanterie (ordine).
Tipul uretral are ca trăsături esențiale ambiția și dorința de competiție, care se află în raport invers cu rușinea.
Tipul falic are un comportament caracterizat prin temeritate, determinare, siguranță, ceea ce reprezintă în mare
măsură realizarea dorinței în raport cu angoasa de castrare.
Tipul genital corespunde „normalității ideale‖ a personalității. El este întruchipat numai de subiecții care
parcurg fără probleme și stări remanente toate stadiile evoluției libidinale.
Pe lângă această tipologie „ortodoxă‖, în cadrul psihanalizei culturaliste consemnăm numeroase alte
încercări, întreprinse de Karen Horney și E.Fromm.
Karen Horney ia ca premise direcțiile principale pe care le poate lua copilul în relațiile sale cu anturajul: de a
se apropia de oameni, de a se opune sau de a se îndepărta. De aici, sunt deduse trei tipuri de temperamente:
complezent, agresiv și detașat.
Pentru E.Fromm, într -o perspectivă apropiată, interacțiunea cu părinții determină tipul d e orientare socială,
de unde derivă cinci tipuri de orientări principale : orientare receptivă , în care subiectul așteaptă tot ceea ce
dorește de la o sursă externă ; orientare de exploatare , în care individul încearcă să ia totul de la alții prin forță;
orientare acumulativă , în care subiectul își fondează securitatea sa pe economisirea și conservarea a ceea ce
posedă ; orientare comercială , în care subiectul își consideră propria persoană ca o marfă care poate fi cumpărată
și vândută; în fine , orientare prod uctivă , care face ca individul să -și folosească aptitudinile sale și să -și realizeze
potențialitățile care -i sunt proprii.
Dacă tipologiile analitice culturaliste iau ca bază de pornire relațiile cu celelalte persoane, altele apelează la
orientarea spre lume. Astfel au procedat, de pildă, C.G.Jung și H.Rorschach (sub influența celui dintâi).

38 Tipologia lui Jung se referă direct la cea a lui Gross. Aspectul ei principal privește tendința pe care o posedă
libidoul, respectiv energiile instinctuale ale individului (care pentru Jung nu sunt de natură exclusiv sexuală), de
a se orienta preponderent fie spre lumea externă, spre obiecte (extraversiune), fie spre lumea interioară, spre
sine (introversiune).
După Jung, extravertitul corespunde tipulu i superficial al lui Gross, iar introvertitul – tipului profund, pentru
că „introversiunea se caracterizează printr -o funcție primară intensă și, în consecință, printr -o funcție secundară
prelungită‖ .
Extravertitul acordă valoare lumii externe (bogăț iei, prestigiului), el caută aprobarea socială, tinde să fie
conformist, este sociabil, iubește activitatea exterioară, schimbarea, variația. Emoțiile sale sunt ușor de activat,
dar sunt superficiale, de moment. Are inhibiții puține.
Introvertitul se caracterizează prin trăsături opuse, interesul său esențial situându -se în sfera ideilor.
Trebuie spus că tipologia lui Jung, cu toate că nu operează decât cu o singură trăsătură de personalitate, a
fost acceptată pe scară largă. Ea oferă numeroase corespondențe cu tipologia lui Kretschmer, cu care este
confundată adesea prin asimilarea ciclotimului cu extravertitul și a schizotimului cu introvertitul.
Tipologia lui Rorschach prezintă un interes particular, întrucât servește ca bază pentru cel m ai utilizat test
proiectiv de personalitate. Ea se întemeiază pe opoziția între extratensiv (corespunzător în mare parte
extravertitului) și introtensiv (corespunzător introvertitului).
La cele două tipuri, Rorschach a adăugat un al treilea – coartat, care corespunde slăbiciunii energiilor
instinctuale, în absența unei orientări, fie spre obiecte, fie spre viața interioară. (Astăzi, în medicină, coartat se ia
în sens de retractat).
O direcție interesantă de analiză tipologică a personalității în plan temperamental este cea care ia ca punct de
pornire specificul percepției. Efortul cel mai intens în vederea elaborării unei tipologii perceptive îl datorăm lui
E.R.Jaensch și W.Jaensch. Din păcate, aplicațiile ideologice, de -a dreptul delirante, dedus e de aici, au făcut ca
lucrările elaborate de cei doi autori să fie sever repudiate.
Tipologia lui Jaensch are la bază trei trăsături: integrarea variabilă fundamentală, care oscilează între
integrarea absolută și dezintegrare (care se aseamănă cu noțiunea de disociație a lui Kretschmer), diferențierea
(care corespunde sensibil introversiunii -extraversiunii lui Jung) și polaritatea sentimente -gândire.
Combinațiile între cele trei trăsături au permis stabilirea a șapte tipuri de personalitate: patru tipuri zise
integrate (B – exagerat integrat, J1 – normal integrat, J2 – parțial și ocazional integrat, acestea orientate spre
lumea exterioară, și J3 – normal integrat, dar orientat spre lumea interioară, un tip S/vital, ocupă o poziție
intermediară între integrate și neintegrate. două tipuri „dezintegrate‖ și considerate ca „degenerate‖: (S1 –
dezintegrat pur și S2 la care există o compensație, inteligența hipertrofiată ocupând locul primordial în raport cu
afectivitatea). Această tipologie, prezent ată într -un limbaj adesea obscur, se întemeiază pe o serie de experiențe
interesante asupra „memoriei eidetice a percepțiilor vizuale‖. Unii subiecți sunt capabili de a evoca după voie
reprezentări vizuale și de a le face să dispară, de asemenea, la comand ă.
Acest tip ar avea, după Jaensch, raporturi cu hiperfuncționarea tiroidiană (tip basedowian). La celălalt pol,
se situează subiecții dominați de aceste reprezentări vizuale, pe care ei nu le pot evoca voluntar. Acest tip are
legătură cu insuficien ța paratiroidiană (tipul tetanic).
D. Tipologiile clinice
Observația clinică asupra deviațiilor personalității permite să se izoleze în manieră concretă un anumit număr
de tipuri empirice, care au fost descrise inițial ca anomalii ale personalității. Prin extensiune, devine posibil să
aplicăm această tipologie la personalitatea normală.
Sistemul cel mai cunoscut este cel elaborat de Kurt Schneider și care are avantajul de a include principalele
tipuri descrise de majoritatea autorilor.
Sunt d elimitate zece tipuri:
Tipul hipertimic , sau hipomaniac, caracterizat printr -o stare permanent deviată spre euforie și hiperactivitate
maniacă. Deși este vorba de o stare permanentă, cu hipomanie la limita inferioară, aceasta nu este o psihoză.
Tipul dep resiv , caracterizat printr -o dispoziție permanent deviată spre depresie și durere morală. Ca și în cazul
precedent, este vorba de o stare permanentă, prezentând la minimum trăsăturile melancoliei.

39 Tipul neliniștit. Cuprinde două subtipuri – subtipul senzi tiv descris de Kretschmer, caracterizat printr -o
sensibilitate crescută pentru toate experiențele trăite, fiind incapabil de descărcare, și subtipul anancastic, adesea
denumit obsesional sau compulsiv, sinonim dacă nu chiar identic cu tipul anal descris de psihanaliști.
Tipul fanatic , adesea denumit paranoic, caracterizat prin triada rigiditate, hipertrofia Eului ( orgoliu), paralogism
(raționament hiperlogic pe baza unor premise false, falsitatea spiritului, în limbaj comun).
Tipul isteroid , histrionic sa u mitomaniac, caracterizat prin egocentrism, superficialitatea sentimentelor
contrastând cu aspectul zgomotos al expresiei lor, tendință spre fabulație și mitomanie.
Tipul instabil , caracterizat prin oscilație emoțională, antrenând de obicei o instabilita te în plan social și ducând
frecvent la delincvență minoră. În forma sa patologică, tipul instabil corespunde sensibil dezechilibrului mintal,
așa cum a fost descris el în literatura psihiatrică franceză. Oscilațiile dispoziției instabilului sunt net disti ncte de
cele ale ciclotimului lui Kretschmer.
Tipul exploziv , caracterizat prin reacții emoționale violente, agresive numite „de scurt -circuit‖ (Kretschmer).
Tipul apatic , care are drept trăsătură fundamentală insensibilitatea și răceala afectivă. El corespunde unor
trăsături ale tipului schizoid al lui Kretschmer. În expresia sa patologică, el ar corespunde unor varietăți ale
„nebuniei morale‖ și „perversiunii constituționale‖.
Tipul abulic , definit prin trăsătura influențabilității și prin „maleabil itatea voinței‖ (ușor manevrabil de cei din
jur).
Tipul astenic , caracterizat prin fragilitate neuropsihică la influența situațiilor tensionate, afectogene, și prin
fatigabilitate.
Concluzii asupra tipologiilor temperamentale. Numărul tipologiilor, d iversitatea termenilor folosiți,
multiplicitatea abordărilor pot da impresia de confuzie. La o analiză atentă, vom constata, totuși, că există
numeroase corespondențe în schemele de clasificare. Fără îndoială, majoritatea tipologiilor existente au tendința
de a lua în seamă doar aspecte parțiale ale temperamentului. În acest caz, o tipologie veritabilă ar trebui să ia în
considerare, simultan, componentele morfologice, fiziologice și psihologice. Complexitatea extremă a unui
asemenea travaliu de sinteză exp lică aspectul particular și adesea contradictoriu al datelor existente. Unificarea
tipologiilor parțiale, secvențiale, într -o tipologie integratoare, multidimensională, rămâne o sarcină a viitorului.
Oricum, însă, chiar și în forma lor actuală, tipologiile temperamentale își dovedesc valoarea lor teoretică și mai
ales practică.
CARACTERUL
Definiție și descriere generală
Inițial, în greaca veche, termenul „caracter‖ se asocia cu un semn (de exemplu, un băț) care se folosea pentru
a separa două terenuri (mejdină). Ulterior, semnificația lui s -a extins, fiind utilizat pentru a exprima ceea ce
distinge un lucru de altul, un organism de altul. Astfel, el va însemna pecete, marcă. În biologie, termenul este
folosit în sens de însușire sau trăsătură diferenți atoare sau asemănătoare (comună), ereditară sau dobândită, care
permite descrierea și clasificarea indivizilor. Culoarea pielii, culoarea ochilor, talia, conformația fizică etc. sunt
considerate caractere.
În psihologie, se întâlnesc două curente: unu l care include în sfera noțiunii de caracter atât însușirile
genotipice determinate biologic, cât și pe cele fenotipice, dobândite sub influența mediului natural și social;
când importanța acestuia din urmă este recunoscută se șterge orice deosebire calita tivă dintre caracter și
temperament (reprezentanții orientărilor biologizante și fiziologizante) și un altul care raportează noțiunea de
caracter numai la personalitatea umană, în care se includ însușirile fenotipice de esență socioculturală, etico –
axiolog ică, subliniind astfel existența unei deosebiri calitative între caracter și temperament (reprezentanții
orientării socio -antropo -culturologice).
Noi considerăm mai adecvat, din punct de vedere metodologic și științific, acest al doilea curent și vom
aborda caracterul ca entitate distinctă a sistemului personalității, ireductibilă la temperament.
Într-o primă aproximare, caracterul reprezintă o dimensiune (structură) esențială care, pe de o parte, definește
orice personalitate individuală în cont extul relațiilor sociale, iar pe de altă parte, diferențiază mai mult sau mai
puțin semnificativ personalitățile individuale între ele .
În definirea caracterului, se impune operarea cu o accepțiune lărgită și cu una restrânsă, prima fiind cadru
genera l de referință, iar cea de -a doua, instrument de abordare și cercetare concretă. În accepțiune extinsă,
caracterul exprimă schema logică de organizare a profilului psihosocial al personalității, considerat din

40 perspectiva unor norme și criterii valorice. Î n acest caz, el include: a) concepția generală despre lume și viață a
subiectului; b) sfera convingerilor și sentimentelor sociomorale; c) conținutul și scopurile activităților; d)
conținutul aspirațiilor și idealurilor. Toate aceste „elemente‖ sunt corela te și integrate într -o structură
funcțională unitară, prin intermediul unui mecanism de selecție, apreciere și valorizare.
Luată în sens restrânsă, noțiunea de caracter desemnează un ansamblu închegat de atitudini, care determină
un mod relativ stabi l de orientare și raportare a omului la ceilalți semeni, la societate în ansamblu și la sine
însuși.
Spre deosebire de temperament, care se implică și se manifestă în orice situație – naturală sau socială –,
caracterul se implică și se manifestă numa i în situațiile sociale. Astfel, putem spune, că el se structurează numai
în interacțiunea individului cu mediul sociocultural, ca mecanism specific de relaționare și adaptare la
particularitățile și exigențele acestui mediu. Aici se impune a face distincț ie între planul psihologic de abordare
și cel etic.
Psihologia trebuie să se ocupe, în mod deosebit, de studiul caracterului sub aspectul mecanismelor, structurii
și rolului adaptativ pentru individ; etica trebuie să aibă în prim -planul preocupărilor sale evaluarea caracterului
din punctul de vedere al concordanței sau discordanței lui cu normele, principiile și modelele morale proprii
mediului sociocultural în care trăiește individul.
Făcând această distincție, înlăturăm și confuzia pe care o p roduce experiența cotidiană a bunului simț între
caracter ca structură psihică reală și valoarea socială a caracterului; astfel, se afirmă că cineva are sau nu are
caracter, în funcție de criteriul de valoare care se aplică. În fond, una este caracterul ca entitate psihologică și
alta măsura în care el corespunde sau nu așteptărilor noastre, respectiv codului moral al societății.
După ce a dezvăluit și explicat natura, determinațiile și mecanismele caracterului în sine, psihologia poate
merge mai depar te în întâmpinarea eticii, arătând ce șanse de integrare într -un anume mediu sociocultural au
indivizii cu un profil caracterial sau altul. Nu trebuie, deci, să pierdem din vedere faptul că psihologia este o
știință explicativă (și trebuie să rămână astfel ), iar nu una normativă (cum este, de pildă, etica). În latura sa
aplicativă, de intervenție optimizatoare, psihologia trebuie să se raporteze la normativitatea socioculturală (în
cazul dat, normativitatea etică) și să țină seama de ea. Dar, repetăm, aceas ta numai după ce și -a îndeplinit
funcția sa explicativă.
Din punct de vedere psihologic, orice individ cât de cât normal, născut și crescut într -un mediu social, în
comunicare și interacțiune cu alți semeni, – cu membrii familiei, cu colegii de școal ă, cu dascălii, cu cercul de
prieteni etc. –, își structurează pe baza unor complexe transfor -mări în plan cognitiv, afectiv, motivațional, un
anumit mod de raportare și reacție la situațiile sociale, adică un anumit profil caracterial. Este cu totul altce va,
acum, dacă acest profil va fi etichetat ca „bun‖ sau „rău‖, ca „pozitiv‖ sau „negativ‖.
Societatea este perfect îndreptățită să pretindă și să aștepte de la membrii ei să -i accepte normele și
exigențele, în lumina acestora, admițând caracterele „ pozitive‖ și respingând pe cele „negative‖; dar, la rândul
său, și individul este îndreptățit să aibă și să manifeste anumite exigențe și așteptări de la societate, formulate
din perspectiva concepției sale despre lume și viață, a criteriilor și etaloanelo r sale valorice.
Dacă ținem să evidențiem latura axiologică a caracterului, atunci trebuie să luăm în considerație
interacțiunea dintre cele două mulțimi de „solicitări‖: „mulțimea solicitărilor interne‖, pe care individul le are
față de societate, și „mulțimea solicitărilor externe‖, pe care societatea le formulează față de individ.
Caracterul apare ca mod individual specific de relaționare și integrare a celor două mulțimi de solicitări. El
poate pune individul în următoarele trei ipostaze: a ) de concordanță deplină cu societatea (toate solicitările
sociale sunt acceptate și integrate ca norme proprii de conduită și toate solicitările proprii se încadrează în
limitele normelor și etaloanelor societății); o asemenea situație nu se întâlnește în realitate, ea desemnând o
limită ideală, teoretică, spre care se poate tinde; b) de respingere reciprocă totală (cele două mulțimi de solicitări
nu concordă în nici un punct); și această situație trebuie considerată ca având doar o semnificație teoretică,
neîntâlnindu -se ca atare în realitate; c) concordanță parțială -discordanță parțială (cele două mulțimi de solicitări
intersectându -se pe o plajă mai îngustă sau mai întinsă); aceasta este situația reală, care reflectă natura
contradictorie a raportului in divid -societate. Atunci când plaja de intersecție se îngustează până la un anumit
prag, societatea declară individul ca lipsit de caracter, iar individul declară criteriile și etaloanele impuse de
societate ca inacceptabile, trebuind să fie revizuite (refo rmate); când plaja de intersecție se lărgește tinzând spre

41 limita superioară de concordanță, societatea declară individul ca având caracter, iar individul consideră criteriile
și etaloanele societății ca fiind și ale lui.
Caracterul se structurează p rin integrarea în plan cognitiv, afectiv, motivațional și volitiv a ceea ce este
semnificativ pentru individ în situațiile, evenimentele și experiențele sociale. Ca urmare, el se manifestă numai
în asemenea împrejurări. De aceea, dezvăluirea trăsăturilor d e caracter este incomparabil mai dificilă decât a
celor temperamentale .
Nu este suficient să punem subiectul într -o situație oarecare, ca în cazul temperamentului, ci neapărat într -o
situație socială semnificativă. Semnificativul se poate împărți în in dividual și general. Când caracterul se
structurează pe dominanta semnificativului individual, va fi etichetat ca mărunt, mercantil; când se structurează
pe dominanta semnificativului general (supraordonat), va fi etichetat ca mare, nobil. În primul caz, i ndividul își
va demonstra întreaga forță a caracterului său în acțiunile îndreptate spre atingerea scopurilor personale; în
cazul al doilea, forța caracterului se va dezvălui cu adevărat numai în acțiunile subordonate atingerii unor
scopuri cu valoare soci ală mare.
Rezultă, așadar, că modalitatea cea mai eficientă de cunoaștere și evaluare a caracterului o reprezintă analiza
actelor de conduită în situații sociale înalt semnificative pentru individ.
Acest lucru fiind foarte greu de realizat în mod curent, suntem nevoiți să ne mulțumim cu analiza și evaluarea
comportamentelor interpersonale: «„X‖ se poartă cu „Y‖ așa, înseamnă că are un caracter bun »; «„X‖ se poartă
cu „Y‖ altfel, înseamnă că are un caracter rău». Se ajunge, astfel, ca una și aceea și persoană să fie evaluată
caracterial nu numai diferit, dar și diametral opus de diferiți „parteneri‖ sau „judecători‖. Oare, de aici trebuie
trasă concluzia că cineva poate avea mai multe caractere, respectiv, atâtea câți evaluatori? Evident, nu. Ceea c e
diferă este efectul pe care unul și același caracter îl produce asupra mai multor „destinatari‖ (evaluatori).
Structura psihologică a caracterului
Caracterul trebuie considerat rezultatul unui șir de integrări a funcțiilor și proceselor psihice par ticulare din
perspectiva relaționării omului cu semenii și a adaptării sale la mediul sociocultural în care trăiește. În diferitele
perioade ale evoluției ontogenetice, integrările respective angajează în măsură diferită afectivitatea, motivația,
cogniția și voința. La vârstele mici, integrarea caracterială se realizează preponderent pe dimensiunile afectivă și
motivațională (formarea supra -Eului în concepția freudistă se întemeiază pe acceptarea de către copil a
consemnelor morale ale autorității paternale, pentru a evita sancțiunile și a obține satisfacerea trebuințelor sale);
la vârstele mai mari, începând mai ales cu adol escența, integrarea caracterială se realizează cu precădere pe
dimensiunile cognitivă (analiza și evaluarea critică a normelor și modelelor socioculturale) și volitivă
(autodeterminarea, angajarea pe o direcție sau alta a orientării și modului de conduită) .
Putem afirma, așadar, că în structura caracterului se regăsesc „elemente‖ de ordin afectiv (emoții,
sentimente), motivațional (interese, trebuințe, idealuri), cognitiv (reprezentări, concepte, judecăți) și volitiv
(însușiri, trăsături), care țin de existența socială a individului și mediază raporturile lui cu ceilalți semeni și cu
societatea în ansamblu.
Ponderea celor patru tipuri de componente în structura caracterului este diferită la diferiți indivizi, ea putând
constitui criteriu de clasif icare tipologică. (De exemplu, o structură caracterială în care predomină motivația
personală va avea trăsătura „egoist‖ mai puternică decât trăsătura „altruist‖; o structură în care prevalează
componentele afective pozitive va fi predispusă mai mult la ac te de caritate decât una în care predomină
judecata obiectivă, „rece‖; o structură caracterială „reflexivă‖ va fi mai „ezitantă‖ în luarea unei hotărâri decât
una „voluntară‖ etc.).
Gradul de elaborare a structurii caracteriale nu este același la toți oamenii. K. Lewin a demonstrat
gradualitatea structurilor personalității de la niveluri inițial difuze, cu componente și articulații nediferențiate, se
trece prin niveluri intermedi are (diferențieri de la slab la mediu a componentelor și articulațiilor) și se ajunge la
niveluri mature (diferențieri de la mediu la superior a componentelor și articulațiilor). Această „schemă‖ se
aplică și structurii caracterului. Astfel, ea se poate af la la unul din cele trei niveluri de elaborare: incipient
(elementar), mediu sau superior (înaltă diferențiere și integrare a tuturor componentelor).
Prin definiție, structura presupune o anumită stabilitate, existența anumitor invarianți. Ca structu ră,
caracterul trebuie să satisfacă și el această condiție. Și, într -adevăr, în măsura în care reușim să -l cunoaștem,
putem să prevedem modul în care se va comporta o persoană în diferite situații sociale.

42 Totuși, stabilitatea structurii caracteriale nu este de același ordin ca cea a structurii temperamentale. Mediind
și reglând raporturile persoanei cu cei din jur și cu situațiile sociale, puternic variabile, structura caracterială
trebuie să posede și un anumit coeficient de flexibilitate, care să -i permită „perfecționarea‖, „corecția‖,
„reorganizarea‖. În principiu, caracterul este modelabil pe toată durata vieții individului, dintr -unul inițial
negativ, putând deveni unul pozitiv (dacă situațiile și experiențele sunt suficient de semnificative).
În plan social, se apreciază atât stabilitatea/constanța caracterului, cât și flexibilitatea, maleabilitatea lui în
funcție de criteriile și etaloanele valorice, care se aplică unei situații sau alteia, unui context relațional sau altuia.
De pildă, într -o situație, se apreciază la cea mai înaltă cotă valorică nerenunțarea la un crez, la o convingere,
mergându -se până la acceptarea sacrificiului de sine (cazul martirilor: C.Brâncoveanu și familia sa au „preferat‖
să moară decât să renunțe la credință); în altă situație, se apreciază pozitiv renunțarea la o convingere anterioară
(de exemplu, o convingere științifică) sau modificarea unei trăsături negative (de pildă, invidia) într -o trăsătură
pozitivă (de pildă, solicitudinea sau mărinimia).
Din cele d e mai sus se poate constata că, spre deosebire de temperament, caracterul reflectă și ne trimite
întotdeauna la latura de conținut, de esență a personalității ca subiect social și ne impune valorizarea etică a
comportamentului.
Din punct de vedere fun cțional, structura caracterială include două „blocuri‖: a) blocul de comandă sau
direcțional, în care intră scopurile mari ale activității, drumul de viață ales, valorile alese și recunoscute de
individ, și b) blocul de execuție, care cuprinde mecanismele voluntare de pregătire, conectare și reglare a
conduitei în situația concretă dată (Levitov, 1962; Radu, 1991; M.Golu, 1993; Zlate, 1999).
În cadrul blocului de comandă , trebuie să admitem existența următoarelor elemente esențiale: a) o structură
cogn itivă de receptare, filtrare, identificare și evaluare a situațiilor sociale ; b) o structură motivațională de
testare, prin care se stabilește concordanța sau discordanța dintre valențele situației și starea de necesitate
actuală sau de perspectivă a subie ctului ; c) o structură afectivă, care generează trăirea pozitivă sau negativă a
modelului „cognitiv‖ și „motivațional‖ al situației și, potrivit acesteia, „starea de set‖ față de situație .
Toate aceste elemente, strâns interdependente, sistemic artic ulate, formează latura internă, invizibilă a
caracterului. Ea este absolut necesară, dar insuficientă pentru realizarea caracterului în act, pentru atingerea unui
efect adaptativ concret în diferite situații sociale.
În mod obiectiv, activitatea blocul ui de comandă se impune a fi corelată cu activitatea blocului de execuție .
Din punct de vedere psihologic, acest bloc include : a) operatorii de conectare, care primesc și proiectează
„starea de set‖ pe „repertoriul comportamental‖; b) operatorii de activar e, care realizează stabilirea atitudinii
față de situație; c) operatorii de declanșare, care actualizează și pun în funcțiune aparatele de răspuns (verbale și
motorii); d) operatorii conexiunii inverse, care extrag și retransmit blocului de comandă informa ția despre
efectele comportamentului sau acțiunii . Observăm că interfața între structura internă, profundă a caracterului și
conduita manifestă o constituie subsistemul atitudinal .
Atitudinea este poziția internă adoptată de o persoană față de situaț ia socială în care este pusă. Ea se
constituie prin organizarea selectivă, relativ durabilă, a unor componente psihice diferite – cognitive,
motivaționale afective – și determină modul în care va răspunde și acționa o persoană într -o situație sau alta .
După T.M.Newcomb, de pildă, atitudinea reflectă fidel forma în care experiența anterioară este acumulată,
conservată și organizată la individ, când acesta abordează o situație nouă.
Atitudinea ne apare ca verigă de legătură între starea psihologică internă dominantă a persoanei și mulțimea
situațiilor la care se raportează în contextul vieții sale sociale. De aici, putem deduce și caracteristicile
principale ale atitudinii : a) direcția sau orientarea , dată de semnul pozitiv (favorabil) sau negativ (nefavorbil) al
trăirii afective față de obiect (situație): atitudinea pozitivă imprimă persoanei tendința de a se apropia de obiect,
în vreme ce atitudinea negativă creează o tendință opusă, de îndepărtare ; b) gradul de intensitate , care exprimă
gradațiile celor două segmente ale trăirii – pozitiv și negativ –, trecând prin punctul neutru 0 (zero) ; valorile
gradului de intensitate care depind de „mărimea semnificației‖ obiectului (situației) și care determină
intensitatea trăirii .
Un obiect cu semnifi cație negativă mică induce o atitudine de respingere de intensitate slabă, în vreme ce
altul cu semnificație negativă mare determină o atitudine de respingere puternică; la fel stau lucrurile și în cazul
semnificației pozitive și, respectiv, a atitudinii p ozitive. Absența semnificației corespunde unei atitudini neutre,
de indiferență.

43 Dinamica atitudinii este condiționată de caracteristicile obiectului de referință, care, după T.M.Newcomb,
sunt: a) dimensionalitatea, constând în numărul și varietatea e lementelor care -l compun, mergând de la stimuli
unidimensionali până la cei mai complecși, cum sunt cei socioumani ; b) suprafața sau întinderea
comprehensibilă a obiectului, constând în numărul de însușiri accesibile observației și înțelegerii, față de car e
subiectul a reușit să -și formeze o atitudine definită și generalizată ; c) centralitatea psihologică a obiectului
pentru subiect, care înseamnă că unele obiecte se situează aproape permanent în prim -planul conștiinței, în timp
ce altele rămân, psihologic, îndepărtate de subiect, principala sursă a diferenței de centralitate aflându -se în
sfera motivațională; d) socialitatea, care rezidă în aceea că „obiectele sociale‖ (îndeosebi celelalte persoane)
reprezintă principala sursă de formare a atitudinilor .
Integrarea la nivel cognitiv, afectiv, motivațional și valițional a semnificațiilor pozitive și negative ale
obiectelor și situațiilor socioumane se realizează în mod individual specific, ducând astfel la elaborarea unei
game foarte întinse de structuri caracteriale; în cadrul lor se realizează cele mai variate configurații atitudinale,
în funcție de conținut și de raportul dintre polul pozitiv și cel negativ.
Expresia externă a atitudinii o reprezintă opinia și acțiunea . Opinia este forma verbal -propozițională de
exteriorizare a atitudinii , constând din judecăți de valoare și de acceptare (acord) sau de respingere (dezacord)
în legătură cu diferitele situații, evenimente și sisteme de valori. Opinia este o modalitate constatativ -pasivă de
raportare la lume, care nu introduce nici o schimbare în situație. Când atitudinile individuale converg într -o
măsură semnificativă, vom avea, în plan extern, opinia publică, ce poate fi interpretată ca dimensiune a
caracterului social de care vorbea E.Fromm.
Acțiunea reprezintă intrarea subiectului în relație directă (senzorială și motorie) cu situația și efectuarea unor
demersuri (transformări) de integrare în situație, de modificare a ei sau de îndepărtare. Gradul de angajare
psihologică în cadrul acțiuni i este cu mult mai ridicat decât în cadrul opiniei și, ca atare, acțiunea devine mai
relevantă pentru dezvăluirea esenței caracterului unei persoane decât opinia: faptele atârnă mai greu în
aprecierea personalității unui om decât vorbele.
Între atitu dine și manifestarea ei externă, în forma opiniei sau acțiunii, nu există o concordanță perfectă și
necondiționată. Grație funcției reglatorii a conștiinței, în structura caracterială se elaborează un mecanism
special de comutare, care face posibilă disoci erea temporară și periodică între planul intern al convingerilor și
atitudinilor și planul extern al opiniilor și acțiunilor.
Apare astfel dedublarea, subsumată fie conformismului (deși atitudinea este de semn opus așteptării sociale,
opinia sau acțiun ea subiectului se dau în concordanță cu șablonul), fie negativismului (deși semnul atitudinii
concordă cu etalonul social, opinia și acțiunea vor fi de semn contrar din plăcerea de a contrazice sau de a nu fi
la fel cu ceilalți).
În limite rezonabile, dedublarea are o valoare adaptativă de necontestat, ea realizând acel compromis
convenabil între individ și societate. Dar atunci când se impune ca trăsătură dominantă, se transformă într -o
frână în calea unei interacțiuni optime între individ și cei din jur. Astfel, atunci când ea se subordonează
conformismului poate fi benefică din punct de vedere social, dar defavorabilă pentru individ, iar când se
subordonează negativismului poate fi favorabilă individului, dar repudiată social.
După obiectul de referință, atitudinile se împart în două categorii: a) atitudinile față de sine și b) atitudinile
față de societate.
Atitudinile față de sine reflectă caracteristicile imaginii de sine, elaborate pe baza autopercepției și
autoevaluării, pe de o parte , și a percepției și evaluării celor din jur, pe de altă parte. Ele se diferențiază și se
structurează la două niveluri: unul segmentar și altul global. În primul caz, vom avea atitudinea față de Eul fizic,
atitudinea față de Eul psihic (nivelul diferitelo r funcții și capacități intelectuale, afective, motivaționale) și
atitudinea față de Eul social (efectele conduitelor și reușitelor în cadrul relațiilor noastre cotidiene în cadrul
profesional, familial, civic). În cazul al doilea, este vorba de poziția gl obală pe care o adoptăm față de propria
personalitate în unitatea componentelor sale bio -psiho -sociale.
În mod normal, atitudinea globală față de sine este (și trebuie să fie) de semn pozitiv, aceasta fiind o premisă
necesară, obligatorie a unei adap tări satisfăcătoare la viața socială. Dar, la diferiți indivizi, ea se poate structura
pe grade de autoevaluare diferite: autoevaluare obiectiv -realistă – asigură cele mai bune premise psihologice de
relaționare; autoevaluare în hiper (supraestimare) – induce trăsături etichetate de cei din jur ca negative –
aroganță, dispreț, complex de superioritate – și creează serioase probleme de adaptare la grup; autoevaluare în

44 hipo (subestimare) – favorizează trăsături caracteriale nefavorabile pentru subiect: modes tie exagerată,
neîncredere în sine, complexe de inferioritate.
Atitudinile față de societate se diferențiază și se individualizează potrivit diversității „obiectelor‖ și
„situațiilor‖ generate de realitate. Astfel, putem delimita: atitudinea față de m uncă (în sens larg, ca ansamblu de
sarcini și solicitări impuse social); atitudinea față de normele, principiile și etaloanele morale; atitudinea față de
diferitele instituții (familie, școală, biserică, armată etc.); atitudinea față de structura și forma organizării
politice; atitudinea față de ceilalți semeni etc.
Semnul și intensitatea acestor atitudini determină valoarea caracterului și, corespunzător, potențialul
adaptativ al personalității în sfera vieții sociale
Trăsăturile caracteriale
Descrierea și evaluarea structurii caracterului se bazează preponderent pe procedeul trăsăturilor, alte
procedee mai sintetice, de genul celui factorial, fiind mai puțin operante, datorită complexității deosebite a
câmpului de interacțiune a variabilelor p sihologice implicate.
Trăsătura caracterială poate fi definită ca structură psihică internă, care conferă constanța modului de
comportare a unui individ în situații sociale semnificative pentru el (spre deosebire de trăsătura temperamentală
care dete rmină parametrii dinamico -energetici ai comportamentului în orice fel de situații).
Identificabile în desfășurarea comportamentelor sociale, trăsăturile caracteriale se evaluează numai printr -o
operație de comparație a unei persoane cu altele. Aceasta, deoarece nu există un standard absolut pentru nici o
variabilă (categorie) calitati vă. Pentru a formula aserțiunea „X este onest‖, de pildă, trebuie să -l raportăm la alte
persoane sau la un etalon pentru onestitate, stabilit pentru indivizi aparținând contextului sociocultural dat.
Astfel, determinarea și atribuirea trăsăturilor se reali zează întotdeauna cu referire la descrierile interindividuale.
Totodată, însușirile pe care le evocă atribuirea unei trăsături sunt suficient de distincte pentru a putea fi
deosebite de altele. Trebuie, așadar, să ne asigurăm că însușirile atribuite unei p ersoane sunt efectiv proprii
acelei persoane și că ele au fost observate în mai multe situații. Pentru a caracteriza pe cineva ca „onest‖, este
necesar ca elementele onestității să se fi manifestat într -o serie semnificativă de comportamente și într -o
diversitate de situații concrete (variind comportamentele și situațiile, trăsătura trebuie să rămână constantă).
Trăsăturile caracteriale, ca și cele temperamentale, au o dinamică polară, ele formând, de regulă, perechi
antagonice (ex.: egoist -altruist , avar-cheltuitor , respectuos -nepoliticos , muncitor -leneș , curajos -laș etc.). Este
important de subliniat faptul că la fiecare persoană se întâlnește întreaga gamă de perechi, dar cu grade diferite
de dezvoltare a fiecărei trăsături. Astfel, în evoluția sa, profilul caracterial va integra trăsături care tind
preponderent spre polul pozitiv sau preponderent spre cel negativ, luând aspectul unei balanțe cu două talere:
când trăsăturile polare se echilibrează reciproc, avem de a face cu un caracter ambiguu, slab determinat; când
valoarea trăsăturilor de la polul pozitiv atârnă mai greu decât cea a trăsăturilor de la polul negativ, avem un
caracter socialmente pozitiv; când valoarea trăsăturilor de la polul negativ atârnă mai greu decât cea a
trăsăturilor de la po lul pozitiv, avem de a face cu un caracter socialmente negativ.
Modelul balanței prezintă, după M.Zlate (1999), o întreită importanță: a) „arată și explică mecanismul
psihologic al formării caracterului, forța motrice a dezvoltării acestuia, care con stă în principal în opoziția dintre
contrarii, în ciocnirea și lupta lor‖; b) „sugerează interpretarea caracterului nu doar ca formându -se (din afară),
nu doar ca rezultat automat și exclusiv al determinărilor sociale, ci și ca autoformându -se (din interio r), cu
participarea activă a individului‖; c) „conduce spre stabilirea unei tipologii caracteriale‖ (p. 40).
G.W.Allport (1981) împarte trăsăturile de personalitate în: comune (cele care îi apropie pe oameni și după
care pot fi găsite comparații inte rmediare) și individuale (care diferențiază o persoană de alta). Trăsăturile
individuale sunt, la rândul lor, cardinale (dominante, cu semnificație majoră pentru individ, punându -și
amprenta pe fiecare act de conduită); centrale (numeric mai multe, care co ntrolează o gamă întinsă de situații
obișnuite, cotidiene); secundare (periferice, mai puțin active, exprimând aspecte mai puțin esențiale ale
activității și conduitei individului).
Clasificarea trăsăturilor individuale permite prezentarea caracterul ui ca sistem organizat concentric. Cercul
interior subsumează trăsăturile cardinale, cel mediu include trăsăturile centrale, iar cel exterior cuprinde
trăsăturile secundare (Zlate, 1999).

45 Un asemenea model pune în evidență dinamica evolutivă a caract erului, posibilitatea de consolidare și
generalizare a unei trăsături (deziderabile) și de slăbire și restrângere a razei de influență a altei trăsături
(indezirabile).
În fine, se poate avansa și un model de tip multinivelar, piramidal prin analogie cu piramida noțiunilor,
propusă de L.S.Vâgotski, și cu piramida motivațională, propusă de A.S.Maslow. Acest model surprinde relațiile
și interacțiunile dintre trăsături din care derivă, în ultimă instanță, efectul de emergență al structurii caracteriale,
care deosebește o persoană de alta pe fondul comunalității trăsăturilor constitutive.
Cum pe bună dreptate subliniază M.Zlate (1999), în modelul piramidal se pun în evidență gradul de
valorizare și dominanța de semnificație a unor trăsături în raport cu altele, eficiența reglator -adaptativă a
caracterului ca sistem integral.
Trăsăturile ca atare se formează și se individualizează pe fondul interacțiunii conținuturilor proprii diferitelor
procese psihice – cognitive, afective, motivaționale și vol itive – valorizate de subiect și implicate în
determinarea atitudinii lui față de „obiectele sociale‖ .
Vom delimita, astfel, trăsăturile globale, care definesc sistemul caracterial în ansamblu, și trăsăturile
particulare, care definesc semnificația re lațional – socială a componentelor psihice, din a căror interacțiune
rezultă structura caracterului.
Din categoria trăsăturilor globale , menționăm: a) unitatea caracterului, care face ca, în ciuda variațiilor
situaționale accidentale, linia de conduit ă a unei persoane să -și păstreze o anumită constanță și identitate; b)
pregnanța, care indică, pe de o parte, modul de ierarhizare a semnificațiilor și atitudinilor în cadrul profilului
caracterial general, iar pe de altă parte, gradul de intensitate și co nsolidare a componentelor dominante ; c)
originalitatea, care exprimă specificitatea și individualitatea integrării caracterului, gradul de deosebire a unui
profil caracterial de altul; d) plasticitatea, care definește „disponibilitatea‖ structurilor caract eriale de a se
schimba, de a se adecva la dinamica realității sociale (distingându -se, cores punzător, caractere conservatoare
rigide, caractere mobile care îmbină adec -vat stabilitatea și schimbarea și caractere labile, în care predomină
variația, oscilați a, instabilitatea); e) stabilitatea scopului reflectă gradul de ierarhizare și integrare a motivelor
care imprimă orientarea generală a subiectului în viață, finalitatea lui majoră, supraordonată ; f) integritatea ,
trăsătură -corolar al celor anterioare, exp rimă rezistența caracterului la influențele și presiunile perturbatoare
(negative) din afară, rezistența la diferitele genuri de tentații.
Trăsăturile particulare poartă în ele amprenta componentei psihice, pe baza căreia se diferențiază și se
manifes tă fiecare om, ele putând fi grupate în: trăsături de natură cognitivă (reflexivitatea, obiectivitatea, spiritul
critic și opusul lor); trăsături de natură afectivă (sentimentalismul, timiditatea); trăsături de natură motivațională
(lăcomia, rapacitatea, a variția, mercantilismul și opusele lor); trăsături de natură intersubiectivă (solicitudinea,
spiritul de cooperare, spiritul de întrajutorare, altruismul și opusele lor); trăsături de natură morală (bunătatea,
cinstea, corectitudinea, demnitatea, modestia și opusele lor); trăsături de natură volițională (curajul,
independența, perseverența, fermitatea, hotărârea, consecvența, autocontrolul și opusele lor).
Lista trăsăturilor particulare este în realitate mult mai lungă, apreciindu -se că numărul lor de pășește cu mult
zece mii.
Aceasta, firește, creează mari dificultăți în tentativele de a realiza un tablou descriptiv exhaustiv al
caracterului și de a oferi un instrument unitar și eficient de diagnosticare -evaluare.
Trebuie subliniat că reper toriul probelor și tehnicilor de determinare a caracterului este încă sărac și puțin
elaborat, astfel încât sursa cea mai bogată de informații rămâne observarea și analiza comportamentelor reale în
situații mai mult sau mai puțin semnificative pentru subie ct.
APTITUDINILE
Definiție și descriere generală
Aptitudinea ne dă măsura gradului de organizare a sistemului personalității sub aspect adaptativ -instrumental
concret. Ea ne răspunde la întrebarea: „ce poate și ce face efectiv un anumit individ în c adrul activității pe care
o desfășoară ?‖ și se leagă întotdeauna de performanță și eficiență, în dublul său înțeles: cantitativ și calitativ . În
evaluarea laturii cantitative a performanței, apelăm la indicatori precum: volumul total al sarcinilor rezolva te și,
corespunzător, volumul „produselor finite‖ obținute, timpul necesar rezolvării unei sarcini individuale, timpul
necesar obținerii unui „produs finit‖, intensitatea efortului depus. Pentru evaluarea laturii calitative ne folosim
de indicatori, precum : gradul de dificultate și complexitate a „sarcinii‖ rezolvate, noutatea și originalitatea

46 „produsului final‖, valoarea în sine a „produsului final‖ în domeniul dat, procedeul folosit în rezolvarea sarcinii,
diversitatea modală a sarcinilor accesibile rezo lvării.
Cu cât cele două laturi ale performanței iau valori mai ridicate, cu atât aptitudinea este mai bine structurată, și
invers. De aici rezultă că orice aptitudine pune în evidență un aspect absolut și unul relativ. Primul rezidă în
ceea ce un sub iect luat separat reușește să facă într -o sarcină sau situație dată (de exemplu, la un test de
matematică sau de literatură): dacă rezultatul este nul, se conchide absența aptitudinii pentru categoria
respectivă de sarcini; dacă rezultatul este pozitiv, se conchide prezența aptitudinii considerate. Aspectul relativ
ne indică faptul cât de mult și cât de bine realizează un subiect într -o activitate (sau sarcină particulară) în raport
cu alții și ce poziție ocupă el într -o clasificare valorică.
Pe de alt ă parte, termenul de aptitudine îl putem folosi într -o accepțiune lărgită și într -una restrânsă.
În sens larg , el exprimă potențialul adaptativ general al individului uman, pe baza căruia el reușește să facă
față mai mult sau mai puțin bine multitudinii situațiilor și solicitărilor externe și să -și satisfacă stările de
necesitate. Din acest punct de vedere, se poate afirma că aptitudinea este o componentă inalienabilă a oricărei
structuri normale de personalitate. De altfel, aceasta ține de l ogica internă a dezvoltării oricărui organism
animal, care reclamă un minimum de diferențieri și specializări funcționale, pentru asigurarea supraviețuirii în
condițiile variabile ale mediului și atingerea finalității proprii și a celei de specie.
În sens restrâns , termenul de aptitudine este aplicabil numai omului și el desemnează un asemenea potențial
instrumental -adaptativ care permite celui ce -l posedă realizarea, într -unul sau în mai multe domenii de activitate
recunoscute social, a unor performa nțe superioare mediei comune.
Cazul obiectiv în care se validează o aptitudine îl constituie formele fundamentale de activitate ale omului:
jocul, învățarea și munca, în cele două variante ale sale – fizică și intelectuală, în unitatea celor două veri gi –
executivă și creatoare. Aceasta înseamnă că și pentru evaluarea veridică a aptitudinilor, metoda cea mai
eficientă este analiza produselor activității. Testele zise de aptitudini nu ne oferă decât „fragmente‖ mai mult
sau mai puțin relevante și reprez entative din complexa structură a aptitudinii reale.
Ca nivel integrativ de rang superior, aptitudinea nu este reductibilă la un proces psihic particular, oricare ar fi
acesta – percepție, memorie, gândire, imaginație, așa cum se afirmă în unele lucră ri („Orice însușire sau proces
psihic privit sub unghiul eficienței devine aptitudine, de exemplu: memoria, spiritul de observație etc.‖) (Radu
ș.a., 1991, p. 332).
În sprijinul punctului nostru de vedere aducem cazul subiectului cu memorie fenomenală , descris de A.R.
Luria (1953), care, în pofida extraordinarei performanțe în memorarea și reproducerea oricărui gen de material,
n-a reușit să -și aproprie și să -și integreze structura nici uneia din profesiile (activitățile) la care a aspirat – limbi
străine, muzică, matematică, medicină –, fiind nevoit, până la urmă, să rămână un simplu actor de circ.
O interpretare necorelată cu o activitate specifică a termenului de aptitudine o găsim și în Dictionaire de
psychologie al lui H. Piéron (1973), unde a ptitudinea este „substratul constituțional al unei capacități,
preexistent acesteia (…). Singură, capacitatea poate face obiectul evaluării, aptitudinea fiind o virtualitate‖ (p.
32).
Aptitudinea, fie că este vorba de cea luată în accepțiunea lărgi tă, fie de cea luată în accepțiunea restrânsă, se
diferențiază și se individualizează în concordanță cu structura obiectivă a sarcinilor (solicitărilor) și scopurilor
care compun o activitate integrală. De aceea, ea reprezintă o matrice internă care se „mu lează‖ pe o formă de
activitate și care, la rândul ei, generează o activitate (cum este cazul aptitudinilor de creație). Iar cum activitatea
solicită personalitatea ca tot – sub raport instrumental, performanțial – și aptitudinea, care stă la baza
desfășur ării și finalizării ei, trebuie să includă toate acele componente care concură direct sau indirect la
obținerea performanțelor specifice.
Astfel, noi legăm termenul de aptitudine de o structură complexă, multidimensională, în care se articulează și
se integrează diverse entități psihice, motorii și fizico -constituționale, după o schemă și formulă în același timp
comună mai multor indivizi și diferită de la un individ la altul: categorial, o aceeași aptitudine este proprie mai
multor indivizi (ex., apt itudinea pentru tehnică), dar ea prezintă diferențe mai mult sau mai puțin semnificative
de la o persoană la alta, în ceea ce privește, pe de o parte, nivelul de dezvoltare al componentelor de bază, iar pe
de altă parte, modul de interacțiune și articulare a lor.
Schema structurală a unei aptitudini cuprinde, în principiu, următoarele verigi : a) veriga informațională ,
înțeleasă ca ansamblu organizat de reprezentări, cunoștințe, idei, înțelegeri și interpretări despre domeniul

47 obiectiv al activității; b) veriga procesual -operatorie , ca sistem închegat de operatori și condiții logice care se
aplică elementelor informaționale pentru realizarea modelului intern (mental) al produsului ce se propune a fi
obținut ; c) veriga executivă , care include acțiuni și procedee mentale și motorii de punere în aplicare și de
finalizare a „proiectului‖ (modelului); d) veriga dinamogenă și de autoîntărire , reprezentată de motivație și
afectivitate; e ) veriga de reglare , în care delimităm două secvențe: una de selectare și o rientare valorică, în
cadrul căreia rolul principal revine sistemului atitudinal, și alta de coordonare, optimizare și perfecționare,
reprezentată de funcția evaluativ -critică a conștiinței și de voință, care dă măsura capacității de mobilizare și
perpetua re a efortului pentru surmontarea obstacolelor, dificultăților și eșecurilor („Geniul este 90% transpirație
și numai 10% inspirație‖, spunea Edison).
Structura aptitudinii are un caracter dinamic, ceea ce face ca obiectivarea ei în cadrul aceleași ac tivități și la
același individ să capete un caracter înalt variabil, atât în funcție de natura sarcinilor și situațiilor, cât și de
vârstă, produsele realizate nesituându -se toate la același nivel valoric și neavând aceeași frecvență pe toată
coordonata ti mpului.
Dacă luăm viața omului în ansamblul ei, putem constata că aptitudinea are o istorie , pune în evidență o
traiectorie evolutivă, pe care o putem rezuma în trei stadii: de structurare și maturizare, de optimum funcțional
și de regresie .
Luate în accepțiunea restrânsă, aptitudinile au, în general, o apariție precoce. Viteza lor de dezvoltare nu este
identică la toți indivizii. Accelerată la unii, ea se poate opri brusc la un nivel inferior, în vreme ce la alții,
evoluția, lentă la început, c ontinuă timp mai îndelungat, atingând un nivel superior. Evoluția aptitudinilor nu are
un caracter rectiliniu. Există vârste critice, când apariția unor noi nevoi, a unor tendințe, se acompaniază cu
trecerea în stare latentă sau cu regresia temporară a apt itudinilor manifestate anterior. Ritmul dezvoltării
depinde de condiții multiple: biologice, geografice, sociale. Copiii din mediul urban au un ritm mai rapid al
dezvoltării psihice generale decât cei din mediul rural; copiii din zona meridională sunt ceva mai precoce decât
cei din zona nordică. Pe durata maturității, aptitudinea rămâne la un nivel relativ constant, dacă nu intervin
anumite condiții patologice care pot să ducă la o deviație bruscă și la o modificare profundă a personalității, așa
cum se înt âmplă în demența precoce, de pildă. Începând, însă, cu o anumită vârstă (după 70 de ani), își face
apariția diminuarea acuității senzoriale, slăbirea memoriei, cu reducerea capacității de achiziție, slăbirea
capacității de concentrare, scăderea mobilității și flexibilității structurilor intelectuale, tocirea curiozității și a
interesului pentru ceea ce se întâmplă în jur etc.
Dar dezvoltarea aptitudinilor nu se supune doar legilor vârstei, ea fiind influențată în mod esențial și de
împrejurările exter ne, de mediu. La mulți indivizi aptitudinile se pot pierde, dacă nu beneficiază de condițiile
favorabile necesare structurării și manifestării lor.
Mari psihologi, precum Cattell și Terman, au insistat, în mod special, în lucrările lor asupra necesit ății de
protejare a talentelor. Astfel, ei au găsit o corelație pozitivă înalt semnificativă între caracterul favorabil al
condițiilor de mediu (educație, stimulare, prețuire, valorificare) și procentajul cazurilor de aptitudini dezvoltate
la nivel superio r.
Raportul înnăscut -dobândit în structura aptitudinilor
Problema privind natura și determinismul aptitudinilor a fost și continuă încă să fie puternic controversată.
În psihologia clasică, abordarea ei s -a făcut de pe poziții unilateralabsolut izante, delimitându -se două
orientări diametral opuse – ineistă și genetistă. Ambele își au originea în filosofie: prima în filosofia
idealistraționalistă, care afirma caracterul înnăscut și imanent al ideilor și principiilor (Platon, Descartes, Kant,
Hege l), iar cea de a doua, în filosofia empirist -pozitivistă (senzualismul lui J. Locke, materialismul francez al
sec. XVIII, cu faimosul principiu tabula rasa).
În plan științific, orientarea ineistă se sprijină pe teoria eredității elaborată, în secolul XIX, de Morgan și
Mendell, iar cea genetistă, pe teoria evoluționistă a lui Darwin.
Astfel, în materie de aptitudini, inneismul absolutizează rolul eredității, mediului fiindu -i recunoscut cel mult
doar rolul de factor activator -declanșator. Într -o formă răspicată, această idee este afirmată și susținută de
savantul englez Fr. Galton, în celebra sa lucrare Hereditary Genius (1914). Galton afirmă că individul se naște
cu un potențial aptitudinal mai sărac sau mai bogat, mai prolific sau mai steril, care rămâne în structura și esența
sa neschimbat, mediul neadăugând nimic semnificativ la el. Astfel, o aptitudine ori există ca dat ereditar, și
atunci ea se manifestă, se afirmă oricât de nefavorabile și vitrege ar fi condițiile externe, ori nu există și atu nci

48 nu are de unde și cum să se manifeste, oricât de prielnice ar fi condițiile externe. Geniul este integral înnăscut și
nicicum făcut.
În susținerea ideilor sale, Galton se sprijină pe datele oferite de analiza comparativă a arborilor genealogici
din care au provenit unele mari personalități creatoare în domeniile matematicii, tehnicii, literaturii, muzicii.
Deși, în sine, veridice, faptele invocate au totuși un caracter fragmentar, ele referindu -se doar la cazurile reușite,
cele nereușite nefiind lu ate în calcul. De aceea, cel puțin sub aspect statistic, ele sunt insuficiente pentru a infera
o legitate atât de generală.
Oricum, trebuie să spunem că ineismul și -a găsit numeroși partizani, în cadrul așa -numitei psihologii a
facultăților, iar în p rezent, în cadrul psihobiologiei, unde se încearcă să se demonstreze determinarea directă a
aptitudinilor de către gene specifice.
Genetismul, fidel principiului tabula rasa, procedează la absolutizarea rolului mediului extern, reducând la
zero valoa rea fondului ereditar. Se admite ideea că de la natură toți oamenii sunt egali sau la fel, diferențierile
între ei în structura vieții psihice fiind introduse de factorii mediului extern, îndeosebi de cei ai mediului
sociocultural și economic. Aptitudinea este considerată un produs exclusiv al mediului, care determină și
controlează integral procesul învățării și dezvoltării.
Printr -un program educațional adecvat, pe baza unui exercițiu sistematic și îndelungat, la orice individ se
poate forma orice a ptitudine. Ca și ineismul, genetismul a fost îmbrățișat pe scară largă în psihologia secolului
XX, mai cu seamă în asociaționismul de factură behavioristă și în psihologia de sorginte materialist -dialectică,
maximal ideologizată și politizată.
Privite prin prisma metodologiei contemporane, ambele orientări sunt la fel de eronate, nici una nici cealaltă
neputând oferi o explicație satisfăcătoare a aptitudinilor.
O asemenea explicație nu poate fi găsită decât de pe pozițiile principiului interacțiun ii, care reclamă
admiterea determinismului complex al aptitudinilor – ereditate × mediu.
În lumina acestui principiu, aptitudinea, așa cum am definit -o noi, nu poate fi nicicum înnăscută, dar nici
„introdusă‖ ca atare din afară de către mediu. Ea se constituie în ontogeneză pe baza interacțiunii complexe,
contradictorii dintre „fondul ereditar‖ și mediu (acesta din urmă considerat în cele două forme generice –
intrauterin și extrauterin).
„Fondul ereditar‖ este constituit dintr -un ansamblu eteroge n – diferit de la un individ la altul – de
predispoziții, tendințe evolutive, însușiri și stări de natură bioconstituțională, fiziologică, senzorială și cerebrală.
Nivelul de exprimare și de articulare a acestora determină un anumit „profil intern de stare ‖, care -și va pune
amprenta pe modul de receptare, prelucrare și integrare a tuturor influențelor mediului extern. Prin natura lor
substanțialcalitativă și prin semnificația pe care o dobândesc, influențele mediului introduc, la rândul lor,
modificări și t ransformări în valorile și în raporturile dintre elementele „profilului intern de stare‖ și creează noi
„entități‖ (modele informaționale ale obiectelor și fenomenelor externe, trăiri emoționale, motive, conexiuni
instrumentale între stimuli și răspunsuri etc.). Ca urmare, „profilul inițial de stare‖ se transformă succesiv,
ducând la diferențierea, individualizarea și consolidarea structurilor aptitudinale.
Raportul ereditate/mediu nu are un caracter liniar și invariant, ci prezintă un tablou dinamic c omplex, în care,
în diferite momente de timp, se modifică ponderile și greutatea specifică a efectelor celor doi factori; într -un
anumit moment și într -o anumită situație, preponderent se poate dovedi rolul eredității, iar în alt moment și în
altă situație , dominant poate deveni rolul mediului.
Esențial este raportul de compensare reciprocă dintre cei doi factori. Pot fi identificate următoarele variante
relaționale:
a. Fond ereditar superior ∩ mediu înalt favorabil (cazul ideal, asigură nivelul cel mai înalt de dezvoltare a
aptitudinilor);
b. Fond ereditar superior ∩ mediu neprielnic, nefavorabil (ereditatea poate compensa „deficitul‖ de mediu; doar
în mod excepțional se poate atinge un nivel înalt de dezvoltare a aptitudinilor);
c. Fond ereditar m ediocru ∩ mediu înalt favorabil (compensare pozitivă din partea mediului; aptitudinea poate
atinge un nivel de dezvoltare superior mediei);
d. Fond ereditar mediocru ∩ mediu neprielnic (compensare pozitivă din partea eredității; dezvoltarea aptitudinii
rămâne sub nivelul mediu);

49 e. Fond ereditar slab ∩ mediu înalt favorabil (compensare pozitivă din partea mediului; dezvoltarea aptitudinii
deasupra nivelului fondului ereditar);
f. Fond ereditar slab ∩ mediu neprielnic (conjugarea efectului negativ al ambil or factori – nivelul cel mai scăzut
de dezvoltare a aptitudinilor).
În structura generală a unei aptitudini, putem delimita din punct de vedere genetic, trei tipuri de componente:
a) componente care țin preponderent de ereditate ; b) componente care ț in preponderent de mediu și c)
componente care țin preponderent de interacțiunea ereditate ∩ mediu. (Preponderent nu înseamnă nici absolut,
nici pur, astfel că împărțirea înnăscut -dobândit este relativă ).
În studiul raportului ereditate/mediu apelăm la metoda analizei comparative, cu neutralizarea (relativă) când
a unei variabile, când a celeilalte. Astfel, pentru evidențierea prezenței și influenței factorului ereditar, trebuie să
studiem subiecți cu structură ereditară diferită, puși în aceleași condiții de mediu. Apariția unor diferențe
semnificative în profilul aptitudinal și în nivelul de dezvoltare al aceleiași aptitudini atestă rolul important al
eredității. Pentru evidențierea prezenței și influ enței mediului, trebuie să studiem subiecți cu structură ereditară
asemănătoare sau identică (frați, surori, părinți -copii, gemeni heterozigoți, gemeni monozigoți), puși în condiții
de mediu semnificativ diferite. Apariția unor diferențe relevante în profi lul aptitudinal și în nivelul de dezvoltare
al aceleiași aptitudini atestă intervenția activă a mediului în determinismul potențialului aptitudinal.
Rolul mediului se demonstrează și prin referirea la cazurile unor copii pierduți în junglă și descope riți la
vârstă târzie, după 14 -16 ani (Cf. A. Anastasi, Differential Psychology, 1937). Deși găsiți anatomicește normali,
aceștia nu dispuneau de nici o aptitudine specific umană, repertoriul lor comportamental fiind legat exclusiv de
satisfacerea trebuinț elor biologice în situațiile naturale date.
Pe baza cercetărilor efectuate până la ora actuală, se poate formula ipoteza că, în cea mai mare parte,
structura unei aptitudini integrale se datorește deopotrivă eredității și mediului și numai o mică part e acțiunii
„separate‖ a unuia sau a altuia din cei doi factori. Această ipoteză este valabilă pentru toate coordonatele de
definiție ale sistemului personalității.
Clasificarea aptitudinilor
Subsistemul aptitudinal al personalității pune în evidență o organizare internă complexă, el incluzând entități
de modalități psihofiziologice și psihologice diferite, cu multiple conexiuni de ordonare, coordonare, integrare
și subordonare între ele.
De aici, apare necesară o diferențiere și o clasificare în interiorul subsistemului aptitudinal. Criteriul cel mai
larg acceptat în acest scop este sfera de solicitare și implicare în cadrul activității. Pe baza lui, au fost delimitate:
a) aptitudinile generale și b) aptitudinile speciale .
a. Aptitudinea gener ală este socotită acea aptitudine care este solicitată și intervine în orice fel de activitate a
omului sau în rezolvarea unor clase diferite de sarcini. Aptitudinile generale alcătuiesc repertoriul instrumental –
adaptativ bazal al oricărui individ, care as igură o relaționare și o adaptare cât de cât satisfăcătoare în condițiile
variabile ale mediului. Ele pot fi împărțite în sensorio -motorii și intelectuale .
Aptitudinile sensorio -motorii se leagă de toate situațiile concrete care reclamă discriminare a și identificarea
obiectelor și efectuarea unor acțiuni directe cu ele sau asupra lor, în vederea satisfacerii unor nevoi curente. În
schema lor de organizare și funcționare se includ caracteristicile rezolutivintegrative ale analizatorilor (pragurile
sensibilității, dinamica generală a sensibilității, acuitatea senzorială, capacitatea de admisie, capacitatea de
procesare informațională, capacitatea de fixare -păstrare etc.) și caracteristicile structural -dinamice ale aparatelor
motorii (viteză/rapiditate, forță, finețea și melodicitatea mișcărilor, tempou, ritm, precizie, complexitatea
acțiunilor etc.).
Sub eticheta de aptitudini generale intelectuale se reunesc mai multe funcțiuni psihice, care, pe de o parte,
sunt implicate în toate formele de act ivitate, iar pe de altă parte, sunt proprii tuturor oamenilor. Acestea sunt
memoria, imaginația și inteligența propriu -zisă.
În mod curent, în calitate de aptitudine generală se ia doar inteligența, ei subsumându -i-se atât memoria, cât
și imaginați a, fapt ce și -a găsit concretizarea practică în elaborarea și validarea scărilor de inteligență (Binet –
Simon, Terman Wechsler -Bellvue, Alexander).
După cum se știe, în cadrul acestor scări există subteste distincte pentru toate principalele funcțiun i psihice
mentale – memorie, imaginație, atenție, raționament, rezolutivitate numerică și logico -verbală.

50 Scorul final, considerat indicator al nivelului de dezvoltare a inteligenței generale, se compune din scorurile
parțiale obținute la fiecare su btest.
Prin aceasta însă, noțiunea de inteligență devine mai greu de definit, diferiți autori conferindu -i conținuturi
diferite. Etimologic, termenul provine din latinescul interlegere, care înseamnă în același timp a discrimina
(disocia) și a lega. De aici, o primă definiție: inteligența este capacitatea de a stabili relații între obiecte,
fenomene și evenimente cât mai diverse. Cunoașterea comună ne prezintă inteligența drept capacitate generală
de adaptare la mediu, de găsire a soluțiilor optime î n situații noi, inedite.
Psihologia o leagă de activitatea de cunoaștere sub dublul său aspect: extensional (diversitatea modală a
situațiilor problematice abordabile și rezolvabile) și intensional (profunzimea pătrunderii și a înțelegerii
aspectelo r relevante, semnificative și esențiale ale unui obiect sau situații).
Întâlnim și o definiție relativizantă, de genul: inteligența este ceea ce măsoară testele de inteligență sau ceea
ce ne indică testele de inteligență.
Multitudinea accepțiun ilor și definițiilor trebuie luată ca un indicator al complexității excepționale a
fenomenului. Și, într -adevăr, inteligența prezintă un tablou eterogen, multicomponențial, cu organizare
heteronomă strict individualizată. Astfel, chiar în cazul unor scorur i globale egale, configurația diferă
semnificativ de la un individ la altul, întrucât scorul global se poate obține prin combinări foarte diferite ale
scorurilor parțiale (pe componente). Modul diferit de combinare și articulare a componentelor de bază
determină forme diferite de manifestare a inteligenței.
Încă în 1920, E.L.Thorndike delimita cel puțin trei tipuri de inteligență : inteligența conceptuală sau abstractă ,
definită ca aptitudinea de a opera ușor și adecvat cu materialul verbal și simbolic ; inteligența practică , definită
ca aptitudinea de a opera cu material intuitiv, obiectual și de a obține performanțe ridicate la sarcini cu caracter
situațional -concret; inteligența socială , care rezidă în capacitatea individului de a se descurca în situațiile
sociale, de a se relaționa și înțelege cu ceilalți semeni.
La rândul său, D. Hebb și, B. Cattell au delimitat două forme de inteligență – cristalizată (inteligență de tip
B), caracterizată prin desfășurare ordonată, coerentă, logică, prin consistență și rigoare în argumentare) și fluidă
(inteligență de tip A ), caracterizată prin desfășurare liberă, imprevizibilă, prin schimbare rapidă a unghiului de
abordare a uneia și a aceleiași probleme). Prima permite obținerea unui randament bun în situații structurate,
bine definite; cea de a doua, dimpotrivă, se dovedește mai eficientă în situații problematice slab definite.
Teoria factorială, în varianta elaborată de L. Thurstone, sus ține, de asemenea, caracterul complex,
multidimensional al inteligenței. Astfel, pe baza comparării și corelării rezultatelor la diferite teste, s -au
identificat trei categorii de factori: un factor general (G), descoperit pentru prima dată de C.Spearman, care
intervine în rezolvarea oricărui gen de sarcini (probe); mai mulți factori de grup (6 -7), care intervin în
rezolvarea unei anumite clase de sarcini (probe), ca, de pildă, un factor numeric (N), implicat în sarcinile de
calcul, un factor verbal (V), im plicat în rezolvarea sarcinilor verbale (ordonarea cuvintelor, înțelegerea
propozițiilor etc.), un factor imaginativ (I), solicitat în rezolvarea sarcinilor de transformare și combinare, un
factor mecanic (W), implicat în dezvăluirea și înțelegerea raportu rilor funcționale dintre elementele unui
„agregat‖ (construcții etc.), și un număr și mai mare de factori specifici (SI), care intervin în rezolvarea unor
sarcini individuale din cadrul unei clase. Acești din urmă factori corelează mai puternic cu diferite le aptitudini
speciale și, ca atare, ei, de obicei, se exclud din structura inteligenței înțeleasă ca aptitudine generală.
Din teoria factorială reținem, așadar, existența a două forme de inteligență: o inteligență generală, care se
evidențiază cu aj utorul probelor puternic saturate în factorul G și o inteligență particulară (în mai multe modus –
uri de ființare), care se dezvăluie cu ajutorul probelor saturate într -unul din factorii de grup.
În practică, s -a impus determinarea inteligenței genera le. În acest scop, se recurge la trei unități de măsură:
coeficientul intelectual (Q.I.), centila și scara în abateri -etalon (ultimele două fiind aplicabile și în evaluarea
altor aptitudini, respectiv, a celor speciale). Q.I. este un indicator ce se obține prin raportarea scorurilor obținute
la testul de inteligență care dau așa -numita vârstă mintală (Vm), la vârsta cronologică (Vc): Q.I.=Vm : Vc x 100
, ambele vârste fiind exprimate în luni.
Prin definiție, subiectul normal mediu are un Q.I = 100, vâr sta lui mintală fiind egală cu vârsta cronologică.
Un Q.I. > 100 indică o inteligență superioară mediei, ajungând până la categoria „super‖ („super inteligent); un
Q.I < 100 indică o inteligență inferioară mediei, putându -se ajunge până la categoria „debil itate mintală‖ (Q.I <
40).

51 Centila este o unitate care permite clasificarea unui subiect în funcție de scorul obținut la testul de
inteligență, prin raportare la un eșantion de 100 subiecți reprezentând populația de referință. Subiectul cu scorul
cel mai mare primește centila 99, cel cu scorul mediu – centila 50, iar cel cu scorul cel mai slab – centila1.
Scara în abatere -etalon tinde să fie generalizată în prezent. Pornind de la scorurile eșantionului, se
calculează media aritmetică și abatere a standard (etalon).
Se indică locul subiectului prin distanța sa în abaterea standard față de media aritmetică. Pentru a evita
valorile negative și numerele zecimale, se convine să se atribuie mediei și abaterii -etalon o valoare arbitrară. De
pildă, în Scara de inteligență Wechsler -Bellvue, media aritmetică este 100, iar abaterea standard 15. Dacă un
subiect obține nota 115, aceasta înseamnă că el se situează pe curba de distribuție la o abatere standard deasupra
mediei rezultatelor.
H. Gardne r (1983) a introdus noțiunea de inteligență multiplă, identificând nu mai puțin de șapte forme
(tipuri): inteligența lingvistică , inteligența muzicală ; inteligența logico -matematică ; inteligența spațială ;
inteligența kinestezică a corpului ; inteligența int erpersonală ; inteligența intrapersonală . Se poate observa că
această clasificare depășește limitele inteligenței ca aptitudine generală, incluzând componente care țin mai de
grabă de domeniul aptitudinilor speciale.
În fine, R.Sternberg (1985) dezvol tă teoria triarhică a inteligenței. Autorul respectiv susține că există trei
aspecte distincte ale inteligenței și că fiecare se combină cu celelalte două pentru a produce ceea ce numim
comportament inteligent. Fiecărui aspect îi corespunde o subteorie.
Prima este subteoria contextuală, legată de contextul cultural în care se manifestă comportamentul inteligent.
O decizie sau o acțiune pot fi considerate inteligente într -o cultură, dar nu și în alta. Spre deosebire de situația
de test, în viața reală există întotdeauna o motivație a comportamentului inteligent, iar ce înseamnă o motivație
bună și ce înseamnă una rea diferă de la o cultură la alta.
A doua subteorie este cea componențială, care exprimă modul în care experiențele noastre anterioare
afectează felul în care ne comportăm (rolul deprinderilor, al schemelor automatizate de procesoare a
informațiilor și de rezolvare a problemelor: asimi larea noului prin structurile elaborate anterior). Sternberg
pledează la acest punct pentru o abordare cognitivistă a inteligenței, obiect nemijlocit al analizei urmând să fie
componentele procesului de tratare a informațiilor, care ar trebui să fie acelea și pretutindeni. Pe lângă
componente, autorul citat desprinde metacomponentele, care controlează nivelul elementelor, determinând
alegerea, planificarea, combinarea și articularea componentelor simple.
Cea de a treia subteorie vizează cele două fațete ale inteligenței, cea legată de noutate și cea legată de
prelucrarea automatizată a informației. În definirea inteligenței, noutatea trebuie considerată mai importantă
decât automatismul sau rutina. Pentru evidențierea noutății, este însă necesară o împăr țire neambiguă a
sarcinilor în familiare și nonfamiliare, care nu poate fi realizată decât printr -o bună cunoaștere a contextului
cultural. Trebuie subliniat că, în pofida pretenției de a surprinde inteligența în contextul său real de manifestare,
teoria t riarhică este încă insuficient elaborată și întemeiată în plan experiemental și logic. De altminteri, însuși
autorul ei recunoaște că tentativa de sinteză se află încă într -o fază incipientă, urmând ca cercetările ulterioare să
ducă la obținerea unei forme mai închegate.
Controversată este și problema definirii inteligenței, cât și cea care privește natura și determinismul ei.
Astfel, în vreme ce unii autori consideră că este integral înnăscută, ținând doar de ereditate, alții o consideră
dobândită su b acțiunea directă a mediului. Rezolvarea corectă nu poate fi decât aceea care se întemeiază, așa
cum am subliniat deja, pe principiul interacțiunii ereditate ∩ mediu, cu acordarea unei ponderi mai mari
eredității.
Discuții aprinse s -au purtat și în legătură cu vârsta la care structurarea inteligenței poate fi considerată
încheiată. Inițial, s -a considerat că aceasta ar fi vârsta de 14 ani (și testele de inteligență se concepeau până la
vârsta limitată la 14 ani). Ulterior, sub presiunea faptelor, vâr sta-limită s -a mutat mult mai încolo – 21 sau chiar
25 de ani.
Dacă valoarea exactă a acestei limite mai poate fi încă discutată, certă rămâne constatarea că dezvoltarea
inteligenței are o traiectorie semnificativ mai scurtă decât alte capacități, î ndeosebi decât unele aptitudini
speciale. Înaintarea în vârstă antrenează cu sine în mod implacabil un proces de deteriorare a eficienței
structurilor inteligenței și o scădere a Q.I. Dar nu toate componentele vor fi afectate în aceeași măsură și în
acelaș i ritm. Cel mai devreme și în măsura cea mai mare vor fi afectate scorurile la probele perceptive, de

52 memorie, de atenție și de imaginație, iar cel mai târziu, și în măsura cea mai mică, scorurile la testele verbale și
de raționament.
Deși reprezint ă o condiție esențială a unei adaptări și relaționări optime cu mediul, inteligența generală nu
determină prin sine însăși nici nivelul reușitei școlare, și nici pe cel al reușitei profesionale. Cercetările
experimentale au stabilit că obținerea unor perfo rmanțe școlare și profesionale ridicate nu reclamă obligatoriu
existența unei inteligențe superioare, fiind suficientă și o inteligență de nivel mediu. Aceasta înseamnă că
performanța într -o activitate complexă specifică este condiționată și de alți factor i: nivelul unor aptitudini
speciale, motivația, atitudinea, voința.
b. Aptitudinile speciale sunt structuri instrumentale ale personalității, care asigură obținerea unor performanțe
deasupra mediei în anumite sfere particulare de activitate profesională . Termenul trebuie luat în sens relativ: o
aptitudine este specială în raport cu o alta mai generală, al cărei caz particular este și poate fi general în raport
cu alta cu sferă și mai îngustă de acțiune . Aptitudinea matematică, de pildă, este specială în ra port cu
inteligența, dar generală în raport cu diferite moduri ale gândirii matematice .
Aptitudinile speciale se structurează și se dezvoltă selectiv în interacțiunea sistematică a subiectului cu
conținuturile obiective și condițiile diferitelor for me ale activității profesionale. Ele sunt susținute din interior de
predispoziții ereditare pregnant diferențiate și de mare intensitate, care „dictează‖ direcția de evoluție a
personalității, sensibilizarea în raport cu multitudinea influențelor mediului extern, preferențialitatea în
procesarea și integrarea lor pentru „uzul‖ ulterior.
Potrivit modelului multifactorial, aptitudinile speciale se bazează pe acțiunea factorilor specifici, care se
evidențiază în cadrul unor subsisteme strict individualiz ate ale personalității: subsistemul auditiv (auzul absolut,
memoria structurilor muzicale) , subsistemul vizual (sensibilitatea cromatică, vivacitatea reprezentărilor,
memoria formelor) , subsitemul cognitiv (rezolutivitatea figurală sau simbolică, memoria v erbală și numerică,
combinativitatea imagerială etc.) .
Clasificarea aptitudinilor speciale o facem de regulă după genul activității în cadrul căreia se manifestă,
delimitându -se, printre altele : aptitudini artistice (pentru literatură, pentru muzică, pentru pictură, pentru
sculptură, pentru actorie etc. ); aptitudini științifice (pentru matematică, pentru fizică, pentru astronomie, pentru
biologie etc .), aptitudini tehnice (aptitudinea pentru proiectarea, producerea și întreținerea a tot ceea ce
înseam nă mașină ); aptitudini sportive (aptitudinea pentru atletism, aptitudinea pentru gimnastică, aptitudinea
pentru jocul cu mingea etc .); aptitudini manageriale (aptitudinea pentru organizare, aptitudinea pentru
administrație, aptitudinea pentru conducere -comandă ). În interiorul fiecărei clase, se evidențiază aptitudini cu
un grad de individualizare și de specializare și mai ridicat.
Deși aptitudinea specială se leagă de realizarea unor performanțe superioare mediei, ea prezintă tabloul unui
continuum va loric destul de întins, făcând ca persoanele care o posedă să se diferențieze semnificativ între ele.
Așa, de exemplu, persoanele cu aptitudini muzicale se înșiră pe o scară valorică întinsă – între punctul liminal
inferior, care marchează trecerea în „com un‖, până la punctul valoric cel mai înalt care marchează geniul.
O atare distribuție se poate constata în toate profesiile în care sunt implicate aptitudinile speciale.
Aspectul diferențial trebuie considerat într -un dublu sens: a) ceea ce deo sebește și distanțează, pe curba
performanței, un subiect care posedă o aptitudine specială de altul care nu posedă o asemenea aptitudine –
subiectul comun, și b) nivelul de dezvoltare al aptitudinii speciale date, care face ca subiecții cu același tip de
aptitudine să se deosebească și să se distanțeze între ei.
Nivelul cel mai înalt la care se poate realiza dezvoltarea și integrarea aptitudinilor speciale și a celor generale
este cel al talentului și geniului. Atât talentul, cât și geniul se distanț ează semnificativ prin performanțele lor de
restul reprezentanților domeniului sau domeniilor considerate. Dar cele două structuri se deosebesc și între ele,
nefiind echivalente. Astfel, în vreme ce performanțele talentului se încadrează în coordonatele va lorice ale
„epocii‖, îmbogățind într -o anumită continuitate logică tezaurul existent, performanțele geniului creează o
epocă nouă într -un domeniu sau în mai multe domenii, punând bazele unui nou curent, unui nou stil, unui nou
mod de gândire etc.
Așadar, organizarea și integrarea subsistemului aptitudinal în plan individual ia aspectul unei piramide, la
baza căreia se situează procentul relativ ridicat al persoanelor cu potențial aptitudinal special deasupra mediei
comune; la un etaj mai sus, se situ ează procentul semnificativ mai scăzut al persoanelor care ating nivelul
talentului; la vârful piramidei, se situează procentul foarte mic al persoanelor de geniu.

53 IMAGINEA DE SINE; rolul ei reglator în sistemul personalității
Omul percepe și -și formează un model informațional -cognitiv nu numai despre obiectele și fenomenele lumii
externe; el se percepe și pe sine însuși, se autoanalizează și se autointerpretează în primul rând ca realitate
fizică, ca înfățișare exterioară, formându -și o imagine mai mult sau mai puțin obiectivă și completă despre Eul
fizic, asociată cu judecățile de valoare corespunzătoare (frumos -urât, agreabil -dezagreabil, puternic -slab etc.),
iar în al doilea rând, se percepe, se autoanalizează și se auto interpretează ca realitate psihosocială, sub aspectul
posibilităților, capacităților, aptitudinilor și trăsăturilor caracteriale, formându -și, de asemenea, o imagine mai
mult sau mai puțin fidelă și obiectivă despre Eul său psihic, spiritual, despre status ul social, asociată și aceasta
cu judecăți de valoare (capabil -incapabil, înzestrat -neînzestrat, tolerant -intolerant, bun -rău etc.). Astfel,
imaginea de sine ne apare ca un complex construct mintal, care se elaborează treptat în cursul evoluției
ontogeneti ce a individului, în paralel și în strânsă interacțiune cu elaborarea conștiinței lumii obiective, printr -un
lung șir de procese și operații de comparație, clasificare -ierarhizare, generalizare -integrare . Cele două
componente de bază ale ei (imaginea Eului fizic și imaginea Eului spiritual, psihic și psihosocial) nu numai că
se întregesc reciproc, dar interacționează și se intercondiționează în mod dialectic; ele se pot afla în relații de
consonanță sau de disonanță, de coordonare, având același rang valori c în complexul vieții și activității
individului, sau de subordonare, uneia atribuindu -i-se o valoare (un preț de cost) mai mare decât celeilalte.
Formarea imaginii de sine nu este nici un proces exterior, care se desfășoară cumva pe lângă dinamica
evolutivă a organizării interne a personalității, nici un lux complicativ inutil; dimpotrivă, ea se întrepătrunde
organic și constituie o direcție esențială a deveniri personalității însăși și, sub aspect pragmatic -instrumental
reprezintă o cerință legică necesară a unei relaționări și coechilibrări adecvate cu lumea externă.
În virtutea simplului fapt că omul este o ființă intrinsec activă, imaginea de sine se include încă de la
început ca factor mediator principal între stările interne de necesit ate (motivație) și situațiile și solicitările
externe. Modul general de raportare a individului la realitate, gradul de veridicitate și adecvare a opțiunilor,
hotărârilor și acțiunilor vor depinde nemijlocit de calitatea imaginii de sine (completitudine, f idelitate,
obiectivitate).
Ori, comparând indivizii între ei, se constată existența unor mari deosebiri în ceea ce privește
caracteristicile structural -funcționale ale imaginii de sine. Astfel, la unii, aceasta are un caracter difuz, vag, este
struc turată mai mult pe criterii de ordin impresiv -subiectiv decât pe criterii de ordin cognitiv -obiectiv, este
rigidă și refractară la influențe externe care reclamă schimbare; la celălalt pol se situează persoanele la care
această imagine este elaborată la un grad înalt de completitudine și obiectivitate, este permanent deschisă spre
lume, implică operatorii comparației, ai revizuirii critice și ai acceptării eventualelor influențe de schimbare.
Între cele două extreme se interpune o gamă întinsă de va riații și nuanțe, are susțin registrul deosebirilor
interindividuale în plan comportamental.
În planul cunoașterii, formarea imaginii despre sine devine posibilă datorită capacității de autoscindare pe
care o posedă conștiința umană, aceea de a face propriul său suport și mecanism obiect al investigației și
analizei.
Prin intermediul acestei capacități, individul este în același timp și subiect (cel care realizează procesele de
prelucrare -integrare a informației, și obiect (cel ce furnizează inf ormații, cel ce este supus investigației
cognitive).
Omul ajunge la o anumită imagine despre sine nu numai pe calea autoperceperii și autocontemplării izolate,
ci și prin relaționare interpersonală, prin compararea succesivă cu imaginile pe care el și le formează despre alții
și cu imaginile pe care alții și le formează despre el. Tocmai prin intermediul opiniilor și aprecierilor celorlalți,
el începe să se raporteze la sine cât de cât obiectiv și să întreprindă o acțiune sistematică de autocunoaștere.
Indiferent că ne convin sau nu, imaginile celorlalți despre noi intră necondiționat, chiar și prin intermediul
inconștientului, în componența imaginii despre sine.
Din punct de vedere direcțional sau vectorial, imaginea despre sine prezintă trei fațe te interconectate : fațeta
„așa cum se percepe și se apreciază subiectul la momentul dat― , fațeta „așa cum ar dori subiectul să fie și să
pară― și fațeta „așa cum crede subiectul că este perceput și apreciat de alții―. Fiecare din aceste fațete
îndeplinește o funcție reglatoare specifică în organizarea și desfășurarea comportamentului, introducând
medierile sale în raportul dintre solicitările interne și cele externe.

54 Prima fațetă („așa cum se percepe și se consideră individul la momentul dat―) se inc lude ca verigă
mediatoare în organizarea și desfășurarea comportamentului situațional curent, participând nemijlocit la
formularea scopurilor și alegerea mijloacelor. Celelalte două stau la baza proceselor interne de automodelare și
autoperfecționare și a reglării relaționării interpersonale.
Pe plan mai general, funcția imaginii despre sine, în unitatea celor trei fațete menționate, rezidă în obținerea
și menținerea identității , căreia îi revine un rol esențial în delimitarea solicitărilor interne d e cele externe, în
stabilirea atât a punctelor de concordanță, cât și a celor de incompatibilitate și opoziție dintre ele. De îndată ce
imaginea și conștiința de sine prind contur, individul începe să -și afirme propria sa identitate în raporturile cu
lumea , opunându -se din interior oricărei uniformizări și dizolvări în ceilalți.
Și oricât de ample și intense ar fi schimburile și transferurile reciproce de experiență între indivizii unui
grup, granițele identității lor individuale nu se anulează, ci, di mpotrivă, se accentuează.
A avea o identitate înseamnă, în mod practic, a fi cineva, a ocupa o anumită poziție în contextul social, a
juca un anumit rol, de a dispune de un anumit statut . Nevoia de identitate are, presupunem, un substrat biologic.
Astfel, animalele de aceeași specie se constituie în diverse formații (castă, turmă), în cadrul cărora „membrii― se
acceptă pentru că se recunosc reciproc. Intrușii sunt respinși, chiar dacă apa rțin aceleiași specii.
Referindu -se la acest aspect, K. Lorentz spune: „în comportamentul lor față de membrii propriei comunități,
animalele pe care le vom descrie constituie adevărate modele în ceea ce privește virtuțile lor sociale. Dar ele se
preschimbă în autentice fiare de îndată ce au de -a face cu membri ai unei comunități diferite de cea proprie―
(Lorentz, 1935).
Formele de viață socială ale omului sunt foarte diferite: familia, cercul rudelor și prietenilor, grupul socio –
profesional de la locul de muncă, grupul celor care exercită aceeași profesie, organizația profesională sau
politică, clasa socială, națiunea etc. Ele reprezintă tot atâtea forme de realizare a schimburilor dintre individ și
colectivitate și de confruntare a solicităril or interne și a celor externe.
Se poate vorbi de existența a două categorii mari de semne de identitate: transmise (înnăscute) și dobândite .
Semnele de identitate transmise sunt cele pe care individul le primește prin însuși faptul că s -a născu t:
numele, data și locul nașterii, trăsăturile bioconstituționale și fizionomice, structura temperamentală. Numele
constituie una dintre cele mai importante „surse― ale identității în raporturile cu lumea și factorul integrativ
central al imaginii despre s ine. El este alcătuit de regulă din două secvențe semantice distincte, una semnificând
apartenența la o familie prin care în imaginea despre sine se introduc și caracteristici definitorii ale arborelui
genealogic, ale antecesorilor (părinți, bunici, străbu nici, unchi, mătuși, veri etc.), servind la fundamentarea
relațiilor cu oamenii din afara familiei de apartenență, cealaltă, numele propriu, fiind destinată, în primul rând,
diferențierii indivizilor în cadrul familial. În multe limbi, numeroase nume de fa milie au caracter patronimic,
întrucât prin însăși structura lor denotă că purtătorul este „fiul lui O― (Ceaușu, 1983).
Încă de la naștere, copilul este investit cu identitatea de familie, care, ulterior, se dezvoltă în imaginea
despre sine, prin ca re se preia la nivel individual întreaga încărcătură de statut social (ridicat sau scăzut) a spiței.
Desigur, nu există nici un temei pentru a presupune că odată cu numele de familie individul primește efectiv
și calitățile sau defectele prin care a ntecesorii săi și -au creat în timp statutul lor profesional și social. Se știe,
însă, că, în orice societate, faptele meritorii din trecut constituite în tradiție, exercită un gen de presiune asupra
individului, care îl determină să meargă pe un făgaș asem ănător, să acționeze dacă nu la fel, cel puțin într -o
manieră care să învedereze aceleași virtuți. Unele persoane se identifică atât de mult cu imaginea trecutului
familial, mai ales dacă acesta este prestigios, încât consideră că în mod necondiționat și a utomat acest prestigiu
trebuie să treacă și asupra lor, indiferent de realizările și meritele personale. Pentru aceasta, unele premise sunt
create chiar de mecanismele sociale de evaluare și selecție. În anumite elemente ale lor, acestea sunt dominate
de subiectivism, arbitrariu și prejudecăți, acordându -se o atenție exagerată originii familiale și sociale a
individului. Astfel, înainte de a fi făcut dovada unor competențe și a unor merite personale, prin simpla
apartenență la o anumită familie, unii indivi zi sunt preferați favorizându -li-se mai mult decât altora mișcarea pe
orbita relațiilor și ierarhiei sociale.
Data și locul nașterii particularizează, de asemenea, individul, oferind elemente ce servesc la identificarea
lui, respectiv, la amplasarea într-un anumit loc al contextului social. Data indică, evident, vârsta, ceea ce explică
de la început o serie de particularități de conduită. Locul nașterii evocă particularitățile de mentalitate, de
conduită ale populației din regiunea respectivă. (Acest ea capătă semnificație deosebită în constituirea imaginii

55 despre sine a individului în cazul în care populația este stabilă în locul respectiv și individul își petrece în cadrul
ei copilăria, adolescența și tinerețea – principalele perioade în care se plăm ădește și se consolidează structura
personalității). Semnele enumerate mai sus funcționează permanent, ele nefiind condiționate de prezența fizică a
individului. Există însă altele – particularitățile bioconstituționale de rasă, talie, conformație, culoare a părului,
ochilor, așa numitele semne particulare etc. – care acționează numai prin prezența purtătorului lor, individul.
Ele se fixează de asemenea în imaginea despre sine și influențează modul de relaționare și comportare a
individului în diferite situa ții și contexte. În același timp, ele servesc la diferențierea indivizilor între ei la prima
vedere, înainte ca aceștia să se fi manifestat comportamental furnizând atât observatorilor externi, cât și
individului însuși, informația despre unicitate .
Așa cum am subliniat mai înainte, pe lângă conștiința comunității, a asemănării cu alții, fiecare persoană
posedă conștiința unicității sale individuale, a unor caracteristici proprii exclusiv ei, prin care se deosebește de
toți ceilalți. Trebuie mențion at că semnele acestea exterioare pot deveni principale în evaluare și autoevaluare,
generând relaționări și preferințe mult prea subiective și superficiale, pentru a asigura o eficiență optimă a
activităților. Aici, dimensiunea motivațional -afectivă are o pondere precumpănitoare, devenind o frână în calea
implicării mai directe a proceselor cognitive de care ține realizarea cerințelor fidelității și obiectivității în
evaluare.
Semnele dobândite ale identității furnizează informație despre conținutul însuși al personalității, așa cum se
dezvăluie el în comportament și în performanțe. Ele încep a se releva și impune încă din primii ani de viață ai
copilului, prin abilitățile manifestate în dezvoltarea mersului, a limbajului, a deprinderilor sensori -moto rii, a
memoriei, atenției și inteligenței. Ulterior, acestora li se adaugă performanțele școlare, rezultatele în diferite
competiții sportive, artistice, științifice. Momentul însă cel mai important sub aspectul dobândirii unei identități
autentice și al v erificării obiective a imaginii despre sine îl reprezintă debutul integrării active în viața socială
prin profesie. Dinamica ulterioară a comportamentului va depinde, pe de o parte, de performanțele efective
obținute la locul de muncă și de aprecierea lor socială, iar pe de altă parte, de „fațeta proiectivă― a imaginii
despre sine („cum ar dori să fie―). După acest din urmă aspect, oamenii pot fi împărțiți în două categorii: cei
care, atingând un anumit plafon, caută să se mențină la acel nivel, mulțumindu -se cu ce au realizat sau
realizează (Self -sufficiency), și cei la care rămâne activă o lungă perioadă de timp tendința autodepășirii,
mutând de fiecare dată mai sus ștacheta aspirației și expectației. Forma superioară de manifestare a identității
dobândit e este, fără îndoială, creația susținută de metamotivație. O imagine despre sine în care domină
metamotivația creează cele mai bune condiții pentru concordanța dintre solicitările interne și cele externe și,
totodată, baza cea mai largă de inserție și inte grare socială a individului.
Concluzionând, putem spune că imaginea despre sine reprezintă un gen de filtru prin care trec și se compară
atât solicitările interne proprii ale individului (motivele și scopurile activității lui), cât și solicitările e xterne,
condiționând modul concret de a proceda al persoanei la fiecare împrejurare și situație particulară. Ea se
evidențiază și în modul de ierarhizare și integrare a pretențiilor, drepturilor, pe de o parte, și a răspunderilor și
obligațiilor, pe de alt ă parte. Corespunzător, ea devine un factor optimizator și protector al echilibrului și
sănătății psihice sau, dimpotrivă, un factor predispozant la dereglare și tulburare patologică .
În jurul imaginii despre sine se elaborează și mecanismele de ap ărare a Eului. Apărarea constă în
modalități speciale de efort pentru a face față stresului psihic care rezultă din conflictul dintre solicitări (interne
și externe). Recurgând la un mecanism de apărare, persoana se angajează în Self-deception în ceea ce p rivește
natura acestor solicitări conflictuale și în felul acesta pare să se rezolve conflictul și să se reducă stresul pricinuit
de el. Autodecepția sau apărarea este comună tuturor și ea capacitează pe majoritatea oamenilor să trăiască
rezonabil, fără a mai continua să înfrunte problemele care sunt prea dificile pentru a se coechilibra cu ele într -un
mod mai bun. De exemplu, o modalitate de a ne menține echilibrul în fața inevitabilității morții este de a înceta
să ne mai gândim sau să mai vorbim despre a cest subiect (cea mai mare parte a timpului). Întâlnim persoane
care, în pofida faptului că suferă de un cancer incurabil, refuză să admită că sfârșitul lor este inevitabil și
apropiat, făcând proiecte și planificând activități viitoare, ca și când ar mai avea de trăit încă o viață.
Pentru prima dată, o analiză sistematică a fenomenului de apărare împotriva tensiunilor psihologice nocive,
bulversante a făcut -o Freud. Ulterior, problema a fost abordată și de alți autori, fiecare din ei încercând să
identifice și mijloacele sau mecanismele concrete prin care tendința de apărare să poată fi realizată efectiv. În
acest cadru, vom enumera pe cele mai importante.

56 Reprimarea era considerată inițial de către Freud ca forma fundamentală a apărării, toate celelalte fiind doar
variații ale ei . În esență, reprimarea este procesul prin intermediul căruia evenimentele amenințătoare
generatoare de tensiune și anxietate ca și ideile și trăirile asociate cu ele sunt împinse în afara conștiinței
subiectului, astfel încât acesta să nu -și mai dea seama de existența lor. Printr -o atare autodecepție, persoana se
protejează împotriva unui pericol și a unei anxietăți subiective intolerabile care ar fi putut apare dacă i s -ar fi
permis impulsului să se manifeste. În acest gen de apărare, persoana poate să distorsioneze mai departe
realitatea amenințătoare, dezvoltând impulsul sau trăirile și ideile legate de ea.
Astfel, o persoană poate nega că este supărată, în ciuda evidenței comportamentale a stării de supăr are.
Strâns legată de reprimare și negare este starea reactivă (reaction formation ). În cazul acestui mecanism de
apărare, persoana face un pas mai departe în negarea impulsului, afirmând vehement unul opus. Astfel, nu
numai că neagă sentimentul de ură față de cineva, dar își declară cu putere dragostea pentru persoana respectivă.
Incidental, una din ipotezele curente în medicina psihosomatică privind etiologia ulcerelor este legată de o
asemenea formațiune reactivă: victima ulcerului este adesea o p ersoană puternic controlată, puternic ambițioasă
și perseverentă, care manifestă actualmente opusul puternicelor și cronicelor impulsuri de dependență.
Atitudinile dezvoltate în formațiunea reactivă sunt considerate continui pentru a edifica o calitate con vingătoare
și stabilă a personalității, în timp ce negarea este o manevră direcțională specific asupra unui singur eveniment.
O altă categorie de mecanisme de apărare include intelectualizarea , izolarea și anularea . În intelectualizare ,
subiectul se decuplează de conținutul emoțional al unei experiențe sau al unei situații și îl examinează integral
din punct de vedere obiectiv, rațional. Aceasta este o apărare destinată a face față amenințărilor care își au
originea în mediul extern. Un exemplu edifi cator al unui astfel de mecanism în funcționare normală îl găsim în
experiența studentului în medicină. Prima lui analiză și disecție parțială a unul cadavru uman este o experiență
potențial terifiantă și o reacție emoțională la aceasta ar putea să -l desca lifice în strădania ulterioară de a deveni
un medic, care învață să abordeze țesuturile umane, suferința umană și chiar moartea într -o manieră destul de
detașată, pentru a se proteja împotriva supra -implicării afective ce l -ar face ineficient în exercitare a atribuțiilor
și răspunderilor medicale. Astfel, studentul trebuie să se detașeze intelectual atunci când efectuează o disecție
sau examinează un organism bolnav și să se comporte în plan afectiv ca și când ar vedea asemenea lucruri în
cărți sau atlase.
În mecanismul defensiv al izolării , persoana poate separa două activități mentale incompatibile după
modalitatea de reducere a conflictului. Acest mecanism este strâns legat de intelectualizare, deoarece în
intelectualizare subiectul izolează sau separ ă experiența sa emoțională de activitatea intelectuală. În izolare,
subiectul poate reține ambele valori incompatibile, menținându -le separat una de alta, fără distress. În
raporturile sale cu familia, o persoană poate fi amabilă și afectuoasă, în timp ce în raporturile cu alții se
manifestă răutăcios și intolerant. Cele două pattern -uri experiențiale rămân izolate unul de celălalt, întocmai
cum în intelectualizare percepția și gândirea se mențin separat de sentimente.
Intim legat de intelectualizar e și izolare este mecanismul anulării , în care o persoană încearcă, prin
repetarea continuă a unui impuls, a unor trăiri sau acțiuni, să le slăbească și să le ia sub control.
În loc să dea uitării experiența perturbatoare anterioară individul poa te visa la ea în mod repetat, poate
discuta despre ea sau o poate reexamina recurent. Numai reactualizând -o și revăzând -o iarăși și iarăși și
manipulând -o într -un anumit mod, într -un efort de a o înțelege și stăpâni, individul simte că se eliberează de
stresul pe care experiența respectivă i l -a provocat.
Dacă mecanismele de apărare sunt bune sau rele, aceasta este o chestiune de valori și, cum am mai menționat
mai sus, implică aceeași problemă a judecății de valoare, ca orice gen de aranjament. Dar f olosirea extensivă a
acestor mecanisme poate avea pentru individ consecințe nefaste în sfera sănătății psihice (mintale). În virtutea
acestui fapt, mulți cercetători consideră comportamentele defensive ca patologice și orice gen de apărare a Eului
dusă la extrem pare să se asocieze cu un anumit pattern de simptome psihopatologice .
EUL
Nivelul blocurilor sau subsistemelor structural -funcționale de care ne -am ocupat în cadrul acestui capitol,
deși constituie un pas esențial în realizarea unității și int egralității sistemului personalității, nu reprezintă
punctul integrativ terminal.

57 Procesul de integrare pe verticală continuă la un nivel și mai înalt, supraordonat, unde se produce cu adevărat
efectul de emergență psihologică globală, care face ca to ate componentele și subsistemele particulare să se
articuleze și să se subordoneze finalității de ansamblu a sistemului.
Vom numi acest nivel, nivelul Eului. Termenul are un sens diferit de cel în care este utilizat în psihanaliză.
Astfel, dacă în p sihanaliză el semnifică o instanță particulară a personalității, în contextul de față el desemnează
chintesența întregului proces de devenire și integrare a personalității .
Eul este ceea ce diferențiază, individualizează, dă consistență ontologică și delimitare, prin autodeterminare
și autoînchidere, personalității în raport cu mediul . Trăsăturile sale definitorii sunt reflexivitatea („Eu sunt Eu,
nu sunt tu, nici el sau ei‖), adresabilitatea („Eu mă raportez la cei din jur, la lume, ca Eu‖), transpoz abilitatea
(„Eu mă compar cu alții și mă transpun în situația lor), teleonomia (orientarea finalistă, spre scopuri).
Structurarea personalității la nivelul Eului se realizează printr -o corelare dinamică și complexă, dialectic –
contradictorie, a conști inței despre lumea externă și a conștiinței de sine, în tot cursul ontogenezei. Ca nivel
funcțional specific, Eul începe să se manifeste de -abia în jurul vârstei de trei ani, când, în plan psihologic intern,
se produce acea restructurare calitativă care fa ce posibilă autoraportarea (reflexivitatea).
Până la această vârstă, copilul se raportează la sine ca la o altă persoană, vorbește despre sine la persoana a
treia: acțiunea sau starea nu sunt ale Eului, ci ale lui Georgel sau Ionel (cum îl cheamă pe e l).
Prima manifestare a Eului va consta în trecerea copilului din ipostaza pasivă de obiect în cea activă de
subiect . Verbalizarea acestui salt prin cuvântul autorefențial Eu va imprima un curs cu totul nou dezvoltării
ulterioare a personalității. Aceasta se va desfășura sub semnul accentuării și afirmării propriei identități, a
atingerii anumitor obiective și standarde existențiale.
Din punct de vedere structural, Eul include trei componente intercorelate și reciproc integrate : Eul corporal
(imaginea valorizantă a mediului intern al organismului – cenestezia, imaginea valorizată a constituției fizice –
morfotipulu i, trăirile afective legate de acestea, ansamblul trebuințelor biofiziologice etc.), Eul psihologic
(imaginea despre propria organizare psihică internă, trăirile afective legate de aceasta, motivația – nevoia de
autorealizare, de autoperfecționare, voința de acțiune etc.) și Eul social (imaginea despre locul și rolul propriu în
societate, sistemul valorilor sociale interiorizate și integrate, motivele sociale, motivele de statut, sentimentele
sociale, voința de interacțiune și integrare socială).
Gradu l de elaborare a celor trei componente, ca și modul de articulare și integrare a lor, diferă de la un
individ la altul, rezultând astfel profile variate ale Eului. Astfel, s -ar putea delimita patru profile de bază : 1)
somatic (dominanța în cadrul Eului a c omponentei bioconstituționale, narcisismul fiind o formă particulară a
acestei relații); 2 ) spiritual (dominanța în cadrul Eului a componentei psihice, a centrării pe cunoaștere, pe
nevoia de înțelegere, pe creație); 3) social (dominanța în cadrul Eului a componentei sociale, cu centrarea pe
nevoia de statut, de prestigiu sau pe motivația supraordonată a binelui general); 4) mixt (relativ echilibrata
integrare a celor trei componente „primare‖).
M. Zlate (1999) a elaborat o schemă de diferențiere pentr u personalitate (personalitatea reală, personalitatea
autoevaluată, personalitatea ideală, personalitatea percepută, personalitatea proiectată și personalitatea
manifestată). Credem că ea se poate aplica și Eului, considerat în plan dinamic. Astfel, putem distinge: Eul real
(ansamblul atributelor structural -funcționale așa cum se prezintă ele la un moment dat, neraportate la un
evaluator); Eul autoevaluat (imaginea retroproiectată a subiectului despre „atributele‖ Eului său); Eul ideal
(tabloul atributelor Eului pe care subiectul și -ar dori să le aibă); Eul perceput (ansamblul reprezentărilor ideilor
și aprecierilor pe care subiectul și le formează despre Eul celorlalți); Eul proiectat (ansamblul reprezentărilor,
părerilor și aprecierilor pe care subiectul crede că alții le au despre Eul său); Eul obiectivat (trăsăturile și
particularitățile exprimate în comportament).
Aceste laturi interacționează și se condiționează reciproc, ce ea ce face ca Eul să nu rămână o entitate statică,
ci să fie o realitate înalt dinamică, individul fiind permanent preocupat de Eul său.

D. Cristea Tratat de psihologie sociala pag. 91 -121

Persoana

58 1.Personalitatea umană din perspectivă psihosocială

Principalul element constitutiv al oricărei structuri sociale îl reprezintă persoana, înțeleasă ca subsistem
relațional bazal, având o anumită identitate și poziție socială, cu drepturi, obligații și funcții specifice în cadrul
sistemului social real. La ni velul persoanei ca entitate psihosocială se realizează interacțiunea dinamică dintre
individual și social, dintre procesele sau fenomenele psihice care stau la baza elaborării conduitelor și procesele
psihosociale care condiționează forma și conținutul ace stora.

Distincții conceptuale

Diversitatea raporturilor dintre individual și social, așa cum apar acestea la diferitele niveluri ale structurilor
sociale, este relevată de o serie de concepte adiacente: individ, individualitate, persoană, personaj, perso nalitate,
statut, rol, joc de rol, personalitate de statut (5; 6; 231 ș.a.). Acestea sunt de fapt diferitele ipostaze psihosociale
ale omului ca subiect și actor social.

Individul reprezintă entitatea biologică a ființei, în ceea ce are ea generic la nive lul speciei din punct de vedere
strict material . Fiind unitatea biologică primară și indisolubilă a oricărei specii, în conținutul noțiunii de individ
nu vom găsi referiri la notele de valoare sau de diferențiere calitativă , așa cum vor apare acestea la n ivelul
individualității, de exemplu.

Individualitatea este expresia individului diferențiat în plan biologic și psihologic . Calitatea de
„individualitate" este dată de acele caracteristici fizice, psihice și psihofiziologice unice, irepetabile, care
particularizează individul concret , pe fondul unor mecanisme și forme proprii de adaptare și manifestare
comportamentală. Dacă individul nu reprezintă decât unitatea biologică a speciei, individualitatea se constituie
deja ca subiect al acțiunii sociale, difere nțierea sa realizându -se preponderent în plan psihosocial.

Persoana desemnează sistemul de însușiri, relații și calități psihosociale care dau identitate socială individului.
Deci, se are în vedere ființa concretă cu o identitate socială determinată (nume , familie, loc și dată de naștere,
statut social ș.a.), având o anumită poziție în cadrul sistemului social, cu anumite drepturi și obligații de care
este conștientă . Persoana trebuie înțeleasă atât ca nucleu relațional în cadrul oricărui subsistem social (familie,
grup, organizație, instituție), având anumite determinații de ordin sociocultural (statut, etnie, religie ș.a.), cât și
ca o individualitate conștientă de sine și recunoscută de ceilalți ca având o identitate anume în cadrul relațiilor și
structurilor sociale ale grupurilor și comunității.

Personajul este persoana aflată în împrejurări concrete, îndeplinind anumite funcții publice și fiin d implicată
activ într -un contex t relațional determinat. Personajul impli că adoptarea unor atitudini și conduite specifice
rolurilor sociale pe care le joacă, acestea căpătând caracterul unor „măști― sociale prin care persoana se
metamorfozează în personaj. La nivelul persoanei identificăm potențialitățile psihosociale ale cuiv a, iar la
nivelul personajului se realizează obiectivarea acestor potențialități, în funcție de împrejurările concrete
specifice situațiilor sociale în care se găsește plasată persoana. În consecință, în timp ce persoana reprezintă
elementele de identitate , continuitate și stabilitate psihosocială ale individului, personajul evidențiază
modalitățile de inserare socială activă ale persoanei, precum și aspectele tranziente și conjuncturale ale
conduitei participative la viața socială a comunității.
Fiind un c ompromis între spontaneitatea creatoare a subiectului, determinată de aspirații, aptitudini, trăsături de
personalitate etc., pe de o parte, și normele sociale care reglează conduitele în funcție de poziția socială ocupată,
pe de altă parte, personajele se pot prezenta în mai multe ipostaze : a) personajul ca stereotip social , care joacă
rolul aferent poziției pe care o ocupă în societate, fiind expresia rigidă a imperativelor sociale („ce am datoria să
fiu)― ; b) personajul ca ideal personal , prin care perso anele "volitive" se automodelează în raport cu propriile
idealuri și aspirații („ce vreau să fiu―) ; c) personajul ca „mască― , prin care subiectul se prezintă deliberat într -o
anumită ipostază pentru cei din jur, disimulând unele fațete ale propriei persona lități („ce vreau să pară că

59 sunt―) ; d) personajul ca refugiu , conduita impusă de statut fiind un alibi moral pentru propriul comportament
(„ce mi se impune să fiu―) etc.

Personalitatea , într -o accepție curentă, desemnează persoana maximal valorizată social, recunoscută ca atare
prin performanță, ținută morală sau profesională exemplară, rolul deosebit jucat în anumite situații importante
pentru comunitate etc. În acest sens, personalitatea este persoana, respectiv personajul devenit etalon valoric
pentru anumite domenii de activitate sau pentru viața socială în general. Astfel, vom deosebi personalități âle
vieții politice, economice, științifice, artistice, religioase, educaționale , militare ș.a.
În sens strict psihologic, prin personalitate se înțelege modul specific de organizare a trăsăturilor și însușirilor
psihofizice și psihosociale ale persoanei; este o structură dinamică de natură bio -psiho -socială care, la un anumit
individ, asigură adaptarea originală la mediul natural și social. Person alitatea are caracterul unei structuri
vectorizată axiologic și teleologic, trinomul valori -atitudini -idealuri fiind principalul nucleu funcțional care
mediază elaborarea conduitelor sociale.

Raporturile dintre persoană, personaj, personalitate.

Din pe rspectiva psihologiei sociale, persoana îndeplinește funcția de concept central, în jurul său polarizându –
se seria de noțiuni conexe prezentate mai sus. Analiza relațiilor dintre acestea va evidenția implicit și
mecanismele psihosociale care fundamentează interacțiune dintre individual și social (v. fig.3.1). Distincția
dintre noțiunea de individ (ins – într-o altă terminologie) și cea de individualitate semnifică trecerea de la ființa
generică, înțeleasă ca unitate indivizibilă a speciei, la ființa unică ș i irepetabilă, percepută conștient ca atare,
într-un context sociocultural dat . Diferențierile specifice individualității țin atât de anumite caracteristici
biofizice determinate de variații genetice aleatorii, cât mai ales de acele particularități psihoso ciale care rezultă
în urma influențelor unice ale mediului natural și social asupra proceselor ontogenetice de formare a structurilor
cognitive, afective, motivaționale, relaționale sau aptitudinale ale subiectului. Elementul central al oricărei
individual ități îl reprezintă modul de organizare și ierarhizare funcțională a acestor însușiri unice de natură bio –
psiho socială, adică ceea ce – în termeni psihologici – se numește personalitate.
Din perspectivă psihosocială, personalitatea trebuie înțele asă ca un operator central în cadrul tuturor
ipostazelor subiectului uman: aceea de individualitate, persoană, personaj sau personalitate publică. Calitatea de
operator a personalității trebuie înțeleasă în felul următor. În ontogeneză, infinit de vari atele influențe ale
mediului determină apariția unor însușiri și particularități psihice și psihosociale, structurale sau funcționale,
care, în virtutea legilor care guvernează sistemele complexe cu autoreglare, încep să se organizeze ierarhic .
Procesul formă rii și structurării personalității are un caracter dinamic și progre siv, sistemul astfel format
mijlocind și condiționând pe mai departe toate re lațiile individ -mediu; relații care, la rândul lor, printr -o
conexiune circulară con tinuă, determină un grad și mai înalt de organizare și funcționare a personalită ții. Astfel,
în oricare moment al existenței, personalitatea ca structură operatorie condiționează elaborarea reacțiilor
atitudinale și comportamentale ale persoanei, în funcție de informația primită , particularitățile situației concrete
în care se găsește plasat subiectul, precum și în funcție de vectorii motivaționali și axiologici care îi sunt
specifici .
Individualitatea integrată și recunoscută social capătă atributul de persoană . În tim p ce la nivelul
individualității avem în vedere caracteristicile care diferențiază un individ de un altul, persoana nu mai poate fi
înțeleasă decât în relație, atributele specifice acesteia fiind date de elementele de identificare so cială, poziția în
diferitele structuri sociale, îndatoririle și drepturile specifice statutelor ocupate ș.a.
Aspectul dinamic al persoanei îl reprezintă personajul , în diferitele sale ipostaze, în funcție de rolurile
active în care se implică, de spontaneitatea sa crea toare și de particularitățile situațiilor concrete în care se
manifestă. Persoa na este o sumă de virtualități, în timp ce personajul este persoana în act , ipostaza efectivă de
manifestare a individualității. În procesul socializării și învățării sociale s e transmite nu numai o parte a
experienței acumulate de colectivitate, ci și acele norme și modele practice care vor permite persoanei să intre
într-un „joc interacțional― specific fiecărui rol pe care și -1 asumă. Inteligența socială, imaginația și flexibi litatea
relațională, precum și experiența dobândită sunt factorii care condiționează în cea mai mare măsură eficiența și

60 adecvarea psihosocială a comportamentelor de rol pe care le dezvoltă conform pozițiilor ocupate în diferitele
structuri sociale: politi ce, economice, culturale etc.
Obiectivarea persoanei la un înalt nivel de performanță și relevanță socială echivalează cu transformarea
personajului în personalitate publică, ipostază în care devine model social și reper axiologic pentru ceilalți
membri ai colectivității. Obținerea calității de persoană publică ține atât de calitățile obiective ale persoanei, de
puterea motivațională, nivelul de aspirație și voința de realizare a Eu -lui, cât și de împrejurările psihosociale sau
imperativele conjunct urilor istorice și socioculturale.
Nucleul structural și funcțional al tuturor acestor ipostaze (individualitate, persoană, personaj, personalitate
publică) îl constituie personalitatea, înțeleasă ca mod de organizare a însușirilor bio -psiho -social e ale
individului. Acest nucleu asigură atât continuitatea și coerența psihică în planul istoriei indi vidului, cât și
funcționarea mecanismelor fundamentale ale adaptării originale la mediul natural și social, cât și pe cele de
reglare dinamică a comporta mentelor și de conservare a propriilor structuri.
Parcurgând un proces continuu de dezvoltare, personalitatea capătă anumite particularități speciffc8' formei
de integrare psihosocială în care se găsește subiectul. Astfel, vom identifica o formă de structurare specifică
personalității în formare, a personalității de rol sau aceea împlinită prin creație și o înaltă valorizare socială.
Influențele psihosociale derivând din modul de participare la viața socială, sau din particularitățile pozițiilor
ocupate și rolurilor jucate nu vor rămâne fără efecte în planul structurilor personalității: structurile cognitive,
afective, conative, motivaționale sau relaționale pot suferi atât modificări de conținut , cât mai ales de
reorganizare și reponderare în cadru l sistemului central, pe fondul unei fenomenologii psihosociale care va fi
studiată în capitolele următoare.
Drumul în viață al unui ins este dat de interacțiune dinamică dintre calitățile personale de ordin nativ sau
dobândit, particularitățile medi ului psihosocial și sociocultural în care evoluează în ontogeneză, împrejurările
social -istorice care apar ca un dat obiectiv pentru istoria individuală etc. Este istorie consumată!
Înțelegerea persoanei ca element fundamental al oricărei structuri sociale comportă dezvoltarea mai multor
aspecte teoretice: 1) analiza comparativă a principalelor modele privind structura persoanei și personalității,
precum și a raporturilor dintr e ele; 2) evidențierea structurii și dinamicii interne a persoanei, înțeleasă ca sistem
relațional; 3) relevarea etapelor de formare și inserție socială a personalității; 4) analiza raporturilor dintre
structurile bio -psiho -sociale ale persoanei, imaginea de sine, comportamentele interpersonale și fenomenele
psihosociale aferente; 5) influența specifică pe care diferitele structuri psihosociale (familiale, școlare,
profesionale, religioase ș.a.) le au atât asupra dinamicii generale a personalității, cât și asupra diferitelor etape
de formare și dezvoltare a acesteia (copilărie, adolescență, tinerețe, maturitate, senectute); 6) mecanismele
psihosociale prin intermediul cărora persoanele exercită la rândul lor influențe asupra structurilor sociale.
În schema de mai jos sunt redate sintetic raporturile dintre diferitele ipostaze ale actorului social (individ,
persoană, personaj etc.), precum și relațiile care se stabilesc în plan filogenetic și ontogenetic între procesele
psihosociale și socioculturale c are condiționează dinamica evoluției individuale și sociale. Astfel, drumul în
viață apare ca un proces psihosocial obiectiv, în care determinațiile biologice se împletesc cu cele istorice și cele
culturale.

61

2.Principalele teorii și modele privind pe rsonalitatea
După cum a rezultat din cele expuse anterior, personalitatea – definită ca mod specific de organizare dinamică a
însușirilor bio -psiho -sociale ale subiectului – este esențială pentru înțelegerea persoanei și structurilor relaționale
prin care aceasta ființează și se manifestă activ, prin integrare în sistemul social real. În consecință, diferitele
teorii asupra personalității oferă implicit premisele analizei structurilor psihosociale ale persoanei, precum și ale
mecanismelor de formare și evol uție a relațiilor interpersonale și sociale care circumscriu persoana în cadrul
diferitelor tipuri de structuri sociale. Diversitatea teoriilor asupra personalității, departe de a constitui un
impediment pentru aceste analize, reprezintă o bază adecvată pe ntru abordarea multitudinilor de aspecte și per –
spective ale proceselor și fenomenelor psihosociale implicate la acest nivel al realității sociale. Fiecare teorie

62 oferă o perspectivă distinctă de abordare și înțelegere a personalității ca sistem real și vi rtual de relații, precum
și a raporturilor sale cu structurile psihosociale și socioculturale
Teoriile asupra personalității îndeplinesc multiple funcții în cunoașterea și practica socială:
Evidențiază elementele prin intermediul cărora se individualizează membrii unei colectivități, oferind reperele
cognitive și axiologice necesare autopercepției și cunoașterii de sine, precum și ale percepției, cunoașterii și
comparației interpersonale.
Relevă modalitățile de organizare a însușirilor și trăsăturilor psiho individuale și psihosociale în cadrul
diferitelor tipuri de structuri ale personalității: structuri temperamentale, aptitudinale, caracteriale; structuri
cognitive, afective, conative, motivaționale, relaționale, instrumental acționale etc. Astfel, person alitatea devine
un fenomen coerent și inteligibil, cu deosebite valențe operaționale în planul vieții personale și sociale.
Explicitează mecanismele psihice și psihosociale care stau la baza elaborării comportamentelor, în funcție de
stimulii externi și fa ctorii condiționali interni.
Identifică etapele dinamicii generale a personalității (formare, dezvoltare, involuție), precum și factorii câre
condiționează mutațiile și variațiile care intervin în cadrul acestui proces evolutiv.
Fac posibile predicții asup ra comportamentelor persoanelor aflate în situații determinate, în funcție de
particularitățile individuale și ca racteristicile mediului social în care evoluează; predicția comportamentală
reducând apreciabil anxietatea în cadrul raporturilor interpersona le.
Facilitează cunoașterea și comunicarea interpersonală, oferind astfel premisele optimizării raporturilor umane și
activităților sociale. Totodată, pot fundamenta strategii de perfecționare a omului ca ființă socială și a societății
în ansamblu, în calitatea sa de mediu necesar formării și mani festării personalității umane.
Fiecărei teorii i se poate atașa un model care are capacitatea de a sintetiza și operaționaliza cadrul conceptual și
legic al acesteia, amplificând și consolidând în același timp suportul intuitiv necesar în practica socială.
În continuare, vom prezenta câteva dintre principalele teorii și modele asupra personalității care au cea mai
mare relevanță din perspectiva problematicii specifice psihologiei sociale și a practicii psihosoc iale, ca domeniu
de aplicație al acesteia.
Teoriile psihanalitice asupra personalității.
Una dintre cele mai complexe și fructuoase perspective asupra personalității o întâlnim în cadrul psihanalizei
clasice, fundamentată de S. Freud de -a lungul întregii s ale opere (1900 -1939). În concepția freudiană
personalitatea este văzută ca un sistem dinamic, animat de doi vectori energetici fundamentali ( erosul și
thanatosul ), a cărui evoluție este dată de raportul dintre determinațiile genetice (pulsiunile sexuale – în primul
rând) și cele socio – și ontogenetice (normele morale și culturale care reglează imperativ relațiile umane).
Procesualitatea psihică este polarizată între conștient și inconștient , niveluri funcționale fundamentale ale
aparatului psihic, din a căror relaționare dinamică rezultă întreaga fenomenologie psihică, normală sau
patologică. Personalitatea cuprinde trei subsisteme, sinele , eul și supraeul , ale căror conținuturi și particular ități
structurale și funcționale determină diferențierile atitudinale și comportamentale ale persoanelor. Fiecare
subsistem reflectă într -o formă specifică raporturile dintre infrastructura biologică și suprastructura socială.
Sintetizând, topica freudiană are următoarea configurație :
Supraeul : normele și imperativele morale, religioase, etnice și de relaționare socială, inte rioriorizate în
ontogeneză sub influența părin ților și a mediului social imediat. Își are origi nea în autoritatea parentală, în
idealul admirat și în identificările copilului cu obiectele afecțiunii sale. Normativitate socială devenită con –
strângere interioară.
Eul: instanță care asigură adaptarea echilibrată a existenței individuale la exigențele vieții sociale. Fiind
guvernat de pr incipiul realității, controlează relația conștientă cu lumea exteri oară, în plan intern încercând
compatibilizarea exigențelor supraeului cu imperativele primare ale sinelui, guvernat de principiul plăcerii.
Sinele : rezervorul energiilor și impulsurilor i nstinctuale primare (sexuale, agresive, de autoconservare ș.a.)

63

Modelul psihanalitic freudian scoate în evidență mecanismul psihologic prin care influențele și experiențele
sociale din copilărie sunt interiorizate, devenind structuri operatorii ale pers onalității, în funcție de care vor fi
elaborate multiple seturi atitudinale și comportamentale ale adultului. În acest context, complexele psihice sunt
unele dintre cele mai relevante exemple ale unor astfel de structuri operatorii ale personalității, care rezultă din
jocul factorilor psihoindividuali și psihosociali, așa cum se configurează aceștia în fazele primare ale istoriei
individuale. Supraeu l constituie expresia directă a imperativelor sociale interiorizate în copilărie, pe fondul
unor relații privilegiate, preponderent de natură afectivă, dintre copil, părinți și persoanele semnificative din
mediul său imediat. Devenind cenzorul pulsiunilor i nstinctuale ale sinelui – guvernat ex clusiv de principiul
plăcerii, Supraeul are ca element comun cu acesta faptul că amândouă aparțin trecutului psihologic și
amândouă caută să obțină o satisfacție necondiționată a propriilor tendințe . Eul, ca subsistem funcțional central
al personalității, realizează concilierea și echilibrarea dinamică a forțelor și cerințelor divergente ale sinelui,
supraeului și realității, condiție esențială a adaptării normale a subiectului la mediul social . Alături de eul real
(omu l așa cum este), Freud introduce noțiunea de eu ideal , care desemnează omul așa cum ar trebui să fie,
modelat de o cenzură morală puternică, care să satisfacă esența și valorile superioare ale ființei. În acest context,
sentimentele sociale ar rezulta în u rma unui proces de identificare cu ceilalți membri ai colectivității care au
același eu ideal (84) . Modelul posedă remarcabile valențe explicative atât asupra mecanismelor psihosociale
care stau la baza elaborării comportamentelor sociale, normale sau pat ologice, cât și asupra unei largi
fenomenologii legate de structurarea raporturilor umane în cadrul grupurilor și mulțimilor sociale.
(b) C.G. Jung aduce câteva corecții esențiale concepției psihanalitice freudiene, oferind premisele elaborării
unei noi te orii asupra personalității. Lărgind conținutul noțiunii de libidou ca rezervor energetic fundamental al
personalității, Jung consideră că acesta nu se reduce numai la factorii pulsionați de natură sexuală, aici
incluzându -se și toate tendințele și aspirați ile creatoare ale subiectului. În acest fel, realizarea de sine prin
creație devine principalul factor în explicarea comportamentului individual și de grup, precum și a modalităților
prin care se realizează în plan psihologic acest fapt. Totodată, pentru J ung, alături de inconștientul individual
există o zonă extinsă a inconștientului colectiv, rezervorul experienței ancestrale a speciei, aflată sub forma unor
arhetipuri, imagini cu organizare prototipică și moduri specifice de gândire asupra unor aspecte u niversale ale
experienței umane și rasiale. Structura generală a personalității rezultă din medul cum se focalizează energiile
pulsionale ale inconștientului pe cele două direcții fundamentale: spre lumea exterioară sau spre lumea
interioară, rezultând tip ul de personalitate extravertită sau introvertită (v. tabelu13.1.).
Acest model evidențiază aspecte importante privind atitudinea generalizată a unei persoane față de mediul său și
față de sine însăși, precum și tipul de relații sociale spre care este pred ispusă. Însă, trebuie remarcat faptul că

64 orientarea generalizată a energiilor pulsionale ale libidoului nu are totdeauna un caracter univoc, putând exista
alternanțe în timp între stări de introversiune și extraversiune, după cum una dintre aceste tendințe se poate
manifesta conștient, iar cealaltă inconștient sau subconștient. Contextul social și experiența trăită pot de
asemenea influența aceste orientări de fond ale personalității.

Tabel

Orientarea energiilor
pulsionale. Tipul de personalitate. Caracte ristici
comportamentale.
Spre lumea exterioară
Extravertit: expansivitate, sociabilitate, asumarea
cu ușurință a responsabilităților sociale, activitate
facilă în grup, adaptabilitate la situații noi;
tendința spre superficialitate, datorită mobilității
excesive; preferință pentru mișcare și emoții tari;
optimism, veselie, comunicare facilă; exigență
redusă; tendința spre agresivitate, datorită unui
control redus al sentimentelor; pragmatism și
spirit realist în viață; spontaneitate.
Echilib rat Ambivert: îmbină diferențiat caracteristicile
ambelor tipuri, prin atenuarea manifestărilor
extreme și realizarea unui relativ echilibru între
focalizarea atenției și energiilor atât pe lumea
externă cât și pe cea internă.
Spre lumea interioară Intro vertit: fire închisă, liniștită, rezervată,
distantă, introspectivă, reflexivă,
impresionabilitate, delicatețe afectivă;
adaptabilitate redusă, nesociabilitate, sensibilitate
față de părerile celor din jur (critici sau laude);
evită riscurile, emoțiile tar i sau responsabilitățile
sociale; viață sufletească bogată, exigență,
seriozitate, autocontrol atitudinal, afectiv și
comportamental; spirit teoretic accentuat.

(c) Pe o direcție complementară celor două teorii prezentate anterior, A. Adler dezvoltă o concepție asupra
personalității cu multiple implicații sociale și psihosociale . Teza centrală constă în afirmarea inferiorității
naturale a omului , atât la nivelul speciei cât și la nivel individual, apariția fenomenului de compensare fiind o
modalitate fi rească și imperioasă de depășire a sentimentului de inferioritate . La nivelul speciei, inferioritatea
naturală (față de alte specii) și sentimentul de inferioritate aferent sunt depășite prin constituirea societății
umane, ca formă supremă de compensare ba zată pe organizare și întrajutorare; sentimentul de comuniune apare
spontan ca un factorul esențial al coeziunii și funcționării societății . La nivel individual, sentimentul de
inferioritate naturală a copilului, alături de eventualele privațiuni și senzaț ii de inconfort care duc la apariția
complexului de inferioritate, stau la baza comportamentelor compensative prin care situația conflictuală este
depășită prin performanță și autodepășire (v. 3; 4.).
Complexul de inferioritate , unui dintre elementele cent rale ale concepției adleriene, este expresia obiectivată la
nivelul structurilor psihice a inferiorității naturale și sociale a copilului, precum și a efectelor generate de o
educație inadecvată sau de relații sociale disfuncționale care devalorizează subi ectul în ochii săi și în ai celor
din jur . Complexul de inferioritate, împreună cu sentimentele aferente, generează apariția mecanismelor
compensative necesare realizării unui echilibru psihic și social . Aspirația către putere, către dominarea celor din
jur, sau către orice formă de superioritate reprezintă modalități tipice de compensare .

65

Sentimentul de inferioritate împreună cu cel de comuniune pot determina atât configurarea unor trăsături
generale de caracter (optimism/pesimism, altruism/egoism, toleranță/intoleranță, agresivitate/pasivitate,
temeritate, timiditate, ș.a.), cât și adoptarea unui stil de viață personal, prin care se încearcă depășirea într -un
mod specific a complexului de inferioritate .

Personalitatea ca sistem ene rgetic și pulsional.
O altă serie de teorii consideră personalitatea ca expresia structurată a unor vectori energetici pulsionali și
motivaționali care condiționează în mod esențial elaborarea sistemelor atitudinale și comportamentale ale
persoanei.
(a) Co ncepția lui A.H. Maslow (1968) aparține categoriei teoriilor care consideră personalitatea ca sistem de
actualizare a individului (în sensul lui Aristotel sau Rogers), ceea ce presupune existența unei stări tensionale
orientate spre autoperfecționare și îm plinirea propriului potențial, exprimând tendința „de a deveni tot ceea ce
poți deveni―, în condițiile existenței unor impedimente interne sau externe.
Structura energetică a personalității implică existența unei serii de factori motivaționali structurați ierarhic pe
opt niveluri dispuse piramidal. Factorii aparținând unui nivel nu devin activi decât în măsura în care trebuințele
aparținând nivelurilor anterioare au fost satisfăcute cel puțin parțial. Totodată, satisfacerea unui nivel
motivațional detetmină o restructurare calitativă a factorilor plasați pe un palier inferior, mai ales sub aspectul
modalităților de satisfacere a acestora , dar și sub aspectul ponderii pe care o dețin în cadrul sistemului
motivațional (v. figura 3.4.).
Teoria lui Maslow privi nd structurarea și funcționarea factorilor motivaționali oferă o perspectivă nouă asupra
mecanismelor psihosociale care asigură autorealizarea (actualizarea) în plan individual și social, relaționarea
interpersonală și integrarea eficientă în cadrul grupur ilor.
Astfel, se poate înțelege mecanismul blocării unei relații interpersonale (afective, de comunicare sau influență
etc.) atunci când aceasta presupune un anumit nivel de implicare motivațională, în timp ce trebuințele specifice
unui nivel inferior nu s unt satisfăcute cel puțin parțial. Putem exemplifica cu eșecul unei relații instructiv –
educaționale, care solicită activarea nivelurilor motiva ționale V -VII, în condițiile nesatisfacerii trebuințelor
fundamentale, aparținând nivelurilor I -III. Orice rela ție interpersonală se poate dezvolta numai dacă asigură
condițiile satisfacerii progresive a trebuințelor situate la niveluri din ce în ce mai înalte, după cum integrarea și

66 participarea la viața unui grup va fi cu atât mai intensă cu cât acesta este capab il să asigure actualizarea
membrilor săi, prin satisfacerea trebuințelor superioare: recunoaștere socială, stimă față de sine, armonie între
diferitele dimensiuni ale vieții sale în cadrul grupului ș.a.

Nivel Trebuințe
Motivațional: VIII Concordanță între cunoaștere,
simțire și acțiune – condiție a integrării
personalității și a coerenței
comportamentale.
Satisfacere VII Trebuințe estetice care orientează
comportamentul spre obținerea armoniei,
echilibrului, ordinii și purității.
VI Trebuințe cognitive care exprimă
necesitatea de a înțelege, de a descoperi
și inventa.
V Trebuințe de autorealizare vizând
nevoia de obiectivare și sporire a
potențialului creator personal.
IV Trebuințe relative la Eu : nevoia de
prestigiu, reputație, participare la decizii,
recunoaștere, stimă față de sine ș.a.
III Trebuințe sociale : nevoia de afiliere,
adeziune, identificare cu alții; nevoia de
apartenență la grupuri și la comunitate.

II Trebuințe de securitate : nevoia de
echilibru emoțional, evi tarea primejdiilor,
protecția propriei persoane, asigurarea
condițiilor de viață și muncă.
Restructurare calitativă I Trebuințe fiziologice primare : nevoia
de hrană, adăpost, calitativă odihnă,
relații sexuale etc.

Figura 3.4.

După cum se observă, prin inter mediul acestei teorii se relevă modalitățile prin care un mediu social superior,
capabil să asigure autorealizarea personală la cele mai înalte niveluri motivaționale, determină implicit
„înnobilarea― și rafinarea formelor de satisfacere a unor trebuințe p rimare: de hrană, adăpost, relații sexuale,
securitate personală etc.
(b) Modelul pulsional al personalității elaborat de L. Szondi este funda mentat pe teza existenței a trei sectoare
ale vieții inconștiente (inconștientul individual, familial și colectiv ), aici avându -și sursa patru vectori pulsionali
fundamentali, din a căror dozare și manifestare diferențiată rezultă compor tamentele normale sau patologice ale
oricărui subiect. Pulsiunea este înțeleasă în sens freudian ca „un puseu, înnăscut în organism ul viu, ce tinde a
restabili o stare anterioară―. Fiind determinate genetic, pulsiunile pot fi satisfăcute într -o formă fiziologic
normală, nevrotic -patologică, sublimată sau înalt umanizată.

Tabel

Vectori pulsionali. Factori pulsionali. Tendințe
pulsion ale. Manifestare
specifică.

67 Vectorul S: pulsiuni sexuale.
Factorul h: dragoste față de umanitate sau față de un individ.
Tendințe: h+ dragoste față de indivizi determinali.
h– dragoste față de umanitate.
Factorul s: trebuințe agresive.
Tendințe: s+ agresivitate, sadism.
s– pasivitate, masochism.
Vectorul P: pulsiuni paroxistice.
Factorul e: trebuinla de conduită morală.
Tendințe: e+ tendința de justilie și etică
e– tendința spre rău și răzbunare.
Factorul hy: trebuinla de a se expune, de a fi vizibil.
Tendințe: hy+ exhibilionism, tendința de a se da în spectacol.
hy– tendința de retragere, ascundere.
Vectorul Sch.: pulsiunile Eului.
Factorul k: trebuințe ego -sistolice, de replier e și contraclie a Eului.
Tendințe: k+ tendința de a construi idealuri obiectuale, tendința de posesiune și
introieclie.
k– tendința de devalorizare, renunlare, negalie
Factorul p: trebuințe ego -diastolice, de dilatare a Eului.
Tendințe: p+ tendința de a forma idealuri spirituale.
p– tendința spre proieclii inconștiente.
Vectorul C : pulsiuni de contact.
Factorul d: trebuinla de achiziții obiectuale sau sociale, .
Tendințe: d+ tendința spre schimbare; căutarea noului.
d– tendința spre conservare, perseverare.
Factorul m: trebuințe de asigurare a achiziliilor, sau de detașare de acestea.
Tendințe: m+ tendința de asigurare a vechilor achiziții.
m– detașare, separare de elementele vechi.

Caracterul înnăscut al pulsiunilor și trebuințelor nu exclude în nici un fel rolul pe care îl au factorii Eului, care
se manifestă prin luări de poziție, asumarea de responsabilitate persoană, sau liber arbitru.
Vectorii pulsionali au o structură complexă, fiecare dintre aceștia presupunând existența a doi factori pulsionali
care exprimă trebuințe umane specifice (v. tabelul 3.2.). La rândul lor, factorii au prin origine o structură
multitendentă: în procesul formării, dezvoltării și manifestării personalit ății, „Eul care ia poziție― poate refula,
poate socializa sau poate sublima una sau alta dintre aceste tendințe antagonice, numai una dintre ele putând fi
satisfăcută sub formă nativă. Rezultă astfel o structură pulsională care conține 4 vectori , 8 factor i , 16 tendințe –
din a căror combinație din punct de vedere calitativ și cantitativ rezultă profilul pulsional al persoanei. Prin
interpretarea profilului se pot desprinde aspecte calitative ale integrării sociale și tendințelor sociopate.
Din perspectiva psihologiei sociale, cele mai importante aspecte ale acestei teorii se referă la condițiile
socioculturale și psihosociale care asigură socializarea și sublimarea factorilor pulsionale, precum și la
evidențierea modalităților în care acest fapt are loc. D e asemenea, teoria deschide largi perspective de cercetare
privind influența profilurilor pulsionale asupra relaiților interpersonale și de grup, pe linia similitudinii sau
complementarității acestora, de exemplu.

Personalitatea ca ansamblu de trăsături. O serie de alte teorii consideră personalitatea sub aspectul elementelor
primare care pot fi identificate în structura acesteia prin intermediul analizei observaționale, a testelor și
analizelor factoriale etc. Din această perspectivă, trăsăturile și însuș irile psihice, organizate într -un mod specific
de la persoană la persoană, sunt cele care determină o anumită reacție atitudinală sau comportamentală ,
mediindu -se astfel relația mediu -subiect -comportament.

68 (a) În concepția lui G.VO. Allport, trăsăturile s unt tendințe generale care permit înțelegerea și anticiparea
comportamentului unui individ, fără ca acestea să fie singurii factori care intervin, în elaborarea reacțiilor
comportamentale ca atare ( v. 6.). Trăsăturile, deși de o mare varietate, pot fi cla sificate astfel : 1) trăsături
individuale, specifice unei anumite persoane, care pot fi evidențiate numai prin observarea directă a
comportamentului sau studiul unor documente (scrisori, jurnale, autobiografii ș.a.); 2) trăsături comune ,
aparținând mai mu ltor oameni, care pot fi relevate prin intermediul testelor de personalitate; 3) trăsături
cardinale, fundamentale pentru structurarea personalități cuiva, care influențează aproape toate
comportamentele, acțiunile și atitudinile persoanei, având o mare pu tere de individualizare; în general, acestea
sunt rar întâlnite (cum ar fi, de exemplu, spiritul absolut de plasare în opoziție cu oricare altă părere); 4)
trăsături centrale , definitorii pentru profilul psihologic al unei perso ane și având o pondere impo rtantă în
structurarea comportamentului; o persoană poate fi descrisă cu o suficientă acuratețe folosind un număr relativ
redus de trăsături centrale (5 -10); 5) trăsături secundare , care țin mai degrabă de o anumită conjunctură decât de
structura stabilă a personalității .
Pornind de la teoria dispozițiilor și trăsăturilor de personalitate, se pot elabora tipologii care să faciliteze
descrierea, înțelegerea și optimizarea relațiilor umane, cu mențiunea făcută de Allport conform căreia nici o
teorie trăsătur ilor nu poate fi întemeiată dacă nu ia în considerare și nu explic a variabilitatea conduitei unei
persoane (6, 335). Or, această variabilitate țin nemijlocit de o multitudine de factori: semnificația socioculturală
a stimulului care declanșează comportamen tul, caracteristicile situației sociale în care est plasat subiectul,
experiența anterioară a acestuia, sistemul de valori și norme interiorizate, motivația de fond și cea
circumstanțială etc.
O astfel de tipologie propusă de E. Spranger relevă – în consec ință – nu atât tipuri umane concrete, cât
configurații ideale de trăsături care pot determina orientări valorice tipice ale persoanelor (6, 299). Modelul
teoretic cuprinde șase tipuri de bază, care sunt – după cum remarca autorul -mai curând „scheme de
compresibilitate― implicate în procesul cunoașterii interpersonale.
Tipul teoretic . Valoarea dominantă constă în descoperirea adevărului, scopul său principal fiind acela de a -și
ordona și sistematiza cunoașterea. Este predominant empiric, critic și rațional, evitând judecățile estetice sau
morale, îr favoarea celor strict cognitiv -analitice.
Tipul economic . Este dominat de ideea utilității, satisfacerea trebuințelor materiale fiind pe primul plan.
Interesat fiind de afaceri, producție, comerț și consumul bunu rilor, tinde să ignore dimensiunea estetică a
existenței, mai ales atunci când acesteia îi lipsește componenta comercială.
Tipul estetic. Are ca valoare supremă forma și armonia, experiența empirică fiind judecată în sine, din
perspectiva grației, simetrie i și corespondenței. Atât componentele teoretice cât și cele pragmatice sunt
convertite în experiență estetică, frumosului acordându -i-se implicit și o funcție de adevăr.
Tipul social. Valoarea supremă constă în dragostea de oameni, obiectivată în relații interpersonale pozitive,
filantropie, prietenie și altruism. Pragmatismul, atitudinea teoretică, economică sau politică sunt considerate reci
și inumane, subiectul încercând să se focalizeze pe ideea dragostei față de semeni.
Tipul politic. Este interesat în primul rând de putere, ascendență și control asupra celorlalți, toate activitățile
desfășurate nefiind altceva decât ocazii și pretexte pentru competiție, luptă și posibile surse de obținerea a
superiorității.
Tipul religios . Valoarea supremă este dată de raportarea mistică la tran scendență, experiența de viață fiind o
continuă căutare a unității sale cu Cos mosul, sub semnul divinității.
Relevând principalele modalități de raportare la sine, la ceilalți și la lume, tipologia de mai sus are avantajul de
a permite o evaluare cantitativă pentru câteva dintre dimensiunile personalității, utilizând în acest scop
chestionare de atitudini și de orientare valorică.
(b) Pentru identificarea trăsăturilor de personalitate s -a utilizat cu deosebit succes și metoda analizei factoriale.
Pe această cale, R.B. Cattel a elaborat un model al personalității care cuprinde un set de 16 factori de bază,
fiecare dintre aceștia conținând două trăsături de personalitate, cu diferite grade de intensitate, dispuse în două
registre valorice (Evaluarea factorilor se face prin intermediul chestionarului de personalitate „16 PF― care
cuprinde 187 de întrebări, cu trei variante de răspuns, Remarcăm că cele mai multe dintre aceste trăsături sunt
rezultatul unei condiționări psihosociale, realizată în procesul socializării și integrării sociale

69

Deși se apreciază că teoriile factoriale ignoră în mare măsură rolul factorilor externi în determinarea
comportamentului, modelele și instrumentele aferente acestora au o incontestabilă valoare operațională, cu
utilizare curentă în domeniul diagnosticării disfuncționalităților relaționale, în orientarea școlară și profesională,
psihoterapie socială ș.a.

Personalitatea ca sistem psihosocial. Un model sintetic al personalității trebuie să răspund ă următoarelor criterii
operaționale principale : 1) să integreze selectiv elemente și dimensiuni relevante din cadrul diferitelor teorii
referitoare la domeniul de referință; 2) să prezinte organizarea personalității în plan orizontal și vertical,
respecti v privind coordonarea și subordonarea diferitelor subsisteme ale acesteia ; 3) să evidențieze mecanismul
general de trecere de la particularitățile psiho -individuale ale subiectului la conduitele și relațiile sale
psihosociale, precum și condițiile în care acest proces are loc ; 4) să releve existența proceselor de autoreglare
care au loc atât la nivelul structurilor personalității, cât și la acela al structurilor relaționale prin care subiectul se
inserează în mediul social; 5) să permită înțelegerea dinamic ii generale a personalității și a diferitelor sale
subsisteme structurale și funcționale; 6) în conformitate cu principiile cercetării operaționale, modelul trebuie să
prezinte un caracter multilateral, flexibil și deschis .
Modelul propus mai jos încearcă să răspundă acestor deziderate teoretice și metodologice, luându -se în
considerație următoarele aspecte:

70 (a) Configurația componentelor fiecărui subsistem psihoindividual și a ponderilor diferitelor însușiri psihice în
cadrul structurii generale a personal ității. De exemplu, pentru subsistemul cognitiv se pot avea în vedere: stilul
cognitiv (analitic sau sintetic), tipul dominant de inteligență (socială, verbală, teo retică, concret -aplicativă etc.),
indicele de creativitate și flexibilitate mentală, prod uctivitatea ideatică, coerența logică ș.a. Pentru subsistemul
afectiv: expan sivitatea afectivă, stabilitatea și intensitatea trăirilor emoționale, capacitatea de autocontrol
afectiv. Pentru subsistemul conativ: forța de mobilizare, persistența în efort, f lexibilitatea în decizie etc. (D.
Cristea, 1976).
(b) Modul de organizare a subsistemelor în cadrul personalității și tipologia care rezultă ca urmare a acestui
fapt: tip predominant cerebral, afectiv, voluntar, pulsional etc., sau combinații ale acestora.
(c) Caracteristicile generale ale eului ca nucleu central al personalității con știentă de sine: faza de dezvoltare în
care se află, prevalența uneia dintre formele tipice de manifestare și extensia acestora (eul intim, eul social și eul
public), gradul d e compatibilitate dintre diferitele ipostaze ale eului, valorile structurante ale acestora , motivația
dominantă, gradul conștiinței de sine, profilul imaginii de sine, forța eului, nivelul de aspirație, gradul de
deschidere spre lumea externă, relația gen erală eu -lume (relație egosistolică, de retragere și fixare pe „obiectul
posedat―; sau egodiastolică, expansivă, de luare în stăpânire a noi obiecte), mecanisme de apărare și autoreglare
etc.
(d) Orientarea generală a activității psihosociale: spre lumea e xterioară (extraversiune) sau spre lumea interioară
(introversiune).
(e) Nivelul de socializare: gradul de interiorizate a normelor și modelelor socioculturale, forme de participare la
viața grupurilor, organizațiilor și instituțiilor sociale, extensiunea și calitatea sistemului relațional prin care
există ca subiect social, disfuncționalități de integrare ș.a.
(f) Seturile de statute și roluri sociale, simultane sau succesive, prin care se integrează sistemului sociocultural:
numărul și tipurile de statute asumate, diversitatea și compatibilitate acestora, eventuale conflicte de rol,
calitatea rolurilor jucate în planul istoriei individuale (gradul de "personalizare" a rolurilor), performanța
socială, calitatea de personalitate publică a subiectului și impa ctul asupra mediului social imediat etc.
(g) Sistemul de atitudini, comportamente și acțiuni tipice prin care se obiectivează în plan social: natura
acestora, stabilitatea, focalizarea, compatibilitatea internă și externă, eventuale conflicte între diferit e
componente ale sistemelor mai sus menționate ș.a.
Analizat prin intermediul unei asemenea grile operaționale, conceptul de personalitate își evidențiază multiplele
sale implicații psihosociale, atât în plan teoretic cât și experimental.

71

3. Formarea și evoluția personalității

După cum rezultă din cele prezentate anterior, personalitatea este rezultatul unui proces evolutiv care începe din
primele zile de viață ale copilului, dar care se fundamentează pe anumite structuri biosomatice transmise pe cale
genetică, și deci preexistente în raport cu structurile psihice în curs de formare în ontogeneză. Conform
cunoscutei teze a epistemologiei genetice, în evoluția diferitelor tipuri de structuri biopsihice nu există
începuturi absolute, orice structură supe rioară avându -și infrastructura organic integrată în structurile care o
preced din punct de vedere istoric și calitativ (J. Piaget, 181) .
Formarea și evoluția personalității sunt strâns legate de trei categorii de procese psihosociale și socioculturale
cu caracter complementar: socializarea, integrarea și învățarea socială . Fiecare dintre acestea racordează
individul la un set specific de exigențe ale vieții sociale și de relație și anume:
Socializare a este un proces psihosocial cu caracter interactiv, pri n intermediul căruia se transmit și se asimilează
sisteme de valori, norme, modele socioculturale, atitudini, credințe și concepții, care sunt caracteristice
colectivităților și grupurilor de apartenență. Fiind un proces care are ca elemente funcționale fu ndamentale
comunicarea și influența interpersonală și de grup, socializarea presupune transmiterea, asimilarea,
interiorizarea și exercitarea activă și independentă a unor conținuturi socioculturale care reprezintă principiile
structurante ale unei comunit ăți istoricește constituită. Aceste conținuturi, odată asimilate, constituie premisa
esențială a integrării și coparticipării persoanei la viața socială în termeni de normalitate acceptată; după cum,
nerealizarea acestui deziderat conduce cel mai adesea la marginalizare, dezinserție, respingere socială, anomie
și manifestarea unor atitudini și comportamente deviante sau antisociale.

72 Influențele formative care se exercită asupra subiectului în perioada socializării determină configurarea și
îmbogățirea progr esivă a structurilor personalității, pe fondul unei activități instructiv -educative sistematice și
diferențiate în funcție de vârstă și de aptitudinile personale.
Învățarea socială este o activitate complexă, complementară și indisolubil legată de procesul socializării,
reprezentând totalitatea proceselor psihoindividuale și activităților psihosociale prin intermediul cărora se
asimilează ansamblurile de cunoștințe, norme și modele sociale specifice unei comunități, generând pe această
cale moduri specifice de gândire, simțire și acțiune. Învățarea socială presupune nu numai asimilarea cognitivă a
unor conținuturi de natură socială, ci și interiorizarea acestora, adică realizarea unor complexe de natură
cognitivă, afectivă, axiologică și motivațională, care – odată formate – vor acționa ca factori interni în
determinarea atitudinilor și comportamentelor prosociale. De calitatea și eficiența procesului de învățare va
depinde nemijlocit atât nivelul de socializare și integrare socială a membrilor, cât și coeziun ea și
funcționalitatea generală a comunității căreia aparțin.
Integrarea socială reprezintă modalitatea principală de obiectivare a rezultatelor socializării și învățării sociale.
Integrarea desemnează preluarea, asumarea și exercitarea activă a unui siste m de statute sociale și activității
corespondente, cu obligațiile și drepturile care derivă din acestea, prin aceasta circumscriindu -se calitatea de
persoană a individului. În urma identificării cu valorile, normele și modelele care structurează viața comu nitară,
persoana dezvoltă un sistem complex de relații structurale și funcționale cu alte persoane, cu organizațiile și
instituțiile sociale al căror element activ devine.
Dezvoltarea personalității, corelativ cu evoluția persoanei în plan social, este un proces multistadial care
presupune o continuă relație dinamică între diferențiere și integrare, două aspecte dialectic -complementare ale
oricărui proces evolutiv la nivelul sistemelor complexe (H. Spencer, L. Bertallanffy, J. Piaget ).
Diferențierea presup une dezvoltarea și manifestarea diferită a unor însușiri, funcții sau subsisteme (somatice,
fiziologice, psihice sau psihosociale), obținându -se astfel atât o specializare funcțională a acestora, cât și o mare
varietate a parametrilor calitativi și cantita tivi caracteristici, premisa realizării unui profil unic al personalității
indivizilor și al manifestărilor comportamentale ale acestora.
Integrarea constă în organizarea elementelor și însușirilor în cadrul unor sisteme funcționale complexe care,
odată formate, vor influența elementele constitutive și relațiile dintre ele. În procesul evoluției, orice nouă
însușire este condiționată în mod esențial de structurile deja existente, iar prin integrarea noului element în
ansamblu, acesta suferă la rândul său modificări structurale și funcționale: întregul își pune amprenta asupra
părților sale.
În consecință, dezvoltarea individuală presupune o suită de etape calitativ distincte din punct de vedere al
gradului de dezvoltare atât a infrastructurilor neuropsihic e, cât și a structurilor operatorii de natură psihică și
psihosocială. Caracteristicile prin care se particularizează etapele dezvoltării psihoindividuale pot fi identificate
la toate nivelurile structurale și funcționale ale persoanei: la nivel psihosomat ic; la nivelul structurii și profilului
general al personalității și subsistemelor sale (cognitiv, afectiv, atitudinal, motivațional, comportamental etc.);
la nivelul Eului și imaginii de sine; la nivelul sistemului relațional psihosocial prin care individ ul se manifestă și
se obiectivează în cadrul grupurilor restrânse, de apartenență; la nivelul obligațiilor și drepturilor statutare prin
care individul se integrează sistemului social general, iar comunitatea își reglează raporturile cu membrii săi etc.
Etapele evolutive, identificate la toate tipurile de societăți umane, au următoarea succesiune: copilăria (0 – 11
ani), pubertatea (11 – 15 ani), ado lescența (15 – 18 ani), tinerețea (18 – 25 ani), maturitatea ( 25 – 65 ani),
senectutea (peste 65 ani). În funcție de o serie de factori biologici, climaterici, economici, educaționali și
culturali aceste limite pot varia cu 3 -5 ani, mai ales în ceea ce privește adolescența, tinerețea și maturitatea;
acestea sunt etape definite preponderent pe considerente socioculturale, educaționale și economice, factorii
endogeni de natură biopsihică având o relevanță mult mai redusă, comparativ cu etapele copilăriei, pubertății și
senectuții. Caracteristicile generale ale fiecărei etape pot f sinietizate astfel:
Copilări a (0 – 11 ani): este considerată o etapă care fundamentează și condiționează în mod esențial întreaga
evoluție psihică și psihosocială a perso anei, împărțindu -se în două perioade, preșcolară și școlară, în funcție de
sursa principalilor factori formativi și educaționali sub incidența cărora se struc turează personalitatea copilului
și sistemul său relațional (familia și școala).
Perioada preșcolară (0 – 6 ani):

73 (a) În plan intelectual se formează structurile cognitive senzori -motorii și apoi cele preoperat orii, gândirea
copilului fiind predominant concret -acțională; principala cale de contact cu lumea este aceea a simțurilor și
acțiunilor directe cu obiectele. După cum remarca J. Piaget, în această perioadă gândirea copilului se
caracterizează prin realism naiv, animism și artificialism, distincția dintre realitate și fantezie fiind destul de
relativă, iar percepția cauzalității având un caracter linear, simplist și univoc. Învățarea socială, în formele sale
implicite și intuitive, devine o permanență în cad rul activităților psihice , urmând o evoluție exponențială, pe
măsură ce se dezvoltă funcțiile semiotice ale limbajului și – implicit – clasele logice prin intermediul cărora
copilul se raportează la realitate.
(b) În plan caracterial -relațional se consta tă o slabă capacitate de coordonare, autocontrol și disciplină, acestea
fiind impuse în principal de părinți, mai degrabă prin „condiționare― decât prin „învățare―; activitatea
dominantă este jocul, care trebuie înțeles însă ca o formă specifică de învățar e și exersare socială, în plan
acțional și relațional (182).
(c) În plan afectiv aria câmpului emoțional este restrânsă , atât în ceea ce privește numărul de persoane implicate
(în principal părinții și frații), cât și problematica afectivă, limitată în spe cial la reflectarea emoțională a
propriilor trebuințe biologice, a fricii sau mâniei, precum și a unor puseuri de amor pro priu și agresivitate.
Ecourile relațiilor afective primare vor fi însă foarte pro funde și prelungite, putând marca decisiv structura
generală a personalității adultului de mai târziu; avitaminoza afectivă – de exemplu – poate genera multe
disfuncționalități psihice și comportamentale. Tot în această perioadă își are originea complexul oedipian care –
în concepție psihanalitică – consti tuie nucleul structurant al vieții afective de mai târziu. Odată cu eventualii
frați, apare și sentimentul geloziei, dar și al competiției pentru obținerea favorurilor părinților și a celor din jur.
Se produce o puternică identificare cu părintele de acela și sex, premisă a resorbției complexului oedipian și
configurării propriei personalități.
(d) Începând cu cel de al doilea an de viață începe organizarea și dezvoltarea Eului și a conștiinței de sine ,
proces care va continua după o dinamică proprie, corela tiv cu elaborarea „imaginii de sine―; procesul este
facilitat de socializarea prin intermediul copiilor de aceeași vârstă (parteneri de joc sau de grădiniță).
Perioada școlară (6 – 11 ani):
(a) În plan intelectual se configurează sistemele de operații conc rete re versibile, bazate pe anticipări și
retroacțiuni . Se dezvoltă modalități noi de co ordonare spațială, temporală și cauzală a obiectelor concrete și
reprezentărilor acestora, gândirea devenind din ce în ce mai flexibilă. Învățarea devine activi tatea dominantă,
jocul fiind subordonat acesteia.
(b) Se extinde apreciabil aria relațiilor afective, odată cu lărgirea sistemului relațional al copilului, ca urmare a
integrării în activitatea școlară. Descoperirea grupului ca un nou sistem relațional determin ă o accentuată
decentrare psihosocială, universul familial fiind dublat acum de un altul, mult mai complex și mai greu de
controlat. Spre sfârșitul perioadei (9 – 11 ani) se dezvoltă nevoia unei noi forme de agregare și manifestare
socială, constituite pre ponderent pe criterii de sex, având însă un caracter fluctuant și conjunctural (ceata sau
„banda― de copii, atât de des invocate în literatura de specialitate).
(c) Încep să se contureze primele interese și motive de natură cognitivă și socială, pe fondul interiorizării unor
modele culturale „spectaculare―. Învăță torul sau alte persoane semnificative din noul anturaj devin obiecte de
identifi care pentru copil, premisă pentru configurarea Eului ideal.
(d) Eul, devenit mult mai puternic și mai coerent, găse ște în ceilalți posibilitatea de autovalorizare prin
competiție și comparație interpersonală.
Pubertatea sau „vârsta ingrată― (11 – 15 ani): este etapa al cărui profil este dat, în mare măsură, de maturizarea
funcțiilor sexuale, cu toată suita de consecinț e psihice și psihosociale ce derivă din acest fapt.
(a) în plan intelectual nota dominantă este dată de dezvoltarea sistemului de operații formale, care se pot aplica
nu numai obiectelor concrete ci și ipotezelor și claselor abstracte de „obiecte formale―. În sensul concepției lui
Piaget, se constituie „sisteme de operații asupra operațiilor―, ceea ce permite depășirea realului, odată cu
deschiderea câmpului nelimitat al posibilităților oferite de gândirea logico -matematică.
(b) Transformările fizico -somati ce accentuate, corelativ cu apariția caracterelor sexuale primare și secundare,
determină o stare de neliniște, interes pentru propriul corp, un accentuat narcisism și închidere în sine. Puberul
se zbate între dorința de a rămâne copil, protejat afectiv și material de mediul său, și aspirația de a deveni adult,

74 independent și recunoscut. Contradicția îmbracă frecvent forma unor crize de dezvoltare și de adaptare la
mediu.
(c) Relațiile sociale tind să se restrângă, „ceata― perioadei anterioară spăr gându -se în grupulețe, pentru ca – în
final – să se constituie cupluri de prieteni legați frecvent prin sentimente pătimașe. Modelele de identificare sunt
căutate din ce în ce mai mult în afara familiei și cercului social imediat, ceea ce poate genera un sentiment de
gelozie din partea părinților. Autosegregația pe criterii sexuale atinge punctul culminant, interesul pentru sexul
opus apărând abia spre sfârșitul perioadei.
(d) Eul se circumscrie foarte puternic, determinând frecvent atitudini de intoleranță, exclus ivism, încredere
absolută în propria părere . Nevoia de afir mare a propriului eu poate atinge cote paroxistice, îmbrăcând forma
„revoltei împotriva tuturor‖, negarea și contestarea regulilor și valorilor consacrate. Folosirea agresivității în
cucerirea pro priei independențe este corelată cu un sentiment de incertitudine și angoasă, fapt ce poate induce
comportamente neașteptate: respingerea mediului familial, fuga de acasă, delictul ca formă de sfidare, certuri
violente și relativ nemotivate cu cei din jur etc.
Adolescența sau „criza de originalitate― (15 – 18 ani):
(a) Odată cu maturizarea caracterelor sexuale și a asumării unui „tip social ―, criza specifică perioadei anterioare
este depășită, păstrându -se totuși anumite tendințe ale acesteia, în forme și modalități noi de manifestare.
(b) Se dezvoltă considerabil gândirea abstractă, limbajul și capacitatea de înțelegere a esențelor , paralel cu
dezvoltarea gândirii tehnice, practic -aplicative și a inventivității ca formă de manifestare a propriei personalit ăți.
(c) În plan afectiv are loc o reapropiere față de părinți, încercându -se stabilirea unor noi raporturi, considerate
„mai echitabile―: acceptarea unor re vendicări, egalitate în drepturi, recunoașterea independenței și propriilor
iniția tive ș.a., ceea ce poate genera anumite „conflicte de autoritate―. Se stabilesc relații afective cu parteneri de
sex opus, paralel cu constituirea unor grupuri de prieteni pe baza unor interese și aspirații comune.
Apar frecvente conflicte afective, generate de nevoia pe rsistenței pe vechile relații emoționale din cadrul
familiei, pe de o parte, și nevoia de expansiune afectivă și căutarea de noi parteneri, pe de altă parte. Din acest
punct de vedere adolescența este vârsta romantică a educației afective și intelectuale, lecturile și discuțiile
„filozofice― îmbogățind considerabil universul emoțional și spiritual al adolescentului.
(d) Primele raporturi sexuale determină profunde restructurări ale câmpului afectiv și relațional, cu efecte
imediate asupra unor dimensiuni al e personalității adolescentului. Se deschide astfel o nouă dimensiune a vieții
sociale, cu efecte prelungite în următoarele etape de dezvoltare.
(e) Nevoile de apartenență și recunoaștere socială pot fi foarte puternice, grupurile de apartenență având astf el
capacitatea de a impune atitudini și comportamente specifice prin care caută să se individualizeze prin
diferențiere față de alte grupuri. Deseori, anticonformismul adolescentului nu este altceva decât conformismul
impus de grupul de apartenență sau cel de referință, sau expresia nevoii de originalitate. Nevoia de originalitate
și afirmare de sine intră deseori în conflict cu rigorile impuse de procesul integrării sociale.
(f) Are loc maturizarea sistemului motivațional: interesele, aspirațiile, convinge rile și idealurile căpătă un
caracter coerent și stabil, dar totodată romantic și idealist. Interesele profesionale și științifice devin foarte
puternice, fundamentând alegerea viitoarei profesii și a drumului în viață.
(g) Eul și imaginea de sine sunt put ernic configurate și stabilizate, devenind astfel operatorii de bază prin
intermediul cărora se dezvoltă sistemele relaționale ale adolescentului și tânărului în devenire.
Tinerețea (18 – 25 ani) este perioada finală a îndelungatului proces al socializării, învățării și integrării sociale ,
perioadă marcată prin:
(a) Alegerea profesiei, a nivelului de specializare și a idealului profesional, precum și a modalităților concrete
de realizare a acesto ra.
(b) Alegerea partenerului de viață și alcătuirea unei familii.
(c) Integrarea activă în viața socială, în plan economic, cultural, politic și religios, ceea ce echivalează cu
opțiunea pentru anumite statute și roluri sociale (alegerea drumului în viață ).
(d) Nevoia de originalitate a adolescentului este înlocuită treptat de nevoia de adecvare, recunoaștere și
valorizare socială, prin performanță și creație.
(e) Eul, atingând un nivel ridicat de structurare, are un caracter diastolic, expansiv, orientat spre găsirea
formelor optime de obiectivare socioculturală, familială, relațională și profesională.

75 Maturitatea (25 – 65 ani) este perioada cea mai lungă a vieții biologice și sociale, în care persoana se manifestă
activ ca membru responsabil al familiei ș i societății. Se caracterizează prin:
(a) Atingerea nivelului maxim de specializare, creativitate și performanță profesională și socială, pe fondul unei
mari capacități de efort fizic și intelec tual. Nivelul înalt al flexibilității mentale și capacității de sinteză
facilitează re alizări deosebite în plan intelectual și practic.
(b) Identificarea cu valorile și normele socioculturale care au fundamentat propria ascensiune și recunoaștere
socială, devenind astfel un promotor și apărător activ al acestora; d e aici riscul unui anumit conservatorism și
rezistență la schimbare, mai ales după vârsta de 50 -55 ani.
(c) Consolidarea familiei, odată cu apariția copiilor , paralel cu asumarea rolului de educator , susținător și
îndrumător ai acestora.
(d) O foarte pute rnică nevoie de recunoaștere și obiectivare socială prin performanță , interesele fiind focalizate
pe realizarea unei cariere.
(e) Spre sfârșitul perioadei, datorită efortului îndelungat și stresului acu mulat, a inevitabilului conflict cu noile
generații c are pot fi percepute ca aten tând la pozițiile ocupate "prin munca de o viață", precum și a unor
inexorabile fenomene biologice (andropauza sau menopauza – de exemplu), pot apărea crize specifice, cu
manifestări dintre cele mai neașteptate, înscrise sub fo rmula generică a „nevoii de un nou început―.
Senectutea (peste 65 – 70 ani) este ultima perioadă a vieții biologice și sociale, caracterizată prin anumite forme
de declin și destructurare:
(a) Involuția naturală a funcțiilor intelectuale și a capacităților de efort.
(b) Restrângerea și alterarea progresivă a câmpului relațional și afectiv, pe fondul accentuării sentimentului de
inutilitate și însingurare, mai ales după ieșirea la pensie și pierderea partenerului de viață.
(c) Restrângerea câmpului motivațional, prin diminuarea interesului pentru diferite forme de activitate sau
pentru dezvoltarea de noi relații sociale.
De subliniat faptul că există o mare varietate în manifestările psihosociale caracteristice acestei ultime etape, în
funcție de anu mite particularități biopsihice (ereditare sau dobândite), de nivelul de educație, sau de participarea
la diferite programe sociale de reintegrare a vârstnicilor. Astfel, în societatea modernă se constată o prelungire
spectaculoasă a perioadei active, prec um și o schimbare a profilului psihosocial al vârstnicilor, prin structurarea
unui nou mod de a se raporta la ei înșiși, la ceilalți și la societate în general. Asistența psihosocială are o
importanță majoră în această perioadă.

Eul în structura personali tății
Eul este acea parte centrală a personalității de care suntem imediat conștienți, constituită dintr -un set de structuri
cognitive care organizează funcțiile psihice ale persoanei, generând continuu consistență, pe fondul existenței
conștiinței de sine și de lume. Într -un sens mai exact, eul reprezintă structura centrală a personalității – și
implicit a persoanei – care asigură integrarea dinamică și continuă a informațiilor despre sine și despre lume,
generând astfel sentimentul identității, continuită ții și unității propriei existențe.
În sensul dat de U. Neisser acestei noțiuni, eul trebuie înțeles ca o schemă cognitivă prin intermediul căreia se
procesează informațiile despre sine, despre ceilalți și despre lume, printr -o raportare continuă la concep ția
despre sine. Datorită frecventelor activări, structura eului se remarcă prin stabilitate, coerență și un înalt nivel
de organizare, fără ca aceasta să excludă o anumită dinamică, legată atât de procesul formării și evoluției sale în
ontogeneză, cât și de fluctuațiile conjuncturale ale gradului de priză la realitate și la sine.
Între conștiență, conștiința de sine și eu există o legătură de esență, dar și distincții în ceea ce privește sfera de
cuprindere. După cum remarca H. Ey, eul este forma supremă a ființei noastre conștiente, este conștiința
reflexivă constituită într -un sistem de valori proprii persoanei. Fenomenul conștiinței este însă mai larg decât
zona fenomenologică a eului, care trebuie interpretată ca nucleu al sistemului personalității în c are se realizează
sinteza conștientă a vieții psihice și sociale, focalizată și raportată la propria persoană. Principalele forme
subiective de manifestare ale eului sunt imagine a de sine și conștiința de sine , între care există o relație
dialectică de con diționare și implicare reciprocă.
Eul îndeplinește numeroase funcții în cadrul personalității, dintre care le amintim pe cele mai importante:

76 sintetizează informațiile obținute în urma autopercepției și percepțiilor sociale într -un ansamblu de reprezentări ,
credințe și idei despre sine și despre lume, ceea ce conduce implicit la constituirea imaginii de sine și a imaginii
de altul ;
integrează fluxul informațional curent prin raportarea la propria existență, rezultând astfel continuitatea și
unitatea experi enței persoan ale și a imaginii de sine, istoria persoană fiind rezultatul acestei proces;
generează și focalizează conștiința de sine , ca o zonă centrală a câmpului conștiinței individuale și sociale;
realizează distincția esențială eu -ceilalți \eu-lume ;
mijlocește percepția și înțelegerea altuia , constituindu -se atât ca referențial al percepției sociale, cât și ca
schemă cognitivă generică de înțelegere și interpretare a comportamentului celor din jur și a mediului social
imediat;
vectorizează câmpul existenței sociale , prin raportare la problematica sinelui (cine sunt, ce vreau, ce trebuie să
fac, spre ce tind, ce pot spera etc.);
mediază și reglează sistemul atitudinal și acțional al subiectului , asigurând coerența și orientarea
comportamentului spre scopuri definite în plan individual, familial și social;
indeplinește o complexă funcție motivațională , în principal prin intermediul eului ideal – care configurează
sistemul proiectiv al persoanei, cât și ca urmare a structurării conștiente a câmpulu i motivațional în funcție de
priorități, nivel de aspirație, conjuncturi ș.a.
Structura și formele eului . La o analiză atentă a celor prezentate mai sus, rezultă că eul nu realizează numai o
funcție cognitivă, de percepție și interpretare a fluxului inform ațional prin raportare conștientă la propria
persoană; complementar, și într -o măsură mult mai mare, eul îndeplinește un rol structurant pentru câmpul
existențial și experențial al persoanei, fiind zona în care se elaborează, se orientează și se reglează a titudinile,
conduitele și activitățile prin care subiectul se raportează – voluntar și conștient – la mediul său, la ceilalți și la
sine însuși.
Trecerea de la lumea interioară (predominant autoperceptiv -reflexivă) – la lumea exterioară (predominant activ –
relațională) – presupune existența unor niveluri , forme și straturi distincte ale eului, care se pot prezenta în mai
multe ipostaze, și anume:
(1) O primă distincție conceptuală poate fi făcută între eul somatic , al cărui conținut este dat de totalitatea
informațiilor și reprezentărilor privind propriul corp (fizionomia, date antropometrice, sinestezia, particularități
kinestezice ș.a., și eul psihologic , care se referă la însușirile și structurile psihice prin care persoana se manifestă
ca subiect activ, conștient de sine și de lume.
(2) O a doua distincte poate fi făcută în funcție de conținutul, formele de manifestare și rolurile îndeplinite de eu
în procesul de relaționare a persoanei cu sine însuși și cu mediul social (vezi figura 3.5.). Într -adevăr, p ornind de
la concepția lui K. Lewin privind câmpul psihologic al persoanei, cercetările experimentale au evidențiat
existența a cel puțin trei niveluri distincte de organizare a eului .
Eul intim: reprezintă zona cea mai profundă și mai specifică a structur ilor subiective ale persoanei, cuprinzând
un sistem de valori, sentimente, atitudini, credințe, fapte și informații care au cea mai mare semnificație pentru
istoria individuală. Locul central în cadrul acestei structuri îl ocupă imaginea de sine, aceasta î ndeplinind rolul
de referențial fundamental în configurarea universului existențial și relațional al persoanei. Atitudinile față de
sine, față de ceilalți și față de lume, organizarea și desfășurarea sistemului de relații interpersonale, modul
specific de implicare în gama largă de activități prin intermediul cărora persoana se obiectivează în plan
sociocultural ș.m.a. – toate acestea sunt condiționate în mod esențial de structura eului intim și a imaginii de
sine.
Eul social : cuprinde sistemul de valori, a titudini și idei pe care persoana le împărtășește cu cei din grupurile
sociale cărora le aparține din punct de vedere profesional, religios, etnic, economic sau cultural. La nivelul eului
social se găsesc și acele roluri acceptate și interiorizate, care se găsesc în consonanță cu reperele valorice și
atitudinale specifice eului intim. Prin intermediul eului social persoana se valorizează și se obiectivează în
raporturile interpersonale directe, din cadrul diferitelor grupuri de apartenență (familia, grupul de muncă, grupul
de prieteni etc.).
Eul public : reprezintă zona deschisă a personalității, în care se angajează și se desfășoară relațiile oficiale ale
persoanei. Cuprinde seturi de valori, atitudini și comportamente care derivă nemijlocit din natura rolur ilor și

77 statutelor pe care persoana le deține în calitate de membru activ și responsabil al colectivității: cap de familie,
director de instituție, om politic, educator, militar sau om de afaceri etc.
(3) O a treia distincție se poate face în funcție de ob iectul de referință al eului și instanța psihologică care îl
generează . Astfel, vom distinge: eul subiectiv (concepția despre sine a individului); eul reflectat (imaginea
despre o persoană reflectată de către cei din jur); eul autentic (care se referă la s tructurile psihosociale reale ale
persoanei, spre deosebire de ceea ce apare din jocul de rol, ca urmare a asumării unor „măști―); eul ideal
(modelul spre care aspirăm, constituit într -un factor structurant și motivațional pentru propria personalitate).
Fiecare dintre formele eului poate fi caracterizată printr -un set de indicatori operaționali: faza de evoluție,
gradul de structurare, consistența și coerența internă, compatibilitatea cu celelalte forme ș.a.
Din perspectiva acestei concepții teoretice, eu l ca structură centrală a persoanei posedă o dinamică specifică. În
plan diacronic acest fapt semnifică existența unei succesiuni de etape în formarea și manifestarea structurilor
sale, începând cu eul în formare , specific primilor ani de viață, și terminâ nd cu eul bătrân , specific ultimei
perioade din viață. În plan sincronic dinamica eului se manifestă prin existența unui câmp variabil ca extensiune
, în funcție de zona realității sociale pe care eul o structurează, oferindu -i semnificații derivate din co nfigurația
propriilor caracteristici; acest fapt presupune și manifestarea conjuncturală a unor faze egosistolice sau
egodiastolice ale eului, în funcție de numărul și varietatea „obiectelor sociale― la care se raportează și pe care le
încorporează, resemn ificându -le în plan subiectiv.
Mecanisme de apărare a eului. Indiferent de concepția teoretică din perspectiva căreia interpretăm eul ca
fenomen psihosocial, acesta trebuie înțeles ca o structură centrală care asigură coerența, echilibrul și
funcționalitat ea personalității; în esența sa, este modalitatea principală de elaborare, organizare și control a
conduitei adaptative individuale în raport cu mediul natural și social. Atât dezvoltarea și manifestarea normală a
personalității, cât și toate formele de de structurare psihopatologică sau manifestare deviantă constituie rezultatul
unor perturbări structurale sau funcționale la nivelul eului.
În sens general, prin mecanisme de apărare a eului se înțelege un ansamblu de operații și procese psihice și
psihosocia le care se opun ruperii echilibrului personalității, dezagregării individualității biopsihice și
dezorganizării conduitei adaptative a individului.
Una dintre cele mai complete sistematizări ale tipurilor de complexe este oferită de J.B. Coleman care propu ne
următoarea clasificarea:

Mecanisme de apărare Funcțiuni specifice
Refularea Respingerea și menținerea în inconștient a unor repre –
zentări (gânduri, imagini, amintiri) legate de o pulsi une
(situație pulsională) care, dacă ar fi menținută în conștiință
ar perturba echilibrul psihic.
Regresiunea Retragerea eului la un nivel de dezvoltare mai timpuriu,
sau la un nivel de aspirație mai coborât, implicând răs –
punsuri mai puțin mature și uzuale.
Refuzul realității Protejarea eului de o realitate neplăcută, prin refuzul de a o
percepe.
Raționalizarea Încercarea de a proba că un comportament este „rațio nal‖,
justificabil, dezirabil și acceptabil pentru eu.
Represiunea Înlăturarea gândurilor dureroase sau periculoase din
conștiință.
Repararea răului. Ispăș irea – și astfel neutralizarea – actelor și dorințelor
inacceptabile moral sau rațional.
Fantezia Satisfacerea dorințelor frustrate pe cale imaginară.
Formația Înlăturarea dorințelor periculoase prin exagerarea tipu rilor
de atitudini și comportament opuse și utilizarea acestora ca
„bariere‖ subiective.
Identificarea Creșterea sentimentului valorii prin identificarea cu
persoana sau instituția care posedă prestigiu.

78 „Insularizarea
emoțională― Retragerea emoțională în pasivitate, pentru a proteja răni le
eului.
Introiecția Încorporarea valorilor externe și a etaloanelor în struc tura
eului, înlăturând astfel amenințările și arbitrariul mediului
extern.
Izolarea Scoaterea unei sarcini afective dintr -o situație prejudi –
ciantă, sau segmentarea unor atitu dini incompatibile în
componente logic impermeabile, și deci acceptabile pentru
echilibrul psihic al persoanei.
Proiecția Plasarea blamului și responsabilităților pentru dificul tăți pe
seama altora, sau atribuirea unor dorințe imorale sau
inacceptabile altora.
Deplasarea Descărcarea sentimentelor saturate de ostilitate pe obiecte
mai puțin periculoase decât cele care le -au generat inițial.
Compensația Mascarea slăbiciunii prin accentuarea unei trăsături do rite,
sau acceptarea frustrației într -o zonă p rin suprasa tisfacerea
într-o altă zonă.

După cum se vede din prezentarea de mai sus, mecanismele de apărare se caracterizează printr -o mare
diversitate, modul lor de configurare funcțională ținând atât de tipul și particularitățile personalității, c ât și de
natura situațiilor în care acestea sunt solicitate să se manifeste.

Eul și imaginea de sine
Capacitatea de reflexivitate conștientă specifică eului se manifestă la un moment dat și în raport cu propria
persoană, rezultând astfel un sistem dinamic de cunoștințe, reprezentări, credințe și idei despre sine.
Imaginea de sine reprezintă forma subiectivă prin care luăm cunoștință și ne reprezentăm propria persoană, cu
ansamblul de trăsături, însușiri și relații cu mediul natural și social. Raportul dintre eu și imaginea de sine este
deosebit de complex, implicând atât condiționări reciproce specifice raportului dintre parte și întreg, cât și
retroacțiuni cu funcții reglatorii la nivelul sistemului personalității și al subsistemelor sale. Imaginea de sine se
constituie reflexiv, pe fondul unui sentiment de identitate și continuitate a propriei persoane, trăit preponderent
ca ipostază a prezentului psihologic: „eu sunt, eu fac, eu am ―.
Conținutul imaginii de sine, mai restrâns decât al eului, implică următoarele aspecte principale :
– imaginea despre propriul corp și despre calitățile fizice și psihice de care suntem conștienți ;
-identitatea socială , caracterizată prin nume, vârstă, domiciliu, o anumită familie, profesie, statut economic etc.;
-modul de înțelegere a ceea ce facem, simțim și gândim la un moment dat , prin raportarea la anumite repere
valorice și atitudinale pe care le conștientizăm că fiindu -ne caracteristice;
– reprezentările pe care le avem despre poziția noastră în societate și despre rolurile jucate în situații și
împrejurări de viață relevante ;
– sentimentele față de noi înșine, față de ceilalți și față de evenimentele și situațiile semnificative în care suntem
sau am fost implicați ;
– istoria personală marcată de evenimente se mnificative și unice , care conferă sentimentul continuității și
unității propriei existențe;
– un puternic sentiment al prezentului , în care totul se focalizează pe ideea de eu, aici, acum;
– un "proiect de viață ", caracterizat prin idealuri, scopuri și in terese de viitor, împreuriă cu strategiile de
realizare a acestora;
– sistemul de relații interpersonale semnificative , trecute sau prezente, reale sau virtuale, principale sau
secundare;
– spațiul fizic și psihosocial „personalizat ― (care poartă amprenta opțiunilor, voinței, acțiunilor și personalității
noastre).

79 Fiind în esența sa un fenomen relațional, format la intersecția dintre psihologic și social, imaginea de sine se
elaborează printr -o continuă sinteză între percepția de sine și percepția de altul, procese mediate de modele și
repere axiologice interiorizate în ontogeneză prin socializare și învățare socială . În procesul mai larg de
relaționare socială a persoanei, imaginea de sine îndeplinește următoarele funcții principale : a) Mediază
percepția și cunoașterea interpersonală , datorită calității de referențial în procesul evaluării de sine și a
cunoașterii și evaluării celor din jur. b) Asigură autoreglarea atitudinală și comportamentală în raport cu
valorile, scopurile și idealurile conștient asuma te. c) Mediază raporturile interpersonale , prin jocul complex
dintre eul subiectiv, eul autentic, eul reflectat și eul ideal. d) Condiționează nemijlocit stabilirea nivelului de
aspirație în diferite domenii de activitate, precum și alegerea mijloacelor op time de atingere a acestuia și a
scopurilor propuse. e ) Constituie elementul central în procesul de structurare a „prezentului psihologic ― , inserat
dinamic în lanțul istoriei individuale.
Formarea și evoluția imaginii de sine. Între structura eului și pro filul imaginii de sine există o strânsă
interdependență: imaginea de sine derivă din reflectarea subiectivă, conștientă și sintetică a „eului aflat în
situație―, însă această imagine odată constituită poate influența semnificativ structura și funcționarea eului,
devenind o componentă esențială a acestuia .
Eul reprezintă forma de organizare dinamică a proceselor subiective prin care ne raportăm conștient la lume și
la noi înșine, în timp ce imaginea de sine se referă la chiar reprezentarea noastră despre pro pria persoană . Între
cele două structuri subiective există decalaje de conținut și nivel de dezvoltare, în măsura în care conștiința și
conștiința de sine nu sunt același lucru, pe nici o treaptă de dezvoltare a persoanei. În consecință, deși procesele
de formare și evoluție a eului și imaginii de sine nu coincid, ele se află într -o strânsă interdependență temporală
și calitativă, ambele fiind condiționate de apariția conștiinței de sine, în câmpul mai larg al conștiinței
individuale. Astfel, copilului mic îi lipsește cu desăvârșire conștiința de sine deși este conștient de multe dintre
elementele mediului; adultul le are pe amândouă, dar ele nu sunt identice (G.W. Allport, 6).
În concepția lui W. James, evoluția eului presupune următoarele etape: eul corpor al, care se referă la
conștientizarea propriului corp; eul material , care presupune sistemele de relaționare cu aspectele materiale ale
existenței; eul spiritual , care implică procesele raționale de luare în stăpânire a realității .
Nuanțând această etapiz are, G. Allport identifică șase etape, caracterizate sintetic prin: simțul corporal ,
identitatea de sine , respectul de sine , imaginea de sine , extensiunea eului și efortul personal central (6, 120).
Astfel: (Folosind o metodologie mult mai riguroasă, L'Ecy uer identifică cinci zone calitativ distincte în structura
eului: eul material, eul personal, eul adaptativ, eul social și eul non -eu (v. tabelu13.5.).

Structuri: Substructuri: Categorii: Expresii tipice în
limbaj:
Eul material Eul somatic
trăsături și aspect fizic
condiție fizică sunt cam slab
obosesc ușor; alerg
iute
Eul posesiv posesie materială
"posesia― unor persoane am o bicicletă (casă)
este sora (mama) mea
Eul personal Imaginea
eului aspirații
implicare în activități
sentimente și emoții
gusturi și preferințe
capacități/aptitudini
calități/defecte doresc să devin inginer
fac sport; muncesc
zilnic
iubesc pe X; detest pe
Y
îmi place să citesc
pot să alerg 5000 metri
sunt generos
Identitatea
eului denotări simple
statut și rol
consistența
ideologia
identitate abstractă sunt un tânăr de 30 ani
sunt director (student)
nu prea știu cine sunt
sunt împotriva tiraniei
sunt un om independent

80 Eul adaptativ Valoare de
sine competență
valoare personală
strategii de adaptare sunt cel mai bun la W –
98
sunt cu adevărat onest
când sunt enervat ascult
muzică simfonică
Activitatea
sinelui autonomie
ambivalență
dependență
actualizare
stil de viață pot să fac singur asta!
nu știu ce să urmez!
ascult mereu de șef
simt că mă maturizez
duc o viață echilibrată
Eul Social Preocupări și
activități
sociale
Sexualitate receptivitate
dominare
altruism
referință simplă
experiență erotică îmi place să ascult
opinii
dau ordine ferme
îi ajut pe vecini la
necaz
am o prietenă intimă
iubita mea este
senzuală
Eul non -eu Referință interpersonală
Opinia mea despre mine colegul meu are o vilă
ceilalți cred că sunt
docil

Fiecare dintre aceste dimensiuni capătă configurații specifice în funcție de vârstă, respectiv în funcție de gradul
de maturitate psihosocială a persoanei, ponderea lor putând fi foarte diferită de la o etapă de dezvoltare la alta.
Etapele de dezvoltare a eului sunt următoarele: apariția (0 – 2 ani) ; confirmarea (2 – 5 ani) ; dezvoltarea (5 – 11
ani); diferențierea (11 – 18 ani); eul maturității adulte (18 – 60 ani) ; eul bătrân (peste 60 ani) . În fiecare stadiu de
dezvoltare eul are o structură specifică, i mplicând anumite substructuri, categorii și forme de manifestare în
conduită Însă, indiferent de modelele teoretice adoptate, fiecare evidențiază faptul că eul este o structură
dinamică, a cărei evoluție ține atât de factori naturali (maturizarea neuro -somatică), cât și de integrarea și
învățarea progresivă la care este supus subiectul în cursul vieții sale sociale.

D. Cristea Tratat de psihologie sociala pag. 279 -336

Organizatiile din perspectiva psihosociala
1.Organizatiile ca sisteme psihosociale.
Conservarea si evolutia sistemelor sociale la toate nivelurile si în toate compartimentele vietii comunitare
implica existenta unor structuri functionale care, pe de o poate, sa obiectiveze imperativele axiologice,
normative si teleologice ale institutiilor sociale (politice, economice, juridice, religioase, educationale, culturale)
si, pe de alta poate, sa asigure integrarea si antrenarea persoanelor si grupurilor în activitatile care sa conduca la
realizarea obiectivelor respectivelor institutii. Aceste fun ctii complexe revin organizatiilor, care sunt forme
concrete de interactiune sistematica a membrilor si grupurilor unei comunitati, în vederea realizarii obiectivelor
generale ale institutiilor sociale carora le apartin, sau ale obiectivelor care deriva di n interesele convergente ale
membrilor care le compun.
Definire, caracterizare generala, clasificare
Organizatiile reprezinta una dintre componentele structurale si functionale esentiale ale sistemelor sociale, prin
care se asigura racordarea intereselo r sociale generale cu cele ale diferitelor tipuri de grupuri si persoane . La
nivelul organizatiilor se fixeaza obiectivele concrete prin care se asigura functionarea sistemului social global,
dar care corespund si intereselor membrilor care le compun; aces te interese pot fi materiale sau spirituale,
directe sau indirecte, explicite sau implicite, imediate sau de perspectiva, de natura economica, politica,
educationala, morala, religioasa, culturala, de aparare etc. Totodata, la nivelul respectivelor organiz atii se

81 elaboreaza strategiile care sa asigure realizarea obiectivelor, sistemele de planificare, coordonare si control ale
activitatilor desfasurate, normele care regleaza interactiunile dintre membri si statutul acestora, criteriile de
eficienta si model ele care întruchipeaza valorile promovate de organizatie.
Conceptul de organizatie poate fi abordat si definit din mai multe perspective cu sensuri complementare,
acestea fiind totodata si directiile principale de abordare a oricarui sistem social :
a) dimensiunea logic -principiala , care releva regulile de rationalitate care fundamenteaza activitatile sistematice
ale colectivitatilor umane;
b) dimensiunea functional -procesuala , care reflecta dinamica desfasurarii în timp a sistemului de interactiuni
prin intermediul carora organizatiile se formeaza, se dezvolta si se manifesta activ în viata sociala;
c) dimensiunea structural -obiectuala , care exprima sistemul concret si stabil de interactiuni dintre elemente
ansamblului (persoane, grupuri).
(a) O p rima dimensiune a fenomenului organizational consta dintr -un set de teorii, principii, norme, modele si
reguli care fundamenteaza din punct de vedere logic si formal constituirea si functionarea organizatiilor. Pe
baza acestor principii de rationalitate (s au principii organizationale – într-o alta terminologie) oamenii
interactioneaza într -un mod sistematic si coerent, realizând fixarea, planificarea, coordonarea si finalizarea
activitatilor care sa le asigure existenta materiala si spirituala, individuala si colectiva, în termeni de necesitati
actuale sau de perspectiva. Cadrele formal -principiale ale unei organizatii sunt formulate totdeauna în mod
explicit sub forma de statute, regulamente, norme de functionare s.a., acceptate expres de membrii acesteia;
acceptarea principiilor si normelor organizationale este o conditie de fond a integrarii si participarii la viata si
activitatile aferente unei organizatii, încalcarea acestor reglementari atragând sanctiuni directe sau indirecte.
Principiile generale care fundamenteaza desfasurarea activitatilor de organizare si a celor de realizari eficiente a
obiectivelor constitutive tind sa se structureze ca un domeniu autonom de cunoastere, acela al praxiologiei
organizationale.
(b) Pe o dimensiune complementara, org anizatiile pot fi întelese ca procese psihosociale desfasurate dupa
anumite principii de rationalitate prin care se initiaza; se structureaza si se regleaza relatiile functionale dintre
membrii unor grupuri, în scopul realizarii eficiente a unor obiective comune, devenite obiective ale organizatiei.
Desfasurarea procesuala a interactiunilor pe baza unor reglementari explicite constituie continutul activitatilor
de organizare, prin care se vor configura atât „obiectele sociale― numite organizatii, cât si act ivitatile de fond
prin care acestea îsi vor îndeplini obiectivele constitutive, adica acelea care sunt ratiunea lor de a fi. Organizarea
ca proces reprezinta atât factorul generativ al oricarei structuri organizationale, cât si conditia necesara pentru
functionarea acesteia.
(c) Din perspectiva structural -materiala, organizatiile sunt „obiecte sociale―, adica subsisteme sociale concrete,
compuse dintre -un numar de membri si grupuri care interactioneaza sistematic dupa anumite reguli, în vederea
realizarii în comun a unor obiec tive specifice, care sunt ratiunea lor de a fi. Din aceasta perspectiva, sistemul
social global este compus dintr -un numar de organizatii prin intermediul carora se desfasoara activitatile de
îndeplinire a obiectivelor sociale generale, precum si a celor s pecifice unor grupuri sau categorii sociale. În
acest context, viata sociala apare ca rezultat al interactiunii dinamice dintre persoane, grupuri, organizatiile si
institutii, interactiuni care capata o forma concreta de orientare programatica spre realiza rea unor obiective la
nivelul diferitelor tipuri de organizatii: economice, politice, juridice, educationale, culturale, religioase, sportive,
militare, profesionale, de agrement s.a.
De cele mai multe ori, organizatiile obiectiveaza imperativele i nstitutiilor sociale la nivelul activitatilor
concrete, fara a se confunda însa cu acestea. Astfel, esenta institutiilor sociale este data de un sistem de valori,
norme, reguli si modele socio -culturale care reglementeaza principial diferitele aspecte gene rale ale vietii
sociale ; cea a organizatiilor rezida într -un sistem relational formal, determinat într -un anumit spatiu socio –
istoric, prin care se vizeaza realizarea unor obiective concrete ; în cazul microgrupurilor accentul este pus pe
dimensiunea psihologica a unui sistem de relatii interpersonale prin care persoanele se racordeaza la
problematica macrosociala. Din acest punct de vedere, organizatiile reprezinta un nivel superior de integrare
sociala, prin care se asigura realizarea unor obiective fundamentale ale existentei umane: producerea bunurilor
materiale si spirituale necesare existentei, asigurarea educatiei noilor generatii, protectia individului si a
comunitatii, promovarea unor ideologii laice sau religioase etc. Abordate ca obiecte conc rete ale existentei
sociale, organizatiile ne apar ca un ansamblu de persoane care interactioneaza sistematic, pe baza unor

82 reguli concrete care sa asigure eficienta activitatii comune de atingere obiectivelor propuse . În esenta,
orice organizatie constitu ie un sistem structurat si planificat de interactiuni interpersonale si intergrupale care sa
asigure desfasurarea eficienta a unor activitati, respectiv atingerea unor obiective explicit formulate (25, 397;
220; 228)
Desfasurarea curenta a vieti i sociale presupune integrarea si participarea fiecarei persoane, cvasi -simultan
sau succesiv, la o serie de organizatii, ale caror obiective pot fi: complementare, conjunctive sau disjunctive;
compatibile în diferite grade sau incompatibile; de natura mat eriala (economice – de pilda) sau spirituala
(ideologice, artistice, religioase s.a.). În ceea ce priveste modul de organizare interna, structurarea poate fi
preponderent pe orizontala (ca în cazul organizatiilor civice, ecologice sau profesionale), sau pe verticala (ca în
situatia organizatiilor militare, statale, informationale s.a.). Pe de alta poae, reglementarile interne pot fi foarte
stricte, cu sanctiuni drastice în eventualitatea încalcarii lor (cazul organizatiilor militare, de exemplu), sau laxe,
fara repercusiuni grave pentru devianli (ca în cazul unor organizatii civice, umanitare sau de sprijin reciproc).

Caracterizarea organizatiilor. Din cele expuse anterior, rezulta ca organizatiile sunt sisteme psihosociale care au
anumite caracteristici si trasaturi comune, indiferent de natura lor. Astfel:
(a) Sunt ansambluri umane construite , în care se desfasoara interactiuni sistematice si ordonate, pe baza unui
model interactional explicit (schema de organizare sau organigrama).
(b) Au obiective ex plicit formulate , la care adera toti membrii organizatiei, acestea având un rol constitutiv si de
legitimare atât pentru procesul de structurare interna, cât si pentru activitatea organizatorica aferenta realizarii
respectivelor sarcini.
(c) Dezvolta o st ructura interna care reflecta pozitiile, ierarhiile si relatiile functionale dintre acestea
(organigrama, care poate fi anterioara constituirii organizatiei, sau poate rezulta ca urmare a desfasurarii în timp
a interactiunilor functionale si a activitatilo r specifice).
(d) Prezinta o diferentiere interna a pozitiilor functiilor, atributiilor, rolurilor si activitatilor prin care se
realizeaza diferitele componente a1e obiectivului comun; diferentierea se manifesta atât pe orizontala, în
raporturile de coor donare a partilor, cât si pe verticala, în raporturile de subordonare.
(e) Manifesta o dinamica structurala si functionala , în strânsa legatura cu gradul de realizare a obiectivelor
constitutive, a evolutiei raporturilor interpersonale interne si a raport urilor cu mediul social extern.
(f) Poseda anumite grade de libertate în raport cu starile pe care le poate adopta , atât în plan intern cât – si extern
(autonomie organizationala).
(g) Pastreaza raporturi dinamice cu mediul extern (institutii, alte organ izatii, grupuri sau persoane), pe fondul
unei autonomii organizatorice si functionale relative.
(h) Dezvolta multiple mecanisme de autoreglare , interna si externa, ceea ce le confera calitatea de sisteme
cibernetice adaptative.
Caracteristicile mai sus e numerate constituie totodata directii teoretice si experimentale de abordare si analiza a
organizatiilor; operationalizarea progresiva a conceptelor prezentate poate conduce implicit la elaborarea unei
strategie generale de optimizare a structurilor si act ivitatilor organizationale, cu efecte pozitive asupra întregii
vieti sociale.
Clasificarea organizatiilor. Extrema varietate a tipurilor de organizatii face relativ dificila clasificarea acestora
în categorii distincte. De cele mai multe ori, cazurile rea le vor avea un caracter mixt sau intermediar; categoriile
de mai jos vor constitui mai degraba niste repere generale care vor facilita analizele de caz, singurele care vor
putea evidentia profilul psihosocial real al oricarei structuriorganizatorice. Crite riile de clasificare folosite în
continuare au fost astfel alese încât sa asigure o baza operationala pentru asemenea abordari cazuistice.
(1) Dupa natura obiectivului urmarit, organizatiile pot fi : economice (întreprinderi industriale si comerciale);
financiare (banci, fonduri mutuale sau de investitii); politice (partide, grupuri ideologice militante); religioase
(Biserica rationala, sectele religioase); culturale (uniuni artistice, teatre, asociatii de promovare a valorilor
culturale); educationale (sistemul de scoli, universitati); militare (armata, politia, garzi rationale, grupuri
paramilitare); juridice (judecatorii, tribunale); umanitare ; sportive ; civice ; administrative etc.
(2) În functie de gradul de structurare interna si de modul cum se realiz eaza aceasta, organizatiile pot fi formale
sau informale . Cele formale au un înalt grad de structurare, pe baza unor reglementari stricte provenite de la o
instanta superioara, sau elaborate de chiar organizatorii sistemului. Obiectivele, pozitiile, functi ile, îndatoririle

83 si drepturile membrilor sunt clar stabilite, existând putine grade de libertate în desfasurarea activitatilor si
relatiilor intra si interorganizationale. Organizatiile militare, cele politice sau juridice sunt ilustrative pentru
aceasta categorie. Organizatiile informale au un grad redus de structurare, raporturile si activitatile spontane
prevalând asupra celor reglementate. Flexibilitatea relatiilor interne si externe este mult mai mare, existând mai
multe grade de libertate în evolutia sistemului, fara ca aceasta sa însemne lipsa unei normativitati care sa regleze
diferitele aspecte ale activitatii si vietii de organizatie. Este cazul organizatiilor umanitariste, de sprijin reciproc
sau de loisir. Între dimensiunea formala si cea inform ala exista relatii dialectice de complementaritate: orice
sistem formal dezvolta o componenta informala la nivelul relatiilor interpersonale, în timp ce sistemele
preponderent informale tind sa -si accentueze cu timpul dimensiunile formale.
(3) Dupa direct ia de structurare a raporturile functionale dintre membri, organizatiile pot fi cu o structura
orizontala sau verticala . Primele dezvolta preponderent raporturi de coordonare reciproca (organizatiile civice –
de pilda), în timp ce cele de al doilea au stru cturi ierarhice piramidale, în care fiecare nivel este subordonat
functional celui superior (ca în cazul structurilor administrative economice sau militare).
(4) În functie de relatiile cu mediul social extern, organizatiile pot fi închise sau deschise . In primul caz
obiectivele, reglementarile si normele de functionare sunt elaborate exclusiv în perimetrul organizatiei
respective, selectarea si adeziunea membrilor fiind controlata din interior (serviciile de informatii, de pilda). În
al doilea caz adeziun ea membrilor este libera, depinzând în cea mai mare masura de propria lor initiativa, pe
fondul unor obiective si reglementari care deriva dintr -un spatiu social mai larg decât cel strict organizational
(organizatiile civice, de exemplu). În mod practic, n u exista organizatii absolut închise sau deschise, putându -se
vorbi numai de un anumit grad de deschidere.
(5) Dupa durata de functionare, organizatiile pot fi : temporare , a caror existenta este legata de un anumit
proiect, care odata realizat implica automat desfiintarea respectivei structuri (cazul Fondului Proprietatii de
Stat); permanente , care nu au inclus în proiectul de înfiintare un anumit termen de functionare (s tatul, partidele
politice, sectele religioase s.a.).
(6) Duna gradul de transparenta în ceea ce priveste obiectivele si normele de functionare, organizatiile pot fi
transparente (organizatiile administrative sau cele civice, de exemplu), semitransparente (serviciile de
informatii, unele secte religioase) sau oculte , (Masoneria, de pilda).
(7) În functie de temeiurile pentru care oamenii accepta legitimitatea autoritatii în cadrul diferitelor sisteme
sociale , M. Weber identifica trei tipuri fundamentale de organizatii : a) organizatia orientata pe lider , în care
exercitarea autoritatii se bazeaza pe calitatile personale ale liderului (trasaturi deosebite ale personalitatii sale,
carisma, inteligenta sociala, intuitie, capacitatea de decizie spontana, experie nta s.a.); b) organizatia patriarhala ,
în care autoritatea este acceptata în virtutea traditiei si datinilor unanim acceptate de membri unei colectivitati
(rangul, pozitia sociala, relatiile de rudenie si cutuma sunt criteriile pe baza carora se instituie sistemul de
autoritate organizationala); c) organizatia birocratica , bazata pe un sistem de autoritate rational -legala în care
regulile, normele si criteriile de functionare sunt riguros si explicit formulate, vizând prioritar eficienta
activitatii într -un cadru social determinat si legiferat prin norme specifice de functionare.
(8) Mai pot fi folosite si alte criterii cum sunt : relatia de dependenta fata de alte structuri organizatorice
(organizatii autonome sau dependente ); raportul cu sistemul legislat iv al tarii unde functioneaza (organizatii
legale sau ilegale); gradul de marime (mici, pâna la 100 de membri; mijlocii, între 100 si 1000 membri; mari,
peste 1000 de membri); pozitia în cadrul unui ansamblu organizational (primare, sau „de baza―; secundar e, sau
supraordonate) etc. Identificarea tipului de organizatie prezinta o importanta deosebita în desfasurarea unor
studii de caz, în masura în care fenomenologia psihosociala subiacenta functionarii acestor sisteme este puternic
influentata de caracteris ticile care deriva dintr -o anumita tipologie.
Conceptii teoretice privind natura organizatiilor
Problematica organizatiilor, mai ales în ceea ce priveste natura, structura, functiile si fenomenologia
psihosociala subiacenta, poate fi abordata numai dintr -o perspectiva interdisciplinara, constituind un interes
major pentru multe stiinte umaniste actuale: psihologia sociala, politologia, sociologia, economia politica,
stiintele administrative s.a. Astfel, psihosociologia organizationala se constituie ca o s tiinta cu caracter
interdisciplinar, care studiaza cu instrumente teoretice si experimentale complementare întreaga problematica a
organizatiilor sociale, indiferent de natura acestora. Toate dezvoltarile teoretice în acest perimetru sunt
conditionate de c âteva teme centrale, de a caror rezolvare va depinde în mod semnificativ întreaga practica

84 organizationala si anume: natura comportamentului uman, rolul rationalitatii si a motivatiei în structurarea
comportamentului organizational si influenta pe care med iul organizational o exercita în plan psihoindividual si
psihosocial.
Teoriile rationalitatii omnisciente. Într -o conceptie clasica asupra organizatiilor, dezvoltata în special de scoala
anglo -saxona (Taylor, Gulick, Fayol s.a. ), comportamentul uman într -un cadru organizational este considerat
strict rational, urmarind consecvent, pe criterii riguros logice, optimizarea câstigurilor materiale. Omul este
vazut în primul rând ca homo economcus. Premisele fundamentale ale acestei conceptii sunt urmatoarele: a)
membrii organizatiilor detin toate informatiile necesare si poseda o capacitate nelimitata de prelucrare a lor; b)
cauta solutiile optime, printr -o selectie logica optiunior posiblle; c) au o idee clara asupra preferintelor lor
(motivatiilor) lor consid erate ca fiind clare, stabile coerente si ierarhizate (25, 403). O asemenea viziune asupra
comportamentului organizational a stat la baza conceptiei tayloriste asupra întreprinderilor industriale, în care
maximizarea performantelor – si deci a câstigurilor – era obtinuta printr -o accentuata diviziune a muncii,
corelata cu o structurare functionala a relatiilor pe criterii de stricta rationalitate. În faza dezvoltarii intensive a
industrialismului, aceasta conceptie a contribuit semnificativ la impunerea une i viziuni coerente asupra
organizatiilor economico -productive.
Ulterior, pornind de la aceasta viziune teoretica asupra organizatiilor, au fost formulate o serie de principii
organizatorice care sa conduca la o eficienta maxima în realizarea obie ctivelor propuse. Astfel, în conceptia lui
Fr.W. Taylor, aceste principii trebuie sa fundamenteze întreaga activitate a organizatiilor economico -industriale,
putând fi formulate astfel: 1) diviziunea riguroasa a muncii, atât la nivelul conducerii cât si la acela al
personalului de executie; 2) analiza tehnometrica a activitatilor, implicând studiul miscarilor, înregistrarea
timpilor necesari efectuarii acestora si proiectarea modalitatilor optime de realizare; 3) selectia stiintifica a
personalului, paralel cu un proces continuu .de instruire si formare profesionala pe locuri de munca strict
determinate; 4) stimularea psihologica a personalului în vederea „apropierii" acestuia de principiile stiintifice de
organizare a activitatii (consideratie si amabilitat e fata de personal, exprimarea libera a opiniilor, recompense în
functie de performante etc.). Continuând si dezvoltând conceptia taylorista asupra organizatiilor, H. Fayol
formuleaza principiile organizarii conducerii în raport cu anumite criterii: divizi unea muncii, disciplina,
realizarea unitatii de comanda si a celei de directie, subordonarea interesului individual celui general, raportul
dintre centralizare si descentralizare, motivarea personalului prin remunerare, asigurarea stabilitatii
personalului , respectarea regulilor de echitate, stimularea initiativei individuale, dezvoltarea coeziunii interne
s.a.
Numeroase observatii empirice vin sa amendeze aceasta conceptie asupra rationalitatii omnisciente care ar
fundamenta univoc comportamentul organizational. Astfel, dupa cum remarcau March si Simon, orice alegere
este limitata de doua mari constrâng eri: a) informatia unui decident este cel mai adesea incompleta si prelucrata
fragmentar, din lipsa de timp, carente de gândire sau de imaginatie, presiunea împrejurarilor etc.; b) optimizarea
solutiilor nu este posibila datorita complexitatii situatiilor concrete si multitudinii analizelor pe care le
presupune acest fapt, corelativ cu limitele operationale ale intelectului uman. În acest context, decidentul
opteaza pentru o solutie acceptabila pentru un anumit context, solutie fundamentata pe o rationalita te limitata.
Însa, dupa cum se observa, aceasta corectie conceptuala nu afecteaza în mod sensibil teza motivatiei
unidimensionale a comportamentului organizational: optimizarea eficientei economice, respectiv maximizarea
câstigului material, prin intermedi ul unor decizii în a caror fundamentare ratiunea, mai mult sau mai putin
limitata, detine rolul principal.
Cercetarile si actiunile experimentale impun însa o noua abordare a notiunii de motivatie în context
organizational. Una dintre cele mai cel ebre cercetari de acest gen, prin care s -a evidentiat complexitatea
comportamentului uman si a suporturilor motivationale ale acestuia, a fost desfasurata de catre G.E. Mayo si F.
Roethlisberger în cadrul uzinelor de aparatura electrica „Western Electric― de la Hawthorne (25, 401; 220, 41).
Obiectivul initial al cercetarii a constat în determinarea influentei unor factori materiali (conditiile de iluminare)
asupra productivitatii muncitorilor, ipotezele de baza derivând din conceptia clasica asupra rational itatii
comportamentului organizational. Însa, rezultatele obtinute au contrazis în mod flagrant aceste ipoteze,
impunând o redirectionare a cercetarilor. În consecinta, în faza a doua a cercetarilor, în cadrul unui atelier de
asamblare s -au introdus în stu diu o serie de noi variabile legate de participarea muncitorilor la actul de decizie
privind organizarea activitatii, timpul de odihna, conditiile de remunerare s.a; restul atelierelor a constituit

85 grupul martor. S -a înregistrat influenta acestor factori a supra productivitatii, climatului psihosocial, relatiilor
interpersonale, gradului de motivare si de satisfactie personala, gradul de conflictualitate s.a., rezultatele fiind
comparate cu cele obtinute în cadrul atelierelor care lucrau dupa modelul traditi onal (grupurile martor). O prima
concluzie a acestor constatari evidentiaza existenta unei motivatii complexe, preponderent de ordin psihosocial,
care influenta direct productivitatea muncii. Factorii socioafectivi, cei de relationare si recunoastere socia la s-au
dovedit mai importanti chiar decât cei legali de câstigul material în determinarea comportamentului
organizational. În consecinta, modelul traditional care fundamenta functionarea organizatiilor a trebuit sa fie
puternic amendat, prin luarea în con siderare a unui sistem motivational multidimensional, dinamic si complex,
care intervine nemijlocit în structurarea comportamentului si desfasurarea activitatii performantiale: Cresterea
productivitatii nu este legata univoc de remuneratie, sentimentele si atitudinile membrilor având o importanta
considerabila în constituirea sistemului motivational individual si de grup. O a doua concluzie se refera la
necesitatea luarii în considerare a grupurilor, si nu a membrilor izolati. În conditiile activitatii în c omun
intervine o complexa fenomenologie psihosociala care determina aparitia unei entitati functionale noi:
microgrupul social. Apar sentimente, atitudini si motivatii de grup, cu o structura mult mai complexa, care nu
reprezinta expresia însumarii respect ivilor factori individuali; este vorba de o sinteza si o restructurare a
acestora, pe coordonate psihoindividuale si psihosociale noi.
Teoriile motivationale. Rezultatele neasteptate (pentru acea vreme) ale experimentului de la Hawthorne au
determinat apa ritia unei noi directii teoretice în abordarea problematicii organizatiilor, în care accentul a fost
deplasat asupra relatiilor umane dintre membri si asupra motivatiei complexe a acestora. , Integrând tezele
teoriei motivationale a lui Maslow, noua orient are considera ca organizatiile constituie cadrul si necesar în care
pot si sunt satisfacute o serie de trebuinte psihologice fundamentale, dintre care cele mai multe au un accentuat
caracter psiho -relational; nevoia de afiliere si integrare sociala, nevoia de recunoastere, de prestigiu si de
participare la decizii, nevoia de comunicare pozitiva s.a. În cadrul acestui complex sistem motivational,
trebuintele materiale nu reprezinta decât unul dintre elemente, important – fara îndoiala, dar a carui semnificat ie
psihologica este determinata în mare masura de gradul mod satisfacere a celorlalte trebuinte mentionate mai sus.
Astfel, conceptul clasic al lui homo economicus, motivat unidimensional de interese materiale este înlocuit cu
acela de om complex, motivat multidimensional, în care contextul relational oferit de organizatie e si climatul
psihosocial interior resemnifica toate aspectele vietii si activitatii din cadrul acesteia.
Noua orientare teoretica, fundamentata de o serie de cercetatori care au preluat sugestiile studiilor lui Mayo
(Argyris, McGregor, Likert, Crozier s.a.), a cunoscut apogeul în perioada anilor '60, cu rezultate deosebite în
optimizarea raporturilor umane din cadrul organizatiilor, a eficientizarii actului de conducere sau a atenuarii
starilor conflictuale. Însa, dupa cum remarca E. Friedberg, daca în planul activitatilor practice de optimizare a
performantelor organizatiilor s -au obtinut rezultate deosebite, în plan conceptual rezultatele au fost
dezamagitoare, datorita psihologizarii e xcesive a unei realitati care s -a dovedit mult mai complexa. Astfel, din
perspectiva acestei conceptii, nu se putea explica faptul ca, în anumite situatii, desi se asigurau conditii optime
de confort psihic si satisfactii materiale, eficienta nu urma aceea si linie, putând chiar sa scada semnificativ, ceea
ce sugereaza prezenta si a altor factori, ignorati pâna atunci.
Abordarile psihologice ale organizatiilor si -au dovedit limitele în explicarea unor fenomene complexe din
cadrul acestora: atenuarea fortei motivationale a unor factori pentru a caror satisfacere s -au întrunit toate
conditiile, aparitia, evolutia si rezolvarea conflictelor intra – si inter -organizationale, reformularea obiectivelor
organizatiilor fara o legatura vizibila cu structurile m otivationale individuale si de grup, constituirea si evolutia
sistemelor de putere, control si decizie din cadrul organizatiilor etc. Aceste carente explicative au impus noi
abordari teoretice si experimentale, pe care le vom prezenta în continuare.
Teori ile psihosociologice. Primele conceptii teoretice asupra organizatiilor considerau aceste structuri sociale ca
având un caracter coerent, rational si puternic integrator în raport cu membrii sai. Agregarea si coordonarea
comportamentelor membrilor se facea într-o stricta concordanta cu scopurile organizatiei, predeterminate si
stabile pe termen lung. Într -o asemenea viziune instrumentala, integrarea la nivelul organizatiei era asigurata
prin scopurile sale rationale si precis delimitate, optiunile membrilor manifestându -se cel mult în ceea ce
priveste strategiile particulare folosite în desfasurarea unor activitati si în modul cum reuseau sa -si satisfaca
trebuintele particulare si de grup pe fondul unei activitati coerente, orientata univoc pe criterii ratio nale si
nonconflictuale. Într -o a doua etapa, evidentierea influentei factorilor motivationali si relationali asupra

86 desfasurarii activitatii, precum si a posibilelor disfunctionalitati pe care acestia le pot induce în coerenta si
rationalitatea ansamblulu i organizational a constituit o prima mutatie majora în modul de întelegere a dinamicii
acestor sisteme. Într -o a treia etapa a evolutiei teoretice, o serie de cercetatori au evidentiat caracterul
contradictoriu al coerentei interioare a organizatiilor, co nflictualitatea potentiala dintre obiectivele generale si
cele particulare sau de grup, precum si dinamica pe care o suporta chiar scopurile constitutive ale organizatiilor,
pe tot parcursul constituirii si functionari acestora (25, 402). Fara sa aiba un c aracter unitar, teoriile din aceasta
ultima categorie prezinta câteva trasaturi comune:
a) relativizeaza coerenta interioara a organizatiilor si importanta obiectivelor formale asupra integrarii
membrilor sai;
b) evidentiaza multitudinea factorilor motiv ationali individuali, de grup si socioculturali care actioneaza cel mai
adesea contradictoriu asupra desiasurarii activitatilor si vietii organizatiilor, influentând astfel realizarea
obiectivelor constitutive;
c) releva existenta unei game largi de facto ri psihosociali care actioneaza la nivelul organizatiilor (disonanta
cognitiva, schimburile sociale, conflictualitatea ca stare potentiala, influenta informalului asupra formalului,
climatul social si economic extraorganizational etc.);
d) accentueaza imp ortanta raporturilor interumane pozitive si a coezivitatii grupurilor care compun organizatiile
(ipostaziaza importanta relatiilor suportive în conditionarea performantei); e) considera organizatiile ca sisteme
dinamice complexe, implicând numeroase mecani sme de autoreglare interna si externa, considerate a fi
preponderent de natura psihologica si psihosociala.
Din aceasta perspectiva teoretica, organizatiile trebuie interpretate ca sisteme neunivoce, în care fenomenologia
psihosociala subiacenta function arii acestora este uneori mai Importanta decât valoarea structuranta a
obiectivelor formale, cu valoare initial constitutiva. Imperativele functionale de supravietuire si adaptare la un
mediu social dinamic si fluid, crearea unui adevarat univers de schimb uri sociale si interese conflictuale,
aparitia diferitelor tipuri de rationalitati neconvergente, dezvoltarea unor actiuni si strategii de preluare si
exercitare a puterii de catre persoane si grupuri, aparitia unor tendinte de autonomizare a unor comparti mente
functionale, manifestarea unor raporturi concurentiale sau virtual -conflictuale cu alte organizati s.m.a., fac din
organizatii universuri psihosociale mult mai complexe decât sugerau teoriile ratioanalitatii sau ale motivatiei
lineare. Pornind de la aceste constatari, Cohen apreciaza ca organizatiile prezinta numeroase trasaturi de
„anarhii organizate―, ceea ce sugereaza netransparenta în raport cu obiectivele urmarite în mod explicit sau
latent, conflictualitatea virtuala dintre elementele componente , dezvoltarea unor relatii de schimb social, de
putere si de influenta, imprevizibile din perspectiva obiectivelor formale sau declarate ale unei organizatii.
O asemenea viziune teoretica asupra organizatiilor integreaza elemente importante din teoria schimbului
(Kelly, Thibaut, Emerson s.a.), a disonanlei cognitive (Festinger), a conflictualitalii virtuale din cadrul
sistemelor sociale (Burns, Georgiou, Zan) sau -mai recent – din teoria sistemelor cu legaturi slabe si teoria
jocurilor, în care evolutiile au un caracter neliniar, emergent, conflictual si imprevizibil. Organizatiile nu mai
pot fi întelese ca sisteme transparente si univoce în raport cu obiectivele declarate ale functionarii lor:
organizatiile, dar si obiectivele initiale pot capat a atribute noi, se pot restructura sau reorienta, ca rezultat
nemijlocit al chiar functionarii lor si al relationarii dinamice cu mediul natural si social.
Sintetizând aceste noi caracteristici, organizatiile au fost definite de Crozier si Friedb erg ca o retea
structurata pe raporturi de putere si de dependenta, prin care persoanele sau grupurile negociaza schimbul de
comportamente de care are nevoie fiecare pentru apararea intereselor si pentru a -si duce la îndeplinire sarcinile
si obiectivele, i ndiferent de cât de vagi sau intuitive ar fi acestea.
Teoriile sistemice si sociologice. Complementar orientarilor centrate pe relatiile interpersonale si de grup,
sau pe dimensiunea motivationala a comportamentelor organizationale, au început sa fie dezvoltate si abordari
în care accentul era pus asupra aspectelor sociologice si macrosistetriice ale organizatiilor Astfel, s -a constatat
ca eficienta activitatilor din cadrul organizatiilor este conditionata în mod semnificativ si de o serie de alti
factori cu caracter sistemic: relatiile interorganizationale relatiile organizatie -mediul natural si sociocultural;
raporturile dintre natura activitatilor interne si a obiectivelor urmarite, pe de o parte, si tehnologiile folosite, pe
de alta partea stru ctura interna a organizatiilor; distributia fluxurilor informationale; conditionarile economice,
politice, juridice si culturale asupra structurii si dinamicii organizationale s.a. Aceste noi conditionari, relevate
prin numeroase cercetari experimentale si observatii practice impun o noua viziune asupra naturii organizatiilor

87 si asupra mecanismelor psihosociale care le asigura functionarea si dezvoltarea. Printre cei mai importanti
promotori ai acestei orientari amintim: J. Woodward, Ph. Selznick, T. Burns, J.D. Thomson, G.M. Stalker, J.B.
Ritchie, P. Lawrence, J. Lorsch s.a. (220, 63).
Sintetizând cele expuse mai sus, orientarile sociologice evidentiaza o noua dimensiune a fenomenelor
organizationale, în care nivelul dezvoltarii tehnologice, rela tiile cu mediul extern si coerenta structurilor interne
se afla într -o strânsa interdependenta, evidentiindu -se astfel caracterul sistemic, complex si deschis al
organizatiilor. Interactiunea dintre aceste categorii de factori determina profilul real al un ei organizatii si
dinamica acesteia.
Pe baza acestor orientari teoretice complementare, organizatiile ne apar ca unele dintre cele mai complexe
sisteme sociale, a caror abordare trebuie sa aiba în mod necesar un caracter interdisciplinar si mult idimensional .

Influente specifice
asupra organizatiilor

-Socioculturale

-Politice

-Institutionale, organizationale

-Economice

-Juridice

-Tehnologice

Organizatia si dimensiunile sale

-organizarea ca process
-structura si functiile
interne si externe
-dinamica interna si
interorganizationala
-performanta
-relatiile umane
(grupale si interpersonale)
-folosirea tehnologiilor
-relatiile cu mediul natural si
social
-evolutia generala
Discipline stiintifice
implicate
-Antropologia culturala

-Politologia

-Sociologia
psihosociologia

-Economia politica

-Jurisprudenta

-Stiintele applicative

-Ecologia

-Ambientale

Dimensiunile psihologice, psihosociologice si sociol ogice, cele structurale si functionale, tehnologice si
informationale, sau cele care tin de relatiile cu mediul si cu alte sisteme sociale interactioneaza în mod necesar,
din configurarea acestor influente rezultând profilul care particularizeaza o anumita organizatie. Strategiile d e
optimizare a activitatii organizatiilor trebuie sa porneasca de la evidentierea acestor influente specific
configurate, neexistând solutii valabile pentru toate situatiile si pentru toate tipurile de organizatii.
Prin evidentierea acestor multiple conex iuni, abordarea inter – si multidisciplinara a problematicii
organizationale se impune cu necesitate. În prezent, iara sa existe o teorie unitara asupra organizatiilor, aceasta
viziune sistemic -interactionista se impune tot mai puternic, constituind baza ce lor mai recente cercetari în acest
domeniu al stiintelor sociale, cu aplicatii practice imediate în diferite domenii de activitate.
Functiile psihosociale ale organizatiilor
Functionarea sistemului social global presupune interactiunea dinamica dintre co mponentele sale (institutii,
organizatii, grupuri si persoane), pe fondul unei diferentieri structurale si functionale a acestora. Astfel, în timp
ce la nivelul institutiilor se obiectiveaza experienta social -istorica a comunitatii, sub forma de valori, pr incipii,
norme si modele generale de actiune, organizatiile operationalizeaza aceste elemente cu caracter general, sub
forma unor obiective particulare, strategii de actiune concreta si modele de relationare interpersonala,
intragrupala si intergrupala, a stfel încât problematica generala a unei comunitati, cu inevitabilul sau caracter
abstract si impersonal, sa se racordeze la problematica psihologica si psihosociala a grupurilor si persoanelor
care evolueaza într -un spatiu natural si social concret.
Particularitatile si evolutiile unor situatii psihosociale concrete nu pot fi surprinse si operationalizate la
nivel institutional aceasta functie revenind diferitelor tipuri de organizatii. Pe de alta parte, imperativele vietii

88 concrete, cele care rezu lta din jocul circumstantelor si evolutiilor istorice, nu pot fi translate si integrate direct în
problematica generala a institutiilor sociale, fiind necesara actiunea mediatoare a organizatiilor. Acestea, prin
caracterul lor inertial, reglator si pondera tor selecteaza acele aspecte importante, stabile si semnificative pentru
viata comunitara, pentru ca în final sa le racordeze si integreze planului axiologic -normativ al institutiilor
sociale aferente. În calitatea lor de principala componenta a sistemului social global, dar si de veriga de legatura
dintre macrosocial si microsocial, organizatiile îndeplinesc multiple functii sociale si psihosociale, structurate
pe mai multe niveluri .
(1) În plan macrosocial , organizatiile operationalizeaza si asigura înde plinirea obiectivelor generale ale unei
societati care evolueaza în conditii naturale si istorice determinate; aceste obiective tin de asigurarea conditiilor
materiale si spirituale necesare supravietuirii si evolutiei societatii, conservarea si promovarea valorilor
socioculturale, impunerea normelor si modelelor prin care se regleaza raporturile generale din cadrul
comunitatii respective etc.
(2) În plan microsocial , organizatiile asigura conditiile formarii si integrarii sociale a membrilor societatii,
oferind atât un sistem coerent de valori, norme si modele si repere existentiale, cât si conditiile necesare
integrarii, participarii si afirmarii individuale la viata sociala, pe fondul satisfacerii diferentiate a trebuintelor
psihoindividuale (materiale s i spirituale, de securitate si recunoastere sociala, de manifestare creatoare a
propriei personalitati s.a.). În acest plan, organizatiile joaca un rol considerabil în formarea eului ideal si
sistemului aspirational al membrilor societatii.
(3) În plan in tern, organizatiile racordeaza bilateral si dinamic imperativele generale ale societatii,
particularizate si obiectivate în sarcini concrete de activitate, cu cerintele si trebuintele psihoindividuale si de
grup ale membrilor organizatiilor respective. Îns a, paralel cu îndeplinirea acestor functii derivate din
imperativele sociale si trebuintele psihoindividuale si de grup, organizatiile dezvolta pe parcursul functionarii
lor si anumite functii specifice de autoconservare, mentinerea limitelor si dezvoltare . Aceste functii pot avea un
caracter explicit sau implicit, principal sau secundar, activ sau pasiv; se pot realiza simultan sau succesiv, sau
pot capata un caracter activ numai în anumite situa ii sau faze din evolutia organizatiilor respective.
Între planul institutional si cel organizational al sistemelor sociale exista interdependente si intricari foarte
profunde, ceea ce – deseori – face dificila identificarea si analiza separata a acestora. Astfel, referindu -ne la
institutiile de drept ale u nei tari, aici vom gasi formulate la modul general acele principii si norme de
convietuire care au rezultat din experienta social istorica a comunitatii respective. Însa, aceste principii generale
privind ceea ce este drept sau nedrept, permis sau interzis , corect sau incorect într -un anumit spatiu al vietii
sociale concrete, devin operationale numai în urma aparitiei unor organizatii specifice: sistemul judecatoresc,
parchetele civile si militare, ministerul afacerilor interne, ministerul public etc. Acest ea îsi au ratiunea de a fi în
principiile si normele formulate la nivel institutional, în cazul de fata, sistemul legislativ.
Însa organizarea si functionarea lor se face tinând cont de doua categorii de exigente:
a) posibilitatile reale de ordin materia l, profesional si administrativ de a operationaliza formularile legislative cu
caracter general în acte concrete de justitie, adaptate la o varietate infinita de situatii sociale;
b) particularitatile psihoindividuale, psihosociale si socioculturale ale m embrilor organizatiilor, particularitati
care vor determina o anumita „fenomenologie organizationala" de natura sa influenteze nemijlocit îndeplinirea
obiectivelor constitutive. Odata constituite organizatiile amintite, ele vor functiona atât în sensul rea lizarii
obiectivelor institutionale specifice (aplicarea normelor de drept si sanctionarea încalcarii acestora), cât si într –
un sens complementar (dar mai putin vizibil), de a influenta cadrul institutional în asa fel încât sa corespunda
într-o mai mare ma sura realitatilor social -istorice concrete si actuale.
Principalele functii ale organizatiilor, întelese ca subsisteme sociale dinamice având o structura specifica, sunt
urmatoarele:
• ordoneaza si structureaza viata sociala pe diferitele ei coordonate : civice, politice, juridice, educationale,
militare, sportive, culturale, religioase etc.;
• asigura formularea si îndeplinirea unor categorii de obiective sociale, în termeni de realism si eficienta ;
• racordeaza problematica macrosociala la cea microso ciala , realizând puntea de legatura dintre imperativele
generale ale societatii si trebuintele, aspiratiile si particularitatile psihosociale ale grupurilor si membrilor
societatii;

89 • influenteaza sistemul institutional, în sensul optimizarii acestuia pe criteriile oferite de realitatea vietii sociale
si în functie de trebuintele psihosociale ale membrilor si grupurilor;
• asigura cadrul integrarii sociale si modelarii psihosociale a membrilor societatii , oferind si impunând un
ansamblu de valori, norme s i modele comportamentale si actionale, paralel cu asigurarea mecanismelor
psihosociale prin intermediul carora aceste elemente sunt învatate interiorizate si exercitate, în plan individual si
de grup;
• dezvolta mecanisme psihosociale specifice printre care autoconservarea, mentinerea limitelor sistemului si
dezvoltarea adaptativa a organizatiilor.
Îndeplinirea functiilor organizatiilor se face – pe de o poate – prin intermediul unor structuri interne
specifice, si – pe de alta poate – prin dezvolta rea unui ansamblu de procese si fenomene psihosociale care, pe o
anumita baza structurala, asigura îndeplinirea obiectivelor explicite sau implicite.
2.Structura si dinamica organizatiilor
Abordarea teoretica si experimentala a organizatiilor, întelese c a sisteme sociale care îndeplinesc functii
determinate, se poate face pe doua directii principale: a ) o directie structuralista , în care accentul este pus pe
identificarea si analiza elementelor componente si a relatiilor dintre acestea; b) o directie func tionalista , în care
prevaleaza relevarea si analiza functiilor specifice fiecarui subsistem, precum si a modalitatilor de realizare a
acestora în conditii interne si externe determinate. Între cele doua principale modalitati de abordare exista
evidente rap orturi de complementaritate, o functie neputându -se realiza decât prin intermediul unei structuri
specifice, dupa cum orice structura îsi are ratiunea de a fi în îndeplinirea unor functii care sa o promoveze ca
entitate sociala distincta si cu un rol bine definit în cadrul sistemului supraordonat.
Analiza structural -functionala a organizatiilor
Dupa cum a rezultat din numeroase observatii si cercetari experimentale, procesele si fenomenele psihosociale
specifice oricarui sistem organizational sunt strâns determinate de configuratia structural -functionala a acestuia.
În consecinta, determinarea acestei configuratii trebuie sa preceada atât analizele diagnostic -prognostice ale
unei organizatii date, în ceea ce priveste performanta si dinamica, cât si cerceta rea fenomenologiei psihosociale
subiacente. Acest demers presupune urmatoarele etape:
a)Evidentierea si caracterizarea elementelor si subsistemelor componente : personale, grupuri, ateliere, sectii si
sectoare, pe de o parte; spatii, dotari si tehnologii, pe de alta parte.
b)Relevarea relatiilor dintre elementele si subsistemele componente, relatii care pot fi: de natura materiala,
energetica sau informationala; structurale sau functionale; sincronice sau diacronice; temporare sau permanente;
pozitive (functionale) sau negative (disfunctionale); cauzale sau conditionale; principale sau secundare etc.
c) Identificarea functiilor (rolurilor) îndeplinite de fiecare dintre componentele sistemului organizational .
Acestea, la rândul lor, pot fi: principale sau secundare; de realizare a obiectivelor constitutive ale organizatiei,
de mentinere a limitelor acesteia sau de satisfacere a trebuintelor psihosociale ale membri lor; temporare sau
permanente s.a.
d) Evidentierea si analiza mecanismelor de planificare, coordonare si control a activitatilor specifice
organizatiei respective.
e) Identificarea si caracterizarea mecanismelor de instituire si exercitare a puterii în cadrul organizatiei si în
afara acesteia, corelativ cu analiza stilului general de conducere .
f)Analiza mecanismelor de automentinere si autocorectie, atât la nivelul sistemului organizational global, cât si
la nivelul subsistemelor componente. În conditiile în care orice organizatie constituie un sistem deschis si
dinamic, în care relatiile cu alte sisteme externe se desfasoara atât la nivel general (raporturi inter –
organizationale si inter -institutionale), cât si între diferite subsisteme apar tinând unor organizatii diferite, se
poate usor observa ca o asemenea analiza, deosebit de complexa, trebuie sa porneasca de la un model general,
care sa evidentieze întregul sistem de interactiuni intra – si interorganizationale (vezi schema 7.2.).
Prima concluzie care se desprinde din analiza acestui model se refera la interactiunea profunda dintre
diferitele planuri structurale si functionale ale unei organizatii. Caracteristicile si obiectivele fundamentale ale
sistemului macrosocial, asa cum se regasesc acestea la nivelul subsistemelor politic, economic, juridic, cultural
sau educational, ofera cadrele generale de existenta ale organizatiei, fixând principiile generale de relationare
interumana, modele de comportament organizational si de praxis social. Însa, aceste elemente de ordin

90 suprastructural, cu un pronuntat caracter formal, se obiectiveaza în elemente psihosociale operationale numai la
nivelul microgrupurilor care formeaza sistemul organizational.
Institutiile si organizatiile so ciale, actionând într -un domeniu limitat al spatiului social, preiau anumite
functii specifice subsistemelor amintite, formulând obiectivele concrete corespunzatoare respectivelor functii,
paralel cu elaborarea modalitatilor practice de realizare a acestor a. În acest context, functiile microgrupurilor în
cadrul organizatiilor se manifesta pe doua directii principale: a) preiau si realizeaza nemijlocit obiectivele
generale ale organizatiilor, pe coordonatele formale si metodologice fixate de acestea; b) asig ura cadrul necesar
modelarii personalitatii si integrarii psihosociale a membrilor organizatiei, pe fondul satisfacerii trebuintelor
acestora: de securitate, relationare interpersonala, recunoastere si valorizare sociala etc. În consecinta,
problematica ps ihosociala a microgrupurilor este implicata profund în ansamblul proceselor si fenomenelor
psihosociale care au loc în cadrul organizatiilor, însa pe coordonatele determinate de actiunea convergenta a noi
determinatii.

91
Este vorba de o serie comple xa de factori si anume: factorii rezultati din relatiile suprastructurale dintre
organizatie si mediul extern; factorii tinând de relatiile dintre diferitele unitati structurale si functionale care
compun organizatia data; factori derivati din ansamblul re latiilor interpersonale dezvoltate în context grupal si
organizational, pe de o poate, si dintre fiecare membru si unitatile structurale si functionale care compun

92 organizatia, pe de alta poate; factorii psihosociali rezultati din raporturile membrilor si grupurilor unei
organizatii, cu membrii si grupurile altor organizatii.
Structura interna a organizatiilor. Analiza actiunilor specifice si a interdependentelor dintre multitudinea
factorilor mentionati mai sus are ca punct de pornire evidentiere a configuratiei structurale si funclionale a
organizatiei, configuratie vazuta ca sistem psihosocial. Indiferent de natura si marimea sa, orice organizatie
presupune existenta a doua categorii de unitati componente: a) unitati structurale de natura psihoso ciala,
constând din persoane, grupuri primare si secundare, pe de o poate, si configuratii interpersonale diadice sau
poliadice, pe de alta poate; b) unitati functionale; constând din ateliere, sectii, sectoare si servicii. Dupa cum
arata numeroase observa tii practice, cele mai multe dintre fenomenele psihosociale specifice organizatiilor
rezulta pe fondul unor raporturi specifice dintre unitatile structurale si functionale, raporturi care au de cele mai
multe ori o dinamica proprie, care va influenta decis iv dinamica generala a sistemului organizational.
Pentru a putea racorda problematica microgrupurilor sociale la cea a organizatiilor este necesar sa se
introduca un concept nou, cu o deosebita valoare operationala, si anume acela de conexitate (4 8, 27). În cadrul
organizatiilor, delimitarile microgrupurilor care activeaza în cadrul unor sectii, sectoare sau servicii sunt foarte
dificile, datorita numeroaselor relatii formale sau informale existente între acestea. Însa, experimental, se
constata ca cele mai importante particularitati psihosociale ale proceselor organizationale deriva din chiar
modul cum se configureaza relatiile dintre unitatile structurale (grupuri, persoane) si cele functionale (sectii,
sectoare, servicii).
În majoritat ea activitatilor organizationale grupurile formale interactioneaza permanent sau temporar pe
parcursul realizarii sarcinii. Interactiunea are loc în principal prin intermediul unora dintre membri, acestia
capatând astfel un statut socioprofesional special.
xxxxxxxxxx
G 1 – G5 sunt microgrupuri (grupuri primare) aflate în interactiune în cadrul activitatii desfasurate în
cadrul unei organizatii economice, în acest caz. Prin (*) se marcheaza membrii grupurilor prin care se realizeaza
conexarea funct ionala a grupurilor primare, ceea ce conduce la formarea unui grup secundar Gs =
(G1+G2+G3+G4+G5). Sagetile marcheaza relatiile functionale pe care membriipuncte de articulatie le au în
cadrul grupurilor conexate prin intermediul lor. Astfel, grupul secund ar format diGI+GZ este definit functional
prin numarul punctelor de articulatie a (1, în exemplul de mai sus), si indicele de conexitate, dat de numarul
legaturilor functionale la nivelul punctelor de articulatie (6, în cazul grupului secundar G1+G2); în c azul
grupului secundar format din GZ+G3, numarul -punctelor de articulatie este 2, însa indicele de conexitate este
de numai 4. Calculul se poate realiza la nivelul întregului grup secundar Gs, rezultând o serie de indicatori
operationali cu o mare valoare diagnostica si prognostica asupra aparitiei si evolutiei unor fenomene
psihosociale din cadrul organizatiei respective.
Iata câteva fenomene psihosociale interesante care apar în legatura cu indicatorii de conexitate. În cazul
grupurilor, secund are cu un numar redus de puncte de articulatie si indici scazuti de conexitate, procesele de
autoreglare si corectie sunt dificile, depinzând fundamental de calitatea socioprofesionala a membrilor care au
calitatea de puncte de articulatie, acestia capatân d astfel o mai mare ascendenta în cadrul grupurilor de
apartenenta. Daca un singur membru realizeaza conexarea functionala a doua grupuri, acestia are tendinta de a –
si extinde sfera atributiilor, intrând frecvent în conflict cu liderii formali ai grupurilo r. În situatia în care exista
numeroase puncte de articulatie, cu indici superiori de conexitate, exista tendinta aparitiei unor conflicte între
liderii formali ai grupurilor, sferele lor de competenta fiind relativ difuze.
În ceea ce priveste s tructura functionala a organizatiilor, aceasta poate fi foarte diferita, în strânsa
dependenta de natura obiectivelor constitutive si de tipologia generala a sistemului organizational. Natura
activitatilor desfasurate impune o puternica diferentiere a stat utelor si atributiilor profesionale, o anumita
conexiune între posturile de lucru si un anumit sistem de luare a deciziilor sau de efectuare a controlului. Cu
toata aceasta variabilitate, se poate elabora totusi un modul al unei structuri functionale care sa aiba un mare
grad de generalitate. Pentru fiecare caz în poate, acest modul capata forma concreta a organigramei, care
precizeaza compartimentele organizatiei, pozitiile statutare din cadrul acestora, relatiile functionale cu celelalte
compartimente si atributiile care devin fiecarei pozitii din cadrul respectivei structuri. În forma sa cea mai
generala, structura functionala a unei organizatii implica urmatoarele componente principale: sistemul de

93 conducere; compartimentele de servicii tehnice, financia re si administrative; compartimentele activitatilor de
baza.
Pornind de la aceasta schema generala, modul de structurare si functionare al diferitelor compartimente va
fi diferit în cazul unei organizatii structurate pe verticala, cu subordonari ie rarhice precise (ca în cazul
institutiilor militare, de pilda) , în raport cu organizatiile structurate preponderent pe orizontala, în care
prevaleaza raporturile de coordonare si colaborare, si în care functiile de conducere sunt distribuite sau emerg
direct de la nivelul diferitelor sectoare (ca în cazul organizatiilor civice sau ecologiste, de exemplu).

Caracteristicile structurale ale organizatiilor
Atât organizatia în ansamblul sau, cât si diferitele sale componente structurale pot fi evaluate si caracterizate
printr -o serie de variabile principale, care – privite corelativ – pot oferi o imagine destul de exacta asupra
profilului psihosocial al sistemului analizat. Astfel, dupa opinia lui W. Ouchi, larg împartasita si de alti
cercetatori, aceste va riabile se refera la: marime, complexitate, formalizare, intensitatea administrativa si
centralizare (172); la acestea mai putem adauga extinderea, activismul si deschiderea .
Marimea este una dintre variabilele principale, care va influenta în mare masura si alte caracteristici ale
organizatiei, precum cele care se refera la complexitate, formalizare si extindere. Tendinta naturala a oricarei
organizatii este aceea de a se dezvolta prin extindere, ceea ce implica cresterea numarului de membri; iar
aceasta tendinta este cu atât mai accentuata cu cât numarul membrilor la un moment dat este mai mare. Se
creeaza un cerc vicios, fenomen cunoscut sub numele de „dilema organizationala―, cu efecte considerabile
asupra evolutiei, dinamicii si performantelor unei org anizatii (220, 73). Astfel, cu cât numarul membrilor unei
organizatii este mai mare, cu atât complexitatea acesteia va creste, existând tendinta unei accentuate structurari

94 pe verticala (cu tot mai multe niveluri ierarhice), paralel cu o diferentiere si sp ecializare functionala tot mai
mare la nivelul unor compartimente si subcompartimente. Specializarea va determina o mai mare autonomie în
luarea deciziilor pe sectoare si domenii de competenta, ceea ce va îngreuna comunicarea pe orizontala (între
compartim ente cu domenii de specializare diferite) si pe verticala (între nivele ierarhice diferite). Comunicarea,
coerenta organizationala si flexibilitatea decizionala vor fi puternic afectate, cu consecinte imediate asupra
performantei sistemului. Pentru a contr acara aceste efecte negative ale diferentierii si specializarii, care au ca
suport material imediat un numar mare de membri, este necesara dezvoltarea paralela a compartimentelor de
coordonare si control, ceea ce va solicita personal suplimentar, paralel c u cresterea gradului de formalizare si
reducerea flexibilitatii structurale.
Consecintele psihosociale ale marimii sunt însa mult mai numeroase, una dintre acestea fiind legata de
puterea reala sau virtuala a unei organizatii în cadrul sistemulu i social general. Organizatiile cu un mare numar
de membri si cu o extindere teritoriala mare dispun prin chiar acest fapt de o putere sociala care tinde sa
depaseasca zona obiectivelor care formal le apartin. Prestigiul, influenta, sistemul de relatii soc iale pe care le
dezvolta pe orizontala si pe verticala, uneori puterea economica s.a., fac ca marile organizatii sa capete o asa
numita „putere virtuala―, care este cu mult dincolo de granitele autoritatii formale cu care a fost învestita pentru
a-si reali za obiectivele. În aceste cazuri, persoanele aflate la nivelul conducerii superioare pot capata un mare
grad de autonomie decizionala, iar cele aflate la niveluri ierarhice inferioare manifesta o disipare a
sentimentului responsabilitatii. Cresterea puteri i reale sau virtuale, pe fondul diminuarii controlului social, fac
ca aceste organizatii sa capete caracteristicile unor sisteme autogene, în care preocuparile principale vor fi cele
legate de dezvoltare, extindere si organizare interna, iara o legatura di recta cu obiectivele care -initial – au avut
valoare constitutiva pentru organizatie.
Pentru evaluarea marimii unei organizatii se folosesc atât indicatori cu valoare absoluta cât si cu valoare
relativa, acestia din urma având uneori au o relevanta mult mai mare. Astfel, marime absoluta a unei organizatii
este data de indicatorul N, care indica numarul total de membri ai organizatiei respective, sau Nx, care exprima
numarul membrilor dintr -un compartiment „x". Marimea relativa a unei organizatii est e data de raportul dintre
indicatorul de marime absoluta (N) si numarul total de locuitori din cadrul unitatii teritoriale în care îsi
desfasoara activitatea organizatia data (oras, judet, tara, uniuni statale). Rezulta astfel câti membri ai
organizatiei r evin la mia de locuitori dintr -un anumit spatiu teritorial -administrativ, indicator deosebit de
relevant si pentru gradul de extindere si acoperire a unui sistem organizational. Indicatorii de marime relativa
permit comparatii obiective între doua sau mai multe organizatii.
Complexitatea unei organizatii este data de gradul de diferentiere structurala si specializare functionala, în
raport cu natura obiectivelor constitutive . Diferentierea structurala vizeaza numarul de niveluri ierarhice,
corelativ cu num arul de sectoare, sectii si compartimente pentru fiecare nivel. Diferentierea si specializarea
functionala se refera la diviziunile pe care le impun activitatile de realizare optima a sarcinilor specifice fiecarei
unitati structurale. Aceste aspecte implic a atât gradul de diviziune a muncii, cât si densitatea relatiilor
functionale dintre membrii compartimentelor si dintre compartimente. O sarcina simpla impune în mod firesc
un grad scazut de diferentiere structurala si functionala, în timp ce o sarcina com plexa accentueaza considerabil
aceste caracteristici, paralel cu noi imperative relative la conducere, coordonare si control.
Totodata, s -a putut constata ca prestigiul intern si extern al unei organizatii se afla într -o strânsa legatura cu
gradul de comp lexitate si dificultate a sarcinilor pe care le are de rezolvat. Implicit, controlul social asupra unor
asemenea organizatii este mult mai greu de realizat, ceea ce -în anumite conditii – poate conduce la cresterea
gradului de autonomie si putere virtuala a respectivului sistem organizational. Elitismul organizalional este un
fenomen psihosocial cu profunde implicatii în viata politica, culturala si economica a unor comunitati, asa dupa
cum ne arata practica sociala si istoria universala.
Pentru ev aluarea gradului de complexitate a unei organizatii se pot folosi mai multi indicatori care sa
releve atât numarul de unitati structurale ale sistemului, cât si densitatea de legaturi functionale dintre acestea.
Un astfel de indicator, folosit cu succes în analiza experimentala a unor organizatii, are urmatoarea forma
generala (D. Cristea, 1992):
Co=nc. sf. 100/N unde:
Co = gradul de complexitate organizationala, cu valori cuprinse între 0 – 1;
nc= numarul de compartimente structurale ale organizatiei date;

95 sf = gradul de saturare în legaturi functionale dintre compartimente: s f = 2.n r /
(nc2 – nc);
nr = numarul real de legaturi functionale dintre compartimente;
N = numarul total de membri ai or ganizatiei.
Alte modalitati de evaluare a complexitatii introduc în calcul, pe lânga indicatorii de marime, caracteristicile si
dificultatea relativa a sarcinii, distributia geografica activitatilor, precum si densitatea relatiilor
interorganizationale im puse de realizarea obiectivelor sale.
Formalizarea exprima masura în care activitatea organizationala este reglata explicit de un sistem formal de
reglementari si reguli comportamentale, corelativ cu modalitatile de impunere a acestora. Pentru fiecare tip de
sarcina se poate stabili un nivel optim de formalizare a cadrului în care se desfasoara activitatile interne si
externe ale unei organizatii, nivel care este dependent atât de marimea sistemului, cât si de natura institutiilor
sub egida carora function eaza respectiva organizatie. Atunci când organizatia este puternic formalizata, sarcinile
sale fiind definite ca functii sociale cu caracter general (de ordin administrativ, financiar, juridic sau unele
categorii de servicii catre populatie), poate capata caracteristicile negative ale unui sistem birocratic.
Nivelul de formalizare organizationala are efecte psihologice importante, atât asupra membrilor, cât si
asupra celor care vin în contact cu organizatia respectiva. Pentru membri, un nivel supe rior de formalizare
creeaza un spatiu de siguranta psihologica si profesionala, ceea ce limiteaza însa drastic zona de initiativa si
creativitate personala. Pe fondul accentuarii sentimentului de dependenta ierarhica, se constata o saracire a
universului a fectiv interpersonal, concurenta si competitia putând deveni prevalente în raport cu relatiile de
colaborare si colegialitate . Pentru cei din exterior, asupra carora se exercita unele dintre functiile organizatiei,
un sistem puternic birocratizat poate gen era un sentiment de dependenta, neliniste si neputinta, pe fondul unor
puternice atitudini de respingere si contestare . Aceste efecte negative rezulta de cele mai multe ori din cauza
asimilarii cadrului formal de functionare a unei organizatii cu zona unui comportament arbitrar, în care oamenii
sunt ignorati sau sicanati inutil. Pentru a se atenua aceste efecte, sunt necesare masuri speciale prin care
formalismul, de multe ori foarte necesar, sa fie perceput ca generator de certitudini si rationalitate, cen trat fiind
pe interesele oamenilor.
În conceptia sociologului Max Weber, termenul de birocratie desemneaza un tip de organizatie (alaturi de
cele patriarhale sau de cele centrate pe lider) în care baza autoritatii este data de un ansamblu de regl ementari
rational -legale. Reglementarile au un caracter rational în masura în care justifica îndeplinirea riguroasa a
functiilor si obiectivelor specifice organizatiei, si au un caracter legal în masura în care autoritatea este
exercitata la rândul sau pri n intermediul unor reguli formale care delimiteaza pozitiile, competentele si
conditiile de ocupare a respectivelor pozitii. Astfel definit, un sistem birocratic este centrat pe eficienta, precizie
în realizarea sarcinilor, coerenta si continuitate în acti vitate, subordonare stricta, nonambiguitate si reducerea
costurilor materiale si umane ( 224). Din perspectiva conceptiei weberiene, dezvoltata ulterior de multi alti
teoreticieni, o organizatie poate fi proiectata si condusa pe criterii strict rationale, obtinându -se astfel o eficienta
maxima. Cu ignorarea evidenta a problematicii psihologice a membrilor care o compun! Însa, asa cum s -a putut
constatata empiric si experimental, în cadrul unor asemenea sisteme organizationale exista tendinta ca aspectele
formale ale activitatilor sa capete prevalenta asupra celor de continut, ajungând la limita sa capete autonomie
functionala: preocuparea principala a unei asemenea organizatii este de a promova, dezvolta si impune un
sistem de reglementari, omitându -se faptu l ca rolul acestora trebuie sa fie strict instrumental, acela de a facilita
atingerea unor obiective concrete de ordin general -uman. În acest context, birocratia capata sensul comun de
sistem ineficient, greoi si formal, în care obiectivul principal pare a fi acela de a se autopromova, pe fondul
ignorarii relative a scopului pentru care a fost creat.
Intensitatea administrativa este o variabila care depinde atât de marime si nivelul de formalizare
organizationala, cât si de natura functiilor profesion ale si sociale ale sistemului. Indicatorul care exprima
Intensitatea administrativa este dat de raportul dintre marimea personalului de conducere, cel administrativ si
cel de executie. Valoarea optima a intensitatii administrative depinde în mare masura de natura obiectivelor si
functiilor organizatiei, de nivelul pregatirii profesionale a membrilor, experienta acumulata si caracteristicile
politice ale sistemului social global.

96 Pe baza unor observatii sistematice asupra organizatiilor cu profiluri foarte diferite, putem aprecia valoarea
optima a intensitatii organizationale în zona raportului 1/2/7. Adica: 10% personal de conducere si control; 20
% personal administrativ; 70 % personal de executie (D. Cristea, 1994).
Atunci când proportia personalului de conducere si a celui administrativ depaseste sensibil proportia
solicitata de caracteristicile obiective ale sarcinii, apar urmatoarele efecte negative: a) scaderea eficientei
activitatilor administrative si de conducere datorita suprapuner ii atributiilor, transferului de responsabilitate,
reducerea gradului de implicare personala s.a.; b) cresterea cheltuielilor materiale si a gradului de încarcare
fizica a personalului de executie; c) aparitia unei tendinte de impunere a unor „activitati p arazite―, inutile pentru
desfasurarea fireasca a activitatilor de baza, dar care au menirea de a justifica formal personalul suplimentar
dintr -un sector sau altul.
Centralizarea exprima nivelul si gradul de concentrare a puterii, deciziei si controlului, în functie de
configuratia structurala a organizatiei. În cadrul organizatiilor descentralizate deciziile se iau la nivelul unitatilor
structurale componente (sectii, sectoare, compartimente sau filiale regionale), în timp ce în cadrul organizatiilor
puternic centralizate deciziile se iau la nivelul ierarhic cel mai înalt, iar aici de catre o singura persoana, sau un
numar foarte redus de persoane . Ca o consecinta a acestui fapt, si responsabilitatile se vor distribui în mod
diferit, dispersate în primul c az, sau concentrare în al doilea. Centralizarea excesiva produce o mai mare
dependenta a membrilor de la periferia sistemului fata de cei plasati în centru, fapt ce afecteaza gradul de
implicare al celor dintâi, pe fondul unei satisfactii reduse obtinute î n urma activitatilor desfasurate.
Din punct de vedere al eficientei nu se poate vorbi de o superioritate absoluta a unuia sau altuia dintre
sisteme; în functie de natura organizatiei, compozitia si structura sa, caracteristicile obiectivelor pe car e le are
de realizat, importanta activitatii si consecintele sociale ale eventualelor esecuri s.a., se recomanda un anumit
grad de centralizare sau descentralizate, care se dovedeste cel mai adecvat unei situatii anume.
Gradul de centralizare dete rmina numeroase efecte psihosociale, atât la nivelul grupului care concentreaza
puterea de decizie, cât si la nivelul persoanelor si unitatilor structurale subordonate. În cazul sistemelor
descentralizate coerenta, continuitatea si eficienta generala a act ivitatii sunt de regula mai reduse, însa aceasta
carenta poate fi compensata în anumite conditii printr -o mai mare implicare personala a membrilor, o mai
puternica motivare a acestora si un nivel mai înalt de creativitate si flexibilitate organizationala. În cazul
sistemelor puternic centralizate se asigura o înalta coerenta actionala, o mai buna coordonare a eforturilor si o
mai prompta concentrare pe sarcinile imediate, însa poate acestea pe fondul unei implicari mai reduse a
membrilor organizatiei, care se simt derobati de raspunderea deciziei. Motivatia acestora este de regula mai
redusa iar creativitatea organizationala cvasi inexistenta, în timp ce la nivelul grupului de decizie motivatia este
foarte puternica. .
Extinderea constituie o varia bila care exprima gradul de acoperire spatiala a unui teritoriu în care o
organizatie este îndrituita sa -si desfasoare activitatea. Se pot avea în vedere sectoarele urbane, localitatile rurale
si urbane, judetele sau procentul de acoperire din suprafata în tregii tari . Indicatorul acesta poate fi deosebit de
relevant pentru anumite tipuri de organizatii, cum sunt cele politice, civice sau administrative, în masura în care
fundamenteaza strategiile organizationale. Cel mai adesea, acest indicator se utilizeaz a corelativ cu cel referitor
la marime: în acest caz se are în vedere atât procentul de teritoriu acoperit de reteaua organizationala, cât si
raportul dintre numarul de locuitori si numarul membrilor organizatiei activi în respectiva zona .
Activismu l exprima proportia si intensitatea activitatilor specifice desfasurate de personalul unei organizatii
în cadrul acesteia, corelativ cu gradul de implicare a organizatiei în viata sociala . Prin proceduri destul de
laborioase se pot stabili proportiile de timpi activi, timpii de pregatire, cei de relaxare si cei paraziti, care
compun perioada totala de timp consumata pentru îndeplinirea obiectivelor unei organizatii . Cunoasterea
acestui indicator este importanta pentru deciziile privind organizarea si desfa surarea diferitelor categorii de
activitati din cadrul unei organizatii. Discrepante mari între nivelul de activism din cadrul diferitelor
compartimente pot genera efecte psihosociale negative: conflicte interpersonale si intergrupale, reprosuri la
adresa conducerii, tendinta de implicare în activitati colaterale sau parazite a celor cu solicitare redusa, epuizare
fizica si psihica a celor suprasolicitati s.a.
În functie de natura activitatilor specifice, se pot stabili pe cale experimentala proporti ile optime ale
diferitelor categorii de timpi: pregatirea si planificarea activitatii de baza, realizarea nemijlocita a sarcinilor ,
relaxare, contacte psihologice interpersonale, informare generala etc. Desi proportiile optime dintre acesti timpi

97 pot vari a apreciabil în functie de tipul organizatiei si natura obiectivelor, se poate aprecia ca timpul nemijlocit
consumat pentru rezolvarea sarcinilor specifice trebuie sa fie între 60 si 90%. Sub aceasta limita exista tendinta
dezimplicarii progresive, iar pes te aceasta limita apar efectele negative legate de suprasolicitare fizica si psihica.
În ambele cazuri performantele organizatiei vor fi din ce în ce mai reduse, pe masura ce efectele psihosociale
amintite îsi fac efectul.
Deschiderea reprezinta un indicator calitativ al tipului de relatii existente între organizatie si mediul social
extern. Se are în vedere masura explicitarii în exterior a obiectivelor organizatiei, transparenta strategiilor de
realizare a sarcinilor, a politicilor de personal s i a normelor interne de functionare, accesibilitatea informatiei
referitoare la viata interna a organizatiei, capacitatea de influentare externa a deciziilor si politicilor interne,
modul de numire a liderilor, concordanta dintre normele interne si cadrul legislativ general, specific statului pe
teritoriul caruia îsi desfasoara activitatea organizatia respectiva s.a.
Gradul de deschidere al unor organizatii poate varia între limite largi, în functie de natura lor si de legile
care le reglementeaza f unctionarea. De regula, se accepta un grad redus de deschidere pentru institutiile
militare, cele de informatii sau care desfasoara cercetari cu caracter strategie, fara ca acestea sa capete totusi un
caracter ocult, în timp ce din partea institutiilor adm inistrative si a cele 'civice se asteapta o deschidere foarte
mare. Permeabilitatea unei organizatii produce importante efecte psihosociale în plan intern si extern, afectând –
printre altele – capacitatile creatoare ale membrilor, initiativa si spiritul l or de independenta.
Dinamica organizationala
Ca oricare alte sisteme, organizatiile au o dinamica specifica, manifestata atât la nivelul formarii si evolutiei în
timp a ansamblului organizational, cât si la nivelul proceselor si fenomenelor psihosociale pe care le implica
functionarea, în planul diferitelor subsisteme componente si pe diferitele trepte ale structurarii si evolutiei
acestora.
Indiferent de natura lor, organizatiile parcurg urmatoarea serie de etape, a caror durata poate varia în limite
foarte largi: proiectare, cristalizare, evolutie, functionare matura si – în final – transformare, destructurare sau
dizolvare . Daca organizatia are caracter formal, proiectarea sa se realizeaza în cadrul unei institutii
supraordonate si consta în fixarea ob iectivelor, delimitarea cadrului legal de functionare, stabilirea organigramei
– cu functii distribuite pe fiecare pozitie statutara, precum si a mecanismelor de decizie si control intern si
extern. Caracteristicile institutiei care are initiativa organiza tionala vor marca în mod esential trasaturile si
dimensiunile psihosociale ale noii organizatii , mai ales pe directia marimii acesteia, a gradului de centralizare,
intensitatii administrative , deschiderii, stilului de conducere si formelor de control soci al.
Pornind de la numeroase observatii empirice, se poate formula principiul reproducerii organizationale,
conform caruia institutiile si organizatiile supraordonate tind sa -si transfere caracteristicile la nivelul tuturor
formelor de organizare p e care le initiaza sau pe care le controleaza. Pentru a rupe acest cerc vicios al
reproducerii organizationale este necesara implicarea mai multor institutii în actul de initiere si proiectare a unor
noi organizatii.
În etapa cristalizarii se asigu ra conditiile materiale ale desfasurarii activitatilor, se selecteaza si se formeaza
personalul în raport cu organigrama existenta, se elaboreaza regulamentele interne de functionare si încep sa se
precizeze principalele directii functionale ale organizati ei, în conditiile particulare oferite de o anumita situatie
politica, economica si sociala .' Aceste configurari initiale ale organizatiei au loc prin intermediul unui nucleu de
personal, selectat si numit de la un nivel ierarhic superior. Caracteristicile psihoindividuale ale acestui nucleu
vor marca puternic multe dintre trasaturile functionale si psihosociale ale viitoarei organizatii. De aceea, este
necesar ca în aceasta etapa selectia si activitatea grupului cu care se începe activitatea organizationala sa fie cu
atentie urmarite si supervizate de serviciile specializate de la nivelul institutiilor care au initiat nasterea noii
organizatii. Tot acum se vor forma si primele structuri informale de influenta, socioafective sau de comunicatie,
structuri ale caror caracteristici si evolutii vor marca profund istoria respectivei organizatii .
Urmeaza o etapa de evolutie, care se va încheia cu definitivarea activitatii de completare si formare a
personalului pentru toate compartimentele, paralel cu desfa surarea progresiva a activitatilor specifice, conforme
obiectivelor respectivei organizatii . Totodata, se vor forma, pe coordonatele lor principale, si structurile
informale la nivelul întregului sistem, existând tendinta ca acestea sa reproduca caracteris ticile structurilor
informale nucleare, aparute în etapa anterioara, a cristalizarii organizatiei . De remarcat faptul ca
disfunctionalitatile aparute în aceste perioade vor fi foarte greu de înlaturat, datorita ascendentei morale,

98 structurale si functional e pe care o vor capata microgrupurile formate de la început în cadrul respectivei
organizatii.
În perioada functionarii mature, activitatile organizatiei vor fi orientate aproape exclusiv pe directia
realizarii obiectivelor constitutive, pe fondul existentei unui echilibru relativ stabil între structurile formale si
cele informale, dupa ce în prealabil s -a reusit satisfacerea diferentiata a trebuintelor psihoindividuale si
psihosociale ale membrilor . Dintre fenomenele psihosociale cele mai important e care actioneaza în aceasta
perioada amintim: manifestarea activa a coeziunii organizationale , pe fondul atingerii unui nivel înalt de
integrare si participare a membrilor la viata de organizatie; identificarea personalului de baza cu valorile
reprezentat e de respectivul sistem organizational ; o adaptare superioara în plan profesional, relational si social ,
în urma exercitarii unor roluri si modele comportamentale dovedite eficiente; dezvoltarea unor mecanisme de
autocorectie spontana a disfunctionalitatil or aparute în diferite planuri; constituirea unei traditii organizationale ,
care va fundamenta si orienta în mare masura formele si directiile de manifestare ale membrilor, grupurilor si
sistemului în ansamblu. Însa, pe acest fond general pozitiv, vor apar ea si tendinte din ce în ce mai puternice de
manifestare inertiala si conservatoare, care pot afecta puternic deschiderea spre creatie, flexibilitate
organizationala si capacitatea de adaptare la situatiile noi generate de evolutiile sociale, politice, eco nomice,
stiintifice si tehnologice . .
Ca urmare a evolutiilor sau mutatiilor aparute în planul general al vietii sociale, a efectelor inertiei si
conservatorismului organizational asupra eficientei si capacitatii de adaptare, precum si în urma ac utizarii unor
disfunctionalitati interne, organizatiile ajung frecvent într -o situatie care impune cu necesitate reorganizarea sau
dizolvarea . De regula, acest moment este precedat de o etapa involutiva, în care apar si se amplifica starile de
conflictual itate interna si externa, are loc o scadere a performantelor profesionale, apar frecvent situatii de criza
institutionala, cu reverberatii în plan economic, politic si social etc. Fenomenele legate de transformarea,
involutia sau dezintegrarea organizatiil or produc efecte puternice în plan psihoindividual si psihosocial, însa
foarte diferentiate pe categorii de personal (în functie de statut, tipul si nivelul de pregatire profesionala,
vechimea în organizatie, calitatea statutelor conexe, vârsta, sex, pozit ia ocupata în structurile informale ale
organizatiei s.a.).
Pentru anumite categorii de personal care s -au afirmat social si profesional în vechiul context
organizational, sau pentru cele care sunt mai conservatoare, sau mai au putin timp pâna la pensionare,
schimbarile care se prefigureaza în aceste împrejurari pot avea un caracter dramatic, cel mai adesea fiind
asimilate cu o negare a întregii lor activitati de pâna atunci. Acest fapt va determina o rezistenta considerabila
fata de procesele car e au loc, fiind nevoie de o subtila interventie psihologica pentru a reduce sau contracara
acest fenomen. Dimpotriva, alte categorii de personal cu o vârsta mai redusa, mai flexibile ca mentalitate sau a
caror profesiuni faciliteaza afirmarea în noile cond itii, vor face eforturi pentru a impune schimbarea structurilor
si mentalitatilor din cadrul organizatiei care nu le asigura satisfacerea acestor aspiratii. Multe aspecte ale
dinamicii organizationale tin de raporturile dintre aceste doua fenomene.
De regula, toate schimbarile de mare amplitudine care au loc în cadrul unor organizatii, mai ales când
acestea si -au consolidat o anumita traditie, au un caracter compulsional si conflictual, declansând numeroase
disfunctionalitati si momente de criza î n cadrul relatiilor interpersonale si intergrupale, pe de o parte, si între
structurile fonmale si cele informale, pe de alta parte.
Procesele psihosociale implicate în dinamica organizationala. În cadrul organizatiilor actioneaza – însa pe
coordonate noi – aceleasi categorii de procese psihosociale fundamentale ca si în cadrul microgrupurilor sociale:
procesele de realizare a sarcinii, de comunicare, de influenta, socioafective, motivationalatitudinale si
participativ -axiologice (v. Cap.6.2.). Corelativ, vor aparea sase categorii de structuri psihosociale, din a caror
interferenta si interconditionare va rezulta o alta serie de procese si fenomene psihosociale secundare: cele
legate de integrare si participare, de coeziune si conflictuale, de stil de condu cere si climat psihosocial. Noile
particularitati pe care le capata procesele psihosociale în cadrul organizatiilor sunt legate nemijlocit de actiunea
a doua categorii principale de factori: a) modul de structurare a grupurilor conexe (sau grupurilor secun dare,
într-o alta terminologie); b) influenta directa a institutiilor sub incidenta carora s -au format organizatiile
respective, precum si modul de exercitare a controlului social asupra lor.
Procesul de realizare a sarcinii. Dupa cum s -a aratat, din pers pectiva psihosociologiei microgrupurilor,
organizatia presupune existenta unui grup secundar, format din mai multe grupuri primare (microgrupuri) aflate

99 în raporturi de conexitate, determinate de relatiile functionale impuse de realizarea obiectivelor gene rale ale
organizatiei. Structura relatiilor de conexitate dintre compartimente (respectiv dintre microgrupurile aferente) va
depinde în mod esential de natura sarcinii organizatiei.
Analiza complexa a unor categorii de sarcini foarte diferite (produ ctive, stiintifice, de proiectare,
educationale, militare s.a.), a evidentiat faptul ca acestea pot fi delimitate pe trei dimensiuni complementare: a)
dimensiunea fizicosubstantiala, care reflecta natura elementelor materiale si a transformarilor fizico -mecanice
pe care le implica realizarea sarcinii; b) dimensiunea structurala, care evidentiaza modul optim de divizare a
sarcinii generale în subsarcini care pot fi realizare independent în cadrul diferitelor compartimente ale
organizatiei; c) dimensiunea fun ctionala, care releva configuratia necesara a relatiilor functionale dintre
membrii grupurilor si dintre compartimente, care sa asigure realizarea optima a sarcinilor particulare si
generale.
Consideram structura functionala a sarcinii ca având o i mportanta majora atât în ceea ce priveste analiza
psihologica a activitatilor, cât si în ceea ce priveste functionarea organizatiilor. Într -adevar, realizarea sarcinii
generale a unei organizatii presupune diviziunea acesteia pe subsarcini, distribuite spr e rezolvare diferitelor
compartimente: sectoare, sectii, ateliere si servicii. În functie de natura sarcinii generale si a tehnologiilor
folosite, între sarcinile particulare distribuite spre realizarea diferitelor compartimente vor exista anumite relatii
functionale: de tip aditiv, complementar, convergent, conjunctiv, disjunctiv sau compensator ( v. tabelul 7.1.).
Pentru stabilirea structurii functionale optime a unei sarcini sunt necesare analize operationale cu caracter
interdisciplinar, care sa evident ieze aspectele tehnice, tehnologice, psihosociale si organizatorice pe care le
implica activitatile din cadrul fiecarui compartiment. Pentru fiecare tip de sarcina, performanta potentiala a
organizatiei va depinde de anumite raporturi optime între diferite le componente ale sistemului de relatii
functionale solicitate de realizarea
obiectivelor generale. Cunoasterea respectivilor parametri functionali constituie punctul de plecare în elaborarea
strategiilor de optimizare a activitatii în cadrul diferitelor organizatii, dupa cum se va vedea într -un subcapitol
urmator.
Tabel
Tipul
sarcinii:
Relatiile functionale
specifice (r.f.);
reprezentarea
grafica a unui
exemplu tipic.
Influenta asupra
productivitatii
potentiale (p.p.)
Exemple tipice:

Aditiva
r f. independente, de
acelasi tip p.p. este functie de
suma
performantelor
individuale p1:
Asamblarea paralela
a unor dispozitive:
activitati similare
desfasurate paralel
în mai multe
sectoare
(compartimente)

Complementara
r.f. independente, de
tip diferit
p.p. se calculeaza
pentru fiecare
compartiment.
Sectoare mixte, care
permit diviziunea
muncii, fiecare
sector actionând
specializat.

Convergenta
r.f. prin
interconditionare,
converg spre acelasi
obiectiv
p.p. depinde de
calitatea
interactiunilor si de
capacitatile
individuale Sectoare proiectare
sau de creatie,
orientare pe
subanasmbluri:
unitati militare cu

100 (sectoriale).
diferite specialitati.

Conjunctiva:
r.f. dispuse în „lant‖
p.p. depinde de
compartimentul
(membrul) cu cea
mai mica capacitate
(performanta)
Lucrul la banda
rulanta. Sectoare
care prelucreaza
produse semifinite
oferite de alte sect.

Disjunctiva:
r.f. au mai multe
puncte succesive de
convergenta:
pp. este dependenta
de capacitatea
(competenta)
punctelor de
convergenta (Xi).
Organizatii cu
structuri functionale
dispuse ierarhic:
servicii de
informatii

Compensatorie:
r.f. complexe,
bilaterale, cu bucle
circulare si feed –
back -uri, permitând
corectii:
pp. depinde de
media capacitatilor
(performantelor)
sectoarelor
implicate.
Activitati de
proiectare sau
creatie în grup.
Executie de
prototipuri.
Elaborare de
strategii.

Pornind de la analiza structurii sarcinii, parametrii conexitatilor (numarul punctelor de articulatie si gradul de
conexitate pentru fiecare punct), a caracteristicilor tehnologiilor folosite pentru realizarea sarcinii si a
capacitatilor profesionale ale membrilor grupurilor se poate determina o structura functionala optima pentru un
anumit sistem organizational. În functie de caracteristicile acestei structuri se determina fluxurile
informationale, gradul optim de încarcare pentru fiecare compartiment , punctele critice din cadrul fiecarui
sector s.a. Aceste analize solicita frecvent metode si instrumente matematice foarte specializate, precum teoria
grafurilor, calculul matriceal, teoria jocurilor s.a., care trebuie corelate cu o abordare psihosociolog ica
complementara.
Procesele de comunicare. Desfasurarea tuturor activitatilor din cadrul unei organizatii este conditionata în mod
esential de calitatea proceselor comunicationale care au loc la nivel interdepartamental, intergrupal si
interpersonal. Cel e mai multe disfunctionalitati aparute într -un cadru organizational se datoreaza în mare
masura unor retele si procese comunicationale nesatisfacatoare în ceea ce priveste continutul, modul de
desfasurare si modalitatile de utilizare a informatiei vehicula te. Factorii psihoindividuali si psihosociali care
intervin în cadrul acestor procese detin o pondere considerabila, strategiile de optimizare a comunicarii fiind
centrate prioritar pe aceasta dimensiune.
Informatia vehiculata în cadrul unei organiz atii poate fi de mai multe tipuri: tehnologica, organizatorica, de
evaluare si control, de coordonare sociala si de consum psihologic. Pentru fiecare tip de informatie, sunt statuate
în mod formal, sau se formeaza spontan în mod informal, anumite retele de circulatie a informatiei respective,
retele caracterizate printr -o serie de parametru: forma de structurare , gradul de centralitate, capacitate
informationala, viteza de transmitere, fidelitate si capacitatea de corectie a erorilor de mesaj.
Dupa cum s -a aratat, configuratia retelelor de comunicatie poate fi sub forma de lant, cerc, stea, y
(ramiffcata) sau mixta (v. cap.6.2.). Daca la nivelul microgrupurilor pot fi întâlnite frecvent toate aceste
configuratii, în cadrul organizatiilor singurele c are prezinta importanta sunt cele stelate, ramificate sau mixte; de
fapt, poate acestea pot fi reduse la specii ale retelelor ramificate.
Pentru o analiza a formelor retelelor de comunicare este necesara introducerea unor indicatori structurali
suplimentari, cu relevanta si în plan psihosocial: nivel informational (N i), gradul de completitudine
informationala (C i), indicele de control informational pentru fiecare nivel ierarhic (I si) s.a
xxxxxx

101 Completitudinea informationala a retelei: C i = 2n / (N2 – N) = 0,22 ; unde N reprezinta numarul de elemente
ale retelei (9, în exemplul de mai sus), iar n este numarul real al verigilor de comunicare între elementele retelei
(8). C i poate lua valori între 0 si 1.
Gradul de centralitate al retelei evidenti aza configuratia sursei de informatii în cadrul unei anumite organizatii.
Aceasta poate fi o singura persoana, în cazul unor structuri ierarhice rigide, sau poate fi constituita din mai
multe persoane sau grupuri, în cazul organizatiilor descentralizate. Î n primul caz se constata aparitia unor
fenomene psihosociale care de cele mai multe ori au efecte negative asupra functionarii sistemului
organizational: un puternic sentiment de dependenta profesionala si psihosociala a celor care ocupa pozitii
ierarhice inferioare; o motivatie si o implicare personala invers proportionale cu pozitia ierarhica ocupata în
reteaua de comunicatie; aparitia unor comportamente si atitudini arbitrare ale celor care ocupa pozitii foarte
înalte în structura informationala, prin as imilarea accesului la informatie cu o calitate personala, concentrarea
responsabilitatii la nivelurile cele mai înalte, paralel cu derobarea de responsabilitate la cele inferioare s.a.
Capacitatea informationala a retelei exprima raportul dintre cantitate a de informatie transmisa si receptionata în
unitatea de timp, în timp ce viteza de transmitere, care este un indicator complementar, exprima timpul necesar
pentru ca o informatie sa ajunga la destinatar, fara distorsiuni care sa depaseasca redundanta mesa jului.
Fidelitatea informationala releva gradul de similitudine dintre informatia transmisa si cea receptionata. Aparitia
fenomenului de distorsionare a mesajului poate avea numeroase cauze, de natura tehnica, organizatorica,
psihosociala sau psihoindivid uala. Standardizarea limbajelor, eliminarea verigilor informationale inutile, o
pregatire profesionala superioara, verificarea prin feed -back a mesajelor receptionate, eliminarea
incongruentelor structurilor de grup sau asigurarea unei motivatii superioare sunt câteva dintre modalitatile prin
care se poate asigura o fidelitate superioara a mesajelor – conditie esentiala pentru o buna functionare a oricarui
sistem organizational.
Capacitatea de corectie a erorilor este unul dintre cei mai importanti indicat ori ai retelelor de comunicatie,
acesta fiind conditionat de raportul dintre numarul de conexiuni directe si cele inverse, luându -se în calcul si
nivelurile ierarhice între care se realizeaza feed -back -urile.
Pentru a se determina indicatorul privind Capa citatea de corectie a erorilor (C c) se iau în calcul, cu ponderi
diferite, numarul de conexiuni inverse între nivelurile ierarhice tangente, cât si cele dintre cele disjuncte, care se
afla în relatii ierarhice indirecte. Aceste ultime tipuri de relatii de feed-back au o pondere mult mai mare în
realizarea corectiilor atât în ceea ce priveste procesul de comunicare, cât si celelalte procese si activitati din
cadrul unei organizatii (coordonare, control, activitati de baza etc.). In cele doua cazuri prezentat e mai jos, s -a
putut constata ca al doilea tip de structurare a comunicarii producea cu cca. 35 % mai putine erori decât primul,
datorita saturarii superioare cu feed -back -uri negative.
Procesele de influenta. Orice forma de organizare presupune totdeauna si în mod necesar un sistem de
autoritate, fara de care interactiunea sistematica si orient ta teleologic dintre membri, grupuri si compartimente
nu ar fi posibila. Sistemul de autoritate consta din ansamblul factorilor psihosociali prin care se orienteaz a,
controleaza si influenteaza comportamentele, atitudinile, motivatiile si sentimentele membrilor unei organizatii.
Acest sistem poate fi formal sau informal, concentrat sau difuz, personalizat sau impersonal, de ordin material
sau spiritual (ideologic), real sau invocat, cu actiune permanenta sau temporara, cu autoritate exercitata direct
sau prin mandat.
Însa, indiferent de natura sa, sistemul de autoritate implica trei componente principale: a) o componenta
functionala, rezultata din necesitate a obiectiva de coordonare a actiunilor persoanelor implicate în realizarea
unei sarcini comune, în conditii determinate de ordin material, tehnologic sau social; b) o componenta
psihosociala, determinata de mecanismul interactional (de ordin interpersonal si grupal) declansat de
imperativele actiunii în comun pentru realizarea unei anumite sarcini; c) o componenta psihologica, constând
din ansamblul vectorilor motivationali care pot fi satisfacuti prin participarea la viata unei organizatii.
Determinarea pr ofilului sistemului de autoritate constituie unul dintre cele mai puternice instrumente prin care
se poate explica fenomenologia psihosociala subiacenta functionarii unei anumite organizatii; totodata, acest
instrument permite atât analize diagnostice si p rognostice de mare finete, cât si elaborarea unor strategii de
optimizare a activitatilor din cadrul organizatiilor.
(a) Implicarea în realizarea unor obiective prin intermediul unei organizatii presupune implicit acceptarea unui
sistem de coordonare si control, a carei rigoare este în strânsa dependenta de natura obiectivelor, semnificatia si

102 importanta acestora atât în plan social cât si individual. Aceasta componenta a sistemului de autoritate are în cea
mai mare masura un caracter impersonal, derivând din necesitatea obiectiva de coordonare a eforturilor
membrilor oricarei colectivitati atunci când se actioneaza în comun pentru realizarea unei sarcini determinate.
Cu cât sarcina este mai Importanta si mai dificila, cu cât aceasta are o semnificatie soc iala mai înalta, si cu cât
este mai concordanta cu motivatiile individuale si de grup, cu atât persoanele din sistemul de conducere sunt
învestite implicit cu o mai mare autoritate de ordin functional, perceputa de membrii organizatiei ca o conditie a
realizarii obiectivelor urmarite. Calitatile personale ale celor investiti cu autoritate functionala o pot augmenta,
redirectiona sau diminua, în functie si de contextul material si social în care se desfasoara activitatile de baza ale
organizatiei.
(b) Cadru l organizational creeaza premisele structurarii microgrupurilor sociale, a caror componente
socioafective si de influenta informala vor interactiona dinamic cu elementele functionale ale autoritatii
mentionate anterior. În acest nou context, autoritatea se personalizeaza, liderii formali intrând într -un sistem de
relatii socioafective si de comunicare interpersonala care va constitui fundalul exercitarii atributiilor legate de
coordonarea si controlul activitatilor de baza. Ca tendinta generala, microgrupur ile astfel formate vor prelua,
uneori selectiv, normele si valorile formale specifice organizatiei respective, convertindu -le într -un cadru
normativ informal, cu o puternica încarcatura psihosociala; paralel, se vor constitui mecanismele de presiune
spre c onformism, care vor adauga o noua dimensiune sistemului de autoritate functionala, marindu -i astfel
capacitatea de influentare a comportamentelor individuale si de grup.
(c) Orice organizatie, prin obiectivele pe care le propune, prin valorile p e care le promoveaza si prin
cadrul psihosocial pe care îl creeaza, face posibila satisfacerea unei serii de trebuinte psihoindividuale: de
integrare, control si relationare sociala; trebuinte socioafective; de protectie, recunoastere sociala si valorizare
personala etc. Capacitatea de satisfacere a acestor trebuinte confera sistemului de autoritate din cadrul
organizatiei o dimensiune psihoindividuala foarte semnificativa: proportional cu gradul de satisfacere
diferentiata a vectorilor motivationali indivi duali si de grup, organizatia capata o semnificatie anume în sistemul
personal de valori, putându -se ajunge pâna la o totala identificare a persoanei cu organizatia ca entitate sociala,
cu obiectivele, normele si valorile sale. Deseori, se constata apariti a unor factori motivationali secundari, cu o
forta energizanta superioara factorilor primari amintiti mai sus: apartenenta la o organizatie cu un înalt prestigiu
social poate exercita o asemenea forta de atractie, încât avatarurile acestei optiuni sunt min imalizate, chiar cu
pretul ca unii vectori motivationali primari sa fie satisfacuti într -o masura mult mai mica decât în cadrul unei
organizatii cu un statut obisnuit. Anumite organizatii au capacitatea de a -si crea o „aura― care le confera un
prestigiu cu totul deosebit; aceasta aura se transfera si asupra membrilor organizatiei, acest fenomen fiind cu
atât mai vizibil cu cât pozitia ocupata în ierarhia organizatiei este mai înalta. Persoanele care beneficiaza de
acest "transfer de aura" sunt frecvent perc epute în afara prin prima calitatilor atribuite organizatiei, printr -o
interesanta interpretare si resemnificare a comportamentelor, actiunilor si trasaturilor de personalitate ale celor
în cauza.
Sintetizând, autoritatea unei organizatii si – implicit – capacitatea acesteia de a exercita o influenta cât mai
mare asupra comportamentelor intra – si extraorganizationale depind de urmatoarea serie de factori:
• Importanta sociala a obiectivelor explicite si implicite ale organizatiei.
• Semnificatia care s e acorda, în plan social, psihosocial si individual acestor obiective, independent de
importanta lor reala.
• Convergenta dintre obiectivele organizatiei si cele care corespund vectorilor motivationali individuali si de
grup: interese materiale si spiritu ale; trebuinte legate de protectie si integrare sociala s.a..
• Capacitatea organizatiei de a crea un cadru favorabil structurarii unor microgrupuri care sa sustina în plan
informal valorile, normele si activitatile specifice.
• Concordanta dintre import anta statutelor din compartimentele de conducere, coordonare si control, pe de o
parte, si competenta profesionala si sociala a persoanelor care ocupa respectivele pozitii.
• Gradul de identificare a membrilor cu organizatia din care fac parte si -mai ale s – cu valorile pe care aceasta le
promoveaza.
• Performantele reale obtinute de organizatie în îndeplinirea obiectivelor sale.
• Raporturile organizatiei cu alte diferite institutii ale sistemului social.

103 Procesele socioafective. Dupa cum s -a aratat, p ersonalul unei organizatii se structureaza functional ca un grup
secundar, format din mai multe grupuri primare, aflate în anumite raporturi de conexitate. În consecinta,
raporturile socioafective dintre membri se dezvolta în forme mult mai complexe decât cele care au fost analizate
la nivelul microgrupurilor sociale.
În primul rând, vom decela o structura socioafectiva la nivelul microgrupurilor constituite formal în cadrul
diferitelor compartimente functionale de baza ale organizatiei; acestea su nt cele mai mici unitati functionale
(ateliere, birouri, laboratoare), în care membrii interactioneaza direct si constant la realizarea unei sarcini
comune si – de regula – în acelasi spatiu fizic. Prin intermediul metodelor clasice, se poate stabili statu tul
sociometric al fiecarui membru, iar acesta se raporteaza la statutul formal din structura autoritatii, sau la cel
strict functional, derivat din structura activitatilor de realizare a sarcinii (v. tabelul 7.1). Performantele, climatul
psihosocial si ni velul de conflictualitate vor fi determinate în cea mai mare masura de congruenta dintre aceste
structuri, corelativ cu stilurile de conducere practicate de liderii formali, la diferite niveluri ierarhice (48, 173).
În al doilea rând, este necesar a determinarea configuratiei sociometrice la nivelul grupului secundar
structurat la nivelul unor compartimente de rang superior: sectii, sectoare, servicii. Grupul secundar rezulta în
urma conexarii functionale a mai multe grupuri primare, prin intermediu l unor „puncte de articulatie― care, la
rândul lor, sunt caracterizate prin "indicele de conexitate―. Calitatile profesionale si psihosociale ale zonelor de
conexare dintre mai multe grupuri primare sunt cele ce vor conditiona în mod esential performantele în cadrul
respectivului compartiment. De subliniat faptul ca nu este indicata determinarea directa a structurii preferentiale
la nivelul grupului secundar, fara ca în prealabil aceasta sa fie relevata la nivelul grupurilor primare constitutive.
Procedând astfel, apar unele distorsiuni care limiteaza sensibil utilitatea demersului de optimizare a structurilor
si proceselor psihosociale de grup.
Congruenta structurii socioafective a grupului în raport cu structura sarcinii constituie un concept
operational de baza, pe care 1 -am elaborat pornind de la notiunea matematica de "distanta". Aceasta permite
evaluarea riguroasa a gradului de asemanare dintre doua sau mai multe obiecte, definite printr -o diagrama, graf
sau matrice, însa implica o relatie sime trica între obiectele comparate, ceea ce o face inutilizabila pentru
psihosociologie, unde exista totdeauna o prevalenla asimetrica a unei structuri sau proces asupra altora.
Notiunea de congruenta este fundamentata pornind de la acest principiu de asimetrie functionala a
structurilor de grup, fiind definita astfel:
Fie o multime numarabila E = E l, E 2 … E n si doua grafuri A si B definite în E. Congruenta dintre A
(structura relatiilor functionale) si B (structura socioafectiva a grupului ) este:
(1) C AB=Σn
ij=1 ( aij . bij ) Unde, a ij si b ij sunt elementele matricelor asociate
grafurilor A si B, iar c ij se defineste în functie de
elementele bij astfel:

aij = 0, când nu exista relatii functionale între a i si a j
= 1, când exista asemenea relatii functionale

bij = 0, relatii afective neutre între a i si a j
= 1, relatii pozitive, de atractie de la a i la a j;
= -l, relatii de respingere de la a i la a j ,
cij = 0, pentru b ij = 1
= 1, pentru b ij = 0
= 2, pentru b ij = -1
S=
·=
niJyijbaCAB1)(
Dupa cum se poate observa, Congruenta (C) poate lua valori între limitele 0 si 2m, unde „m― este numarul
total al relatiilor functionale din cadrul grupului cercetat, în raport cu o anumita sarcina. Pentru a putea compara
congruenta structurilor di n grupuri de marimi diferite, sau implicând un alt numar de relatii functionale, este
necesar sa normalizam relatia (1); astfel, vom obtine indicele de congruenta (I c), care va permite o analiza

104 comparativa dintre doua sau mai multe grupuri, având chiar sa rcini diferite. Deci: (2) Ic = 1 – CAB / 2m , cu
valori între 0 si 1.
Procesele motivationale. În cadrul organizatiilor interfereaza si se conditioneaza reciproc trei categorii de factori
motivationali. a) factori specifici structurii motivationale indivi duale, cu valoare infrastructurala, între care vom
gasii trebuintele, motivele, interesele si aspiratiile care -i sunt specifice unei persoane, formate în ontogeneza, în
afara respectivului cadru organizational; b) factori motivationali de grup, generati si modelati prin intermediul
proceselor psihosociale de grup, si care se manifesta exclusiv în acest cadru; c) factori motivationali generati
exclusiv ca urmare a apartenentei la o anumita organizatie, cu o valoare suprastructurala în raport cu celelalte
doua categorii, pe care le influenteaza selectiv, în functie de pozitia ocupata la un moment dat în cadrul
sistemului.
Este evident faptul ca fiecare persoana vine în cadrul unei organizatii cu o structura motivationala
proprie, dar care se adapte aza si se ajusteaza în contextul interactiunilor grupale. Are loc o polarizare si o
vectorizare a factorilor motivationali individuali pe criterii de convergenta, complementaritate sau chiar
divergenta, însa pe fondul unei interdependente si stabilitati re lative care ne îndrituiesc sa vorbim de o structura
motivationala grupala. Pe masura ce organizatia se maturizeaza, aceasta structura integreaza noi elemente care
tin de caracteristicile generale ale sistemului si de pozitia pe care o ocupa în raport cu al te organizatii si institutii
sociale. Dealtfel, nu este posibila întelegerea modului de functionare a grupurilor primare si secundare
subiacente organizatiilor fara a lua în considerare articularea si atmonizarea factorilor motivationali individuali
în cad rul unei structuri globale, context în care sistemul îsi îndeplineste una dintre principalele sale functii:
satisfacerea diferentiata a trebuintelor membrilor sai. Mai mult, observatiile noastre arata ca momentul
constituirii structurii motivationale prece de într -o oarecare masura închegarea structurilor de autoritate si a celor
afective, în raport cu care joaca rolul unei infrastructuri, alaturi de structura sarcinii. Totusi, subliniem faptul ca
nu putem vorbi decât în termeni destul de relativi despre o a numita prioritate în constituirea structurilor
psihosociale din cadrul organizatiilor, intercondilionarile si interdependentele dintre acestea fiind foarte strânse.
Corelativ vectorilor motivationali se manifesta si atitudinile interpersonale, cele fata de activitate si
organizatie ca întreg, astfel ca -odata cu maturizarea sistemului – se poate vorbi de o structura motivational –
atitudinala care exprima cu mare fidelitate raporturile intra si intergrupale, capacitatea sarcinii de a polariza
eforturi le membrilor, functionalitatea sistemului de conducere, coeziunea organizationala, potentialitatea de
conflict intern s.a. În consecinta, structura motivational -atitudinala va detine o pondere considerabila în
dinamica grupurilor componente si a organizati ei ca întreg.
Determinarea structurii motivational -atitudinale din cadrul unei organizatii implica o metodologie relativ
complexa. Pornind de la o analiza detaliata a determinatiilor în câmpul carora functioneaza organizatia, se
stabileste o list a de factori motivationali potentiali, care se refera la urmatoarele aspecte: caracteristicile sarcinii,
conditiile fizice si materiale ale activitatii, stilul de conducere, calitatea raporturilor umane, recunoasterea
meritelor, posibilitati de promovare, remuneratie, siguranta locului de munca, receptivitatea la creatie,
flexibilitatea administrativa, sanctiuni si recompense s.a. Stabilirea repertoriului de factori motivationali este
corelativa cu estimarea ponderii teoretice pe care acestia o au în contex tul unei optime functionari a
organizatiei. Pe aceasta baza, se elaboreaza un chestionar, în care se solicita ordonarea listei dupa importanta pe
care membrii o acorda fiecarui factor; prelucrarea rezultatelor, dupa frecventa, se face la nivelul grupurilor ,
sectiilor si sectoarelor. În a doua etapa, se solicita o apreciere a masurii în care fiecare factor motivational este
satisfacut la un moment dat, si care este expectatia privind situatia în viitor. Prin cumularea si interpretarea
acestor rezultate se ob tine o imagine de mare finete a structurilor motivationale care actioneaza la nivelul
fiecarui compartiment, imagine indispensabila pentru orice demers diagnostic, prognostic sau corectiv în ceea
ce priveste performantele sau functionalitatea generala a or ganizatiilor ( 48,169 ).
Procesele participativ -axiologice. Dupa cum s -a aratat, constituirea organizatiei ca sistem dinamic presupune o
succesiune de etape, o dezvoltare progresiva a structurilor psihosociale subiacente, în contextul interactiunii
contin ue cu mediul social extern si sub imperativele obiectivelor constitutive (a sarcinilor care dau ratiunea de a
fi respectivei organizatii). Aceasta complexa procesualitate se desfasoara în doua planuri distincte, însa
interdependerite: un prim plan, care ev identiaza evolutia sistemului organizational în ansamblu, si un al doilea
plan, care evidentiaza procesul integrarii individuale a membrilor în cadrul sistemului organizational aflat pe o
anumita treapta a evolutiei sale.

105 Cercetarile experimentale arata ca atât microgrupurile considerate izolat, cât si organizatiile care includ
grupuri primare si secundare parcurg în evolutia proceselor integrative mai multe etape. Astfel, dupa opinia lui
Th.M. Mills, dinamica integrarii si participarii la viata de grup implica cinci niveluri calitativ distincte, însa
interdependerite functional (l50):
(1) Nivelul comportamental: presupune constituirea spontana si progresiva a unui sistem de interactiuni, în care
fiecare membru participant desfasoara un rol strict comportamental -actional, derivat din natura sarcinii asumate
sau care este impusa grupului spre rezolvare.
(2) Nivelul emotional: implica aparitia si manifestarea unor emotii si sentimente de grup, pe fondul
interactiunilor comportamentale. Starile afecti ve se structureaza atât în raport cu ceilalti membrii, cât si în ceea
ce priveste obiectivele activitatii, conditiile desfasurarii acesteia, rezultatele obtinute sau evenimentele care pot
aparea în acest context:
(3) Nivelul normativ: cuprinde un ansamblu organizat de reprezentari, idei si reguli, larg împartasite de catre
membri, despre tot ceea ce constituie aspecte ale vietii de grup si organizatie (ce trebuie facut, cum trebuie
reactionat în anumite împrejurari, ce norme trebuie sa regleze raporturile interpersonale si activitatile comune,
criteriile de acordare a recompenselor si sanctiunilor, sentimentele care sunt considerate firesti fata de situatii,
evenimente, persoane, alte grupuri sau organizatii etc.).
(4) Nivelul teleologic: presupune apariti a si adoptarea unui set de reprezentari si idei despre ceea ce constituie
obiectivele si scopurile fundamentale ale grupurilor si organizatiei de apartenenta, precum si despre modul cum
aceste obiective trebuie îndeplinite pentru a justifica existenta, afi rmarea si recunoasterea publica a respectivelor
structuri sociale.
(5) Nivelul axiologic: consta dintr -un set de interpretari despre ceea ce este grupul sau organizatia, despre ceea
ce ar fi de dorit sa devina, si despre ceea ce ar trebui facut pentru a s e atinge acest ideal valoric; este vorba de o
„interpretare axiologica― a ceea ce reprezinta organizatia într -un anumit câmp semnificativ de repere, modele si
valori sociale.
Din perspectiva acestui modul, o integrare participativa (si nu una pur for mala), presupune dezvoltarea
progresiva a unui sistem de relatii interpersonale, intra – si inter -grupale care sa cuprinda într -o maniera
ascendenta comportamente, sentimente, norme, formulari de scopuri si valori la care acestea sa se raporteze. De
fapt, e ste vorba de o identificare progresiva cu organizatia, cu scopurile si valorile sale, prin considerarea
dezvoltarii si afirmarii personale ca fiind neconditionat legate de recunoasterea si ascendenta organizatiei în
plan social si cultural. Fiecare dintre procesele psihosociale specifice fiecarui nivel determina aparitia unor
structuri specifice, de compartamente, sentimente, norme, scopuri si valori, a caror configuratie se constituie ca
un indicator asupra treptei de evolutie si maturizare pe care se afla respectiva organizatie. Într -adevar, s -a putut
constata prin experimente si observatii directe ca în cadrul unor grupuri sau organizatii imature sau în faza
incipienta de constituire, cu obiective incerte, fara traditie si prestigiu social, predomina stru cturile participative
de ordin comportamental si afectiv; în timp ce organizatiile cu obiective clare, circumscrise valoric, si cu un
înalt prestigiu social, dezvolta foarte rapid structuri participative de nivel înalt (normative, teleologice si
axiologice ).
Determinarea experimentala a nivelului de dezvoltare a structurilor participativ -axiologice, atât la nivelul
unor compartimente, cât si la acela al întregii organizatii, poate constitui un instrument eficient prin care sa se
identifice disfunctio nalitatile sistemului; totodata, printr -o asemenea analiza, se pot obtine sugestii privind
strategiile prin care se poate asigura dezvoltarea sistemului organizational si cresterea performantelor sale
materiale si sociale.
Pentru a fundamenta stra tegiile unor asemenea interventii optimizatoare este necesara elaborarea unui
modul general, care sa evidentieze interactiunile dintre procesele si structurile psihosociale mentionate anterior.

106

3. Conducerea organizatiilor
Întelese cel mai adesea ca s isteme sociale cu caracter axiologic si teleologic, deci care presupun finalizari
acreditate valoric, prin chiar aceasta organizatiile implica totdeauna o componenta functionala si structurala
esentiala, si anume conducerea. În sensul cel mai general, cond ucerea consta dintr -un ansamblu de relatii
sociale specifice, implicând procesele psihosociale de autoritate, putere, comunicare si influenta, prin care se
asigura coordonarea si finalizarea actiunilor umane. Într -un sens mai restrâns, conceptul de conduce re are doua

107 acceptii principale: prima se refera la subsistemul tehnic care asigura functionarea unei institutii, organizatii sau
grup în situatii sociale determinate; cealalta semnifica activitatile care se desfasoara în cadrul respectivul
subsistem pentr u realizarea acestui obiectiv fundamental .
Definire si caracterizare generala ; functiile conducerii
Din perspectiva psihosociala, prin conducere se întelege un ansamblu de activitati, procese si functii, constând
din informare, organizare, planificare, c oordonare si control, fundamentate pe acte de decizie, prin care se
asigura functionarea precisa, coerenta, operativa si eficienta a diferitelor structuri sociale: institutii, organizatii
si grupuri umane.
Fiind vorba de un subsistem care se dezvolta spontan sau intentional în cadrul oricarui sistem social,
conducerea se prezinta sub doua aspecte complementare: a) un aspect structural, care evidentiaza elementele
ansamblului (membrii si compartimentele) implicate în actul de conducere, pozitia lor in cadrul sistemului si
relatiile dintre ele; b) un aspect functional, care releva rolul fiecarui element al subsistemului în actul de
conducere ca atare (luarea deciziilor, coordonarea, controlul activitatilor s.a.). În cadrul organizatiilor formale,
structura compartimentului de conducere este fixata prin organigrama, împreuna cu functiile care revin fiecarui
pozitii; însa, si în acest caz, apar elemente de ordin informal, care augmenteaza, complementeaza sau
paraziteaza activitatea de conducere, pe fondul aparitiei unor procese si fenomene psihosociale deosebit de
interesante, legate de raporturile care se creeaza între sistemele de autoritate si putere, pe de o parte, si dintre
formal si informal, pe de alta parte. În cazul organizatiilor informale, subsistemul de conducere apare si se
dezvolta relativ spontan, în jurul unui nucleu de membri deosebit de activi (liderul carismatic, persoanele cu cel
mai înalt prestigiu profesional si social, grupul de initiativ a etc.); aici se va manifesta tendinta oficializarii si
formalizarii progresive a structurii astfel create, pe fondul unor procese psihosociale care depasesc de regula
cadrul strict al organizatiei respective.
Din punct de vedere structural, cele m ai importante caracteristici ale sistemului de conducere sunt
urmatoarele:
(a) numarul de persoane implicate în activitatii de conducere, asa cum au fost definite mai sus (decizie,
coordonare, control s.a.);
(b) dispunerea pe niveluri ierarhice si pe com partimente a respectivelor persoane, cu specificarea relatiilor
dintre ele;
(c) diferentierea pe compartimente distincte a activitatilor specifice conducerii: luarea deciziilor, planificarea
activitatilor, efectuarea controlului s.a.
În functie de natura organizatiei, specificul obiectivelor pe care le are de îndeplinit si conditiile în care se
desfasoara activitatea exista o proportie optima a dimensiunii aparatului de conducere, care în nici un caz nu
trebuie sa depaseasca 5 -10 % din totalul pe rsonalului. Un aparat de conducere prea numeros devine
disfunctional datorita suprapunerii inevitabile a atributiunilor, diminuarea raspunderii personale, dificultatilor de
coordonare interna; în aceasta situatie, la nivelul restului organizatiei se creeaz a un sentiment de presiune
birocratica nejustificata, de control excesiv si inechitate în distribuirea eforturilor, ceea ce poate afecta serios
climatul psihosocial, relatiile interpersonale si performantele profesionale. În cazul unui aparat de conducere
subdimensionat, exista riscul supraîncarcarii acestuia, pe fondul aparitiei unor zone de activitate care scapa
controlului si a manifestarii unor compartimente arbitrare la anumite niveluri ierarhice; în rândul membrilor
organizatiei exista tendinta aparit iei unui sentiment de insecuritate, dezimplicare si insatisfactie.
Functiile conducerii . Aparatul de conducere îndeplineste atât o serie de functii specifice , legate nemijlocit de
activitatile prin care se îndeplinesc obiectivele generale ale organizatiei (organizare, planificare, coordonare,
control), cât si o serie de functii nespecifice , colaterale activitatilor de baza, dar pe care le sustin în mod
indirec t, în special prin intermediul unor procese psihosociale pe care le genereaza (reprezentare, dezvoltare,
motivare). Toate acestea au însa un element comun, fundamental pentru orice activitate de conducere: luarea
deciziilor.
Functiile specifice :
Organizar ea constituie una dintre functiile principale ale conducerii, care fundamenteaza atât constituirea
sistemului organizational ca atare, cât si cadrul necesar exercitarii celorlalte functii si activitati. Organizarea
presupune o activitate complexa, implicân d urmatoarele aspecte :

108 (1) stabilirea coordonatelor formale ale sistemului, a cadrului general în care va functiona si a suportului
normativ necesar desfasurarii activitatii ;
(2) delimitarea compartimentelor functionale (sectoare, sectii, ateliere,) si precizarea sarcinilor acestora ,
rezultate din defalcarea obiectivului general; se stabileste sistemul de legaturi functionale dintre compartimente,
în concordanta cu tehnologiile folosite si resursele disponibile;
(3) distribuirea responsabilitatilor, resu rselor financiare, informationale, umane si materiale , stabilindu -se
totodata normele generale de folosire si criteriile de performanta în utilizarea resurselor pentru fiecare
compartiment;
(4) configurarea retelelor de transmitere a informatiilor , a sis temului de evidenta, codificare si utilizare a
datelor, pe orizontala si pe verticala;
(5) asigurarea coerentei logice si functionale a întregului ansamblu , prin raportarea sa atât la conditiile concrete
în care se desfasoara activitatile, cât si la siste mul de relatii extraorganizationale în care este implicat.
Demersul organizatoric presupune abordarea interdisciplinara a unei game largi de probleme de ordin
tehnologic, psihosocial, informational, financiar si material. În consecinta, un bun org anizator trebuie sa posede
calitati psihice si profesionale cu totul deosebite, în principal de ordin intelectual: gândire sintetica si analitica;
imaginatie creatoare si spirit practic -aplicativ; logica riguroasa si intuitie profunda; consecventa strategi ca si
flexibilitate tactica.
Dupa cum se observa, aceste calitati au un accentuat caracter polar sau complementar, foarte greu de
întrunit la o singura persoana. Acest fapt explica de ce organizatorii cu adevarat buni sunt personalitati de
exceptie , un fel de „rara avis― în câmpul vietii sociale.
O buna activitate organizatorica se bazeaza pe câteva principii fundamentale, dar a caror pondere poate sa
varieze între anumite limite, în functie de natura organizatiei, importanta si semnificatia sociala a obiectivelor
sale, conditiile concrete în care activeaza – conditii de ordin politic, social, cultural, economic sau fizic, nivelul
de instruire si calificare a membrilor s.a.:
(1) Principiul orientarii prioritare pe sarcina : pentru a -si putea mentine stabilitatea functionala si permanenta în
timp, organizatia trebuie construita pornind de la obiective precis formulate si de la activitatile pe care le
implica realizarea acestora. Însa, respectarea neconditionata a principiului „functionalizarii― (Scanlan, 1973),
conform caruia obiectivele au prioritate absoluta în raport cu persoanele si grupurile, necesita în mod necesar o
corectie: aceste obiective si activitati sunt realizate cu oameni, iar în multiplele conexiuni ale vietii sociale
respective le „produse" ale activitatii organizationale au nemijlocit o semnificatie psihosociala si socioculturala.
În consecinta, functionarea în sine a unei organizatii, pe criterii exclusive de performanta tehnica, nu poate sa
prevaleze neconditionat asupra impli catiilor psihosociale ale acestei functionari.
(2) Principiul coerentei si completitudinii cadrului normativ : pentru asigurarea unei functionalitati optime a
sistemului organizational este necesara elaborarea unui cadru normativ coerent din punct de veder e logic si cu
un grad de extensiune care sa acopere toate compartimentele structurale si functionale. Contradictiile
prevederilor normative, precum si incompletitudinea lor creeaza premisele unor serioase disfunctionalitati,
conflicte si insatisfactii în r ândul personalului, poate acestea ducând în mod necesar la scaderea performantelor.
(3) Principiul complementaritatii functionale : sarcinile si atributiile diferitelor compartimente trebuie sa aiba un
caracter complementar, evitându -se atât suprapunerile cât si hiatusurile. Singura exceptie se refera la
compartimentele de control, unde sistemul de verificare încrucisata se poate dovedii foarte eficient în anumite
împrejurari.
(4) Principiul feed -back -ului: între toate nivelurile ierarhice , precum si într e compartimentele adiacente trebuie
sa existe un sistem de conexiuni inverse, care sa permita o informare prompta asupra efectelor deciziilor,
masurilor si actiunilor întreprinse. În lipsa legaturilor de feed -back nu se poate realiza o corectie operativa a
erorilor, sau nu se pot adapta actiunile la particularitatile unor situatii concrete, cu cele mai drastice consecinte
asupra performantelor si evolutiei generale a sistemului.
Planificarea este o functie adiacenta aceleia de organizare, prin care se asigura esalonarea în timp a actiunilor,
eforturilor si resurselor, astfel încât obiectivele urmarite sa fie realizate într -un moment de maxima oportunitate,
cu costuri materiale si umane minime, în concordanta si cu o serie de exigente extraorganizational e. Planificarea
conditioneaza în cea mai mare masura eficienta activitatilor interne, însa si calitatea raporturilor cu alte
organizatii sau institutii conexe, costurile profesionale, financiare, umane si materiale fiind direct conditionate

109 de calitatea ac tivitatii de coordonare. Pentru aceasta sunt necesare o serie de calitati, în primul rând de natura
tehnico -organizatorica: cunoasterea întregului flux tehnologic si a conditiilor pe care le solicita realizarea
fiecarui secvente; o profunda gândire concret -analitica corelata cu un accentuat spirit pragmatic s.a..
Coordonarea este functia prin care se asigura sincronizarea activitatilor, adecvarea reciproca a obiectivelor si
actiunilor fiecarui compartiment, precum si adaptarea dinamica a eforturilor profes ionale pentru realizarea cu
maxima eficienta a sarcinilor organizatiei . De multe ori, activitatea de coordonare se cupleaza în mod firesc cu
cea de planificare si control, aceasta fiind de fapt fatete complementare ale actului de conducere. O buna
activita te de coordonare presupune o exacta cunoastere a caracteristicilor obiectivului ce urmeaza a fi realizat, a
tehnologiilor folosite si a resurselor disponibile, pe fondul unor aptitudini psihosociale ale liderului care sa
faciliteze raporturile interpersona le.
Controlul reprezinta una dintre cele mai importante functii ale conducerii, complementara aceleia de organizare,
prin care se asigura respectarea cadrului normativ intern si extern, tehnologiile prescrise, termenele de realizare
si caracteristicile te hnice ale produselor activitatii. Controlul trebuie înteles si proiectat ca o activitate de feed –
back, prin care se adecveaza activitatile la obiectivele vizate, se corecteaza erorile si disfunctionalitatile în
fazele lor primare de manifestare si se asigu ra respectarea legalitatii.
Principala dimensiune a acestei functii este data de intervalul de control, prin care se întelege numarul de
persoane, compartimente si activitati pe care le poate controla si coordona în mod eficient un conducator.
Marim ea intervalului de control afecteaza direct configuratia structurala a organizatiei: un interval mic implica
o piramida înalta, cu mai multe niveluri ierarhice si mai multe compartimente functionale, în timp ce un interval
mare induce o forma piramidala ma i plata, cu mai putine niveluri ierarhice si compartimente. Evident, aceste
diferente se vor regasi si la nivelul cheltuielilor financiare si de personal, ceea ce impune o corecta evaluare a
dimensiunii optime a intervalului de control pentru fiecare situa tie în parte. Valoarea optima a acestui parametru
este determinata de tipul organizatiei, structura sa interna, caracteristicile obiectivelor de realizat si trasaturile
generale ale situatiei sociale si profesionale în care actioneaza organizatia. În gener al, un interval mic de control
faciliteaza o urmarire detaliata, continua si eficienta a activitatii subordonatilor, însa poate genera la nivelul
acestora un sentiment de insatisfactie datorita limitarii libertatii, initiativei si responsabilitatii persona le. Pe
acest fond, scaderea motivatiei si implicarii individuale poate determina reducerea performantelor, desi costurile
sunt mai mari. Un interval de control mare poate determina fie o suprasolicitare a conducatorului, fie o
activitate mai superficiala d in partea acestuia, fie tendinta de a delega subordonatii cu o mai mare autoritate si
responsabilitate. Însa, daca Controlul va fi exercitat preponderent asupra unor puncte nodale sau critice ale
activitatilor, initiativa, implicarea si motivatia superioar a a subordonatilor pot compensa eventualele efecte
negative aparute în acest context (220, 223).
Functiile nespecifice:
Reprezentarea este o functie care se manifesta în plan extern, în contextul relatiilor cu alte grupuri, organizatii si
institutii, dar si în raport cu opinia publica si persoane semnificative, considerate separat. Prin conducator
organizatia se personalizeaza: reprezentativitatea, „vizibilitatea sociala―, carisma, inteligenta sau competenta
socioprofesionala a acestuia devenind cel mai ad esea „marca" sau simbol pentru întregul sistem pe care îl
reprezinta. Fenomenul se manifesta si în sens invers: o organizatie cu un înalt prestigiu, câstigat în timp prin
performanta, traditie, natura speciala a activitatilor pe care le desfasoara s.a., tr ansfera asupra conducatorilor sai
o „aura sociala" care -de multe ori – nu are o legatura directa cu acele calitati personale care sunt presupuse
pentru o asemenea functie.
Mentinerea si dezvoltarea organizatiei revine ca o atributie implicita pentru condu cator, ca o conditie de baza
pentru îndeplinirea obiectivelor asumate. La tendinta „naturala" a oricarui sistem organizational de a -si preciza
din ce în ce mai riguros limitele, paralel cu extinderea acestora, se adauga o alta tendinta, vizibila la nivelul
activitatilor explicite desfasurate de conducere, prin care se vizeaza aceleasi obiective, ca o modalitate de
legitimare superioara a pozitiilor ocupate, dar si pentru obtinerea de mai multa putere. Asigurarea coerentei
organizationale, cresterea reprezen tativitatii sociale, obtinerea unor performante superioare, largirea zonelor de
autoritate si a atributiilor, cresterea numerica, motivarea superioara a membrilor s.a., sunt mijloacele cele mai
folosite de conducere pentru consolidarea si dezvoltarea organ izatiei pe care o reprezinta. În acest domeniu,
inteligenta sociala a conducatorului poate avea un rol mai mare decât simpla sa competenta profesionala sau
travaliul depus în activitate.

110 Motivarea diferentiata a membrilor este o functie corelativa aceleia de mentinere si dezvoltare a organizatiei, si
care revine conducerii ca o conditie de baza pentru îndeplinirea tuturor obiectivelor explicite sau implicite ale
acesteia. Conform unui cunoscut principiu al psihologiei, nu exista decât o singura modalitate cu adevarat
eficienta de a determina pe cineva sa faca bine un lucru: si anume, sa -1 faci sa doreasca sa faca acel lucru; cu
alte cuvinte, sa -1 motivezi în asa fel încât interesele sale sa fie convergente sau complementare cu cele ale
organizatiei din care face poate. Numeroase cercetari experimentale evidentiaza o corelatie foarte înalta între
nivelul de motivatie pozitiva a membrilor unor grupuri sau organizatii, pe de o poate, si performantele
profesionale, comportamentul prosocial, climatul psihosocial, nivelul superior de creativitate si gradul de
implicare sociala, pe de alta poate (48, 147). Pentru îndeplinirea la un nivel superior a acestei functii sunt
necesare calitati personale cu totul deosebite, corelate cu o pregatire psihosociala corespunzatoa re.
Sensibilitatea pentru problemele umane, inteligenta sociala, pragmatismul, spiritul de echitate si deschiderea
sunt numai câteva dintre acestea.
Decizia reprezinta componenta esentiala si indispensabila a oricarei activitati de conducere, prin care se
fundamenteaza exercitarea tuturor celorlalte functii mentionate mai sus . Definita în cadrul stiintelor actiunii, în
zona de interferenta dintre politologie, economie, psihosociologie, teoria jocurilor si praxiologie, teoria deciziei
are implicatii majore în toate domeniile vietii sociale, ceea ce impune o tratare distincta a acestei problematici.

Decizia în activitatea de conducere
Prin decizie se întelege o activitate intelectuala prin care un actor social (persoana, grup, organizatie sau
institutie) a lege dintre mai multe solutii ale unei probleme cu care se confrunta, pe aceea care pare cea mai
avantajoasa în împrejurarile date. Din punct de vedere psihologic, actul deciziei implica atât o componenta
logic -rationala, cât si una practic -intuitiva, comp onente care interactioneaza subtil, pe fondul creat de unele
trasaturi de personalitate: independenta, luciditate, capacitatea de asumare a riscului, impulsivitate s.a .
Pentru explicarea mecanismului de elaborare a deciziei s -au dezvoltat mai multe teorii. Una, de inspiratie
economica , presupune o deplina rationalitate în adoptarea unei decizii, pe baza urmatoarelor elemente:
a) existenta unui actor social (decident) strict rational, care are formulat un set de preferinte riguros ierarhizate;
b) pos edarea unor informatii complete asupra situatiei problematice care solicita adoptarea unei decizii;
c) constientizarea tuturor solutiilor posibile si a consecintelor probabile pentru fiecare solutie adoptata;
d) delimitarea clara dintre mijloace si scopu ri,
e) alegerea unei solutii optime, pe baza criteriului de eficienta (raportul dintre costuri, avantaje si dezavantaje).
În acest context, decizia este rezultatul necesar al unui riguros rationament logic, în care incertitudinea nu -si are
locul, decât ev entual sub forma unui coeficient de probabilitate privind aparitia unor factori aleatori. Criticile
acestei teorii pornesc de la constatarea ca rareori întâlnim o situatie concreta care sa întruneasca aceste conditii.
Comportamentul decidentului implica si componente afective si intuitive, iar preferintele sale nu sunt clar
configurate într -o structura ierarhica; informatia pe care o detine este cel mai adesea incompleta sau ambigua;
mai ales în situatii de criza, decidentul nu poate constientiza cu clarita te poate solutiile posibile si consecintele
acestora; avantajele si dezavantajele unei optiuni sunt adesea relative, depinzând de o multime de factori
conjuncturali.
A doua teorie pe care o aducem în discutie este de inspiratie psihosociala , si cor espunde într -o mai mare
masura situatiilor întâlnite în practica sociala. În aceasta viziune, decizia este considerata un proces social
desfasurat în timp, la care participa mai multi actori, relativ autonomi unui fata de celalalt, însa legati strategic
între ei . Actorii care participa direct sau indirect la actul de decizie urmaresc cel mai adesea obiective diferite,
chiar contradictorii si cu un anumit grad de ambiguitate; cunoasterea si informatia de care dispun sunt
imperfecte, iar actiunea lor se desfa soara în conditii de incertitudine persistenta. În acest conditii, dupa cum
argumenteaza o serie de cercetatori, printre care si H.A. Simon (136; 137), se recurge la o strategie decizionala
simplificata, prin care se adopta prima solulie care este apreciat a ca satisfacatoare. Criteriul unei stricte
rationalitati lasa loc unuia de „oportunitate rezonabila", la care decidentul adera si prin anumite elemente
intuitiv -emotionale, sau chiar irationale.
Cibernetica sistemelor sociale a evidentiat si exis tenta unui mecanisme nondecizionale de alegere a unei
solutii la o situatie problematica. În acest caz, are loc o experimentare spontana, mai mult sau mai putin
întâmplatoare, a unei serii de solutii, care vor satisface în grade diferite necesitatile actor ului social, necesitati

111 adesea destul de vag conturate; solutiile cele mai satisfacatoare sunt întarite în timp si conservate, iar cele
nesatisfacatoare sunt eliminate.
Procesul de luare a deciziilor implica o succesiune de momente distincte, cu pon deri si semnificatii care
variaza în functie de o serie de factori psihoindividuali, psihosociali, organizationali si conjuncturali.
(1) Formularea problemei . Dupa cum s -a aratat, orice decizie se ia numai într -o situatie problematica în care
exista mai m ulte solutii potential convenabile care trebuie evaluate si comparate; formularea precisa a
problemei echivaleaza cu circumscrierea câmpului virtual în care trebuie cautata solutia. Se poate aprecia ca
într-o proportie de 50 -60 %, deciziile gresite îsi au originea într -o necorespunzatoare formulare a situatiei
problematice care se impune rezolvata.
(2) Explorarea posibilului actional si relevarea solutiilor alternative . În functie de caracteristicile situatiei
problematice, de pozitia si capacitatile actor ului social si de circumstantele în care acesta actioneaza se
delimiteaza spatiul potential de actiune. În mod evident, câmpul situatiei problematice va fi structurat pe mai
multe zone: o zona a solutiilor imposibile din punct de vedere tehnic, material sa u social; o zona a solutiilor
posibile, dar inacceptabile din punct de vedere subiectiv în respectivul context; cea de a treia zona va fi a
solutiilor posibile si acceptabile, însa cu grade diferite de adecvare la necesitatile si exigentele decidentului.
Limitele dintre cele trei zone sunt destul de relative, ele putându -se modifica pe masura ce situatia evolueaza în
urma unor actiuni în desfasurare Însa, pentru o analiza diagnostica si prognostica a capacitatii decizionale a unui
actor, este foarte importa nt sa se cunoasca modul cum acesta delimiteaza (cel mai adesea implicit) câmpul
situatiei problematice. Odata cu delimitarea zonei posibilului actional, se formuleaza si solutiile alternative, apte
de a fi luate în discutie pentru rezolvarea situatiei prob lematice.
(3) Analiza, evaluarea si ierarhizarea solutiilor alternative . Solutiile posibile, acceptabile din perspectiva
decidentului, sunt supuse unei analize comparative, în urma careia sunt ierarhizate pe criterii de costuri,
avantaje, dezavantaje, ade cvare la situatia actuala si la cea de perspectiva, compatibilitatea cu alte actiuni în
curs de desfasurare sau planificate pentru viitor, efectele secundare pe care le pot genera etc. Este un moment de
mare dificultate, care solicita major întreaga person alitate a decidentului; datorita acestui fapt, se recomanda
insistent ca în aceasta faza sa fie antrenati experti din mai multe domenii, care sa ofere criterii clare de
ierarhizare a solutiilor posibile.
(4) Luarea deciziei . Este momentul când decidentul opteaza pentru una dintre solutiile alternative, orientându -se
univoc pe directia variantei rezolutive alese. Este esential ca în urma luarii deciziei, conducatorul sa adopte o
pozitie ferma, plina de încredere, eliminând metodologic toate incertitudinile specifice fazelor anterioare, fara a –
si anula însa spiritul critic în ceea ce priveste urmarirea efectelor solutiei adoptate; luarea deciziei echivaleaza
cu asumarea neechivoca a responsabilitatii pentru solutia adoptata.
(5) O data cu luarea deciziei se trece la implementarea acesteia prin masuri organizatorice, de planificare,
coordonare si control, adecvare a situatiei problematice, împrejurarilor concrete si solutiei rezolutive adoptate .
(6) Evaluarea postdecizionala . Consta dintr -o analiza critica a r ezultatelor si efectelor obtinute în urma
implementarii deciziei, printr -o raportare continua la obiectivele urmarite, costurile solicitate si perspectivele
deschise.
În cadrul organizatiilor se iau decizii de o mare varietate, în functie de nivelul ierarhic la care se adopta,
natura problemei care se impune a fi rezolvata, raporturile cu alte sisteme sociale externe s.a. În primul rând
trebuie facuta distinctia între deciziile strategice, care se refera la problemele esentiale pe care le ridica
funct ionarea unei organizatii si modalitatile generale de îndeplinire a obiectivelor sale, si deciziile tactice, cu
referinta la problemele secundare sau conjuncturale, pe care le ridica activitatile diferitelor compartimente ale
organizatiei. Deciziile strateg ice formuleaza directii rezolutive formulate în câmpul unor situatii foarte generale,
în timp ce cele deciziile tactice ofera solutii concrete la probleme concrete. În primul caz, mai important este
modul cum se formuleaza întrebarile prin care circumscrie m o situatie problematica, în timp ce în al doilea caz
conteaza adecvarea unei solutii concrete la o situatie problematica conjuncturala.
Datorita impactului sau asupra unor categorii largi din personalul organizatiilor, activitatea decizionala
implica câteva aspecte psihosociale deosebite: legitimitatea, consensualitatea si participarea .
Legitimitatea reflecta gradul de recunoastere formala a pozitiei si atributiilor celui care ia decizia de catre restul
membrilor grupului. Pozitia ocupata în str uctura ierarhica, relatiile cu nivelele ierarhice superioare, gradul de
instruire, performantele profesionale, statutul social extraorganizational, succesele personale s.a. sunt factori

112 care conditioneaza legitimitatea autoritatii care adopta o decizie. De seori, se pot ivi situatii în care se manifesta
discordanta între legitimitatea recunoscuta a persoanei care ocupa o anumita pozitie si sentimentul de
legitimitate în raport cu o anumita decizie adoptata de respectiva persoana. O legitimitate redusa afecte aza
consensualitatea colectivului si capacitatea de polarizare a eforturilor în vederea implementarii deciziei.
Consensualitatea exprima gradul de convergenta a opiniilor colectivului asupra corectitudinii si adecvarii
deciziei la situatia problematica. Aceasta depinde de masura în care membrii sunt informati asupra urmatoarelor
aspecte: caracteristicile situatiei problematice; resursele disponibile; conditiile în care se actioneaza; scopurile
urmarite pentru fiecare etapa de implementare a deciziei, moti vatia alegerii unei anumite variante rezolutive s.a.
Între legitimitate si consensualitate nu exista o corelatie directa, putând întâlni situatii în care decizia este
considerata legitima, dar nu întruneste adeziunea membrilor.
Participarea releva gradul de implicare a membrilor fara functii de conducere în activitatea de luare a deciziilor.
Un nivel superior de participare determina o serie de efecte pozitive: a) încurajeaza identificarea membrilor cu
organizatia si obiectivele sale; b) îmbunatatesc sensi bil relatiile interpersonale, în special între persoane aflate în
planuri ierarhice diferite; c) satisface trebuintele de afirmare si recunoastere sociala, dar si pe cele de securitate;
d) determina cresterea satisfactiei pentru activitatea desfasurata; e) induce o crestere a gradului de
responsabilitate a membrilor pentru destinul organizatiei careia îi apartin. Dezvoltarea sistemelor participative
de luare a deciziilor presupune o informare superioara a membrilor, actiuni persuasive sustinute asupra acest ora,
precum si racordarea vectorilor motivationali individuali si de grup la particularitatile activitatilor de
implementare a deciziilor (206, 244).
Stilul organizational de conducere
Din perspectiva unei conceptii functionaliste, organizatiile sunt sis teme sociale orientate spre performanta:
performanta tehnica, în ceea ce priveste realizarea eficienta a unor obiective specifice prin care se legitimeaza
formal; performanla sociala, constând din capacitatea lor de a dezvolta raporturi sociale pozitive si de a se
constitui ca nuclee de integrare sociala, aceasta constituind un obiectiv implicit al fiecarei organizatii. Dupa
cum s -a demonstrat, factorul esential care conditioneaza performanta îl constituie sistemul de conducere, a carei
expresie exterioara este data de stilul de conducere practicat de lider.
Particularitatile stilului organizational de conducere : a) În plan organizational, stilul de conducere se
structureaza si se manifesta preponderent la nivelul unor grupuri secundare, definite în p rincipal prin
modalitatile de conexare a grupurilor primare care le compun . În acest context, ponderea unor fenomene
psihosociale adiacente si a unor factori determinanti ai stilului de conducere este diferita fata de situatiile
întâlnite la nivelul microg rupurilor considerate ca sisteme cvasiindependente. b) Factorii tinând de pozitia în
cadrul structurii generale a societatii, de sistemul de relatii interorganizationale si institutionale în care este
implicata organizatia, precum si de cadrul formal -norma tiv în care actioneaza au o pondere mult mai mare în
structurarea stilului de conducere la nivel organizational , comparativ cu situatiile întâlnite la nivel microgrupal,
unde factorii psihoindividuali si interpersonaai sunt cu mult mai semnificativi.
Aceste particularitati ale contextului organizational impun un model extins asupra structurii stilului de
conducere, bazat si pe cantitatea considerabila de informatie existenta în legatura cu aceasta tema (48, 82; 220,
309). Conform acestui model, profi lul comportamentului de conducere al liderului unei organizatii poate fi
definit pe trei dimensiuni principale:
(1). Resursele pe care se sprijina . Evidentiaza natura suportului pe care un conducator îsi cladeste si îsi
legitimeaza autoritatea. Aceste resurse pot fi de trei categorii : a) resurse ce tin de puterea formala cu care este
învestit, conform pozitiei ierarhice pe care o detine ; b) resurse derivate din competenta profesionala (tehnico –
administrativa) pe care o evidentiaza în rezolvarea sarcinil or specifice ; c) resurse ce tin de competenta
interpersonala, respectiv de capacitatea de a facilita si stimula relatiile umane pozitive din cadrul grupurilor pe
care le are în subordine . La nivelul acestei dimensiuni, profilul stilului de conducere este d at de ponderea pe
care fiecare tip de resursa o are în structurarea comportamentului de conducere. Astfel, vom întâlni lideri care
recurg preponderent la argumentul autoritatii formale cu care sunt învestiti; altii care îsi demonstreaza faptic
capacitatea de a rezolva eficient sarcinile si problemele tehnice ivite în activitatea grupurilor; sau, cea de a treia
categorie care -prin capacitatea de a instrumentaliza raporturile umane – creeaza un climat pozitiv, stimulând
initiativa si responsabilitatea subalte rnilor.

113 (2). Modul de structurare a actului de conducere . Releva ponderea pe care diferitele functii ale conducerii sunt
asumate si exercitate sistematic de catre un anumit lider. Astfel, vom întâlni lideri orientati preponderent pe una
sau alta dintre ur matoarele directii : reprezentare, organizare si planificare; coordonare si control ; motivare si
negociere . Primul tip de orientare este structurat prioritar spre exterior, liderul încercând sa personalizeze
organizatia în cadrul relatiilor pe care aceasta le dezvolta cu alte grupuri sociale, organizatii sau institutii;
celelalte doua tipuri exprima orientarea prioritara pe aspectele tehnice ale sarcinii si activitatilor desfasurate în
cadrul organizatiei; ce -a de a patra orientare evidentiaza interesul deosebit pe care liderul îl acorda problemelor
umane de natura psihosociala si relatiilor interpersonale.
(3). Stilul atributional . Desemneaza modul si gradul de concentrare -distribuire a puterii, autoritatii si
responsabilitatii între conducator si subalternii aflati pe diferite niveluri ierarhice . Variantele întâlnite sunt
urmatoarele : a) concentrarea întregii autoritati si responsabilitati la nivelul conducatorului ; b) dedublarea, prin
disjungerea dintre autoritate si responsabilitate ( manifestarea autoritatii fara asumarea responsabilitatilor
aferente, care sunt transferate asupra unor persoane subalterne ; c) delegarea explicita a autoritatii si
responsabilitatilor în mod diferentiat, la diferite niveluri ierarhice ; d) dezimplicarea, care exprima abandonarea
atributiilor de conducere, fara distribuirea explicita a acestora catre alti membri.
Un model g eneral al stilului organizational de conducere are o structura complexa, dispusa pe mai multe
niveluri.

Comportament de conducere

Concentrare Dedublare Delegare Dezimplicare
Stil atributional

Reprezentare
Organizare –
planificare Coordonare – control
Motivare – negociere
Directii prioritare de manifestare a autoritatii

Autoritatea formala
Competenta tehnico –
administrative Competenta interpersonala

Resursele care fundamenteaza autoritatea conducatorului

Cele mai multe dintre modelele stilurilor de conducer e mentionate în literatura de specialitate pot fi
identificate ca niste cazuri particulare ale modelului de mai sus. Un prim exemplu se refera la cele patru sisteme
de conducere identificate de R. Likert (124):
1) Sistemul autoritar -exploatator , caracteri zat prin concentrarea puterii de decizie si control la vârful ierarhiei,
cu un sistem de comunicare slab structurat si susceptibil la blocaje, fara preocupari pentru problemele oamenilor
si cu comportamente arbitrare ale liderilor; performantele sunt scazu te, iar insatisfactia membrilor este foarte
ridicata.
2) Sistemul autoritar -binevoitor , similar cu primul, dar cu o atentie sporita, desi formala, pentru problemele
umane.
3) Sistemul consultativ , sensibil la problemele si opiniile membrilor, dar cu past rarea prerogativelor autoritatii,
desi unele atributii pot fi transferate la niveluri inferioare.
4) Sistemul participativ, accentuat democratic , în care membrii sunt antrenati în luarea deciziilor si asumarea
responsabilitatilor. Liderul acorda o atentie prioritara grupului, considerat ca elementul dinamic al organizatiei,
în acest fel obtinându -se cele mai bune performante profesionale, pe fondul unei satisfactii superioare.

114 Un al doilea exemplu se refera la asa numita „grila manageriala―, ela borata de R. Blake si J. Mouton
(1964); stilul de conducere este definit prin doua variabile considerate independente : centrarea prioritara pe
sarcina sau pe oameni . În primul caz, interesul liderului este orientat preponderent spre realizarea eficienta a
sarcinii, iar în al doilea caz este orientat spre stimularea relatiilor umane pozitive si satisfacerea trebuintelor
psihologice ale membrilor. Din combinarea acestor doua variabile rezulta profilul stilului de conducere practicat
de un anumit lider.
Al (9 .1 )- conducatorul de tip „populist―, centrat exclusiv pe oameni, în dauna activitatii de continut;
B2 (9.9) – conducator care integreaza problemele umane cu cele tehnice;
C3 (1.1) – conducato r epuizat, dezimplicat fata de toate problemele grupului;
D4 (1.9) – conducator centrat pe sarcina, cu interes redus pentru oameni;
E5 (5.5) – conducator „amorf―, cu interese moderate atât pentru sarcina cât si pentru problemele oamenilor.
Stilul de conducere reprezinta unul dintre factorii care conditioneaza în mod esential activitatile, procesele si
fenomenele psihosociale din cadrul organizatiei: performanta, climatul psihosocial, coeziunea, calitatea
raporturilor umane, gradul de conflictualitate, satisfactia membrilor, ~ creativitatea individuala si de grup,
capacitatea de dezvoltare a organizatiei s.m.a. În consecinta, în urma analizei stilului de conducere practicat în
cadrul unei organizatii, corelativ cu factorii determinanti ai acestuia si ai celor care se refera la perceperea
subiectiva a comportamentulu i liderului se poate realiza o prognoza referitoare la toate aspectele mentionate
mai sus (48, 155 s.u.).
4. Strategii de optimizare a proceselor psiho -organizationale
În ultimul timp, în psihosociologie se utilizeaza tot mai frecvent conceptul de „strat egie de optimizare", care
reflecta atât o anumita orientare pragmatica a cercetarii stiintifice din acest domeniu – subordonata nemijlocit
practicii sociale, cât si o marcanta maturizare metodologica – fara de care o astfel de orientare nu ar fi posibila.
În general, prin strategie de optimizare se întelege algoritmul unei actiuni organizate de interventie într -un
sistem, în raport cu anumite obiective explicit formulate. Elaborarea strategiilor implica nu numai un cadru
teoreticoconceptual bine conturat, c i si un set de cercetari cu caracter operational, prin care sa se stabileasca
dependentele functionale dintre variabilele implicate în procesele psihosociale care vor % supuse unor
interventii optimizatoare.
Principiile elaborarii strategiilor de optimiza re
Elaborarea unei strategie de interventie în cadrul sistemelor sociale implica trei categorii de exigente : a)
relevarea unui ansamblu de dimensiuni care definesc sistemul pe coordonatele lui esentiale, precum si a
indicatorilor prin care acestea se definesc ; b) cunoasterea relatiilor de principiu care exprima interconditionarile
dintre aceste dimensiuni, factori si indicatori, precum si a proceselor prin intermediul carora aceste conexiuni se
produc, avându -se în vedere atât sensul, cât si intensitat ea respectivilor parametri de relatie ; c) precizarea
metodelor si tehnicilor prin intermediul carora se evalueaza parametru sistemului în diferite momente ale
existentei sale si care vor permite dirijarea actiunii în raport cu obiectivele de optimizare pro puse.
Elementele mentionate se sintetizeaza într -un algoritm de actiune practica, însa suficient de flexibil pentru a
face fata variabilitatii inerente unui sistem social. Pe masura ce se acumuleaza noi rezultate stiintifice sau
practice, strategia de optimizare trebuie sa le includa progresiv, în conceptia pe care se bazeaza elaborarea sa
trebuind sa fle inclus un principiu de adaptare dinamica continua.
Interventiile optimizatoare în cadrul organizatiilor pornesc de la un parametru functiona l care trebuie
maximizat; de regula acesta este „performanta―, atât cea profesionala (care se refera la sarcina specifica), cât si
cea sociala (care vizeaza efectele psihosociale ale functionarii organizatiei); aceste interventii pot viza toate
fenomenele si procesele principale care contribuie la realizarea unor performante profesionale si sociale
superioare. Astfel, se pot elabora strategie de optimizare a climatului psihosocial, a stilului de conducere sau a
sistemului relational si functional din cadrul grupurilor primare si secundare (v. 48, 169). În principiu, se începe
cu elaborarea unui modul grafic al interactiunilor dintre principalele procese si fenomene psihosociale,
evidentiindu -se modul cum acestea conditioneaza parametrul de referinta (perform anta); dupa care, se
evalueaza factorii care au cea mai mare pondere în influentarea obiectivului urmarit: cresterea performantei,
îmbunatatirea relatiilor interpersonale si a climatului, reducerea gradului de conflictualitate s.a.. În acest caz,
ponderea este asimilata coeficientilor de corelatie statistica dintre variabilele prin care au fost descrise în plan
operational respectivele procese psihosociale. Este indicat ca modificarea factorilor vizati sa se realizeze în mai

115 multe etape, cu urmarirea atenta a efectelor obtinute si corectarea din mers a unor eventuale efecte negative.
Efectuarea simultana a tuturor factorilor avuti în vedere este o operatie destui de riscanta, mai ales atunci când
nu exista o experienta în acest sens, iar organizatia nu are r ezerve functionale importante. Este foarte important
ca membrii grupurilor sa fie informati asupra sensului modificarilor care urmeaza a fi facute, încercându -se
motivarea lor în acest sens.

Optimizarea stilului de conducere
Dupa cum releva numeroase c ercetari experimentale, stilul de conducere are o influenta considerabila asupra
performantelor grupurilor si organizatiilor, fapt evidentiat si de modelul prezentat mai sus. De aceea, multe
dintre strategiile de optimizare a performantelor vizeaza o inter ventie asupra aspectelor disfunctionale ale
stilurilor de conducere, complementar interventiilor asupra calitatii relatiilor interpersonale, asupra climatului
psihosocial si congruentei structurilor de grup. În a doua etapa a elaborarii strategiilor de int erventie se
abordeaza analitic corelatiile dintre factorii implicati la nivelul unui anumit proces sau fenomen psihosocial, cu
influenta cea mai semnificativa asupra performantei. În cazul de fata, asupra stilului de conducere.
Deoarece ponderea u nor factori psihosociali în determinarea parametrilor functionali ai organizatiilor
difera în functie de natura acestora, în continuare ne vom referi numai la organizatiile cu caracter industrial –
economic. În primul rând, se evidentiaza relatiile implicati ve dintre factorii determinanti ai stilului de
conducere, factorii prin care se configureaza profilul acestuia, si factorii care exprima modul de percepere a
stilului de conducere de catre membrii organizatiei.

116
Efectele stilului de cond ucere asupra
organizatiei ca sistem:
– performanta profesionala
– climatul psihosocial
– conflicte intra – extra – grupale
– coeziunea grupurilor
– calitatea relâtiilor interpersonale

Caracteristicile stilului conducere:
– autoritarismul
– directivitatea
– relatiile lider -membri
– orientarea liderului în raport cu
probleme grupului si ale org.
– tehnici personale de conducere
si motivare a subalternilor.

Modul de percepere subiectiva a
stilului de conducere de
catre membrii organizatiei:
– încrederea în lider
– statutul sociometric al liderului

Factorii determinativi ai
stilului de conducere:
– puterea pozitiei
– structurarea sarcinii
– importanta activitatii
– compozitia grupurilor
– traditia organ izatiei
– competenta profesionala
interpersonala a liderului
-structura temperamental
caracteriala a liderului

Efectele corectiei
Actiune corectoare

Pornind de la acest sistem de conditionari, se calculeaza indicii de corelatie dintre factorii implicati, pentru a se
putea estima amplitudinea efectelor rezultate în urma unor actiuni corective. În acest caz, cercetarile
experimentale indica urmatoarele corelatii între principalii factori ai leadership -ului (48, 181). Tabelul de mai
jos reda indicii de corelatie dintre factorii determinativi si factorii care definesc stilului de conducere ca atare
(tabelu17.2.)

Tabel

Factori:
Autorita –
rismul
Directiv –
itatea
Relatiile
lider-
membri Orientarea
liderului
Tehnici de
conducere

Puterea pozitiei 0,64 0,27 -0,21 -0,32 -0,53
Structurarea sarcinii 0,18 0,53 0,10 0,08 0,33
Importanta activitatii 0,51 0,40 0,27 -0,52 0,15
Compozitia grupului -0,22 0,18 0,52 0,36 0,44
Traditia grupului -0,35 0,14 0,41 0,40 0,18
Competenta liderului -0,51 0,62 0,41 0,28 0,45
Personalitatea liderului 0,70 0,42 0,63 0,25 0,35

Corelatiile dintre principalii factori care circumscriu stilul de conducere sunt redate în tabelu17.3.
Tabelul 7.3.

Dimensiuni: Autoritarism Directivitate Relatiile 1 -m Orientare lider
Autoritarism – – – –
Directivitate 0,65 – – –
Relatiile lider -membri -0,53 -0,25 – –
Orientarea liderului -0,40 0,16 0,68 –

117 Tehnici de conducere -0,48 -0,27 0,55 0,32

Corelatiile dintre dimensiunile stilului de conducere si modul cum este perceput comportamentul liderului de
catre membrii organizatiei sunt prezentate în tabelul 7.4.

Dimensiunile stilului de conducere:
Factorii perceperii subiective
Statutul sociometric Gradul de încredere
Autoritarismul -0,37 0,51
Directivitatea -0,21 0,63
Relatiile lider -membri 0,70 0,37
Orientarea _liderului 0,42 0,45
Tehnici de conducere 0,52 0,18

De subliniat faptul ca în functie de natura organizatiei, corelatiile de mai sus pot varia în limite destul de
largi. Astfel, în cadrul organizatiilor militare – de exemplu – autoritarismul are o cu totul alta semnificatie decât
în cazul unor organizat ii educationale, culturale sau civice. Pe baza acestor indici de pondere, se poate stabili
strategia optima de interventie pentru a obtine efectele corective dorite. (v. schema 7.9).
Exemplul de mai jos va ilustra modul cum diferiti factori ai stilulu i de conducere pot afecta performanta,
climatul psihosocial si raporturile interpersonale lider -membri, în functie de caracteristicile sarcinii.
În cadrul unei organizatii, observata cu atentie timp de mai multi ani, functionau mai multe sectoare, av ând
sarcini cu structuri dintre cele mai variate, începând cu cele de tip aditiv si terminând cu sarcini complexe de tip
disjunctiv sau compensatoriu (v. tabelul 7.1.).
Unul dintre aceste sectoare avea o sarcina de tip compensatoriu, a carei rezolvar e impunea o interactiune
functionala foarte strânsa între membri si decizii, care sa ia în considerare toate punctele de vedere formulate de
acestia. Toti membrii acestui sector aveau pregatire superioara si o experienta îndelungata în respectivul
domeniu de activitate. Liderul formal al grupului era o persoana foarte competenta în plan profesional, însa cu o
personalitate de tip autoritar, consolidata prin educatie si printr -o activitate îndelungata în serviciu militar. Stilul
de conducere practicat era cu totul inadecvat naturii sarcinii si compozitiei grupului din subordine, fapt ce se
reflecta din plin în climatul negativ si starea tensionala a relatiilor dintre lider si subalternii sai. Autoritarismul
excesiv, directivitatea accentuata si relatiile dist ante dintre lider si membrii colectivelor caracterizau succint
acest stil de conducere. Ca o consecinta directa a acestui fapt, si în pofida nivelului superior de calificare a
întregului sector, performantele erau destul de modeste, iar efectele psihosocia le colaterale total negative. În
aceasta situatie, una dintre solutiile corective ar putea consta în reducerea puterii pozitiei ocupata de lider, deci
o limitare a prerogativelor sale si o reglementare mai stricta a competenletor; aceasta solutie a dat rez ultate
foarte bune în alte situatii, însa aici – datorita caracteristicilor sarcinii – o asemenea masura ar fi putut afecta si
mai serios performantele profesionale ale sectorului.
În cadrul unui alt sector, complementar celui prezentat mai sus, s arcina -de tip aditiv – prezenta un grad
scazut de structurare, iar colectivul avea un nivel mediu de pregatire profesionala. În acest caz, datorita
structurii sarcinii, relatiile functionale dintre membrii colectivului sunt foarte reduse, iar calitatea rel atiilor
interpersonale informale afecteaza în mica masura performanta, având însa o influenta asupra climatului
psihosocial. Teoretic, pentru a se obtine performante superioare în acest context, este necesar un stil de
conducere autoritar -directiv, în care factorul „relatia lider -membri" are o pondere relativ redusa. Liderul formal
al acestui sector, cu o pregatire profesionala medie, practica un stil de conducere deschis cooperarii,
nondirectiv, cu un autoritarism redus si cu o orientare preponderenta pe p roblemele umane ale grupurilor din
subordine. Climatul psihosocial era satisfacator, însa performantele profesionale se mentineau la un nivel
mediocru.
În urma unei analize comparative foarte aprofundate a celor doua situatii, s -a decis la un nive l ierarhic
superior efectuarea unei recade între liderii celor doua sectoare, cu masuri speciale de pregatire psihologica a
„terenului". Rezultatele obtinute în urma acestei interventii pot fi apreciate ca spectaculoase: dupa o perioada
relativ scurta de a comodare, performantele ambelor sectoare au crescut simtitor, ca urmare a unei mai bune

118 adaptari a stilurilor de conducere practicate de cei doi lideri la particularitatile sarcinilor de îndeplinit si la
caracteristicile psihosociale a1e grupurilor din sub ordine.

Optimizarea climatului psihosocial

119 Climatul reprezinta unul dintre fenomenele psihosociale cele mai semnificative din cadrul organizatiilor,
reflectând atât functionalitatea acestora la un moment dat, cât si potentialul de care dispune sistemu l în
perspectiva. Alaturi de stilul de conducere si congruenta structurilor de grup, cu care se afla într -o strânsa
interdependenta, Climatul psihosocial conditioneaza în mod esential performanta profesionala si – mai ales –
performanta sociala a organizat iei.
Dupa cum s -a aratat în capitolul anterior, Climatul psihosocial se constituie ca un fenomen integrativ, fiind o
rezultanta în planul trairilor subiective a tuturor factorilor care actioneaza si au semnificatie pentru membrii
organizatiei si pent ru viata de grup. Caracterizarea si evaluarea fenomenului se poate face prin intermediul
„profilului de climat", acest instrument relevând ponderea diferitelor categorii de factori în generarea climatului
psihosocial specific unei organizatii, compartiment e sau colective ale acesteia. De subliniat faptul ca profilul
climatului, respectiv ponderea diferitelor categorii de factori determinanti, variaza într -un mod specific în
functie de natura organizatiei, tipul sarcinii ce urmeaza a fi realizata si influent ele socioculturale externe.
Datorita multiplelor conditionari în care este implicat, Climatul mijloceste printr -un complex de conexiuni
inverse desfasurarea activitatilor si relatiilor interpersonale, constituind astfel o veriga esentiala a mecani smului
de autoreglare interna a organizatiei ca sistem . În acest context, o actiunea asupra oricarei componente
structurale sau functionale a organizatiei va avea, pe lânga un efect specific, si un efect nespecific, manifestat la
nivelul climatului psihoso cial; cele doua categorii de efecte se vor potenta reciproc, ceea ce va influenta atât
nivelul performantial al organizatiei, cât si capacitatea acesteia de a asigura o integrare socioprofesionala
optima a membrilor sai.
În ceea ce priveste profil ul climatului psihosocial organizational, corelativ cu cel relevat la nivelul unor
microgrupuri considerate izolat, se constata o pondere apreciabil crescuta (cu aproximativ 10 -30 %) a factorilor
tinând de dimensiunile proiectiva, instrumental -executiva si cognitiv -axiologica (v. schema 7.10), aspect care
trebuie luat în considerate când se intervine corectiv la acest nivel.
Informatiile obtinute prin intermediul analizei climatului psihosocial sunt deosebit de variate si complexe,
putând fi împart ite în mai multe categorii:
(a) informatii referitoare la gradul de maturizare sociala a grupurilor primare si secundare din cadrul
organizatiei respective, aspecte evidentiate prin intermediul „profilului de climat―;
(b) informatii vizând existenta si m odul de actiune a unor factori disfunctionali în cadrul diferitelor
compartimente, si asupra unor aspecte determinate ale activitatilor în curs de desfasurare;
(c) informatii pe baza carora se pot face predictii asupra performantelor, comportamentului org anizational si
gradului de conflictualitate latenta.
(d) informatii privind potentialul social al organizatiei, respectiv asupra capacitatii de a exercita influente
pozitive în exterior, prin intermediul membrilor sai.
Pentru elaborarea strategiei de optimizare a climatului psihosocial se porneste de la analiza profilului de
climat, conform urmatorului model.

120

121

Controlul starilor conflictuale din cadrul organizatiilor
În planul general al vietii sociale, conflictul are semnificatia unei a ntinomii fundamentale care exprima
raportul dintre integrare si ruptura, stabilitate si schimbare, consens si disens, constituind – dupa opinia lui K.
Marx, P. Birnbaum s.a. – însasi baza oricarui sistem social (25, 257).
În plan psihosocial, confl ictul constituie expresia acutizata a unor relatii sociale antagonice si dizarmonice,
generate pe fondul unor incompatibilitati afectiv -relationale, cognitiv -axiologice, actional -teleologice sau
motivational -atitudinale între persoane, grupuri sau organiza tii. Însa, incompatibilitatile mentionate constituie
numai premisele aparitiei unei stari de „conflictualitate potentiala―; conflictul deschis va fi declansat numai în
momentul când va aparea un antagonism real sau virtual de interese în obtinerea si/sau g estionarea unor resurse,

122 de orice natura: economice, politice, culturale sau educationale; informationale, materiale sau spirituale; de
statut sau de rol social; actuale sau viitoare; reale sau numai imaginate ca fiind posibile etc.
În plan comport amental, conflictul este expresia unei opozitii centrata si manifestata deschis fata de un
adversar, derivata din incompatibilitatea valorilor, scopurilor, intentiilor, normelor de convietuire sau a celor de
ordin statutar. Si în acest plan de analiza treb uie sa ciistingem între doua notiuni complementare : a) „situatia
conflictuala― , generata de un anumit context social, organizational sau interpersonal în care se manifesta
incompatibilitati reale sau aparente între doua sau mai multe persoane, b) „episodul conflictual ―, care exprima
comportamentul partilor implicate într -o situatie conflictuala în curs de desfasurare. Rezolvarea conflictului
consta în compatibilizarea vectorilor care au generat situatia conflictuala, actionând fie asupra unor elemente
obiec tive ale situatiei, fie asupra factorilor subiectivi implicati în generarea episodului conflictual (modificarea
perceptiei asupra elementelor situatiei conflictuale, compatibilizarea motivatiilor si scopurilor etc.) .
În plan organizational, conflic tele pot avea drept cauze atât factori obiectivi, care sunt în afara controlului
membrilor si structurii organizationale respective, cât si subiectivi, derivati din modul cum actioneaza si se
raporteaza membrii organizatiei la diferitele aspecte ale vietii de organizatie. Dintre factorii obiectivi amintim :
insuficienta resurselor gestionate de organizatie ; conditii inadecvate de desfasurare a activitatilor , context social
extern nefavorabil (situatie de criza, conflict armat ete.), actiuni negative sau osti le din partea unor structuri
externe (grupuri, organizatii sau institutii sociale) s.a. Factorii subiectivi sunt de regula mult mai numerosi si au
totdeauna o pondere foarte mare atât în generarea unui potential de conflictualitate, cât si în configurarea
situatiei conflictuale si desfasurarea episodului conflictual. Dintre acestia amintim : stil de conducere inadecvat
situatiei organizationale ; o cunoastere sau o interpretare gresita sau incompleta a unor aspecte ale realitatii de
interes ; lipsa unei comunicari prompte, oneste si deschise, pe verticala si pe orizontala ; instalarea unui climat
psihosocial tensionat ; delimitarea vaga si incompleta a scopurilor, atributiilor si responsabilitatilor ; atitudini
partizane la nivelul sistemului de conducere si control ; stimularea unor competitii neloiale s.a.

123

124 În aplicarea oricaror strategie de interventie asupra unor procese si fenomene psihosociale de grup trebuie sa
se aiba în vedere câteva observatii cu caracter general, a caror ignorare poate conduce la aparitia unor „efecte
perverse‖.
• Datorita prof undelor interconditionari a proceselor si fenomenelor psihosociale, orice actiune într -o anumita
zona sau la nivelul unui anumit factor poate determina efecte multiple, chiar asupra unor factori care aparent nu
au o legatura directa cu cel asupra caruia s -a actionat.
• Efectele au caracter cumulativ si sinergic, actiuni minore putând determina modificari de mare amplitudine;
sau, dimpotriva, o actiune foarte energica dar orientata asupra punct inadecvat poate sa produca efecte cu totul
nesemnificative sau de alta natura decât cele scontate.
• Datorita mecanismelor de autoreglare spontana, sistemele sociale au un accentuat caracter inertial: efectele
scontate în urma unei interventii devin vizibile în timp, iar fortarea manifestarii imediate produce de regu la
consecinte negative asupra sistemului.
• Ca urmare a existentei unor particularitati structurale si functionale la nivelul diferitelor compartimente ale
unei organizatii si a diferentelor la nivelul mecanismelor autoreglatorii, în urma unei actiuni ned iferentiate
asupra întregului sistem se obtin de regula efecte diferentiate la nivelul fiecarui compartiment.
Însa, mai presus decât toate comandamentele de ordin politic sau pragmatic care se pot impune la un
moment dat, nu trebuie uitat niciodata un principiu deontologic fundamental al psihosociologului: orice
strategie de optimizare a unui sistem social trebuie sa respecte totdeauna si în orice împrejurari demnitatea si
libertatea individuala. Optimizarea nu trebuie sa însemne niciodata manipulare .

Psihologia muncii si a resurselor umane – M.P.Craiovan
Pag. 70 -118

MOTIVAȚIA
Există două activități fundamentale care formează un suport al existenței organizațiilor: comunicarea și
motivarea. Fără acestea organizația s -ar autodistruge.
Locul și rolu l motivației în dinamica resurselor umane
Prin motivație înțelegem suma energiilor interne și externe care inițiază și dirijează comportamentul spre un
scop care, o dată atins, conduce spre satisfacerea unei anumite necesități.
Precizări:
Condițiile in terne care au un rol principal în motivare nu pot fi observate și nu pot fi izolate când se analizează
un comportament . Se poate spune că se analizează rezultatul motivării și nu motivarea în sine. De exemplu, nu
surprindem trebuința de securitate, ci nevo ia fiecărui om de a fi acceptat.
Rezultatul motivării este întotdeauna acțiunea. Oamenii răspund la nevoile lor interne prin activități care
vizează atingerea obiectivelor pe care ei le cred generatoare de satisfacții. De aici vine ideea că în spatele
oricărei acțiuni umane există o motivație.
Motivația este un factor important în determinarea comportamentului, dar nu este singurul. Mai există și
influențe de natura biologică (instinctuală), de natură socială, culturală, organizațională. Într -un comportamen t
nu există doar motivație, ci și alte determinări. Pentru a se identifica substratul psihologic al unui
comportament, în plan teoretic, se pun întrebări de genul: „Cum poți să -i determini pe oameni să facă ceea ce
dorești?― „De ce A muncește mai mult ca B în aceleași condiții de viață și muncă?― Astfel de întrebări apar
frecvent, iar unii specialiști se orientează direct spre acțiunile motivației ca fiind singurul izvor al tuturor
conduitelor umane.
Alți specialiști, mai ales cei contemporani, arată f aptul că motivația nu este autonomă, ci ea interrelaționează
cu multe alte variabile: personalitatea, experiența, influențele grupului, comportamentele parentale sau
condițiile sociale. Acest ultim punct de vedere este cel mai realist. Argument:
Exemplu : Un angajat vrea să promoveze și va încerca să obțină performanțe în domeniu. Alt angajat dorește și
el să promoveze, dar pentru aceasta încearcă să -și „perie― șeful. Un alt angajat dorește promovarea, dar pentru a
reuși va fi mai reținut în acțiuni, pent ru a nu se discredita.

125 Din acest exemplu, rezulta că o acțiune, un obiectiv se poate duce la îndeplinire prin mai multe
modalități.Înseamnă că aceeași motivație merge în interrelaționare cu alte variabile.
Motivația nu are o acțiune pură, ci utili zează alte componente pentru a reuși să -și ducă la capăt menirea . Ea
nu se poate despărți de afectivitate, nu este o energie inepuizabilă. Valoarea mare de energie vine din
afectivitate sau din voință, din interese, aptitudini sau atitudini. Nu există moti vație pură, ci motivație și încă
ceva!
Fenomenul de antrenare a resurselor umane gravitează în jurul motivației. Acesta este factorul psihologic
care determină activarea performanței și a eficienței. Motivarea în resurse umane înseamnă a motiva oameni i în
activitatea lor. Nu înseamnă în primul rînd a -i răsplăti bănește, ci a îmbunătăți reprezentările mentale/sociale cu
privire la muncă, la organizația în care ea se desfășoară și la produsele obținute prin respectiva activitate.
Serge Moscovici af irma că a motiva înseamnă a reconstrui unele reprezentări sociale legate de un tip de
activitate, o profesie, o tradiție profesională, o firmă, un produs sau denumirea acelui produs.
Exemple: mineritul în România anilor ‘80 față de anul 2000; Coca -Cola la Moscova în anii ‘70 față de anul
2000.
Acționarea asupra reprezentărilor și memoriei sociale duce la recompense mai mari decît cele prin bani sau
alte servicii. Reprezentările sociale sunt construcții colective și nu individuale. Oamenii trăiesc într -o lume în
care construiesc un imaginar individual și unul colectiv, al grupului. Această construcție ține cont de
enculturație, istorie, condiții reale de viață. A restructura condiția unei reprezentări sociale presupune timp și
strategie.
Exemplu: în anii ‘70, industria de automobile din Ameri ca era într -un impas; s -a apelat la investitori japonezi,
dar muncitorii americani din fabricile respective nu voiau să lucreze pentru foștii lor dușmani atît de aprigi din
al doilea război mondial.
Analizându -se fenomenul motivației, s -au descoperi t două surse de alimentare: una subiectivă și una
obiectivă.
Sursa subiectivă folosește ca element motivator efectul recompenselor ne -pecuniare. Se evidențiază șase
nevoi psihologice care îl determină pe om să muncească:
Nevoia de a învăța prin muncă ; se manifestă încă din copilăria mică, când copilul cucerește lumea prin joc.
Jocul este o muncă cu un scop bine definit. De exemplu, învățarea mersului are ca scop câștigarea
independenței. Jocul de tip Lego este, pentru copil, o muncă de construcție care ulterior îi va folosi în experiențe
de viață.
Nevoia de a lua decizii și a avea inițiativă . Această nevoie își face apariția o dată cu prima criză de identitate, în
jurul vârstei de 2 -4 ani (se mai numește și etapa negativismului), când copilului trebuie să-i fie recunoscută
personalitatea. Această nevoie se accentuează o dată cu depășirea pubertății.
Nevoia de contact și recunoaștere socială . Omul este predispus să se integreze în activități profesionale pentru a
câștiga acest prestigiu (recunoașterea soc ială).
Nevoia siguranței viitorului. Această nevoie putem spune că îndeamnă omul să desfășoare o activitate
constantă. Există tendința de a face tot posibilul pentru a evita teama de necunoscut. Siguranța viitorului aduce
un echilibru puternic; pierderea e i duce la anxietate și frustrare.
Nevoia de dezvoltare realizată prin implicarea în diferite activități .
Nevoia de întrajutorare a semenilor ; o primă expresie fundamentală este relația părinți – copii. Există oameni
care merg la muncă pentru a -și întrajuto ra semenii, în special familia. Fără această nevoie evoluția speciei ar fi
afectată.
Sursa obiectivă utilizează ca element motivator efectul inegalității în recompensarea muncii. S -a constatat
că repartiția inegală a veniturilor are un efect de motiv are. Diferențierea recompenselor bănești se realizează în
funcție de eficacitate, calificare și reușită. Această inegalitate a recompenselor trebuie realizată în spiritul
echității. Pe lîngă recompensele bănești, se utilizează și recompensele tip ―confort‖ .
Factorii motivatori
S-a constatat că omul poate fi motivat doar dacă i se cunoaște varietatea necesităților personale și i se acordă
posibilitatea satisfacerii lor. În planul resurselor umane, acest lucru trebuie corelat cu îndeplinirea obiectivelor
organizației. S -a ajuns la o serie de factori motivatori pe care psihologul îi poate utiliza fără nici o restricție de
ordin economic, financiar sau legislativ:

126 Aprecierea necondiționată a reușitei. Se constată că aprecierea reușitei favorizează apariția unui lanț de
satisfaceri viitoare. Această apreciere necondiționată trebuie să vină de la o persoană importantă din jurul
fiecăruia: șefi direcți, oameni cu statut social recunoscut, dar și membri ai familiei.
Stabilirea de obiective care să incite concure nța (loială) în condiții identice și cu mijloace identice pentru toți
membrii.
Încurajarea inițiativei și a noului. De acest factor se sperie managerii, deoarece consideră că se pun pe ei înșiși
in pericol.
Mărirea libertății în luarea deciziilor, asigurar ea cadrului în care individul să poată lua propriile decizii;
ignorarea acestui element are efect negativ asupra identității de sine a omului.
Mărirea autonomiei funcționale a fiecărui membru din organizație, astfel încât acesta să nu se simtă dependent
de ceilalți și să -i fie recunoscută propria activitate.
Stabilirea unui climat creativ în echipă sub preceptul ―nimic nu este imposibil‖. Omul nu se mai simte
încarcerat, își poate pune la lucru propriile capacități creative.
Informarea permanentă asupra sit uației financiare și aportul fiecăruia la aceasta stare. Sub pretextul
confidențialității, oamenii din organizație nu cunosc adevărata situație financiară. Necunoașterea perspectivelor
de viitor ale organizației constituie un factor demotivator.
Achizițion area permanentă de talente și inteligențe noi. Organizația trebuie să fie elastică, să aducă talente și
inteligențe noi pentru a crește gradul competiție din organizație.
Un studiu efectuat în perioada 1999 -2000 asupra unui număr de organizații di n București și Iași a
evidențiat că trei factori sunt nesatisfăcător cunoscuți și exploatați în dinamica resurselor umane din România:
1. Reușita: s -a constatat că reușita în activitatea profesională este recompensată și utilizată pentru creșterea
motivați ei în 9% din cazuri. Aprecierea reușitei individuale sau grupale este cel mai eficient factor motivator.
Aprecierea reușitei trebuie să se bazeze pe justețe, respectul față de toți membrii organizației, pe criteriile și
valorile democrației. Când nu se înt âmplă aceasta, oamenii nu se vor implica în realizarea reușitei. În genere,
managerii care au fost chestionați de ce nu apreciază just reușita au răspuns: ―Nu consider că este o reușită; așa
trebuie să -și facă treaba orice angajat.‖
2. Comunicarea la locul de muncă: existența unei comunicări ample, deschise permite destinderea atmosferei de
muncă. Acest gen de comunicare este întreținut de următoarele elemente:
atitudinea conducătorilor;
exemplul pe care aceștia îl dau;
respectul existent între niveluri ier arhice diferite;
arta de a comunica a specialiștilor.
Din acest studiu s -au desprins următoarele: comunicarea pe verticală este inexistentă; comunicarea pe
orizontală este ceva mai bună, dar și aceasta este haotică, necoordonată, exprimând nevoia oamenilor de a -și
face mai blând mediul ostil de muncă. Mai concret, nici una dintre organizații nu a avut un specialist care să
poată face o diagramă a dinamicii comunicării.
3. Achiziția de inteligență și talent: acest element, pe lîngă faptul că are un rol motivator, este și un capital de
dezvoltare al orică rei organizații. S -a constatat că inteligența și talentul nici măcar nu sunt diagnosticate ca
elemente de luat în calcul la angajare. S -a constatat chiar o lipsă de cultură organizațională, managerii
înțelegând prin talent aptitudini artistice iar intelige nța fiind confundată cu experiența.
Teorii psiho -organizaționale privind motivarea
Provenind din punct de vedere etimologic din latinescul «movere», care înseamnă mișcare sau a pune în
mișcare , motivația este considerată un concept și un factor deosebit de important al succesului organizațiilor.
Ovidiu Nicolescu și Ion Verboncu, autorii lucrării « Management» , prezintă două abordări ale motivării:
motivarea în sens restrâns și motivarea în sens larg.
În viziunea acestor autori, motivarea în sens restrâns constă în corelarea necesităților, aspirațiilor și
intereselor personalului din cadrul organizației cu realizarea obiectivelor și exercitarea sarcinilor, competențelor
și responsabilităților atribuite în cadrul organizației .
Motivarea în sens larg rezidă în ansamblul de decizii și acțiuni prin care se determină stakeholderii firmei să
contribuie direct și indirect la realizarea de funcționalități și performanțe de ansamblu superioare, pe baza
corelării intereselor acestora în abordarea și realizarea obiectivelor organizației și ale subsistemelor sale .

127 În context organizațional, motivația reprezintă un factor condiționant al performanțelor fiecărui component al
organizației, resortul care îl împinge să acționeze într -un anumit mod, o star e internă a acestuia, care îi animă și
îi determină comportamentul, iar motivarea constituie procesul prin care managerii își determină subordonații să
realizeze performanțe cât mai bune, dându -le temeiuri să acționeze în acest sens .
Motivația în muncă implică un comportament al angajaților caracterizat prin intensitate, orientare și persistență
în îndeplinirea sarcinilor. Acest comportament nu depinde numai de individ sau de contextul în care lucrează, ci
reprezintă o interacțiune între personalitatea i ndividului și mediul de lucru.
Motivația poate fi definită ca procesul care activează, orientează și menține comportamentul angajaților
spre atingerea unui scop, în funcție de anumite nevoi și aspirații.*
Este vorba de o ―forță‖ care îi de termină, canalizează și susține acțiunile unui individ. Dar pentru a pune
salariații «în mișcare» în cadrul unei organizații, orice responsabil trebuie, mai întâi, să înțeleagă ce îi animă.
Oamenii pot să reacționeze la stimuli interni (satisfacția și recu noașterea pe care le -o provoacă munca
desfășurată) sau la stimuli externi (salariul și alte recompense). Atunci când un manager știe să motiveze
oamenii, înseamnă că el știe să le îndeplinească cerințele și să le orienteze eforturile și conduita spre reali zarea
unor obiective alese.
Abordările în înțelegerea și explicarea motivației sunt diferite pentru că mulți teoreticieni au dezvoltat
propriile opinii și teorii cu privire la motivație. Ei au abordat motivația pornind de la diferite puncte de veder e,
de la idei determinate de condițiile socio -economice și politice existente la acea vreme. Nici una dintre abordări
nu poate fi considerată cea mai corectă și cuprinzătoare. Fiecare își aduce contribuția la înțelegerea
comportamentului uman și are limite le ei.
Datorită diversității lor, specialiștii au clasificat teoriile motivaționale în funcție de mai multe criterii. Una
dintre cele mai moderne și utile clasificări în înțelegerea comportamentului organizațional este prezentată în
tabelul de mai j os:

128

Teori
a
ierar
hizăr
ii
nevo
ilor

Ierar
hizar
ea
nevo
ilor,
teori
e
lansa
tă de
A.
Masl
ow
în
cursu
l
anul
ui
1954
, a
oferit
elem
ente
inter
esant
e și
oper
abile
în
dom
eniul
moti
vării
salari
aților
.

Nr.
crt.
Teorii
Promotori
Principii fundamentale
1 Teorii axate pe conținut
(vizează factorii care incită sau
inițiază comportamentul
motivat)

Teoria ierarhizării nevoilor

Teoria celor două tipuri de
factori

Teoria ERG

Teoria nevoilor dobândite

Abraham H.
Maslow

Frederick
Herzberg

Clayton Alderfer

David C.
McCleland
Richard Mackman,
Greg Oldham

Oamenii caută permanent să își
satisfacă anumite nevoi, care
se manifestă după o anumită
ordine a importanței lor.
Salariații sunt influențați de
două categorii de factori, unii
determinând insatisfacție
(factori de igienă ), iar alții
satisfacție ( factori de motivație ).
Angajații acționează sub
impulsul cerințelor legate de
respect, al cerințelor legate de
apartenență și al cerințelor de
creștere.
Indivizii sunt motivați prin
împlinire, afiliere și putere.
Trebuie modificate
caracteristicile unui loc de
muncă pentru a -l face mai
stimulator și mai plin de
semnificație.
2 Teorii axate pe proces
(vizează factorii care
direcționează
comportamentul)
Teoria rezultatului scontat

Teoria echității

Victor Vroom,
Lyman Porter,
Edward Lawler

J. Stacey Adams

Salariații sunt motivați prin
recompensa pe care așteaptă
să o obțină oferind un
randament mai bun; accentul
este pus pe reacțiile sau
«rezultatele» scontate.
Angajații se compară cu alții în
ceea ce privește eforturile lor și
ceea ce obțin, pentru a se
asigura că sunt tratați de o
manieră justă și echitabilă.
3 Teorii axate pe întărire
(vizează factorii care
determină repetarea unui
comportament)
Teoria «întăririi»
(reinforcement)

B. F. Skinner

«Întărirea» (pozitivă sau
negativă) condiționează
comportamentul.

129

Teoria lui Maslow: Pentru acest autor, nevoile unui individ sunt ierarhizate într -o piramidă , astfel:
nevoi fiziologice (foame, odihnă, sete, căldură, adăpost etc.);
În cadrul unei organizații, satisfacerea acestor nevoi are loc prin existența unui salariu, a condițiilor bune de
muncă, a unei cantine în incintă, a aerului condiționat etc.
nevoi d e siguranță (securitate personală, absența temerilor);
Această categorie de nevoi implică la nivelul managementului, o atenție deosebită pentru condițiile de securitate
a muncii, pentru creșterea salariilor în funcție de inflație, pentru siguranța existenț ei unei pensii ș.a.
nevoi sociale (apartenența la grup);
La locul de muncă, aceste nevoi de afiliere, de prietenie de apartenență se transformă în dorința de a stabili
relații cu ceilalți angajați, de a crea legături puternice cu echipa de muncă, de a avea un manager competent ce
supraveghează activitatea etc.
nevoi de stimă (recunoaștere socială);
Aceste nevoi vizează dorința fiecărui individ de a fi respectat de ceilalți, de a i se recunoaște prestigiul și
realizările.
nevoi de împlinire personală (valorificarea potențialului propriu);
Această ultimă categorie cuprinde nevoile de perfecționare a talentelor de creație și achiziții profesionale
deosebite, manifestate în cadrul organizației prin realizări excepționale în muncă, creativitate, perfecțiu ne.
Cele două principii care stau la baza teoriei lui A. Maslow sunt:
principiul regresiei , în conformitate cu care o necesitate satisfăcută reprezintă o nevoie care nu mai motivează;
principiul progresiei , în conformitate cu care o necesitate de nivel su perior nu se activează decât o dată ce
nevoile de nivel inferior au fost satisfăcute, cel puțin parțial.
Cercetările au arătat că pe măsură ce individul promovează în ierarhie, necesitățile de ordin superior au
tendința să devină din ce în ce mai importante. Nevoile diferă și în funcție de stadiul carierei, de mărimea
organizației, de situarea geografică.
Piramida lui A. Maslow este aplicabilă tuturor aspectelor vieții; ea este relevantă îndeosebi la locul de
mucă, deoarece oamenii au nevo ie, pe lângă bani și alte recompense, de respect, de interacțiuni, de
recunoaștere. Cu cât individul este mai ambițios și mai mulțumit, cu atât mai mare va fi contribuția pe care și -o
va aduce la dezvoltarea organizației.
Dincolo de limitele ei, u tilitatea acestei teorii pentru activitatea organizației nu poate fi pusă la îndoială.
Astfel, construirea mediului și desfășurarea proceselor organizaționale ar trebui să răspundă nevoilor reale și
exprimate ale membrilor organizației, pornind chiar de la cele fiziologice, trecând prin asigurarea securității
fizice și psihice, până la facilitarea integrării lor în grupuri sociale adecvate, oferindu -le respect, recunoaștere,
și, mai ales, posibilități de autorealizare.

Teoria celor doi factori
Teoria celo r doi factori a fost definitivată de către F. Herzberg și expusă pe larg în lucrarea «The Motivation of
Work». Analizănd nivelul de efort depus de diferite persoane în procesul muncii, autorul a ajuns la următoarele
concluzii:
în general, oamenii depun în procesul muncii, cam 75% din capacitatea lor totală de efort;
există factori, numiți de F. Herzberg «igienici» sau «de întreținere», care contribuie la menținerea acestui nivel
mediu de efort, a căror prezență (sau absență) produce mai ales insatisfacție;
există, în general, alți factori numiți de către F. Herzberg «motivatori», care determină depășirea acestui nivel
de efort, a căror prezență (sau absență) produce mai ales satisfacție.
Prin urmare, F. Herzberg a constatat că există două categorii de fact ori (de unde și denumirea teoriei),
care produc insatisfacție și respectiv, satisfacție.
Factorii extrinseci (de insatisfacție sau de igienă ), cum sunt: salariul, politicile practicate în organizație,
condițiile de muncă, autonomia și controlul, securitatea postului, relațiile interpersonale, provin din contextul
organizațional și reprezintă, în concepția autorului, condiții indispensabile ale motivării și implicării

130 personalului. Dacă întreprinderea nu răspunde unor astfel de cerințe, apare insa tisfacția, iar dacă răspunsul este
pozitiv, efectul nu generează neapărat motivație.
Factorii intrinseci (de satisfacție) sunt legați de experiența individuală și de relația cu mediul muncii:
recunoașterea de către ceilalți, responsabilitatea pent ru munca proprie și munca altora, avansarea, împlinirea
personală. Motivația individuală este legată strict de îndeplinirea acestor factori.
Ce înseamnă această teorie pentru managementul resurselor umane? Pentru a obține de la angajați un efort
constant și de bună calitate, precum și performanțe deosebite, trebuie, în primul rând, înlăturați factorii care
produc insatisfacție, prin crearea unui mediu organizațional propice, care să includă și relații corespunzătoare cu
colegii, managerii și celelal te persoane implicate. Numai după aceea, managerul poate spera la o creștere a
efortului depus (deci, și a performanțelor), intervenind cu factori «motivatori» – cei care inspiră dorința de
autorealizare și totodată cei pe care managerii ar trebui să -i asigure pentru a dispune de un personal mulțumit.
Capacitatea de autorealizare este direct afectată de caracterul plăcut al activității și responsabilităților deținute.
Cu cât responsabilitatea este mai mare, cu atât crește și satisfacția oferită de avansarea în ierarhie. Motivatorii
au la bază dezvoltarea personală și împlinirea de sine. Motivația angajaților poate fi întărită mărind gradul de
responsabilitate al acestora și îmbogățindu -le activitatea.
Cunoscute și sub numele de teorii substanțialis te, teoria lui A. Maslow și cea a lui F. Herzberg au avut
consecințe practice deosebite. Ele au permis structurarea politicilor de retribuire și au oferit o bază unei noi
abordări, cum ar fi managementul participativ. Aceleași teorii au meritul de a fi ide ntificat terenul pe care se
dezvoltă comportamentele personalului.

Teoria ERG
Clayton Alderfer a propus (1972) o teorie similară cu cea a lui A. Maslow, dar care împarte nevoile în trei
categorii: de existență , de relații și de dezvoltare , de unde p rovine și denumirea teoriei: «teoria existenței,
înrudirii și creșterii» ( eng. Existence needs, Relatedness needs and Growth needs – ERG). C. Alderfer a
simplificat ierarhia nevoilor și a aplicat -o la procesul de muncă.
Nevoi existențiale sau materiale sun t satisfăcute prin hrană, aer, condiții de muncă, plata adecvată a salariilor și
beneficiilor. Acest tip de nevoi trebuie satisfăcut înainte de a se trece la nevoile relaționale.
Nevoile relaționale implică relații de prietenie cu familia, prietenii, coleg ii, șefii, subordonații. Satisfacerea
acestor nevoi depinde de raportul cu ceilalți: fie de tip ostil, fie de tip amical.
Nevoile de împlinire se exprimă prin încercarea individului de a găsi oportunități în vederea dezvoltării propriei
persoane printr -un aport creativ sau productiv în muncă. Satisfacerea acestor nevoi este expresia modului de
realizare a capacităților și talentelor personale.
Teoria ERG promovează principiul satisfacerii progresive, similar ierarhiei lui A. Maslow, ce presupune că
satisfacerea unui anumit nivel al nevoilor permite îndreptarea atenției individului spre nevoile aflate pe nivelul
imediat următor . Teoria ERG diferă de teoria lui A. Maslow prin prisma a trei elemente prin cipale : a) un individ
poate urmări satisfacerea concomitentă a două sau mai multe nevoi (salariu, locuință, afilierea la un grup etc.);
b) teoria ERG este mai flexibilă deoarece acceptă faptul că anumite nevoi individuale pot fi ierarhizate în mod
diferit ; c) teoria ERG se bazează pe principiul regresiei datorată frustrării (dacă satisfacerea unei nevoi de nivel
superior este împiedicată, crește nevoia de a satisface una sau mai multe nevoi de nivel inferior).
În context organizațional, teoria ERG oferă o sugestie importantă managerilor. Astfel, dacă nevoia de
promovare a unui angajat nu poate fi satisfăcută din rațiuni obiective, managerul trebuie să orienteze interesul
salariatului către satisfacerea altor nevoi (nevoi de existență sau de relaționare).

Teoria nevoilor dobândite
Conform autorului acestei teorii, David McClelland (1965), nevoile sunt caracteristici relativ stabile ale
personalității pe care individul le dobândește, prin învățare, foarte devreme în contact cu mediul socio -cultural.
Studiile lui vizează mai ales consecințele nevoilor asupra comportamentelor. Importante, din acest punct de
vedere, sunt nevoile de împlinire, de afiliere și de putere.
Nevoia de împlinire/realizare exprimată prin dorința de a realiza ceva sau de a ati nge un obiectiv complex,
de a depăși un standard de excelență. Oamenii care au o puternică nevoie de împlinire: preferă situațiile în care
își pot asuma responsabilități personale în privința sarcinilor sau obiectivelor ce trebuie atinse ; își stabilesc

131 obiective de dificultate medie, care le permit să își asume riscuri calculate; preferă sarcinile care furnizează un
feedback imediat asupra rezultatelor.
Indivizii cu nevoie de realizare găsesc, în membrii organizației din care fac parte, parteneri în rezolva rea
problemelor muncii și eventuali potențatori spre succese, tind spre situații noi, care implică riscul și inovarea,
caută să -și amelioreze performanțele și să le depășească pe ale altora. Sunt mai puțin indicați pentru funcții de
conducere, pentru că nu sunt dispuși să delege și nu au un feedback imediat asupra rezultatelor.
Nevoia de afiliere semnifică dorința de a întreține relații personale amicale, călduroase cu ceilalți . Oamenii
cu nevoie de afiliere au dorința : de a fi respectați ; de a fi ac ceptați de un grup social ; de a fi plăcuți de cei din
jur.
Persoanele care au nevoie de afiliere vor căuta în organizație prietenii noi și satisfacții pe baza lor; ei vor fi
astfel motivați prin faptul că munca le oferă contact frecvent cu colegii. Sunt co municativi, se integrează repede
în grupuri, preferă să evite conflictele, competiția. Profesiunile preferate sunt cele cu multe contacte personale,
cum ar fi cele din activitatea socială sau învățământ.
Nevoia de putere reflectă dorința de a ține totul s ub control, de a fi responsabil, de a supraveghea
comportamentul celorlalți. Sursele de putere sunt : capacitatea de a recompensa ; capacitatea de a constrânge ;
puterea legitimă asociată statutului social sau profesional ; competența profesională ; puterea de tip sindical
(bazată pe conformitatea cu cerințele maselor ).
Indivizii la care nevoia de putere este mare, tind să ocupe în organizație poziția cea mai înaltă și mai
autoritară. Unii indivizi manifestă o mare nevoie de putere personală, vor să -i domine pe ceilalți pentru a -și
demonstra capacitatea de exercitare a puterii și așteapă ca ceilalți să le fie loiali într -o măsură mai mare decât
sunt organizației, pe când alții au nevoie de putere socială, se concentrează asupra muncii în colectiv și asupra
scopu rilor organizației, fiind gata să își sacrifice propriile interese pentru cele ale organizației.
D. McClelland a analizat, de asemenea, influența celor trei nevoi asupra eficienței manageriale. Profilul unui
manager de succes trebuie să includă, în opinia autorului: un nivel mediu al nevoii de putere socială, un nivel
moderat al nevoii de realizare și un nivel minim al nevoii de afiliere.

Teoria performanțelor așteptate
Teoria performanțelor așteptate, elaborată de Victor Vroom în 1964, combină, în explicarea motivației,
factorii individuali cu factorii organizaționali. Autorul susține că angajatul este motivat în urma unor calcule pe
care le face asupra probabilită ții de a obține ceea ce dorește. Relația între comportament și rezultatele dorite este
afectată de un complex de factori individuali (nevoi, calificare, abilitate etc.) și factori organizaționali
(organizarea controlului, sistemul de recompense, performanț e etc.).
Motivația salariaților depinde de următoarele trei elemente:
așteptarea exprimă credința angajatului că un anumit nivel de efort va conduce la un anumit nivel de randament;
în majoritatea cazurilor, el vede o legătură între eforturile depus e și randamentul obținut. Dar dacă angajatul are
echipamente învechite, materii prime de proastă calitate, utilaje lipsă, informații, competențe și susținere
insuficiente, va ajunge destul de repede să creadă că, în pofida tuturor eforturilor pe care le -ar face, randamentul
lui nu va fi satisfăcător, iar angajatul va fi demotivat.
instrumentalitatea exprimă credința angajatului în privința probabilității de a obține recompense proporționale
cu contribuția lui în muncă. Instrumentalitatea este mică atunci când i se cere unui salariat să aibă un randament
mai bun pentru salvarea organizației, chiar dac ă salariile s -au redus. Instrumentalitatea va fi nulă atunci când
angajatul nu vede nici o legătură între randament și remunerare, ca în cazul salariilor fixe. Instrumentalitatea va
fi mare, atunci când angajatul crede că va obține recompense, cum ar fi do vezi de recunoștință, prime,
posibilități de avansare.
valența exprimă valoarea pe care individul o atribuie rezultatelor muncii lui / preferința pentru un anumit
rezultat. Valența este negativă când individul consideră rezultatele neplăcute (oboseală, con flicte,
supraîncărcare), nulă atunci când recompensele îl lasă indiferent și pozitivă atunci când consecințele sunt de
dorit (salariu mare, susținere socială, autonomie).
Conform teoriei, motivația este produsul celor trei elemente: Motivația = Așteptare x Instrumentalitate x
Valență

132 Motivația va fi mai mare atunci când așteptarea, instrumentalitatea și valența vor fi toate mari. Această
relație pune în evidență directa proporționalitate necesară și suficientă pentru a atinge motivația optimă. Dacă
unul dintre cei trei factori nu există, nu există nici motivație.
Cea mai importantă contribuție a teoriei așteptării poate fi considerat faptul că ea explică în ce mod
scopurile individuale influențează eforturile și că selectarea comportamentelor i ndividuale depinde de modul în
care individul este condus spre atingerea obiectivului final.
Bazându -se în esență tot pe teoria așteptării, Lyman Porter și Edward Lawler au dezvoltat un model mai
complet în domeniul motivării și l -au aplicat în special în cazul managerilor. Conform acestui model, «efortul»
(puterea motivației și energia folosită) depinde de «valoarea unei recompense» plus energia utilizată de o
persoană pentru îndeplinirea unui scop cerut, ținând cont de probabilitatea primirii unei recomp ense. Efortul
depus și probabilitatea de a fi recompensat sunt influențate, la rândul lor, de nivelul performanței la un moment
dat. Aceasta înseamnă că, dacă o persoană poate să presteze o muncă sau dacă a și prestat -o, ea poate aprecia
mai bine efortul c are se cere și, în plus, probabilitatea de a fi recompensată. Performanța la locul de muncă este
determinată în principal de efortul depus de individul respectiv. Performanța în sine poate fi văzută și ca o
posibilitate de a primi recompense intrinseci (ca împlinirea profesională sau reactualizarea cunoștințelor), ori
recompense extrinseci (referitoare la condițiile de muncă și statutul social). Acestea, păstrate într -un echilibru ce
conduce la un nivel echitabil de recompensare, conduc la obținerea satisfa cției, în fapt, un obiectiv final de
maximă importanță pentru fiecare gen de muncă.
Modelul motivațional al lui L. Poster și E. Lawler este mai complex decât alte teorii motivaționale și
propune cercetătorilor o abordare sistemică asupra motivării. Pentr u managerul practician, aceasta înseamnă că
motivarea nu este o simplă relație de tipul cauză -efect. Aceasta înseamnă, de asemenea, ca managerii să
clădească structuri de recompensare a muncii și – printr -o planificare atentă, o definire clară a sarcinilor și
responsabilităților și o bună organizare – să poată edifica o structură sistemică triangulară, performanță –
recompensă – satisfacție, ce trebuie ulterior integrată într -un sistem complex și cuprinzător de management.

Teoria echității
Teoria echită ții, datorată lui Stacy Adams (1965), se focalizează asupra sentimentelor indivizilor
în ceea ce privește corectitudinea cu care sunt tratați în comparație cu tratamentul aplicat altora (colegii de
muncă, alte persoane din cadrul organizației sau chiar per soane din alte organizații).
Echitatea există ori de câte ori raportul dintre rezultate (recompense) și efortul unui angajat
coincide cu raportul recompense -efort al celorlalți angajați. Inechitatea apare ori de câte ori raportul efort –
rezultate este fie mai mic, fie mai mare în comparație cu al celorlalți. Percepția inechității generează tensiune la
nivelul individului sau printre indivizi și poate afecta comportamentul angajaților. Această tensiune îi motivează
pe angajați să elimine sau să reducă inech itatea. Cu cât inechitatea percepută este mai mare, tensiunea va fi mai
puternică, iar motivația mai concentrată spre reducerea ei.
Pentru a reduce inechitatea, individul poate recurge la una dintre următoarele soluții:
modificarea cognitivă a câștigurilor sau contribuțiilor proprii (individul se convinge că are o contribuție mai
mare sau mai mică în sensul stabilirii echilibrului);
modificarea cognitivă a câștigurilor sau contribuțiilor altora (subiectul consideră mai mică sau mai mare
importan ța muncii persoanei cu care se compară);
schimbarea grupului de comparație (angajatul care simte o inechitate față de un coleg poate să se compare cu
alți colegi, care sunt tratați într -un mod asemănător lui);
modificarea contribuției (individul își poate micșora sau mări contribuția în funcție de sensul inechității);
modificarea câștigurilor (angajatul care se consideră mai puțin remunerat poate cere o mărire de salariu sau
poate sustrage materiale de la serviciu);
abandonarea situației (cel tratat inech itabil își poate da demisia sau cere transferul la un alt serviciu, unde poate
spera să aibă o situație mai bună).
Teoria echității oferă managerilor câteva sugestii care pot facilita procesul de conducere. Astfel,
managerii trebuie să evite sau cel puți n să minimizeze efectele negative ale inechității percepute de către
angajați (ei trebuie să explice subordonaților care este semnificația recompenselor acordate, care sunt criteriile
de evaluare a performanțelor etc.).

133
Teoria «întăririi» (reinforcement)
Teoria are la bază procesele de învățare și de condiționare descrise de B. F. Skinner. Autorul a reușit să
identifice o serie de legături între modalitățile de adoptare a unui anumit comportament, în funcție de
consecințele care pot apărea. Comportamentele cu consecințe pozitive au tendința de a se repeta, iar cele cu
urmări neplăcute au tendința de a nu mai apărea / de a fi evitate.
La nivel organizațional, managerii pot consolida comportamentele dorite și sancționa pe cele nedorite. Există
patru metode p entru aplicarea acestei teorii:
Întărirea pozitivă este urmarea pozitivă a unui comportament dorit și are drept scop mărirea frecvenței acestuia.
Pentru ca întărirea să aibă efect maxim, ea trebuie să se atribuie numai dacă s -a manifestat comportamentul
dorit și în strânsă legătură cu acesta. Întăririle pozitive nu se limitează la avantaje materiale (măriri de salariu,
prime, participarea la beneficii ș.a.), ci pot fi și un cuvânt de încurajare, o notă de apreciere, o scrisoare din
partea directorului gener al etc.);
Întărirea negativă constă în faptul că un comportament dorit atrage evitarea unei consecințe neplăcute.
Managerii care -i ceartă pe angajații care întârzie sau au randament nesatisfăcător aplică acest tip de întărire
(salariații își vor da seama d estul de curând că trebuie să fie punctuali sau performanți, pentru a evita consecința
neplăcută);
Extincția este o formă de sancțiune care constă în retragerea unei consecințe plăcute, ca urmare a
comportamentelor nedorite (ignorarea individului care face pe măscăriciul la ședințe spre amuzamentul
manifest al colegilor; atunci când nimeni nu va mai lua în seamă glumele, comportamentul nedorit va dispărea).
Aplicarea extincției are loc în trei etape: 1) identificarea comportamentului de eliminat sau redus; 2)
identificarea întăritorului care încurajează menținerea comportamentului; 3) eliminarea întăritorului.
Pedeaps a presupune o consecință neplăcută, ca urmare a unui comportament nedorit. Aceasta dă rezultate
rapide, fapt pentru care mulți manageri au ten dința s -o aplice frecvent, ceea ce poate conduce la efecte
secundare mult mai grave decât comportamentul care s -a dorit a fi înlăturat (absenteism, demisii, sabotaje,
apatie, ostilitate, frică etc.). De aceea, pedeapsa trebuie aplicată numai în situațiile în care este strict necesar.
Pentru a fi eficace, pedeapsa trebuie să fie:
impersonală , aplicându -se comportamentului și fără să atingă demnitatea persoanei;
imediată , adică să fie aplicată cât mai aproape posibil de manifestarea comportamentului nedorit;
puternică , adică suficient de severă pentru a fi percepută ca atare, dar proporțională cu fapta;
constantă , adică uniformă în timp și de la o persoană la alta;
asociată clar cu un comportament nedorit.
În plus, pedepsele ar trebui acordate progresiv, ținân du-se cont de frecvența și de gravitatea abaterilor.

Motivarea angajaților – factor conditionant al performantei organizaționale
Inca din anii ‘40 s -a demonstrat ca oamenii sunt motivați de diverse trebuințe in viata personala cat si la
locul de mun ca. Recunoașterea si satisfacerea acestor ,, forte motivatoare ‗‘ permite obținerea celor mai bune
rezultate de la indivizi. Intr -o lume a afacerilor tot mai competitiva, un personal motivat este vital pentru o
organizație performanta. De aceea, știința de a-i motiva pe cei din jur a devenit esențiala pentru orice manager.
Conform studiilor de specialitate, organizațiile cele mai performante asociază competitivitatea lor cu
motivația lucrătorilor ; de asemenea, o întreprindere este competitiva daca majo ritatea personalului sau este
atrasa de obiectivele propuse. Nici un mod de administrare si gestionare nu poate singur sa rezolve toate
problemele intr -o organizație ; din aceasta cauza, conducătorii au un rol hotărâtor in întreprindere, ei trebuie sa
dezvolte la maximum factorii de motivație ai salariaților.
Motivarea cu succes a salariaților se bazează mai mult pe o ,,filozofie manageriala‘‘ decât pe aplicarea unor
tehnici date. Pentru fiecare lucrător, cadrul motivațional creat de conducerea unit atii trebuie sa permită ca
salariatul respectiv ,, sa se simtă important, sa simtă ca exista, sa aibă imaginea de castigator, de învingător, de
reușita‘‘ ( Enregle J., <<Du conflict a la motivation, la gestion socia le>>, p86,1985).
Pentru a funcțio na si a fi viabile intr -o lume competitiva, organizațiile trebuie sa isi motiveze oamenii sa
facă următoarele lucruri esențiale : sa se alăture organizației si sa ramana in ea ; sa îndeplinească sarcinile
pentru care au fost angajați ; sa adopte un comport ament creativ, spontan si inovativ.

134 Daca toate organizațiile dintr -un domeniu au tehnologii similare, beneficiază de un avantaj organizația care
rezolva cel mai bine problema motivării. Daca angajații de pe toate nivelurile sunt motivați sa ramana in cadrul
organizației, sa obtina rezultate satisfăcătoare si sa încerce sa -si optimizeze randamentul, organizația respectiva
este eficienta intr -o mai mare măsura decât cele in care performantele sunt sub standard si in care nimeni nu
încearcă sa inoveze sa u sa găsească modalitati de creștere a nivelului de performante.
In teoria organizațiilor, iar apoi in gestionarea resurselor umane, motivația a fost pusa in relație cu
eficacitatea operaționala in munca indivizilor, fiind adesea legata de o logica ins trumentala. In prezent, se
constata o schimbare de perspective: reușita profesionala se datorează motivației si nu doar aptitudinilor probate
de individ.
Intr-o organizație, managerii au rolul de a operaționaliza teoriile motivationale, prin strategii de motivare
adecvate, prin organizarea optima a locului de munca, prin programe de management s.a. Prin urmare, ei trebuie
sa cunoască ce determina comportamentul oamenilor, telurile si personalitatea lor. Foarte important este ca
managerul sa fie in perma nenta preocupat de modul in care isi poate motiva (influenta) oamenii sa lucreze mai
bine, plecându -se de la ideea ca un bun manager poate lua masuri care vor avea efect asupra cantității si calității
performantelor angajaților (de exemplu, un manager poat e fi preocupat sa găsească strategii prin care sa -si
determine angajații sa producă mai mult, poate fi interesat sa genereze o creștere a calității muncii lor, sau sa ii
convingă sa petreacă mai puțin timp recreându -se si mai mult timp gândindu -se la munca si la carierele lor).
Managerii sunt responsabili de performanta subordonaților, iar imbunatatirea performantei trebuie
considerata principalul element in cadrul problematicii motivării angajaților, având in vedere faptul ca
performantele unui salaria t motivat – conform studiilor de specialitate – sunt cu pana la 60% mai mari.

Performanta
Performanta poate fi definita ca măsura in care un membru al unei organizații contribuie la realizarea
obiectivelor organizației.
Conform studiilor d e specialitate, factorii care contribuie la performanta individului in cadrul organizațiilor
sunt următorii :

Factori interni
– aptitudini
– abilitați
-intelegerea sarcinii
-Cantitatea de efort
– Persistenta efortului
– Direcția efortului

Factori externi
-conditiile locului de munca
-tipul de suport si de coordonare
– interacțiunea sociala

Motivație

Performanta

Satisfacție

Din punct de vedere teoretic, motivarea si performanta su nt doua concepte distincte. Procesul de motivare
are drept scop, in contextul organizațional, stimularea angajatilor in obținerea de performante . Managerii sunt
primii interesați ca angajații lor sa atingă obiective profesionale cat mai importante. Aceasta se rezuma in
rezultate concrete, calitative si costuri scăzute. Îndeplinirea cu succes a acestor obiective generale este
rezultatul acțiunii unei serii de factori in care se pot enumera : efortul depus, timpul si angajarea efectiva a
oamenilor. Exista, d e asemenea, factori ce vizează abilitatile intrinseci ale angajaților, aptitudinile lor, la felul
cum trebuie ținut cont de tipul de suport si de coordonare pe care îl oferă managerul, de condițiile de munca s.a.
Pentru manager este important sa observe ca unii dintre acești factori ce rezulta din procesul de îndeplinire a
scopului sunt factori interni, care țin de caracteristicile si temperamentul angajatilor ; similar, alți factori pot fi
de proveniența externa. Întrucât atât factorii interni cat si cei externi interacționează in îndeplinirea scopului
pentru manager, este important sa nu se tragă imediat concluzii incorecte sau incomplete privind motivarea.

135 De exemplu, un manager poate observa o scădere a nivelului performantei si, in consecința, s a reacționeze
printr -o creștere procentuala a recompensei financiare pe unitatea de produs. In fapt, reacția manageriala este o
încercare de a creste motivarea angajatului si a -i arata ca poate sa -l sprijine in imbunatatirea performantelor. In
mod obișnuit insa, scăderea performantei poate fi generata de faptul ca angajatul respectiv nu este intr -o stare
buna, are probleme acasă, crede ca managerul nu are încredere in el si se simte mai supravegheat ca de obicei.
Exista si factori care interacționează cu motivarea, care ar trebui sa conduca la îndeplinirea unor obiective
de performanta. Abilitatea angajatului, activitățile exterioare muncii, resursele disponibile, condițiile de munca,
stilul managerial – reprezintă factori importanți ce trebuie luați in considerație atunci când se încearcă
identificarea si diagnosticarea unei probleme de motivare.
Conform specialiștilor in domeniul psihologiei organizaționale, exista patru modalitati prin care un manager
poate influenta performantele salariaților :
1. Imbunatatirea sistemului tehnic din organizație duce la modificarea corespunzătoare a limitelor inferioara si
superioara ale performantei. Imbunatatirile sistemului tehnic reprezintă investiții pentru organizație. O greșeala
frecventa in acest caz este l ipsa de interes pentru recuperarea investiției prin performante mai înalte.
2. Dezvoltarea capacitaților salariaților duce la creșterea limitei superioare a performantei. Aceste capacitați pot
fi imbunatatite prin : Pregătirea si perfecționarea profesionala a acesto ra; Organizarea de sesiuni de instruire ;
Creșterea capacitații de a lucra in echipa ; Evaluarea periodica a performantelor si ,, corectarea‘‘
disfunctionalitatilor semnalate .
3. Creșterea nivelului de,, toleranta‖ al performantei se face prin revi zuirea periodica a acestuia, astfel incat sa
corespunda noilor realitati tehnice, economice si sociale, precum si nevoilor obiective ale organizației.
4. Influenta pozitiva asupra motivației , care se realizează acționând aspra: Condițiilor de lucru ; Satistactiilor
oferite de post ; Perspectivelor de promovare ; Sistemului de evaluare a performantei ; Competiției individuale si
de grup
Deoarece motivația este un factor cu manifestare, nu se poate măsura direct. In schimb, observând
comportamentul ce lorlalți, se poate deduce daca aceștia sunt sau nu motivați. De exemplu, putem concluziona
ca un inginer care lucrează pana seara târziu aproape in fiecare zi si uneori si in week -end, citește cele mai noi
publicații de specialitate, este motivat. In conse cința, un alt inginer care pleacă primul de la birou, lucrează
foarte puține ore suplimentare sau nu lucrează deloc, acorda puțin timp lecturilor de specialitate, nu este o
persoana motivata. Oricum, succesul celor doi ingineri nu depinde numai de motivați a fiecăruia, reflectata in
efortul depus, ci si de aptitudinile, respectiv capacitatea lor de a face sarcinilor de serviciu. Mai mult chiar si
condițiile de lucru pot afecta performanta. Întreruperile frecvente, sarcinile suplimentare sau spațiul de lucru
îngust pot influenta in mod negativ performantele indivizilor. Pe de alta parte , un loc de munca plăcut, ajutorul
competent al asistenților si un echipament performant pot avea un efect pozitiv aspra rezultatelor muncii. In
concluzie, performantele membri lor organizației depind in primul rând de aptitudinile personale si pregătirea
profesionala, de motivația fiecăruia, precum si de condițiile de lucru.
Comportamentul in sine este foarte important -la fel ca motivele care îl determina. In majoritatea c azurilor,
gradul de motivare a angajaților poate fi evaluat prin prisma modului lor de comportare – cuvinte, gesturi,
mimica si atitudine. Modul in care angajații unei organizații isi îndeplinesc sarcinile, atitudinea lor fata de
munca in general ofera cel e mai clare date asupra gradului lor de motivare. In mod ideal, salariatul si postul /
organizația sunt reciproc adecvați, astfel incit individul isi satisface propriile nevoi motivaționale atunci când
îndeplinește atribuțiile postului (clișeu înregistrat in limbajul curent sub forma ,,interesele firmei si ale
angajatului trebuie sa fie aceleași‖).
Iată câteva caracteristici ale unor angajați motivați (situația dezirabila) prezentate in literatura de specialitate.:
Eficienta si buna dispoziție in munca ;
Contribuie benevol cu idei si eforturi sporite ;
Reactioneza pozitiv la noi cerințe si sarcini ;
Muncesc pentru a se realiza nu fiindcă ,,trebuie‖ ;
Par fericiți la locul de munca, se simt utili si capabili ;
Răspund întotdeauna sincer la întrebări ;
Opiniile s unt exprimate liber, ideile subordonaților sunt preluate si utilizate de către conducere ;
Succesul este recunoscut si încurajat ;

136 Absenteismul este redus ;
De asemenea, un spațiu de lucru îngrijit indica adesea o atitudine îngrijita fata de munca, un bir ou ordonat
arata un angajat motivat, care dorește sa isi poată găsi ușor cele necesare lucrului, iar atenția fata de aspectul
personal sugerează o persoana dedicata muncii sale.
Fiecare individ are o configurație proprie a nevoilor, care se poate schi mba in cursul vieții. Managerul
trebuie sa fie capabil sa identifice nevoile nesatisfăcute ale angajaților. O poate face prin observație sau cu
ajutorul instrumentelor de tipul chestionarelor. Managerii pot observa, spre exemplu, cu regularitate, felul in
care angajații isi folosesc momentele libere la serviciu, se pot informa asupra activităților pe care le prefera in
afara locului de munca, pot avea discuții cu ei pe tema muncii, pentru a le analiza apoi reacțiile. Cu cat va fi mai
mare acordul intre nev oile individului si natura muncii, cu atât posibilitățile de motivare vor fi mai mari.
Înțelegerea a ceea ce ii motivează pe angajați sta la baza unui ,, contract psihologic‖ intre manager si angajați.
In afara de identificarea regulata a nevoilor, manager ii trebuie sa asigure condițiile favorabile care sa permită
angajaților sa isi satisfacă nevoile dominante.
Este unanim acceptat faptul ca toate activitățile noastre sunt motivate, insa nu in toate aceste activitati
motivele au aceeași pondere. In une le activitatea motivul face parte din însuși structura lor, le direcționează si le
susține din interior, in altele motivul se conturează in afara structurii lor propriu -zise, direcționându -le si
susținându -le din exterior. Primele sunt denumite activitate a intrinsec motivate , iar cele din urma activitatea
extrinsec motivate. Din punct de vedere al eficientei – la nivelul de performanta si consumul de efort si timp –
activitatea intrinsec motivata este superioara celei extrinsec motivata .
Angajații sun t motivați de aceleași tipuri de recompense ( unii prefera o munca interesanta, alții doresc o
promovare sau pur si simplu sa castige bani). Dat fiind faptul ca fiecare persoana este o unica si complexa
combinație de nevoi, experiențe si relații trebuie de terminați factorii care il motivează pe fiecare salariat in
parte, in funcție de tipul de motivație – extrinseca sau intrinseca.
Motivația intrinseca izvorăște din natura activității insasi, privita ca scop, valoare si cadru de realizare
personala .
Motivația extrinseca ia forma unei tensiuni subiective generata de factori din afara activității si se manifesta
prin trăiri emoționale negative ( aversiune fata de sancțiuni, critici sau penalizări, teama de eșec, de pierderea
prestigiului ) sau pozitive ( dobândirea de beneficii sau utilitati – premii, promovări, influenta, prestigiu ).
Motivația intrinseca este mai rezistenta in timp si la factorii cu acțiune contrara, isi creeaza propria baza
generativa, are o puternica forța de declanșare si menține re a activității, duce la performante mai mari.
Motivația extrinseca acționează pe termen scurt si solicita o permanenta împrospătare pentru a compensa
efectele de autoerodare.
In concluzie, managerii pot obține succese in activitatea lor daca reu șesc sa inteleaga bine rolul pe care îl
joaca motivația in activitatea subordonaților. Majoritatea managerilor de succes caută sa inteleaga
comportamentul membrilor organizației; ei sunt preocupați sa identifice modul in care ar putea influenta
comportamen tul lor pentru a stimula obținerea performantei si realizarea obiectivelor organizației.
Un principiu esențial ce determina performantele membrilor organizației consta in nivelurile de abilitate si
motivare ale acestea. Acest principiu poate fi exprima t prin formula următoare:

Performante = f ( abilitate x motivare )

In conformitate cu acest principiu, nici o sarcina nu poate fi îndeplinita cu succes daca persoana care trebuie
sa facă acest lucru nu dispune de abilitatea necesara. Abilitatea reflec ta talentul unei persoane ce trebuie sa
îndeplinească sarcinile aferente obiectivului vizat. Talentul vizează competentele intelectuale si cele fizice pe
care le poseda o persoana.
Ținând cont de nivelul de inteligenta, calificare sau dexteritate al une i persoane, se poate aprecia ca uneori
acesta nu este suficient pentru a atinge un nivel înalt al performantelor. Persoana trebuie, de asemenea, sa
dorească sa realizeze acel nivel de performante. Acesta tine de motivația sa.
Pentru a înțelege mai bin e modul se poate realiza o motivare eficienta a unei persoane este necesar sa se
cunoască procesul motivațional. El se compune dintr -o succesiune de etape, prezentate mai jos:
1. Identificarea nevoilor angajaților

137 2. Căutarea de căi/soluții pentru satisfacere lo r
3. Selectarea obiectivelor ce vor orienta (motiva)comportmental
4. Performanțele angajaților
5. Recompensarea angajaților
6. O nouă evaluare a nevoilor angajaților
Managerii sunt tot mai preocupați de motivare in munca lor, cu atât mai mult ca cat angajații doresc
recunoaștere si implicare in satisfacerea nevoilor, fara ca autoritatea si controlul extern sa mai aibă efetcul din
trecut.
La baza reacțiilor moti vaționale ale oricărui individ se afla nevoile lui specifice. Definite ca lipsurile pe care
un individ le resimte la un moment dat, gama nevoilor ființelor umane este foarte larga. Una dintre cele mai
uzuale clasificări a nevoilor permite delimitarea următ oarelor categorii :
Nevoi economice , care se satisfac prin furnizarea de elemente economico -materiale si in care pot fi cuprinse
nevoile de hrana, imbracaminte, adăpost, etc.
Nevoi cognitive , care se reflecta in dorința oamenilor de a ști, de a cunoaște, de a fi stimulați senzorial, de a
realiza obiectivele propuse, de a controla realitatea înconjurătoare, inclusiv prin dezvoltarea capacitații
operaționale, a ansamblului de cunoștințe si abili tați.
Nevoi afective , ce se manifesta prin dorința de atașament fata de persoanele cu care interacționează in mediul in
care isi desfasoara activitatea (colegi, prieteni s.a.), dorința de a obține recunoașterea celorlalți si de a se simți
bine in compania lor.
Orice persoana manifesta aceste nevoi cu intensitati diferite. De cele mai multe ori , cele mai pronunțate sunt
nevoile economice, insa si celelalte tipuri de nevoi se manifesta la un nivel apreciabil.
In funcție de necesitatile specifice si de contextul in care acționează, fiecare persoana manifesta un set de
aspirații si așteptări de natura motivaționala . Aspirațiil e reprezintă performante viitoare pe care individul si -a
propus sa le atingă , iar așteptările reprezintă aspirațiile considerat e realizabile in condițiile date.
Realizarea unei motivări eficiente , factor conditionant al performantei organizaționale , impune cunoașterea
de către manageri a sistemului de nevoi, aspirații si așteptări ale angajaților. Acestea se reflecta in mod direct in
atitudinile, eforturile, deciziile, acțiunile si comportamentul angajaților. De regula, aspirațiile si așteptările
indivizilor fiind limitate sau favorizate atât de factori personali, cat si de factori contextuali .
Rezultatul acțiunilor anga jaților se concretizează in performante . Acestea pot fi performante personale , daca
se refera la rezultatele obținute in mod direct de salariat prin eforturi si cunoștințe proprii, sau performante
organizaționale daca sunt obținute prin contribuția directa si indirecta a angajaților, in vederea realizării
obiectivelor firmei.
In funcție de performantele individuale si organizaționale obținute, managerii acorda stimulente sub forma de
recompense si avertismente sub forma de sancțiuni.
Sistemul de re compense al unei organizații reprezintă un mecanism oficial pentru definirea, evaluarea si
recompensarea performantei angajaților. Stimulentele acordate trebuie sa fie corelate atât cu performantele
obținute, cat si cu atitudinile, eforturile, deciziile, a cțiunile si comportamentele indivizilor si trebuie sa aibă in
vedere satisfacerea necesitaților economice, cognitive si relaționale ale angajaților.
Pentru a fi eficient, un sistem de recompense trebuie sa îndeplinească patru condiții :
Sistemul de rec ompensare trebuie sa dea posibilitatea oamenilor sa isi satisfacă nevoile de baza (in termenii
folosiți de A. Maslow, primele doua niveluri )
Sistemul de recompensare trebuie sa ofere angajaților recompense compatibile cu cele oferite de alte organizații
Recompensarea trebuie distribuita corect si echitabil in interiorul organizatiei
Sistemul de recompensare trebuie sa tina cont de faptul ca diferiți oameni au nevoi diferite si pot alege diferite
cai de realizare a acestor nevoi.
Aplicate corect, re compensele si sancțiunile au efect motivațional, stimulând angajații sa muncească mai
mult si mai bine si de asemenea, un impact pozitiv asupra moralului si satisfacției salariaților. S -a constatat
totodată ca motivarea puternica si constanta a angajaților este urmata de accelerarea dezvoltării profesionale a
acestora.
1a.Formale materiale: -salariul, prima, participarea la profit, locuință de serviciu; -penalizare la salariu, amendă

138 1b. Formale sociale: -titlu onorific, medalie; -mustrare scrisă
2a. Informale materiale: -cadouri, masă festivă, bacșiș
2b. Informale sociale: -laudă, mulțumire; -critică, blam, dispreț

Recompense si sancțiuni

Formale Informale
Materiale -salariul,
prima, participare la
profit, penalizare,
amenda, locuința de
serviciu
Sociale – titlu onorific,
medalie, mustrare
scrisa

Materiale – cadouri,
masa festiva, bacșiș

Sociale – lauda,
mulțumire, critica,
blam, dispreț

139 Abordarea unui management bazat pe motivaț ia oamenilor este specifica firmelor cu tradiție in gestionarea
performanta a resurselor umane. Managerii eficienți au inlocuit de mult timp practica egalitarismului salarial
cu strategii sofisticate de stimulare a performantelor angajaților. Din experient a anilor, ei au invatat ca nu se
pot atinge obiectivele propuse decât daca nevoile acestora sunt analizate si tratate corespunzator.
Pentru ca << stimulentul>> acordat sa aibă impactul dorit, managerul trebuie sa cunoască cat mai bine
cine este benef iciarul, cum este el, si sa stie cum anume << sa -i activeze comportamentul>>. Elementele
unui pachet ( mai mult sau mai puțin standardizat) de stimulare -motivare, incluzând beneficii materiale si
non-materiale, vizează diferite paliere de trebuințe care au , in funcție de un anumit context specific ( vârsta ,
sex, influente educative si culturale, dinamica mediului socio -economic etc.). grade diferite de activare.
Astfel, pentru a fi de acord cu dinamica motivaționala a unei persoane sau a unui grup, facilit atile sau
beneficiile oferite trebuie sa țintească progresiv categoriile de trebuințe ce se cer a fi satisfăcute cu prioritate.
Fara îndoiala insa, ne putem da seama de faptul ca atunci când managerii încearcă sa formuleze un
pachet eficace de stimul are-motivare pentru angajați nu trebuie sa se raporteze doar la posibilitățile firmei si
la ceea ce cred ei ca este optim pentru personalul acesteia, ci este indicat sa aibă in vedere faptul ca
obținerea performantelor reprezintă o consecința directa a pro cesului de armonizare a pachetelor de
stimulare -motivare oferite cu dinamica motivaționala a personalului.

COMUNICAREA ÎN RESURSELE UMANE
Elementele structurale ale comunicarii: datele , informatiile si cunostintele
Fenomenele si procesele din natu ra si societate sunt percepute de oameni ca entitati faptice care ulterior
sunt reflectete neevaluat sub forma de date : acele informatii primare venite prin canalele perceptive, lega te
de atribute ( exemplu: rosu, cald, dulce, incomod etc.). Sistemul psih ic uman proceseaza a aceste date
inregistrate si le transforma in informatii . Acestea reprezinta interpretari ale datelor in raport cu anumite
situatii particulare sau cu intelegerea de catre mintea umana in general.
Evolutia umana demonstreaza acelas i lucru. Copilul, de exemplu, opreaza cu date: ulterior ajunge la
nivelul cauzalitatii simple, raport cauza –efect, dar nu face conexiuni cu situatii ample. Daca se ramane la
nivelul datelor nu se ajunge la intreg. Prelucrarea datelor urmareste evaluarea , selectarea, ordonarea si
agregarea lor in scopul obtinerii unor informatii care sa reduca incertitudinea intelegerii si cunoastreii.
Se constata ca ca oamenii nu se oresc doar la informatii ci apeleaza si la cunostinte, forme mai complexe.
La cunost inte se ajunge prin formularea unor rationamente ce se concretizeaza in idei, principii, teorii,
sisteme cognitive. Cunostintele sunt enunturi logice formulate si generalizate in urma intelegerii unor relatii.
Din motive de concizie terminologica, cel e trei exprimari – date, informatii, cunostinte – sunt prezentate
sub termenul generic de informatie. Acest lucru este benefic in limbajul comul, dar in limbajul specializat al
psihologiei este necesar sa se faca diferentierea.
Acestea sunt elementele structurale pe care se bazeaza comunicarea in cadrul resurselor umane.
Complexitatea sporita a comunicarii in psihologia resurselor umane are mai multe cauze :
– Cresterea gradului de diversificare a mijloacelor de producti e si comercializare
– Ridicarea nivelului cultural si profesional al resurselor umane
– Multiplicarea si intensificarea dinamicii factorilor de mediu care influenteaza operatiile organizatiei
Aceste cauze determina aparitia, la nivelul conducerii orga nizatiilor, a nevoii de control si de cunoastere
a tuturor informatiilor care circula si exista in organizatie. In cazul in care aceste informatii sunt scapate de
sub control, organizatiile pot suporta efecte negative , de la stari tensionale intre membrii pana la
dezitegrare.
Astfel, a devenit necesar ca informatiile si modul lor de transmitere intr -o organizatie sa fie in
permanenta monitorizate, lucru care revine psihologului si / sau sociologului organizatiei. Acesta trebuie sa
ia cunostinta de toate circuitele informat ionale existente, dar sa prelucreze in primul rand acele informatii ,,
de calitate‖ ( cu semnificatie). Pentru ca o informatie sa fie de calitate, trebuie sa indeplineasca urmatoarele
patru conditii:
Exactitatea : insusirea informatiei de a contine elemente de cunoastere care sa asigure conturarea unei
imagini reale a procesului sau fenomenului la care se refera acea informatie
Adecvarea : este asigurata de capacitatea informatie de a fi necesara, destinata in mod specific rolului ei,
definit in raport cu emi tatorul, cu destinatarul sau cu amandoi.

140 Oportunitatea : reprezinta insusirea informatiei de a ajunge la destinatar in momentul in care este realmente
nevoie de ea.
Eficienta: este data de capacitatea informatiei de a asigura un efect determinat superior ef ortului depus
pentru obtinerea ei.
Odata identificate, informatiile de calitate trebuie sa conduca la intelegerea si cunoasterea fenomenelor care
se intampla in organizatia respectiva. Informatia ajuta la intelegere, dar nu da si solutia pentru rezolvarea
problemelor ivite. Informatiile sunt caile de ajungere la problema: cu cat aceste cai sunt mai functionale, cu
atat se intalnesc probleme mai putin amplificate.
Comunicarea organizațională
Ne confruntăm, la debutul secolului XXI, cu o dispută la nive l conceptual în ceea ce privește
comunicarea datorită trecerii de la societatea industrială la societatea informațională. Asta pentru că în
prezent, totul este informație, totul este comunicare. Și nu am greși dacă am spune că, în termeni de
eficiență, com unicarea înseamnă totul pentru o organizație. Prin urmare, preocupați de eficiență, managerii
oricărui tip de organizație vor acorda maximum de atenție comunicării.
Pentru management, informațiile reprezintă o conditio sine qua non . Același lucru poat e fi spus despre
procesul de comunicare din interiorul oricărei organizații, dat fiind că, în acest caz, informația – pentru a nu –
și pierde valoarea – trebuie să ajungă la locul potrivit și la momentul necesar.
Comunicarea este esențială pentru un m anagement eficient, cu precădere în organizațiile complexe. În
cadrul organizațiilor, comunicarea este o relație în care se face un schimb de informații între indivizi, în
scopul de a influența sau chiar schimba comportamentele organizaționale.
Pentru „ființa organizațională‖ comunicarea este actul care îi poate asigura existența, îi poate facilita
expansiunea sau îi poate determina stagnarea, iar uneori chiar dispariția. Mai amplă sau mai restrânsă, în
funcție de dimensiunile activităților, stereot ipă sau diversificată, pronunțat formală sau nerestricționată de
reguli scrise, facilitând sau restricționând relațiile interumane, comunicarea în cadrul organizației reprezintă
un proces cu multiple semnificații și implicații, chiar dacă acestea nu sunt î ntotdeauna vizibile și
cuantificabile. Comunicarea organizațională însoțește evoluția organizației; schimbările care au loc în cadrul
organizației antrenează automat și nevoia schimbării comunicării.
Se poate afirma că, la nivel de organizație, comu nicarea este un proces complex prin care are loc
schimbul de mesaje dintre membrii acesteia, cu ajutorul unui sistem comun de simboluri, semne sau
comportamente, în vederea realizării anumitor obiective – individuale și comune și/sau modificării unor
compo rtamente individuale și/sau de grup.
Pentru organizațiile care activează în mediul concurențial, cunoașterea procesului comunicațional
prezintă un interes și o semnificație aparte, datorită creșterii complexității managementului și a dezvoltării
unor mijloace perfecționate de comunicare și decizie.
Termenul de comunicare derivat din latinescul «comunis » (comun) vizează schimbul de mesaje între
oameni, ce asigură înțelegerea reciprocă, împărtășirea ideilor și facilitează ―comunitatea‖ de gând ire și
acțiune.
Dicționarul Larousse definește comunicarea ca fiind ― acțiunea de a transmite, a aduce la cunoștință, a
împărtăși, a fi în raport cu, a fi legat de, a fi în relație cu. ‖
Această definiție conține două semnificații aparte : pe de o parte, a comunica înseamnă a acționa (a
transmite, a împărtăși, a da), iar pe de altă parte, comunicarea exprimă o stare (a fi în relație cu, a fi legat
de).
Marea diversitate a definirii comunicării, regăsită în literatura de specialitate, este de terminată de natura
– umană sau tehnică, mecanică – a emițătorului și a receptorului.
Comunicare înseamnă, pentru cei mai mulți autori, punere împreună de informații într -un mesaj, schimb
de mesaje, activitate de comunicare și rezultatul acesteia .
Comunicarea umană reprezintă un proces social complex care se realizează în sisteme și limbaje
complexe prin gesturi, expresii afective standardizate, în principal prin simboluri verbale, efectuarea de
acțiuni, comportamente atitudinale, precum și prin multiple limbaje artificiale create (logico -matematice,
științifice, artistice etc.). Oricare ar fi modalitatea și limbajul în care indivizii comunică, trăsătura lor
obligatorie și esențială este capacitatea de a asigura schimbul unor semnificații generali zate (informații), cu
acele elemente cognitive și generalizatoare pe care le percep și le înțeleg toți indivizii care comunică între ei.

141 Literatura de specialitate susține că orice act de comunicare , deci și cel din context organizațional,
conține u rmătoarele elemente :
1. emițătorul , adică persoana care inițiază comunicația, aflat în cadrul organizației în ipostaza de manager
sau executant;
2. mesajul , respectiv forma fizică a informației transmise de emițător sau receptor; mesajul îmbracă o
ipostază verbală sau una nonverbală;
3. canalul , care este calea de transmitere a informației, aflată în strânsă legătură cu mesajul;
4. receptorul , adică persoana / grupul de persoane beneficiare ale mesajului informațional, care, în cadrul
organizației, poate fi în ipostaza de executant sau manager.
Prin intermediul codificării și decodificării emițătorul și receptorul apelează la anumite si mboluri
pentru a facilita înțelegerea mesajului, transmiterea și interpretarea informației ce face obiectul
comunicației; prin codificare emițătorul apelează la simboluri variate (sunete, cifre, gesturi etc.) pentru a
transmite și a se face înțeles de cătr e receptor, iar acesta, prin decodificare, asigură interpretarea mesajului și
convertirea simbolurilor într -o informație pertinentă.
În orice proces de comunicare, elementul esențial pe care îl urmărește emițătorul este efectul produs
asupra recepto rului . De aceea, pentru a obține efectul dorit, este necesar ca, în procesul de comunicare, cel
care transmite mesajul, să respecte câteva principii care se referă la :
1. cunoașterea sistemului de valori adoptate de către cei care recepționează mesajul;
2. utilizarea unui cod comun de simboluri, semne, comportamente, agreat de către toți interlocutorii;
3. stabilirea exactă a scopului comunicării;
4. cunoașterea personalității receptorilor;
5. formularea simplă și concisă a mesajului.
Pe traseul parcu rs de informație, între emițător și receptor pot să apară factori perturbatori, obiectivi sau
subiectivi, care pot denatura conținutul și calitatea mesajului. Dacă factorii perturbatori obiectivi sunt
determinați de capacitatea redusă a canalelor de comuni care și de calitatea deficitară a mijloacelor de
comunicare (zgomot, bruiaj ș.a.), cei subiectivi au la origine limitele fiziologice, psihologice, nivelul de
pregătire al receptorului, interesele etc.
În ceea ce privește comunicarea organizațională, ne interesează în primul rând să găsim un răspuns la
întrebarea ―de ce se comunică într -o organizație?‖. S-a constatat că practica și teoria comunicațională au
formulat , în mod coerent, unele explicații unanim acceptate:
– funcțiile managementului nu pot fi operaționalizate în lipsa comunicării . Procesele de stabilire a
obiectivelor, de realizare a concordanței cu structura organizatorică și informațională, de armonizare a
acțiunilor cu obiectivele inițiale și de eliminare a deficiențelor, de antrenare a p ersonalului se bazează pe
primirea și transmiterea de mesaje. Comunicarea este deci crucială pentru existența și succesul organizației,
prima responsabilitate a fiecărui manager;
– comunicarea stabilește și menține relațiile dintre angajați , oferindu -le in formațiile necesare orientării și
evaluării propriei munci în raport cu a celorlalți, cu cerințele organizației, în ansamblul său, și a mediului
acesteia;
– prin feedback -ul realizat, comunicarea relevă posibilitățile de îmbunătățire a performanțelor in dividuale și
generale ale organizației ;
– aflată la baza procesului de motivare, comunicarea face posibilă identificarea și utilizarea corectă a
diferitelor categorii de nevoi și stimulente pentru orientarea comportamentului angajaților spre performanță
și satisfacții ;
– contribuie la instaurarea relațiilor corecte și eficiente , de înțelegere și acceptare reciprocă între șefi și
subordonați, colegi, persoane din interiorul și exteriorul organizației.
Dacă se ține cont că procesul comunicării prezint ă particularități diferite la nivelul relației
interpersonale și de grup, considerăm justificat a recurge la abordarea distinctă, în cele ce urmează, a celor
două forme ale comunicării:
1. comunicarea între indivizi, numită și comunicare interpersonală ;
2. comunicarea între diferite subdiviziuni și grupuri ale organizației, numită comunicare organizațională .
Aceste două forme de comunicare sunt interdependente, comunicarea interpersonală fiind aproape
întotdeauna parte componentă a comunicării organiz aționale.

142 Comunicarea interpersonală există atunci când un ins transmite o idee, opinie sau informație unui alt ins
sau unui grup.
În ceea ce privește gradul de eficacitate a comunicării interpersonale, acesta depinde de măsura în care
ideea percepută de receptor este identică (sau se apropie) de cea lansată de emițător. Este cunoscut faptul că
receptorul poate reține mai mult sau mai puțin din mesaj, însă niciodată integralitatea mesajului, totul
depinzând de interesul pe care îl prezintă mesajul pentru acesta, de capacitatea lui de înțelegere și de
judecată. De aceea, feedback -ul receptorului joacă un rol extrem de important, asigurând eficacitatea actului
de comunicare interpersonală.
Un alt element important pentru realizarea comunicării interpersonale este percepția, definită ca
ansamblul proceselor utilizate de oameni pentru a recepționa și interpreta informațiile din medi ul exterior.
Percepția presupune cunoașterea, înțelegerea, interpretarea, ea nelimitându -se doar la cercetarea mediului cu
ajutorul celor cinci simțuri de bază. Așa cum lesne se poate deduce, percepția are o influență semnificativă
asupra calității comunic ării, deziderat ce presupune selectare, organizare și interpretare adecvată a
informației.
Rolul atitudinilor in comunicare
Ce sunt atitudinile?
Atitudinile, după unele opinii, sunt evaluări favorabile sau nefavorabile fata de oricare alte aspec te ale
vieții. ( Rita si Richard Atkinson ).
Putem numi atitudine ,, starea mentala si neurofiziologica determinate de experiența si care exercita o
influenta dinamica asupra individului, pregătindu -l sa acționeze intr -un mod specific asupra unui număr de
obiecte si elemente‖ ( Allport )
Daca extragem ideea principala din definiția lui Allport, aceasta ar consta in ipoteza ca : atitudinea este
constituita din ceea ce se afla indaratul comportamentului, adică atitudinile sunt niște predispoziții ac tionale
sau atitudinea este o cauza relative ascunsa sau inconștienta a comportamentului.
Da aici putem concluziona necesitatea de a descoperi si analiza fenomenul atitudinal in majoritatea
situațiilor de interacțiune.
Atitudinea joaca un rol esential in sistemul de reprezentare al indivizilor sau grupurilor, de unde rezulta
ca este cheia de bolta a reprezentării unei situații de comunicare .
Funcțiile atitudinilor .
Funcția cognitiva ( corespunde faptului ca atitudinile organizează percepțiile ). Aceasta caracteristica o
putem ilustra printr -un exemplu, cum ar fi; daca indivizilor li se prezintă ansambluri de cuvinte ambigue, se
constata ca cel mai bine recunoscute si percepute sunt cuvintele care corespund valorilor dom inante ale
subiectului ( astfel spus, atitudinilor sale ) sau se raportează la acestea
Funcția energetica – atitudinile determina natura si intensitatea motivațiilor.
Funcția reglatoare – atitudinile generează si guvernează coerenta interna a opini ilor si a comportamentelor
unui individ.
Rolul atitudinilor in comunicarea individuala este esential, deoarece :
– atitudinile sunt un aspect determinant al climatului relațional
– ele influențează decisive calitatea relației care se stabilește intre actori
– atitudinile adoptat e de actori influențează in mod direct natura relației sociale, intervenind in definirea
statutului fiecăruia in cadrul relației si determinând calitatea si natura elementelor ce urmează a fi exprimate.
Datorita multitudinii de relații si atitudinii corespunzătoare acestora exista o tipologie atitudinilor
interindividuale, astfel incit s -a constatat ca intr -o situație de comunicare interindividuala, orice individ
poate sa dezvolte cinci tipuri de atitudini. Aceasta tipologie a atitudinilor ne va permite sa intelegem ca orice
atitudine creează un anumit tip de relație precum si ce tip de consecințe au acestea asupra comunicării, ceea
ce ne va oferi posibilitatea sa deducem principiile interacțiunii.
Vom putea defini princ ipalele caracteristici ale unei situații de comunicare optima vizând facilitatea
exprimării celuilalt.
1. Atitudinea de interpretare
Definiție = atitudinea care consta in a fomula si verbaliza pentru celalalt ratiunile ascunse care se afla la
originea spuselor sau faptelor noastre.

143 Tip de reacție creata = când spunem interpretant si interpretat, adică cineva știe ceva si transmite celuilalt
ceea ce acesta nu știe. De aici rezulta ca atitudinea de interpretare creează o diferența de statut intre actorii
acțiunii, creându -se o relație ierarhizata in profitul celui ce interpretează. Totodată se creează o relație de
dependenta a interpretatului fata de interpretant. Natura dependentei se întemeiază pe relația fata de
cunoaștere, interpretantul se pr ezintă ca detinator al unei presupuse cunoașteri.
Consecințe asupra exprimării celuilalt .
Reacția de dependenta poate lua forma unui refuz de a accepta situația, astfel ca poate apare o reacție de
contradependenta, printre ale cărei forme curente se num ăra si agresivitatea.
O a doua posibila consecința a acestei atitudini este blocarea exprimării celuilalt . Distingem doua situații de
interpretare: fie corecta , fie greșita. Daca interpretarea este greșita este clar ca aceasta poate produce
blocarea comu nicării. Când verbalizam o interpretare greșita, riscam ca celalalt sa se oprească din exprimare
întrucât observa ca ceea ce a spus nu a fost câtuși de puțin interes.
Paradoxal, interpretarea corecta reprezintă tipul de interpretare susceptibil de a produce blocajul
maxim. Formularea unei interpretări corecte va declanșa, in majoritatea cazurilor, mecanisme de apărare cu
atât mai importante cu cat interpretarea este mai pertinenta .
Indiferent daca interpretarea este corecta sau greșita, ut ilizând in cadrul comunicării atitudinea de
interpretare ne asumam un risc considerabil, de aceea putem concluziona ca daca vrem sa comunicam, nu
trebuie sa interpretam.
Prima consecința posibila a interpretării este contradependenta , mai exact ag resivitatea, deteriorarea
climatului si a comunicării.
O a doua consecința – blocajul, mai exact întreruperea exprimării .
A treia consecința este canalizarea discursului celuilalt.
2. Atitudinea de evaluare
Definiție = atitudinea care consta in formularea unei judecați pozitive sau negative in raport cu ceea ce
spune sau face celalalt.
Tipul de reacție creata = evaluarea presupune evaluator si evaluat. Prin urmare, aceasta atitudine se bazează
pe o diferența de statu t intre locutori sau instituie o astfel de diferența. Atitudinea de evaluare creează o
relație de dependenta de la evaluat la evaluator.
Consecințe posibile
O prima consecința poate fi blocarea comunicării ca urmare a unei evaluări negative . Pentru ce l ce se
exprima, evaluarea negative a spuselor sale creează un climat nefavorabil, ii reduce motivația de a se
exprima si îl determina sa nu mai verbalizeze informațiile sau sentimentele pentru ca risca sa fie judecat
negativ.
In condițiile unei evaluări pozitive, o consecința nedorita este a orientării discursului celuilalt, ceea ce
presupune orientarea prin selecție, fapt corespunzător unui aspect care putea fi numit bias de pozitivitate (
procesul prin care un individ ce receptează o judecata pozitiva, in majoritatea cazurilor, căuta sa selecteze
dintre opiniile sau informațiile sale, acele elemente care ii permit sa continue sa recepteze elanuri pozitive ).
Un alt risc in momentul in care se instalează relația de d ependenta, una din posibilele consecințe fiind
relația de contradependenta, mai exact agresivitatea .
3.Atitudinea de ajutor sau consiliere
Definiție = consta in a -i propune celuilalt soluții sau elemente ale unor soluții, in funcție de ce acesta a
exprima t, fiind prin urmare o atitudine ulterioara de manifestare a interesului pentru celalalt.
Tipul de reacție creata = când spunem consiliere spunem consilier si cosiliat, susținător si susținut. Prin
urmare, atitudinea de consiliere se întemeiază pe o difer ența de statut,adică pe o relație de dependenta. Cu
cat consiliez mai mult pe cineva, cu atât dependenta lui fata de mine creste.
Consecințe posibile
Riscul major este de a induce o superficialitate a discursului celuilalt . Aceasta atitudine vizează luare a
celuilalt sub tutela, ceea ce -i reduce considerabil posibilitatea de a -si rezolva singur propriile probleme.
O a doua consecința posibila posibila este orientarea comunicării in sensul soluțiilor propuse de consilier .
O a treia consecința posibila este legata de atitudinea liniștitoare, de genul ,,hai sa nu dramatizam‖,,,nu -i
chiar atât de grav‘‘,‖te vei descurca de buna seama‘‘ . Aceasta atitudine liniștitoare este expresia unei

144 neglijări a experienței trăite de celalalt sau a unei neascultări reale a sp uselor sale. De obicei atitudinea
liniștitoare evoluează fie spre agresivitate, fie spre blocajul comunicării.
4. atitudinea de chestionare sau de ancheta
Definiție = atitudinea care consta in a pune întrebări pentru a -i permite celuilalt sa se exprime.
Tipul de relație creata = acest tip de atitudine isi propune sa îl ajute pe celalalt sa se exprime. Cu toate
acestea când spunem chestionare spunem persoana care chestionează si persoana chestionata, adică cel care
pune întrebările, le alege si le formulează , se bucura de un statut privilegiat, ilustrat deseori prin expresia ,,
aici eu pun întrebări‘‘. La aceasta interpelare apelează de obicei indivizii care intenționează sa mențină
controlul intr -o interacțiune. Ca si celelalte atitudini prezentate anterior , si atitudinea de chestionare creaza o
diferența de statut, precum si dependenta celui chestionat de cel care chestionează.
Consecințe posibile = chestionarea expune comunicarea la riscuri majore, cum ar fi:
superficialitatea persoanei chestionate
canali zarea si manipularea exprimarii celuilalt
Chestionarea este unul dintre instrumentele cele mai eficiente ale manipulării deliberate sau ale
canalizării inconștiente, deoarece in chestionare pot fi utilizate numeroase surse de inducție, dintre care cel e
mai frecvente se grupează in următoarele trei categorii:
inducția prin selectarea întrebărilor – formularea unei întrebări rezulta întotdeauna din alegerea efectuata
dintr -un ansamblu de întrebări posibile. Desigur, alegerea întrebărilor permite anchetat orului sa orienteze
discursul celuilalt intr -o anumita direcție sau sa evite abordarea unei teme, adică este ceea ce se numește
manipulare deliberata. Totodată vom avea tendința de a pune întrebări care concorda cu propria noastră
viziune asupra lucrurilor (proiecție) si de a evita cu grija întrebările care ne pun probleme (protecție si
apărare). In acest caz, chestionarea nu este organizata in funcție de ancheta ci in funcție de caracteristicile
anchetatorului.
Inducția prin formularea întrebărilor – aceea și întrebare formulata diferit are ca rezultat răspunsuri
semnificativ diferite.
Inducția prin ordinea întrebărilor – subiectul care răspunde la întrebări se străduiește sa se conformeze unei
reguli sociale nescrise, dar foarte influente cum ar fi regula c onsistentei, regula coerentei cognitive sau
regula ideologica. Aceasta regula ii interzice individului sa formuleze un răspuns in contradicție prea
flagranta cu ceea ce a enunțat in prealabil. Când răspunde la întrebarea 2, el va tine cont de ceea ce a răs puns
la întrebarea 1. In continuare, pentru a răspunde la întrebarea 3, se va ghida după răspunsurile pe care le -a
dat la întrebările 1 si 2 si așa mai departe. Prin urmare, ordinea in care sa derulează chestionarea risca sa -l
închidă pe individ intr -o logica discursiva, care îl determina sa spună ,, alb‖ când in mod spontan ar fi
răspuns ,, negru‖. Anumite întrebări sunt așadar ,, contagioase‖, determinând ceea ce se numește in general
efectul de hallo.
5. atitudinea de comprehensiune
Definiție = aceast a atitudine consta in a -i arata celuilalt ca te interesează ceea ce iți poate spune si ca asculți
pentru a încerca sa -l înțelegi, nu pentru a -l judeca. Concret, atitudinea de comprehensiune se manifesta prin
reformulare, intreventie ce presupune retransmit erea către celalalt a ceea ce acesta tocmai a exprimat, dintr -o
preocupare pentru controlul comprehensiunii si pentru stimularea exprimării si a aprofundării.
Tipul de reacție creata = a reformula înseamnă a relua spusele celuilalt, ceea ce înseamnă o to tala
dependenta de cel care se exprima. Atitudinea de comprehensiune creează si ea o diferența de statut, dar
aceasta diferența este inversa in raport cu situația caracteristica celor patru atitudini prezentate anterior si ne
referim la relația de dependen ta a anchetatorului fata de celalalt. Printre atitudinile susceptibile de a apărea
in situația de comunicare, comprehensiunea este singura care îl privilegiază in mod efectiv pe celalalt.
Consecințe posibile = prima consecința este crearea unui climat rel ațional care facilitează exprimarea si care
este marcat de doi factori esențiali. Un asemenea climat este semnul unui interes real pentru celalalt si
creează o situație in care amenințările pe care acesta le poate resimți atunci când se exprima vor fi redu se la
maxim, deoarece nu se va simți nici judecat, nici interpretat, nici ,, interogat‖. Climatul de comprehensiune
reduce așadar mecanismele de apărare ale celuilalt.
Concluzii (in funcție de definiție, tipul de reacție creata intr -o relație interindividuala si consecințele posibile
ale reacțiilor create) :
1) legat de atitudinile de interpretare putem spune ca :

145 Aceasta atitudine îl expune pe utilizatorul sau unui număr mare d e riscuri in raport cu obiectivul vizat. In
acest context, putem defini prima componenta a situației optime de comunicare vizând exprimarea celuilalt,
prima regula a unui asemenea tip de interacțiune.
Regula non -interpretării poate fi formulate simplu: da ca dorim sa -I permitem celuilalt sa se exprime in mod
autentic, trebui sa evitam interpretarea. Cu cat interpretez mai mult, cu atât ii permit mai puțin celuilalt sa se
exprime in mod real, personal si profund.
2) din punct de vedere al atitudinii de evalu are putem spune ca:
O a doua concluzie in legătura cu situația optima de comunicare va fi principiul non -evaluării, care susține
următoarele : cu cat evaluezi mai mult pe cineva (indiferent daca intr -o maniera pozitiva sau negativa) cu
atât îngustezi posibilitatea de a se exp rima autentic sau cu cat doresc mai mult ca celalalt sa se exprime, cu
atât mai puțin trebuie sa -l judec.
3) din punct de vedere al atitudinii de ajutor putem afirma următoarele:
Aceasta atitudine presupune o relație de dependenta, superficialitate a disc ursului celuilalt precum si
orientarea discursului acestuia. In consecința, daca ceea ce urmărim sete situația optima de comunicare
vizând facilitarea exprimării celuilalt, vom formula un al treilea principiu, o a treia regula,,regula non –
ajutorului‖ – cu cat ajuți mai mult pe cineva, cu atât ii limitezi posibilitățile de a se exprima in mod real. Prin
urmare, daca doresc sa permit cuiva sa se exprime in mod real, nu trebuie sa adopt fata de acesta o atitudine
de ajutor sau o atitudine liniștitoare. Aceasta luare de poziție ridica unele probleme deoarece, pe deoparte,
una din funcțiile psihologilor este aceea de a ajuta, si pe de alta parte exista indivizi a căror meserie
presupune consilierea si orientarea profesionala, consilierea matrimoniala etc. Evitarea atitudinii de ajutor se
refera la faptul de a ajuta sau a sfătui astfel incit partenerul de comunicare sa -si poată exprima si expune in
mod optim problemele si cererile. Atitudinea de ajutor nu poate constitui baza unei comunicări autentice
intre persoane , fiind in realitate rezultatul acesteia. Daca ii vom permite interlocutorului sa se exprime, daca
va putea, gratie atitudinii noastre de ascultare, sa -si exprime sentimentele si punctele de vedere, vom avea la
indemna mai multe elemente pertinente pentru a putea formula sfatul cel mai potrivit.
L-am putea ajuta, dar nu propunându -i soluții, ci asigurându -i condițiile pentru dezvoltarea interna si externa
a reflecției si expresiei, fapt care va favoriza asumarea de către subiect a propriilor probleme. Cu c at ne vom
apropia mai mult de acest tip de relație, cu atât sfatul va fi mai pertinent, cu atât el va fi mai ușor de acceptat
si de aplicat.
4) legat de atitudinea de chestionare sau de anchetare putem concluziona astfel :
Chiar daca se definește ca facil itând exprimarea, chestionarea presupune asumarea unor riscuri importante in
cazul in care dorim sa cunoaștem punctual de vedere al celuilalt, cu cat punem mai multe întrebări, cu atât
șansele ca acesta sa poată aprofunda scad, iar posibilitatea sa fie can alizat creste . O comunicare autentica
necesita limitarea la maxim a utilizării chestionării. Nu suprimarea ei, ci un control strict. A patra
componenta a situației optime de comunicare va putea fi formulata in termenii următori: non -chestionarea
sistemica.
Cu cat punem mai multe întrebări, cu atât ii îngustam mai tare celuilalt posibilitatea de a se exprima pe sine
liber si profund. Astfel, dorința de a limita acest risc se va traduce printr -o utilizare minimala a întrebărilor
si atunci acestea se dovedes c indispensabile, printr -o formulare cat mai deschisa a lor. In concluzie: non –
chestionare sistemica+întrebări deschise.
5) legat de atitudinea de comprehensiune, rezulta ca :
Analiza mecanismelor utilizate in atitudinea de comprehensiune – non-canalizare, climat relațional
favorabil, invitație la aprofundare – ne permite sa conchidem ca comprehensiunea se constituie intr -o a
cincea componenta a situației optime de comunicare vizând facilitarea exprimării celuilalt.

Comunicarea resurselor umane
Este rezultatul poziției agenților comunicatori în organizație.
Teoria managerială a comunicării structurează, în context organizațional, mai multe moduri de
comunicare, grupate după diverse criterii, și anume:
1. ascendentă, în cadrul căreia informația circulă de la bază spre vârful structurii organizației . Constă în
transmiterea de mesaje de către subordonați șefilor direcți și, succesiv, managerilor superiori, se vehiculează

146 cereri, rapoarte etc. Prin acest tip de comunicar e se informează managementul de nivel superior asupra stării
morale a personalului, asupra disciplinei și a obstacolelor de comunicare.
2. descendentă, potrivit căreia informația circulă de la vârful structurii organizației spre baza acesteia .
Predomină în organizațiile centralizate în care se practică stilul autoritar. Urmează relațiilor de tip ierarhic,
derulându -se de la nivelul managementului de vârf către nivelurile de execuție. Conținutul este dat de
decizii, instrucțiuni, recomandări etc. Unul dintre dezavantajele acestei forme de comunicare se referă la
marea probabilitate ca mesajul să fie filtrat în timp ce este vehiculat de la un nivel ierarhic la altul (deoarece
fiecare persoană acordă o interpretare proprie mesajului transmis).
3. orizontală, prin care se asigură circulația informațiilor între compartimentele organizației . Este necesar să
accentuăm importanța funcționării comunicării orizontale pentru că aceasta descrie în general o organizație
omogenă și constituie o sursă de informații despre n emulțumirile oamenilor.
După gradul de oficializare, se disting :
1. comunicarea formală, cea care este generată de liniile formale ale structurii de autoritate și care se
desfășoară potrivit reglementărilor sau procedurilor scrise din organizație: s tructura organizatorică,
regulamentul de organizare și funcționare, fișa postului, diagrama de relații, dispoziții ale conducerii etc. Ea
cuprinde ansamblul mesajelor ascendente și descendente care circulă pe canalele relațiilor organizatorice și
se prezin tă sub forme diferite: vorbită sau scrisă, directă și indirectă, multilaterală și bilaterală.
2. comunicarea informală , care apare spontan și cuprinde informații cu caracter interpersonal sau
intergrupal, bazate pe relații simpatetice. Include zvonurile și „bârfele‖. Cauzată de lipsa de informații (ori
de informații trunchiate), ea încearcă să elimine nesiguranța, anxietatea, curiozitatea unor persoane.
Modul de transmitere a informațiilor diferențiază următoarele tipuri de comunicare: scrisă, orală,
audiovizuală și nonverbală.
Comunicarea scrisă , cuprinzând note interne, rapoarte, decizii, planuri, scrisori etc., prezintă avantajul că
poate fi difuzată în mod nelimitat și conservă mesajul care poate fi consultat în orice moment. În schimb, are
caract er formal, nu există feedback, iar înțelegerea depinde de limitele de recepționare și de apreciere ale
receptorului.
Comunicarea orală (interpersonală ), care se desfășoară față în față sau la telefon, permite folosirea
mijloacelor verbale și nonverbale, ia r costurile sunt minime. Eficiența comunicării orale este legată de
capacitatea receptorului de a asculta, fapt pentru care puterea de convingere în cazul conflictelor este slabă.
Comunicarea audiovizuală . Este potrivită pentru marile organizații întrucât prezintă o serie de avantaje: este
agreată de receptor, este ușor de urmărit și reținut, este ușor de multiplicat și conservat. În schimb, costurile
de elaborare și implementare sunt foarte mari.
Comunicarea nonverbală . Însoțește atât comunicarea scrisă, c ât și pe cea interpersonală. Deoarece între 60 și
90% din informații se transmit pe cale nonverbală, mesajul trebuie interpretat numai în context.
Comunicarea eficientă presupune ca anumiți oameni să primească informația cuvenită, într -o formă
adecv ată, la momentul oportun . Comunicarea eficientă este un proces bidirecțional de ofertă, receptare și
răspuns care se poate derula doar într -o cultură organizațională care încurajează ascultarea celorlalți,
deschiderea către idei noi și disponibilitatea pen tru schimbare.
Studiile efectuate în domeniul comunicării arată că obstacolele mari în calea unei comunicări eficiente în
organizații sunt generate de o multitudine de factori, care țin de emițător, de receptor, dar și de context.
Printre acestea, cele ma i importante și mai frecvent întâlnite sunt :
1. Diferențe de personalitate și de percepție . Persoane cu pregătire, cunoștințe, valori, așteptări, experiențe și
interese diferite percep același mesaj în mod diferit. Pentru a evita neînțelegerile, pentru a percepe cu
acuratețe mesajul și atitudinea interlocutorului față de mesajul transmis, se recomandă ca emițătorul să ceară
un feedback cât mai des, dacă nu permanent.
2. Diferențe de putere . În orice organizație managerii sunt cei care hotărăsc modul în car e se iau deciziile.
Prin controlul pe care îl exercită, ei încurajează sau limitează participarea angajaților, pe diferite trepte
ierarhice, la procesul decizional.
3. Structura organizatorică . Numărul nivelurilor ierarhice dintr -o organizație poate frâna transmiterea
informațiilor șef – subordonat și invers. Adesea, angajații simt că nu pot sări peste anumite niveluri ierarhice
pentru a se adresa celei mai indicate persoane. Într -o structură centralizată, schimbul de informații este
restricționat deoarece diferiți angajați au acces la diferite tipuri de informații. De asemenea, în organizațiile

147 mari, sensul inițial al mesajelor poate fi modificat substanțial ca urmare a faptului că ele trec prin mai multe
eșaloane manageriale care filtrează informația și o interpretează potrivit sistemului propriu de gândire sau de
interese. Mai mult, în aceste organizații mari, nu de puține ori informațiile se pierd pe drum sau ajung la
destinatar cu mare întârziere.
4. Statutul funcției , care se manifestă prin atitudine și dispreț, prin tendința șefilor de a pune prea puțin preț
pe subordonații lor. S -a constatat că oamenii, în general, manifestă dorința clară de a comunica mai degrabă
cu oameni având același statut sau cu statut superior. La nivelul salariaților, se manife stă o tendință
asemănătoare de a pune prea puțin preț pe comunicarea cu acei colegi pe care nu îi consideră „de nasul lor‖
sau care se află pe poziții inferioare în organizație.
5. Solicitări conflictuale ale rolului . Rolul de lider le cere șefilor să înde plinească funcții profesionale și
socio -emoționale, ceea ce presupune ca pe de o parte să coordoneze și să controleze munca subordonaților,
dar în același timp să acorde atenție nevoilor sufletești și dorințelor acestora. Mulți șefi au dificultăți în
echil ibrarea celor două aspecte ale rolului lor.
6. Diferențe de limbaj . Aceste diferențe pot apărea ca urmare a diviziunii excesive a muncii, specializării
sarcinilor, dar și diferențelor de statut între membrii organizației. Formularea necorespunzătoare a mes ajului
conduce la creșterea ambiguității: termeni sofisticați, prea tehnici, complexitatea enunțurilor, forme eliptice
etc. Limbajul este o formă abstractă de comunicare, exprimând experiența de viață sau experiența
profesională, starea emoțională, motivaț ională sau relația cu interlocutorul. De aceea, pentru a evita
diferențele de limbaj, sunt foarte importante atât adaptarea la nivelul de instruire și de cunoaștere al
interlocutorului, cât și evitarea ambiguităților de exprimare.
7. Reacțiile emoționale (de furie, dragoste, frică, ură, frustrare ș.a.) influențează felul în care sunt transmise /
înțelese mesajele. Dacă se lucrează într -un climat tensionat, de amenințare (pierderea prestigiului), frustrare
angajații, în funcție de personalitatea lor, vor ave a un comportament fie agresiv, fie defensiv.
8. Aglomerarea mesajelor . Mesajele în exces încarcă inutil destinatarul și, de cele mai multe ori, generează
efecte adverse celor dorite. Bombardați cu mesaje prea multe, angajații vor ignora o parte dintre ele sau,
plictisindu -se, nu le vor mai da atenție.
9. Tendința de a evalua / evaluarea anticipată . Este o atitudine specifică indivizilor, de a emite judecăți de
valoare, de a aproba sau dezaproba afirmațiile unei persoane, de multe ori chiar înainte de a asculta
interlocutorul în tot ceea ce are de spus.
10. Idei preconcepute . De multe ori, mesajul es te înțeles într -un anumit fel, deoarece interlocutorul consideră
că este imposibil ca acesta să aibă și o altă interpretare decât aceea la care el se gândește.
11. Efectul de „filtrare‖, întâlnit atât la șefi, cât și la subordonați, constă în tendința de a evita comunicarea
știrilor proaste celorlalți. În general, managerii, ca și subordonații evită să dea știri proaste de care sunt
parțial responsabili sau care pot genera reacții negative.
12. Diferențele de sex . Bărbații și femeile au stiluri diferite de a comunica. Femeile cer informații, în timp ce
bărbații evită acest lucru. În timpul comunicării, femeile încearcă să construiască relații de prietenie,
cooperare, în timp ce bărbații înclină să folosească stilul „raportare‖, bazat pe evidențierea propriil or
cunoștințe și aptitudini, concentrându -se asupra propriei persoane. Femeile se exprimă mult mai politicos,
dar și mai ezitant, în timp ce bărbații comunică mai direct și autoritar. Stilul feminin este mai persuasiv,
facilitând crearea unui climat intim, de colaborare, în timp ce stilul bărbătesc este orientat mai mult spre
acțiune, este informal și urmărește deținerea controlului.
13. Incapacitatea de a asculta , specifică acelora care văd și aud ceea ce doresc. Unii angajați nu înțeleg în
totalitate cee a ce li se comunică, dar nu au tăria sau curajul să recunoască acest lucru; de aceea este indicat
feedback -ul.
14. Absența feedback -ului poate duce la falsa impresie că mesajul a fost înțeles.
15. Climatul defensiv din organizație nu facilitează o comunica re eficace.
Optimizarea comunicării interpersonale
În literatura de specialitate au fost descrise și o serie de reguli pentru optimizarea comunicării
interpersonale:
1. clarificarea ideilor înainte de a fi comunicate și examinarea scopului viz at la fiecare comunicare;
2. consultarea unor persoane competente când se planifică procesul de comunicare;
3. ascultarea activă, urmărind:

148 – centrarea pe mesaj;
– confirmarea periodică a conținutului;
– sublinierea sau preluarea unor idei avansate de inte rlocutor;
4. conducerea discuției într -o cât mai mare concordanță cu sfera motivațională a interlocutorului (interese,
aspirații, convingeri);
5. începerea discuțiilor cu referiri la persoana interlocutorului, fără să se formuleze aserțiuni categorice,
întrebări dificile sau închise, întrebări prea simple care ar sugera răspunsul sau să se manifeste dezacordul
față de unele aspecte abordate;
6. stimularea conversației prin formularea de întrebări deschise alternând cu întrebări închise prin care se
fixează coordonatele stabilite deja prin consens;
7. fluența conversației:
– prin oferirea de informații nesolicitate, dar necesare;
– prin interesul față de opiniile și persoana interlocutorului;
8. manifestarea discretă de sentimente pozitive față de interlocuto r și de situația actuală (încercând să îl
motiveze pentru rezultatele potențiale);
9. folosirea de mesaje complexe (concordanță verbală -paraverbală -nonverbală);
10. evocarea ciclică a numelui interlocutorului;
11. evitarea gesturilor asociate cu plictiseala și dezinteresul;
12. centrarea privirii pe interlocutor (fără a -l domina);
13. acordarea unei atenții sporite constrângerilor fizice și fiziologice ale oamenilor implicați în comunicare;
14. evitarea declanșării mecanismelor de apărare prin cri tici, menționarea de puncte slabe sau afectarea
sentimentului de respect de sine;
15. feedback pentru corectarea permanentă a formei și a conținutului mesajului.
În direcția îmbunătățirii comunicării organizaționale pot fi menționate toate metodele d e optimizare a
comunicării interpersonale, precum și orice factor care acționează în direcția înlăturării barierelor
comunicării. De asemenea, trebuie să fie evitate anumite proceduri cum sunt:
1. folosirea persoanelor fără credibilitate în transmiterea me sajelor;
2. caracterul confuz sau neinteligibil al mesajului;
3. utilizarea unei singure forme/metode de comunicare;
4. lansarea mesajelor în cazul unor conflicte interpersonale;
5. „complicarea‖ conținutului mesajului transmis;
6. filtrarea informațiilor (se transmit doar informații pozitive, eșecurile și problemele nu sunt comunicate);
7. lipsa cererii feedback -ului.
Există o varietate de mijloace de comunicare ce pot fi utilizate în cadrul unei organizații. O apreciere a
acestor mijloace în raport cu gradul de consistență al comunicării este prezentat în figura de mai jos.
Consistența fiecărui mijloc de comunicare se bazează pe combinația a patru criterii : 1) rapiditatea sesizării
erorilor, prin folosirea conexiunii inverse și corectarea lor; 2) ela borarea mesajelor în funcție de
particularitățile specifice destinatarilor; 3) capacitatea de a transmite multe informații simultan ; 4) bogăția
limbajului (limbajul verbal în raport cu cel numeric) . Comunicațiile ce necesită mult timp pentru analiza
inform ațiilor sunt caracterizate de un nivel redus al consistenței.
Așa după cum se vede și în figură, comunicarea interpersonală „față în față‖ este considerată a fi cea mai
consistentă. Prin urmare, ea trebuie încurajată și utilizată cât mai des în relaț iile interpersonale din grupul
profesional. Acestă interacțiune furnizează imediat răspunsul (feedback), astfel încât destinatarii mesajelor
pot verifica dacă le -au înțeles corect și își pot rectifica percepția dacă este necesar . În acest caz, se poate
observa simultan la emițător și receptor limbajul utilizat, tonul vocii, expresia feței etc. (observații ce pot
„comunica‖ mai mult decât cuvintele folosite).

149
Gradul de consistență al mijloacelor de comunicare

Comunicarea – factor cheie în creșterea performanței organizaționale
Comunicarea organizațională nu poate fi privită în afara managementului, ea reprezintă o componentă
majoră, fundamentală a acestuia.
Managementul este, în opinia lui Mary Parker Follet, arta de a realiza o biectivele organizației prin
intermediul subordonaților. De aceea, comunicarea constituie parte integrantă a exercitării funcțiilor
managementului. Nu putem conduce fără a comunica. Nu putem lua decizii corect fundamentate și nu le
putem pune în aplicare f ără a comunica.
Comunicarea organizațională apare astfel ca o funcție de o importanță deosebită în activitatea de
management, ca instrument de lucru în managementul resurselor umane, în îndeplinirea funcțiilor și în
realizarea obiectivelor organizaț iei.
Obiectivele comunicării manageriale sunt :
1. receptarea corectă a mesajului;
2. înțelegerea corectă a mesajului;
3. acceptarea mesajului;
4. provocarea unei reacții (o schimbare de comportament sau de atitudine).
Indiferent de sistemul social, î ntr-o organizație, comunicarea îndeplinește opt funcții.
Funcțiile comunicării manageriale sunt următoarele :
1. informare a (asigurarea accesului la informații, furnizarea informațiilor necesare desfășurării unei activități
care să permită realizarea obiect ivelor, furnizarea informațiilor necesare implementării deciziilor);
2. transmiterea deciziilor (comunicarea operativă a deciziilor, crearea unui climat care să stimuleze
asumarea responsabilității pentru îndeplinirea deciziei);
3. influențarea receptorulu i (organizarea de dialoguri cu angajații, asigurându -se feedback, stimularea
comunicării dintre angajați, impulsionarea inițiativei și creativității);
4. instruirea angajaților (transmiterea cunoștințelor necesare perfecționării profesionale, dezvoltării
spirituale, dobândirea aptitudinilor și competențelor necesare exercitării profesiei, amplificarea capacității de
a percepe și interpreta evenimentele, de a aborda și soluționa eficient problemele);
5. crearea de imagine (asigurarea informațiilor necesare creării de imagine personală și organizațională,
formarea unui sentiment de apartenență la organizație);
6. motivarea angajaților (furnizarea informațiilor menite să consolideze interesul și participarea angajaților
la realizarea sarcinilor, recunoașterea realizărilor performante, evaluarea corectă a angajaților, întreținerea
unui climat favorabil de muncă, stimularea încrederii în sine, creșterea răspunderii personale);
7. promo varea culturii organizaționale (transmiterea elementelor culturii organizaționale – sloganuri, norme,
sisteme de valori etc., lărgirea orizontului cultural al angajaților, stimularea imaginației și inovației,
stimularea nevoilor etice și estetice).
Funcția de bază a comunicării manageriale este informarea. Conducerea organizației primește și
selectează informațiile primite de la surse numeroase, pe care le interpretează și le transformă în decizii sau
Gradul de consistență a
mesajelor

Mijloace de comunicare

Ridicat

Redus

Discuții „față în față‖
Conversații telefonice
Scrisori/memorii
Poșta „voice‖ (voice -mail)
Poștă electronică (e -mail)
Documente scrise
Documente numerice

150 îndrumări și le transmite mai departe. Managerii trebuie să controleze calitatea căilor de comunicare și să
verifice răspunsurile și reacțiile la mesajele trimise. Funcțiile comunicării manageriale trebuie privite și
înțelese în unitatea și intercondiționarea lor , astfel, conform graficului următor:
Intercondiționarea funcțiilor comunicării manageriale

„Este imposibil de găsit un aspect al muncii managerului care să nu implice comunicarea. Problema reală a
comunicării organizaționale nu este dacă managerii se angajează sau nu în acest proces, ci dacă ei comunică
bine sau nesatisfăcător‖. (Zorlențan T. ș.a., „Managementul organizației‖, Ed. Economică, București, p.487,
1998).
În mod tradițional, rolul managerului în cadrul unei organizații este cel de a previziona, organiza, antrena,
coordona, controla și regla activitățile subordonaților, în combi nație cu celelalte resurse: materiale și
financiare.
Relativ puțină importanță se acordă relațiilor managerului cu ceilalți membri ai organizației. Se consideră
că managerii nu ar trebui să se preocupe de sentimente și emoții, exprimarea acestora fiind în mod
tradițional evitată și cenzurată în cadrul organizațiilor. Însă, tocmai neglijarea factorilor interpersonali, este
cea care conduce de multe ori la reducerea eficacității grupurilor și indivizilor și la nerealizarea obiectivelor
organizației.
Relația dintre comunicare și procesul de management poate fi descrisă prin schema următoare:

Comunicare descendentă
(flux referitor la obiective, așteptări,
sentimente, atitudini și valori)
Comunicare ascendentă
(flux referitor la rezultate, așteptări,
sentimente, atitudini și valori)
MANAGEMENT
(previziune, organizare, antrenare,
coordonare, control – reglare)
C1
Cn
Compartimente ale organizației
Performanțele organizației

Comunicarea organizațională

C2

MEDIU
Sistemul managerial
Sistemul operațional
1
5
7
1. Informare; 2. Transmiterea deciziilor; 3. Influențarea receptorului; 4. Instruire;
5. Crearea de imagine; 6. Motivare; 7. Promovarea culturii organizaționale.

1
2
3
4
6
7

151

Comunicarea descendentă este, în principal, de natură directivă și urmărește să transmită așteptările
managerului referitoare la performanțele subordonaților. Acest tip de comunicare este legat de exercitarea
funcțiilor de previziun e, organizare, coordonare și antrenare.
Comunicarea ascendentă constituie un feedback care informează managerul în legătură cu rezultatele
obținute efectiv sau orice problemă care ar putea apare. Acest tip de feedback este legat în principal de
funcți a de control – reglare a managementului, dar este utilizat și pentru culegerea de informații necesare în
previziune, coordonare și antrenare.
Comunicarea poate fi realizată pe canale formale sau informale, poate fi scrisă, orală sau nonverbală.
Indifer ent de canalul utilizat, comunicarea va fi influențată de atitudinile și valorile participanților. De aceea
am inclus sentimentele în schema de mai sus.
Chiar dacă un manager pare a -și îndeplini funcțiile în mod adecvat, el poate eșua în realizarea
obiectivelor dacă nu este competent și în domeniul comunicării interpersonale. Se pune deci accent pe
însușirea tehnicilor de comunicare eficientă, pe evitarea tuturor barierelor din calea procesului de
comunicare.
Astăzi, mai mult ca oricând, funcțion area organizațiilor este indisociabil legată de calitatea comunicării
interpersonale. Grupurile multidisciplinare, echipele de proiecte, întâlnirile și dezbaterile nu își pot atinge
obiectivele dacă persoanele care le constituie nu posedă abilități de comu nicare interpersonală de bază.
Comunicarea care provoacă interlocutorului sentimentul de a nu fi ascultat, perceput, înțeles generează
frustrări, tensiuni, demotivare. Prin urmare, calitatea comunicării (nu cantitatea) reprezintă o condiție
fundamentală a reușitei sociale, profesionale, instituționale.
Aspectul calitativ al comunicării este dat de eficiență și se bazează pe fenomenul de percepție selectivă,
dar și pe capacitatea indivizilor de a analiza informația cunoscută. Informațiile reprezintă că ile de ajungere
la probleme și cu cât acestea devin mai funcționale, cu atât se întâlnesc probleme mai puțin amplificate.
Grupul profesional presupune interacțiunea directă sau indirectă a unui număr de membri, ca rezultat al unui
interes comun; grupul are ca țintă îndeplinirea unui scop comun. Există o serie de variabile care au rol
determinant în structura și performanțele grupului profesional: mărimea, normele, statusul, coeziunea
membrilor grupului, comunicarea intragrupală ș.a. În cazul grupului profes ional, se face referire la relațiile
interpersonale ce se bazează pe afinități, alegeri sau respingeri. Atitudinile și valorile împărtășite în comun
conduc la crearea unei echipe stabile și durabile în timp. Capacitatea de comunicare (dublată de capacitate a
de influențare diferențiată dintre membrii grupului profesional) poate conduce la obținerea unor rezultate
performante în muncă.
Toate activitățile organizaționale (planificare, organizare, coordonare, control) trec prin ―filtrul‖
comunicării, altfel spus, pot fi consolidate, distorsionate sau optimizate în cadrul acestei ―logici naturale‖ a
interacțiunii .
Comunicarea stă la baza funcției de coordonare, facilitând intervenția managerilor în vederea
sincronizării și armonizării acțiunilor membrilor organizației. În lipsa unei comunicări eficiente, managerii
consideră că este extrem de dificil să -și determine colaboratorii să adopte un anumit comportament sau să
realizeze o anumită activitate, dacă aceștia din urmă au puncte de vedere diferi te. Prin urmare, comunicarea
este o componentă importantă a activității fiecărui manager. Fără o comunicare eficientă, chiar și cele mai
elaborate strategii și cele mai bune planuri de conducere au puține șanse de succes.
Literatura de specialitate consideră că o organizație de succes necesită o performanță de ordin
comunicativ la cel mai înalt nivel de realizare. Iar principala solicitare la care este supusă organizația este de
a asigura într -o măsură din ce în ce mai mare un climat organizatoric corespunzător necesităților membrilor
organizației.
Demn de luat în considerare este faptul că într -o organizație funcționează indivizi de proveniență și
factură diferită; diferite sunt originea socială, biografia, opiniile, idealurile sau ideile. Procesul de
comunicare este, din această cauză, adesea ori îngreunat ori, mai mult decât atât, face loc
pseudocomunicării .

152 Principalul obstacol al oricărei forme de comunicare este pur și simplu de ordinul diferenței. În acest
sens, între angajați și cei cu care vor să comunice există un clivaj care ține de orizontul de plecare, de
experiență și de motivație. Chiar dacă acest clivaj nu poate fi anulat, trebuie măcar să se țină seama de el. De
această conștientizare a diferenței depinde reușita tuturor celorlalte eforturi ulterioare .
Studiul proceselor de comunicare relevă un mod defensiv în care indivizii comunică între ei, neștiind
prea bine ce trebuie făcut cu diferențele de opinie. În general, comunicarea dintre ei ple acă de la axioma că
―lumea este așa cum o văd eu‖. Ceea ce reprezintă, în fond, o atitudine defensivă care se transformă într -o
barieră de netrecut (barieră care, într -o organizație, poate juca un rol nefast).
Organizațiile diferă în ceea ce privește climatul pe care îl asigură comunicării. În anii ‗50, americanul
Gibb semnala două tipuri de climat : ―climatul defensiv ‖ și ― climatul deschis ‖. În cadrul primului tip,
―ceilalți‖ sunt considerați a fi un pericol pentru organizație, obligând -o la autoapăra re. Singura lume care
există este propria lume, lume care este mereu amenințată. Din contră, cel de -al doilea tip de climat asigură
comunicarea deschisă cu ―ceilalți‖, aici existând disponibilitatea de a învăța din experiența și opiniile
celuilalt. În urmă torul tabel este prezentată diferențierea tipurilor de climat, pe baza unei întregi serii de
contraste.

Climat defensiv (I) Climat deschis (II) Contrast (I) versus (II)
1. Evaluativ Descriptiv Comunicare strict bazată pe judecăți de
valoare / Comunicare orientată spre
conținut
2. Control Orientare Comunicare cu scopul de a -l influența pe
celălalt / Comunicare cu scopul de a ajunge
la un punct de vedere comun
3. Strategie Spontaneitate Comunicare din rațiuni strategice /
Comunicare neimpusă
4. Neutralitate Empatie Comunicare în condiții de indiferență
reciprocă / Comunicare din atașament
5. Superioritate Egalitate Comunicare ierarhică / Comunicare pe
picior de egalitate
6. Certitudine Provizorat Comunicare în termeni categorici /
Comunicare în termeni provizorii

Din cercetările efectuate rezultă că în relativ multe organizații domnește un climat defensiv. Un astfel
de climat este un obstacol pentru procesul de dezvoltare. Misiunea managerului este prin urmare foarte
clară: cel cu adevărat eficient impune colaboratorilor săi un stil de comunicare optim, într -un climat
comunicațional deschis, factor esențial în activitatea de conducere, dar și în creșterea performanței
organizaționale în general.
Prin urmare, între cele mai eficiente tehnici de comuni care organizațională se numără creșterea
încrederii. Crearea unui climat deschis, de încredere, depinde strict de manageri. Ei trebuie să discute
deschis cu ceilalți și să comunice asertiv și nu agresiv.
Pentru a realiza un climat de încredere în ca drul organizației, este necesar să se urmărească :
1. folosirea unui discurs descriptiv în locul unuia de evaluare . Managerul trebuie să dea și să ceară informații
(el nu trebuie să roage, să blameze sau să amâne decizia);
2. orientarea către rezolvarea pro blemei prin colaborare reciprocă și nu prin controlul celuilalt, eventual
blamarea lui ;
3. enunțarea clară și fără echivoc a scopurilor ;
4. adoptarea unei atitudini spontane și oneste ;
5. evitarea manipulării celorlalți, luarea în considerare a sentimentel or, problemelor, grijilor celorlalți ;
6. atitudine egalitară și nu de superioritate față de ceilalți ;
7. discutarea, analizarea oricăror conflicte, situații tensionate și adoptarea unei atitudini demne și
respectuoase față de interlocutor.

153 Stiluri de comunicare
In literatura de specialitate sunt descrise sase stiluri de comunicare intalnite in organizatii. Stilul de
comunicare poate fi definit ca un set specializat de comportamente interpersonale utilizate intr -o situatie
data.
Pentru a ne imbunatatii comportamentele comunicationale trebuie sa fim capabili sa intelegem stilurile
de comunicare si sa le putem compara efectele in diferitele situatii in care actionam. Prectic, nu exista stiluri
de comunicare ,,bune‖ sau ,,gresit e‖, ci stiluri de comunicare adecvate sau nu unei anume situatii.
Prezentam principalele caracteristici ale fiecarui stil de comunicare :
1. Stilul directiv
– comunicarea este unidirectională
– comunicatorii insistă ca ideile lor să aibă prioritate
– comunicatorii îi conving pe ceilalți să acționeze așa cum doresc ei
– comunicatorii își folosesc puterea și autoritatea pentru a se face ascultati
– comunicatorii utilizează manipularea interlocutorului
2. Stilul egalitarist
– comunicarea e bidirecțională
– comunicatorii stimulează generarea de idei de către ceilalți
– comunicarea este deschisă și fluidă
– comunicarea este prietenoasă și caldă, bazată pe înțelegere reciprocă
3. Stilul structurativ
– comunicarea este orientată către sistematizarea mediului
– comunicatorii îi influențează pe ceilalți prin citirea procedurilor, reguluilor, standardelor aplicabile situației
– comunicarea este orientată spre clarificarea și structurarea problemelor
4. Stilul dinamic
– comunicatorii se exprimă scurt și la obiect
– comunicatorii sunt sinceri și direcți
– conținutul comunicării este pragmatic și orientat spre acțiune
5. Stilul de abandon
– comunicatorii se supun dorințelor celorlalți
– comunicatorii se arată de accord cu punctele de vedere ale celorlalți
– comunicat orii sunt receptivi la ideile și contribuțiile altor personae
– comunicatorii cedează responsabilitatea altor personae, asumându -și doar un rol suportiv
6. Stilul de evitare
– comunicatorii evită procesul de comunicare
– nu se dorește exercitarea vreunei influențe
– deciziile sunt luate independent nu interactive
– comunicatorii evită subiectul aflat în discuție vorbind despre altceva sau atacându -și interlocutorul

Consideram utile prezentarea in continuare a situatiilor in care abordarea fiecarui stil in parte se recomanda
pentru eficientizarea procesului de comunicare in organizatie .
Stilul directiv – Folosirea stilului directiv este utila si eficace in urmatoarele situatii:
– atunci cand cel care comunica are cunostinte si competente superioare in domen iul aflat in discutie si
interlocutorul ii cunoaste aceasta superioritate;
– cu noii angajeati, lipsindu -le experienta, sunt gata sa accepte instructiunile liderului;
– pentru conducerea persoanelor carora le lipseste motivatia sau care au un grad redus de autonomie, acestea
preferand sa accepte un rol pasiv in comunicare si sa obtina de la un lider dominator si bine informat
siguranta si stimulii pe care nu le au din interior;
– atunci cand apare o situatie de criza in care este preferabila o actiune hotar ata si asumarea deciziei de catre
o persoana cu incredere in sine;
– in comunicarea cu grupuri mai mari de 20 de persoane, deoarece in acest caz scopul intalnirilor este acela
de a prezenta informatii sau de a convinge, mai curand decat a schimba idei;
– atunci cand sunt posibile doar interactiuni scurte intre interlocutori, ca in situatiile de criza.

154 Stilul egalitarist – este eficace in urmatoarele cazuri:
– atunci cand liderul urmareste sa construiasca spiritul de echipa si sa intareasca intelegerea si ap ropierea
dintre membrii echipei;
– cand se comunica in grupuri mici, mai ales atunci cand se elaboreaza decizii complexe care necesita
schimburi si generare de idei, precum si discutii prelungite pentru obtinerea consensului;
– in demersul de depasire a re zistentei la schimbarile organizationale.
Stilul structurativ – este foarte util in medii complexe . Daca sarcinile sunt foarte flexibile, pot sa apara
dificultati in identificarea si rezolvarea problemelor. Stilul structurstiv ajuta la sistematizarea si or donarea
acestor situatii complexe. Chiar si dupa elaborarea strategiilor, politicilor, planurilor, procedurilor care
stabilesc structura necesara desfasurarii activitatii, utilizarea stilului structurativ este necesara pentru
clarificarea, interpretarea si transmiterea acestei structuri. Utilizarea stilului structurativ in situatii simple si
medii stabile constituie o pierdere de timp si energie si blocheaza creativitatea . O alta utilizare gresita a
acestui stil o constituie ascunderea in spatele regulilor si regulamentelor in locul infruntarii deschise a
problemelor. Acesta produce frustrare si nemultumire in randul interlocutorilor celui care foloseste un astfel
de comportament.
Stilul dinamic – utilizarea sa este adecvata cand sunt indeplinite urmatoarele conditii:
– mediul se caracterizeaza prin schimbari rapide si aparitia de crize;
– este posibil doar un contact scurt intre interlocutori
– managerul este inconjurat de persoane foarte competente
Comunicatorul prezinta pe scurt si cu entuziasm pozitia sa si deleaga subordonatilor autoritatea de a lua
decizii. Daca este utilizat corest, stilul dinamic ii stimuleaza pe subordonati. Daca insa acestia nu se simt
suficient de competenti pentru a realiza sarcina, utilizarea acestui stil poate genera frustrare.
Stilul de abandon – acest stil este utilizat :
– in construiorea increderii in sine si a competentei in randul subordonatilor. Increderea este aratata si
dezvoltata prin consultatrea in luarea deciziilor si prin utilizarea delegarii;
– atunci cand intreloc utorul poseda informatii, experienta si o intelegere superioara a situatiei.
Adoptarea acestui stil este posibila numai daca interlocutorul este dornic sa -si asume responsabilitatea.
Utilizarea acestui stil pentru evitarea asumarii raspunderii sau a unei s ituatii neplacute – ,, scoaterea din foc a
castanelor cu mana altuia‘‘ – va avea ca efect deteriorarea rapida a increderii celorlalti in persoana care
comunica astfel.
Stilul de evitare – acest stil este foarte rar eficace in comunicare pentru ca blocheaz a interactiunile si intarzie
rezolvarea problemelor. Doar in cazul in care un subiect este atat de periculos incat necesita o reactie
violenta pentru a fi evitata continuarea discutiei, acest stil este utilizabil. De exemplu, in cazul in care se
doreste e vitarea furnizarii de informatii secrete sau exprimarea dezaprobarii in legatura cu o animita
propunere considerata imorala, stilul de evitare poate fi solutia potrivita.
In concluzie, putem afirma ca nu exista un stil de comunicare ,, cel mai bun‘‘; fiecare stil trebuie
utilizat la la momentul si in situatia adecvata. Utilizarea ,, situationala‘‘ a stilurilor de comunicare solicita
inteligenta si antrenament din pa rtea managerului, ca si incredere in sine si o buna cunoastere a
subordonatilor.

Craiovan, P. – „Psihologia muncii și a resurselor umane ‖p. 239 -252.

OBOSEALA ȘI MUNCA
In cadrul sistemul psihosociotehnic, pe langa fenomenele de adaptare reciproca intre on si munca, intalnim
si unele forme de neadaptare ale omului la munca, dintre care mai importante prin amploarea si consecintele
lor, individuale si sociale, sunt oboseala si accidentele de munca.

Oboseala în muncă este un fenomen psihofiziologic normal , care apare la oricare om sănătos, în principal ca
efect al efortului prelungit în muncă, si se manifesta printr -un ansamblu de simptome obiective si subiective
si se poate remite prin odihna obisnuita .

155 Prin odihna obisnuita se intelege repausul din timpu l a 24 de ore sub forma somnului si a odihnei active
practicate prin intreruperea activitatii de baza (profesionala) si inlocuirea cu unele activitati recreative
(cultural -sportive, hobby -urietc.), cu caracter compensator.
Daca odihna pasiva (somnul) si odihna activa (activitatile compensatorii) nu reusesc sa rafaca capacitatea de
munca diminuata din cauza oboselii, inseamna ca oboseala a fost accentuata, mijloacele de refacere
insuficiente, instalandu -se surmenajul sau in faza mai avansata, chiar astenia n ervoasa (indeosebi ca urmare
a efortului psihic prelungit).
Inlaturarea acestor consecinte ale oboselii necesita masuri mai energice, care gradual, pot fi: intreruperea
temporara a activitatii (concediul de odihna sau medical), schimbarea temporara sau def initiva a locului de
munca sau chiar a profesiunii, tratament medica, pensionare de boala. Se poate adopta chiar mai multe
masuri concomitente (intreruperea activitatii si tratament medica) pentru sporirea eficientei lor si scurtarea
perioadei necesare ref acerii capacitatii de munca.
Caracterul oboselii este determinat de specificul activitatii de munca, fizica sau intelectuala. In conditiile
muncii moderne, aceasta deosebire este mai greu de facut, pentru ca sunt foarte putine activitatile
profesionale c are sa aiba un caracter exclusiv cerebral sau manual . Din aceasta cauza, mai corect este sa
consideram ponderile pe care le au eforturile fizice sau intelectuale intr -o anumita actvitate si, de aici,
proportia in care oboseala este de natura fizica sau int electuala.
Exista insa profesiuni in care fenomenul de oboseala are un caracter specific (dactilografe, telefoniste,
contabili) iar consecintele sunt comune – nevroza astenica.
Nu trebuie neglijate nici implicatiile motivationale in activitatea profesionala, care pot grabi sau intarzia
insatalarea oboselii relativ independent de marimea sau durata efortului depus .
De asemenea scaderea randamentului in munca nu poate fi pusa intotdeauna pe seama diminuarii capacitatii
de munca determinate de fenom enul de oboseala. Organizarea defectuoasa a procesului de nunca, lipsa de
confort, incapacitatea temporara de munca, ambianta fizica sau psihosociala nefavorabila etc. pot avea drept
consecinta scaderea randamentuluifara ca efortul depus sa fi justificat a paritia fenomenului de oboseala .
Numai in situatia in care toate conditiile tehnico -materiale si psihosociale ale procesului de munca sunt
indeplinite la parametrii normali si totusi fenomenul de oboseala se produce se poate considera ca acesta este
consec inta efortului prelungit de munca.
Capacitatea de munca.
Prin capacitate de munca se intelege posibilitatea omului de a efectua o anumita cantitate de munca, intr -o
unitate de timp, fara sa se modifice calitatea acesteia .
Fiecare persoana dispune de o anu mita capacitate de munca potentiala care este determinata de sursa de
energie a organismului, de o serie de factori fiziologici si psihologici si de conditiile social -economice si
culturale.
– Factorii fiziologici care concura la realizarea potentialului c apacitatii de munca sunt: constitutia
morfofunctionala a organismului, varsta, sexul, starea de sanatate, caracterul alimentatiei si gradul de
antrenament.
– Factorii pihologici sunt: nivelul de dezvoltare a aptitudinilor, motivatia si interesul pentru mu nca si
componentele atitudinale si volitionale ale caracterului.
– Conditiile socio -economice se refera la procesul de munca (organizarea muncii, regimul pauzelor,
echipamentul tehnic si modul lor de utilizare), factorii mediului social si psihosocial ambi ant si conditiile
socio -culturale (nivelul cultural si profesional al oamenilor, modul de organizare si de folosire a timpului
liber si a concediului de odihna).
Din capacitatea de munca potentiala, partea care este cheltuita in activitatea de munca sa num este capacitate
de munca functionala, iar cea necesara pentru indeplinirea obligatiilor sociale, familiale si pentru
participarea la activitati cultural -sportive si satisfacerea unor hobby -uri consituie capacitatea de munca si
rezerva.
In procesul de munca , fenomenul de oboseala afecteaza capacitatea de munca functionala. Cand capacitatea
de munca functionala solicita impreuna cu capacitatea de munca de rezerva cheltuita depasesc capacitatea de
munca potentiala, apare fenomenul de oboseala.

156 Simptomele ob oselii

OBIECTIVE 1. economice:
– cantitative:
 scăderea randamentului;
 scăderea ritmului de muncă;
 oscilații ale performanțelor;
 accidente de muncă;
– calitative:
 creșterea numărului de erori și a rebuturilor;
 scăderea capacității creative;
2. fiziologice:
 respirația accentuată;
 creșterea tensiunii arteriale și a pulsului;
 creșterea consumului de oxigen;
 modificări în compoziția sângelui și a urinei;
 modificări în activitatea glandelor endocrine;
 dureri musculare;
 amețeli;
SUBIECTIVE Psihologice
– apariția senzației de oboseală;
– tonalitate afectivă neplăcută;
– somnolență, senzație de slăbiciune;
– stare tensionată, conflictuală și de frustrare;
– nemulțumiri față de sine însuși

Simptomele oboselii se constituie în același timp și în consecințe ale ace steia care nu apar toate deodată . Din
punct de vedere economic (cantitativ și calitativ), trei dintre consecințele acesteia sunt mai importante:
scăderea randamentului și a capacității creatoare în muncă și ca una dintre cauzele importante ale
accidentelor de muncă.
Consecințele (simptomele) economice ale oboselii sunt vizibile înaintea celor fiziologice, dintre care
consumul de oxigen este mai mare în cazul eforturilor intelectuale. Creierul consumă de circa patru ori mai
mult oxigen decât alte organe din corpul omului.
Simptomele (consecințele) subiective, psihologice mai importante ale oboselii sunt senzația de
oboseală și starea tensionată, conflictuală și de nemulțumire față de propria persoană care nu mai reușește să
realizeze ce și -a propus, tocmai din cauza fenomenului de oboseală.
Senzația de oboseală precede toate celelalte simptome , având rol de protecție prin aceea că
semnalizează atingerea unui prag maxim al consumului energetic, depășirea căruia punând în primejdie
sănătatea și uneori chiar v iața persoanei în cauză.
Nesocotirea acestui semnal de alarmă înseamnă semnarea în alb a unor polițe care mai devreme sau
mai târziu, dar în mod sigur, devin scadente prin surmenaj, boală, invaliditate sau deces.

Cauzele oboselii
Sursa fundamentală a oboselii este efortul prelungit depus în activitatea de muncă. Dacă aceasta ar fi
singura cauză, atunci fenomenul de oboseală s -ar instala mai târziu, iar profilaxia acestuia ar fi mai simplă și
cu eficacitate sporită.
În realitate, aproape întotdeauna , oboseala este determinată de un complex de factori, dintre care
efortul prelungit în muncă este doar unul, precipitând apariția fenomenului de oboseală mai devreme decât s –
ar justifica prin energia cheltuită în procesul de muncă.

157 Factorii care se supraadaugă efortului prelungit în muncă determinând oboseala precoce sunt :
1. fizici :
– caracteristici ale mediului fizic ambiant care nu sunt la parametrii convenabili particularităților
psihofiziologice ale muncitorilor;
– condiții specifice practicări i anumitor profesiuni (minerit, siderurgie, explorări petroliere etc.) deosebit de
dure pentru organism;
2. fiziologici :
– starea precară a sănătății;
– alimentație insuficientă sau având carențe ale unor componente nutritive esențiale (proteine, zaharur i);
– nesatisfacerea necesităților de odihnă pasivă (somn) și folosirea insuficientă a odihnei active;
– gradul scăzut de antrenament în muncă etc.;
3. psihologici:
– nivelul scăzut al motivațiilor intrinseci și predominarea motivațiilor extrinseci;
– nivel de aspirații nemobilizator sau inexistent;
– neechilibru emotiv;
4. psihosociali :
– atmosfe ra tensionată la locul de muncă;
– teamă de sancțiuni;
– răspundere p rofesională și/sau socială mare;
– nivel scăzut sau neechitabil al recompenselor etc.;
5. organizarea muncii:
– regimul de muncă și al pauzelor în ti mpul producției necorespunzător;
– ritm de muncă impus, superior posibilităților umane;
– grad mare de risc și de răspundere în muncă;
– slaba organizare a muncii;
– specificul producției mecanizate, în flux (plictiseala și monotonia în cazul muncii la bandă rulantă) etc.

Oboseala și odihna
Oboseala în muncă, încadrându -se în categoria fenomenelor normale și având semnificația unui
avertismuent, nu se pune problema „desființării‖ ei, ci a ameliorării condițiilor de muncă și a creșterii
gradului de antrenament pentru ca oamenii să devină mai rezistenți față de oboseală. Odată oboseala
instalată este necesar să se adopte măsuri eficiente de refacere a capacității de muncă .
a. Măsuri profilact ice generale:
– organizarea rațională a muncii , avându -se în vedere curba randamentului și a oboselii zilnice și
săptămânale. Conform acestor indicatori, la începutul zilei și al săptămânii de lucru se vor efectua munci
mai ușoare pentru a permite organism ului să se adapteze la activitatea de muncă după perioada de repaus.
De asemenea, spre sfârșitul zilei și în ultima zi a săptămânii de lucru se vor planifica activitățile mai ușoare
(finisări, întreținere și reparații etc.);
– ameliorarea condițiilor mediu lui fizic ambiant și a celor de microclimat;
– îmbunătățirea ambianței psihosociale atât în cadrul grupurilor de muncă, cât și al raporturilor ierarhice și
de colaborare intragrupale;
– orientarea, selecția și pregătirea profesională la timp și bine făcută .
Menționăm că succesul unor măsuri profilactice locale (în cadrul întreprinderii) privind fenomenul de
oboseală va fi mai mare dacă va fi susținut și de măsuri generale menite să scadă stresul existențial prin
creșterea standardului de viață, reducerea șo majului, micșorarea factorilor de risc cotidian – huliganismul,
tâlharii și hoții, comportamentul ireverențios al personalului din serviciile publice etc.
b. Măsuri pentru refacerea capacității de muncă:
– Oboseala în muncă nu se remite prin mijloace exci tante : tutun, cafea, alcool, barbiturice.
– Mijlocul principal, esențial și eficace pentru refacerea capacității de muncă este odihna sub forma
repausului pasiv (somn) și repausului activ .
Repausul pasiv sub forma unui anumit număr de ore de somn în timpu l a 24 de ore este necesar oricărei
persoane. Durata somnului este în funcție de mărimea efortului depus, specificul muncii (fizice sau

158 intelectuale), gradul de antrenament, particularitățile temperamentale etc. Somnul poate fi compact (doar în
timpul nopț ii sau al zilei în cazul muncii în schimbul 3) sau în mai multe reprize (noaptea și după -amiază).
Repausul activ se practică în timpul pauzelor din producție, după încheierea zilei de muncă, la sfârșitul
săptămânii și în concediul de odihnă.
Necesitatea acestei forme de repaus se explică prin legea inducției reciproce a activității nervoase
superioare, după care apariția unui focar de excitație pe scoarța cerebrală determină inhibiția altor centri
nervoși, permițând astfel refacerea capacității funcțional e a acestora. Din punct de vedere acțional, repausul
activ înseamnă desfășurarea unei activități mai ușoare și mai atractive care să aibă rol compensator față de
activitățile profesionale de bază, din momentul în care a apărut senzația de oboseală și nu ma i târziu.
Asemenea activități pot fi câteva mișcări de relaxare musculară și nervoasă în timpul pauzei din
producție, activități gospodărești și cultural sportive, practicarea unor hobby -uri după -amiază și la sfârșit de
săptămână, petrecerea concediului d e odihnă în afara domiciliului și a localității de reședință pentru
schimbarea mediului ambiant și a contextului relațional etc.
Odihna activă nu poate înlocui odihna pasivă (somnul), ambele forme de repaus trebuind să fie
armonizate, obținându -se astfel un repaus relațional, profitabil și eficient .
In cursul de fata am prezentat numai problematica generala a oboselii in munca, necesara a fi
cunoscuta de psihologul practician la inceputul activitatii sale in întreprindere.
Detalii privind felurile oboselii, manifestarile acesteia, metode de masurare si prevenire a oboselii
pot fi gasite in lucrarile de specialitate de psihologia muncii, psihologie inginereasca, ergonomia si fiziologia
muncii.
Termeni utilizati
1. Oboseala in munca , fenomen psihofiziologic normal, care apare la oricare om sanatos, in principal ca
efect al efortului prelungit in munca, se manifesta printr -un ansamblu de simptome obiective si subiective si
se poate remite prin odihna obisnuita (repaus din tim pul a 24 de ore sub forma somnului si odihnei active,
realizate prin activitati recreative). Oboseala apare atunci cand capacitatea de munca functionala si
capacitatea de munca de rezerva depasesc capacitatea de munca potentiala.
2. Sumenajul – faza avnsat a de oboseala , din cauza unor eforturi prelungite in munca, care nu a putut fi
remisa prin odihna obisnuita. Inlaturarea acestei consecinte a oboselii necesita masuri energice ca:
intreruperea temporara a activitatii prin concediu de odihna sau medical, sc himbarea temporara sau
definitiva a locului de munca sau chiar a profesiunii, tratament medical, pensionare de boala.
3. Capacitatea de munca , posibilitatea omului de a efectua o anumita cantitate de munca, intr -o unitate de
timp, fara sa se modifice calit atea acesteia.
4. Capaciteatea de munca potentiala , resursa individuala de a munci determinata de capacitatea energetica a
organismului, de o serie de factori fiziologici si psihologici, de conditiile social -economice si culturale.
5. Capacitatea de munca fuctionala , parte din capacitatea de munca potentiala, consumata in activitatea de
munca.
6. Capacitatea de munca de rezerva , parte din capacitatea de munca potentiala, consumata pentru
indeplinitea obligatiilor sociale, familiale si pentru participarea la activitati cultural sportive, satisfacerea
unor hobby -urietc.
7. Simptomele oboselii , manifestari obiective (economice si fiziologice) si subiective (psihologice) prin care
oboseala se manifesta in activitatea omului si a starii sale de spirit.
8. Repau sul (odihna ) pasiv , somnul necesar oricarei persoane, p e timp de 24 de or e, a carei durata este
infunctie de capacitatea sa de munca potentiala, de marimea efortului de munca depus si obisnuinta.
9. Repausul (odihna) activ , realizat prin intreruperea activitatii de munca si desfasurarea unor alte activitati
cu caracter compensator in timpul pauzelor din productie, dupa incheierea zilei de munca, la sfarsitul
saptamanii si in concediul de odihna.

ACCIDENTELE DE MUNC Ă
Cara cterizare generală a accidentelor de muncă
Accidentele de muncă sunt evenimente neprevăzute care survin în timpul desfășurării activității de
producție și care pot avea consecințe dăunătoare atât pentru om, cât și pentru echipamentele tehnice cu care
acesta lucrează.

159 În această definiție nu sunt cuprinse evenimentele care se produc în timpul deplasării de la domiciliul
salariatului la întreprinderea la care lucrează și nici de la întreprindere acasă. Cu toate acestea, legislația
muncii consideră că și eve nimentele petrecute în aceste perioade și care se soldează cu accidentarea
salariatului sunt tot accidente de muncă (accidentele de mașină, alunecările pe gheață etc.).
O altă inadvertență față de definiția considerată în mod unanim este includerea în cat egoria
accidentelor de muncă și a evenimentelor care s -au produs prin încălcarea unor reglementări ale desfășurării
procesului de muncă fără ca acestea să aibă vreo consecință negativă asupra oamenilor sau a mașinilor și
utilajelor pe care le foloseau în a cel moment.
Accidentele de muncă au importanță atât individuală, cât și socială . Din punct de vedere individual ,
accidentul constituie o traumă fizică și psihică prin urmările pe care le poate avea pentru sănătatea și
stabilitatea emoțională a persoanei î n cauză, la care se adaugă pierderile materiale prin timpul irosit și banii
cheltuiți pentru tratament, sau datorită invalidităților temporare sau definitive posibile să se producă.
Din punct de vedere social , accidentele de muncă sunt contabilizate ca pi erderi economice ale
întreprinderii, datorită cheltuielilor efectuate pentru plata drepturilor de asigurări sociale, imobilizarea unei
părți a forței de muncă și a echipamentelor tehnice, care necesită uneori reparații costisitoare. Din aceste
motive, prob lema accidentelor de muncă este încadrată în reglementări foarte stricte și trebuie tratată cu
multă seriozitate atât de către agenții economici, cât și de fiecare salariat.
Accidentele de muncă nu sunt fenomene întâmplătoare , ci sunt determinate de una s au mai multe
cauze. Pe ansamblul cazuisticii, cca 20% dintre accidentele de muncă se datorează factorilor tehnici și cca
80% factorului uman. Datorită acestui specific, implicațiile psihologiei și ale psihologului practician sunt
foarte necesare, îndeosebi pe linia acțiunilor de prevenire a accidentelor de muncă.
Datele statisticie și cazuistica accidentelor de muncă dovedesc că frecvența acestora se datorează
întotdeauna unor cauze previzibile și doar gravitatea accidentelor muncă este supusă hazardului.
Cunoscându -se aceste particularități, măsurile de prevenire sunt necesare și eficace, ducând la scăderea
numărului de accidente de muncă.
În ceea ce privește implicarea numai a anumitor persoane în producerea accidentelor de muncă,
aceasta este o realitat e care, de asemenea, poate fi cunoscută și evitată prin măsuri de orientare și selecție
profesională care să oprească încadrarea pe locuri de muncă periculoase a unor persoane care prin
particularitățile lor psihofiziologice sunt contraindicate.
Pentru ef icientizarea acțiunilor de prevenire a accidentelor de muncă este necesar ca acestea să fie
studiate și să fie depistate cauzele tuturor evenimentelor care au produs dereglări și daune, indiferent de
gravitatea acestora, cunoscându -se că, statistic, la un accident de muncă grav corespund cca 30 de accidente
ușoare și cca 300 de evenimente fără urmări, dar care, în alte împrejurări s -ar putea să aibă consecințe
dăunătoare.
Metode de studiere a accidentelor de muncă
Studierea accidentelor de muncă se poate face cu ajutorul mai multor metode: monografică, grupării,
tipografică și psihologică sau a fișelor.
a. Metoda monografică : constă în analiza detaliată a posturilor de muncă care prezintă un grad mai
mare de probabilitate la producerea accidentelor de mun că. Sunt studiate astfel caracteristicile mașinilor și
utilajelor, factorii mediului fizic ambiant, modul de organizare a locului de muncă, factorii de risc etc.,
elaborându -se pe această bază o micromonografie care cuprinde toate aceste elemente, precum ș i normele de
tehnica securității muncii și recomandările din atestatele ergonomice ale echipamentelor tehnice .
Această monografie a locului de muncă și fișa cerințelor postului respectiv sunt discutate de către
șeful direct împreună cu noul angajat în per ioada formării sale profesionale. De asemenea, micromonografia
locului de muncă este utilă în cazul producerii unui accident de muncă, în vederea studierii cauzelor care l –
au determinat, pentru adoptarea unor măsuri de prevenire eficente în viitor.
b. Met oda grupării : constă în studierea accidentelor de muncă analoage într -un anumit interval de
timp, a împrejurărilor, cauzelor și condițiilor specifice, în vederea adoptării de măsuri eficiente de prevenire
în viitor.
c. Metoda topografică : reda în planul s ecțiilor de producție, cu ajutorul unor semne convenționale
caracteristice pentru fiecare tip de accident de muncă, locul de muncă unde s -au produs acestea.
Acumularea, în anumite posturi de muncă, a mai multor semne convenționale identice semnifică produc erea

160 de accidente de muncă similare, ceea ce determină analiza împrejurărilor și a condițiilor specifice pentru
adoptarea de măsuri de protecție (din partea mașinilor) și prevenire (din partea oamenilor) în viitor.
d. Metoda psihologică a fișelor : investi ghează persoanele care au fost autori, au suferit consecințele
unor accidente de muncă sau au întrunit ambele situații. Interesează în aceste cazuri toate datele personale
ale subiecților care ar fi putut avea legături cu accidentul produs, de pildă, vechi mea în profesie și la locul de
muncă incriminat, principalele caracteristici psihofiziologice și psihosociale ale persoanelor în cauză,
informații cu privire la situația familiară a acestora, distanța de la domiciu la întreprindere, dacă au mai fost
angaja ți în situații periculoase sau accidentați, atitudinile fțaă de normele de tehnica securității muncii,
participarea la instructajele periodice organizate de compartimentul de protecția muncii din întreprindere etc.
Pe baza tuturor acestor date se completează fișa (de aici și denumirea metodei) persoanei accidentate,
care constituie documentul primar necesar analizei cauzelor accidentelor de muncă datorate factorului uman.
La completarea acestei fișe participă cadre tehnice de specialitate, șeful d irect al postului de muncă
respectiv, titularul locului de muncă și psihologul întreprinderii.
Cu ajutor acestor metode se pot studia atât cauzele tehnice, cât și cele ce țin de neglijența,
nepriceperea sau erorile umane, cu scopul de a elabora metode efi cace de prevenire a accidentelor de muncă
sau cel puțin de scădere a frecvenței acestora .

Cauzele accidentelor de muncă
Au fost identificate patru categorii de cauze ale accidentelor de munca: 1. Cauze psihofiziologice – a)
innascute, b) dobandite, c) temporare.; 2. Cauze psihologice; 3. Cauze psihosociale; 4. Deficiente in
organizarea activitatilor de munca.
1.Cauze psihofiziologice
a. Fără îndoială că o cauză majoră a accidentelor de muncă o reprezintă o anumită susceptibilate la
accidentare determinată de unele particularități psihofiziologice înnăscute . Din această categorie fac parte :
– plasticitatea funcțională redusă a proceselor nervoase de excitație sau inhibiție, care creează dificultăți
adaptatorii rapide la situații noi;
– insuficienta dezvolare a unor organe de simț, dintre care văzul și auzul au un rol important în activitățile
de muncă;
– echilibrul precar al proceselor de excitație și inhibiție în favoarea unei excitabilități sporite, care conduc
la reacții pripite, dezorganizarea activității de muncă și cauza, uneori, a dereglărilor sau chiar
accidentelor în procesul de producție;
– dezechilibrul în plan emotiv, care favorizează pierder ea stăpânirii de sine, panica etc., care conduc la
mărirea timpului de reacție (din cauza clipei de spaimă) la reacții greșite sau dezordonate.
Aceste particularități psihofiziologice înnăscute, proprii la cca 10% din muncitorii care devin astfel
responsab ili de cca 50% dintre accidentele de muncă, nu reprezintă o fatalitate care să alimenteze atitudinile
de pasivitate față de normele de tehnica securității muncii. Cunoscând această realitate, se poate interveni
prin orientare și selecție profesională, care să excludă persoanele vulnerabile de la locurile de muncă
periculoase și prin îmbunătățiri tehnice la echipamente, care să protejeze persoanele care ocupă posturi de
muncă în astfel de locuri periculoase.
b. O a doua categorie sunt cauzele psihofiziologi ce dobândite, din care fac parte vârsta și existența
unor accidente în antecedentele personale .
Vârsta se corelează de cele mai multe ori și cu experiența în profesiune și la locul de muncă. Din
aceste puncte de vedere ar trebui ca tinerii, deci persoanel e cu experiență mai redusă, să provoace mai multe
accidente decât vârstinicii, persoane care se presupune că ar avea mai multă experiență.
În realitate, și tinerii, și persoanele mai în vârstă produc accidente în cifre comparabile. Tinerii,
pentru că sunt lipsiți de experiență, se hazardează mai ușor în acțiunile periculoase, au tendința de a risca și
au mai puține obligații familiale care să îi facă temători pentru viața și sănătatea lor, iar persoanele în vârstă
greșesc sau sunt neatente tocmai datorită unei experiența mai îndelungate, lipsite de accidente de muncă.
Existența unor accidente de muncă în antecedentele personale, mai ales dacă acestea au fost de
gravitate mare, fac ca persoanele emotive să fie influențate de întreaga ambianță a locului de m uncă unde s –
au produs accidentele și, din această cauză, să lucreze sub presiune, de teama de a nu se mai produce un nou
accident. Această stare poate ea însăși să devină factorul principal al unui nou accidente.

161 Pentru a evita o recidivă se recomandă ca persoanele care au provocat sau suportat accidente de
muncă deosebite să nu mai lucreze în locurile de muncă respective.
c. O a treia categorie de cauze psihofiziologice sunt cele cu caracter temporar, în care se înscriu:
consumul de alcool, starea sănătății și oboseala în muncă .
– Consumul de alcool determină modificări substanțiale ale unor funcțiuni și procese psihice, care se
răsfrâng în mod negativ asupra comportamentului în general și a celui manifestat în activitatea de muncă în
mod special. A stfel, modifică timpul de reacție, fie micșorându -l, fie mărindu -l, în ambele situații intrând în
contratimp cu tempoul obișnuit de lucru, acordat cu cel al procesului tehnologic, constituind astfel una dintre
cauzele accidentelor de muncă.
De asemenea, s lăbește capacitatea de concentrare a atenției, scade capacitatea de coordonare a
mișcărilor și modifică tonalitatea afectiva care, dacă devine euforică, îndeamnă la acte necugetate,
hazardate, sau, dacă devine tristă, duce la pasivitate și fatalism.
Dacă ținem seama de faptul că efectele consumului de alcool cresc în proporție logaritmică față de
cantitatea ingerată și că efectele durează circa 10 ore, atunci măsurile prohibitive trebuie luate nu numai în
timpul activității de muncă, ci cu cel puțin o jumă tate de zi înaintea începerii lucrului și trebuie să fie
necondiționate și totale, indiferent de specificul muncii și al răspunderilor.
– Starea sănătății poate influența producerea unor accidente de muncă, dat fiind că un om bolnav, care are
febră, acuză diferite dureri etc., este o persoană cu o rezistență redusă, mai vulnerabilă la factorii mediului
fizic ambiant și la exigenețele procesului de muncă.
– Starea de oboseală constituie un factor de risc în producerea accidentelor de muncă prin efectele pe c are le
produce, și anume: blocaje de scurtă durată (câteva secunde) în reacțiile de răspuns (acționarea organelor de
comandă), regresia deprinderilor de muncă sau anularea deprinderilor noi de muncă și reactivarea unor
deprinderi care nu mai corespund proc esului tehnologic, creșterea stărilor emoționale.
Menționăm că prelungirea timpului de lucru prin ore suplimentare favorizează accentuarea stării de
oboseală și îmbolnăvirile profesionale care devin cauze importante ale accidentelor de muncă.
2. Din cate goria cauzelor psihologice ale accidentelor de muncă reținem nivelul scăzut de dezvoltare a
aptitudinilor și deprinderilor profesionale și a motivației scăzute pentru muncă, în general, și pentru meseria
practicată, în mod deosebit.
Nivelul scăzut de dezv oltare a aptitudinilor și deprinderilor profesionale este o carență majoră care se
reflectă nu numai în nivelul scăzut al performanțelor, ceea ce nu prezintă un pericol pentru sănătatea și viața
muncitorului, ci și în acțiunile greșite, care pot constitui cauze ale accidentelor de muncă.
Lipsa de motivație alimentează neatenția, atitudinile de indiferență pentru normele de securitate a
muncii, plictiseala și facilitează apariția oboselii care, așa cum am menționat deja, poate cauza accidente de
muncă.
3. Categoria cauzelor psihosociale ale accidentelor de muncă cuprinde ambianța psihosocială tensionată la
locul de muncă, relațiile interpersonale încordate, slaba integrare psiho -socio -profesională, precum și
plictiseala și oboseala, determinate de drumurile lungi (uneori ca navetist) de la domiciul la întreprindere și
înapoi acasă.
Efectele negative ale unor asemenea stări de lucruri se constată prin aceea că frecvența accidentelor
de muncă este mai mare la începutul zilei și săptămânii de lucru și crește în perioadele de acutizare a
raporturilor interpersonale sau de intensificare a muncii.
Nu trebuie neglijat nici universul familial, care poate constitui o cauză a accidentelor de muncă
datorită greutăților și dificultăților de conviețuire a cuplurilor, sta ndardelor materiale și culturale scăzute
etc., care preocupă și abat atenția oamenilor de la sarcinile de muncă, predispunându -i la accidente.
4. Deficiențele în organizarea activităților de muncă , concretizate în defecțiuni în funcționarea procesului
tehnologic și a echipamentelor tehnice, dereglări și încrucișări în sistemul transportului intern și al rețelelor
de comunicare, carența unor mijloace de protecție a muncii etc., alimentează procentul de cca 20% al
cauzelor de ordin tehnic ale accidentelor de muncă.
Cunoscând toate aceste cauze și a cționând prompt și cu fermitate pentru preîntâmpinarea sau
înlăturarea lor, frecvența accidentelor de muncă poate scădea în mod simțitor. De exemplu, numai prin
activitatea de orientare și selecție profesională care să evite angajarea pe posturi de muncă periculoase a

162 unor persoane cont raindicate datorită particularităților lor psihofiziologice înnăscute, numărul accidentelor
de muncă ar putea scădea cu 50%.
Prevenirea accidentelor de munca
Mijloacele de prevenire a accidentelor de munca de trei categorii: tehnice, medicale si psih ologice .
1. Mijloacele tehnice se refera la obligativitatea atestatului ergonomic al echipamentului tehnic, care sa
certifice ca acesta a fost conceput si construit tinandu -se seama si de particularitatile fiziologice ale
utilizatorului si sa cuprinda un minimum de prescriptii de folos ire.
De asemenea, echiparea masinilor si utilajelor, precum si dotatrea spatiilor de munca cu mijloace de
tehnica a securitatii muncii.
2. Mijloacele medicale vizeaza profilaxia bolilor profesionale prin ameliorarea conditiilor de munca,
examene medic ale periodice, administrarea de antidoturi persoanelor care desfasoara activitatea de munca
cu produse toxice, iritante etc.
3. Mijloacele psihologice de prevenire a accidentelor de munca sunt variate si vizeaza interventia atat in
perioada de pregatire pr ofesionala, cat si in întreprindere.
Astfel, in scoala, psihologul poate contribui la formarea coresta a deprinderilor de munca si la
dezvoltarea motivatiei profesionale. De asemenea, efectueaza examenul de orientare profesionala pe baza
caruia exerci ta indrumari vocationale.
In institutele de proiectari si atelierele de proiectare ale intreprinderilor psihologul poate seconda
inginerul in conceperea si elaborarea unor proiecte de masini si utilaje care sa corespunda standardelor
psihofiziologice ale utilizatorilor.
In întreprindere, psihologul practician este cel care efectueaza examenele de selectie profesionala,
participa la analiza cauzelor accidentelor de munca, studiaza motivele pentru care mijloacele de tehnica
securitatii muncii nu sun t folosite, iar normele si reglementarile de protectia muncii nu sunt respectate,
contribuie la imbunatatirea mijloacelor audio -vizuale folosite in aceste scopuri etc.
Dificultatile activitatilor in domeniul prevenirii accidentelor de munca si de aici importanta contributiei
psihologiei si a psihologului practician constau in accea ca majoritatea oamenilor subestimeaza pericolele de
accidentare sau considera ca sunt importante, dar nu ii privesc pe ei, deoarece nu s -au accidentat niciodata.
De asemenea , in greutatile provacate de mentalitatile invechite privind protectia individuala a muncii si a
modificarii unor deprinderi de munca gresit formate sau depasite de progresul tehnic.

163 Holdevici, I. – „Elemente de psihoterapie ‖ p. 107-132.
PSIHOTERAPIA COGNITIV -COMPORTAMENTALA

Principiile psihoterapiei cognitiv -comportamentale
Hawton, Salkovskis, Kirk si Clark (I989) arata ca abordarea cognitive -comportamentala pune un accent
deosebit pe formularea conceptelor in termeni opera tionali si pe validarea empirica a rezultatelor
tratamentului .
Ea se poate utiliza atat in psihoterapia individuala cat si in cea de grup .
Adesea se recurge si la indicatori obiectivi pentru a valida eficienta demersului terapeutic.
Rezol varea de probleme reprezinta o latura importanta a tratamentului. Toate aspectele psihoterapiei sunt
descrise in mod explicit pacientului, acesta colaborand cu terapeutul in planificarea unor strategii de
rezolvare a problemelor care il deranjeaza pe pacie nt.
Psihoterapia este limitata in timp si are obiective clar definite .
Pentru ca psihoterapia sa reuseasca este absolut necesara formularea precisa a obiectivelor – impreuna cu
pacientul – pe baza unor informatii detaliate in legatura cu facto rii care contribuie la mentinerea problemei
simptom.
Principiul de baza al terapiei cognitiv -comportamentale postuleaza ca modurile in care individul se
comporta sunt determinate de situatiile imediate si de felul in care subiectul le interpreteaza.
In cursul psihoterapiei pacientul trebuie sa se simta securizat pentru a putea furniza informatii despre
evenimente stresante. Aceasta se realizeaza prin crearea unei atmosfere calde, pline de incredere, terapeutul
fiind empatic si gata sa -l ajute p e pacient sa depaseasca dificultatile curente .
Obiectivele psihoterapiei cognitiv -comportamentale
Dupa Hawton, Salkovskis, Kirk si Clark (I989) obiectivele psihoterapiei cognitiv -comportamentale sunt
urmatoarele:
Formularea problemelor
Primele sedinte sunt dedicate formularii unei ipoteze preliminare asupra problemei pacientului si
elaborarii unui plan terapeutic. Ipoteza este verificata In cursul sedintelor viitoare sau prin sarcinile trasate
pentru acasa si daca este necesar, este modificatii .
Desi obiectivele terapiei sunt stabilite de la inceput, ele se pot schimba pe parcursul demersului
psihoterapeutic. Unii terapeuti fac greseala de a considera ca daca problema e stabilita (de exemplu: fobie de
locuri inalte), linia de tratament est e deja precizata (de pilda, tehnica expunerii progresive).
Dar clinicienii experimentati devin tot mai constienti pe faptul ca stabilirea cu precizie a diagnosticului
da indicatii limitate asupra a ceea ce trebuie sa reprezinte tratamentul, aceasta fiind utila doar in etapele
preliminare, ulterior fiind necesare informatii mai detaliate cu privire la :
• ce face persoana in mod deschis sau in mod implicit si ar dori sa nu mai faca;
• care sunt factorii precipitatori (situationali, mentali, emotional i) pentru comportamentul problematic;
• in ce conditii se manifesta problema;
• care sunt consecintele comportamentului problematic;
• care sunt variabilele care conduc la mentinerea si perturbarea comportamentului problema;
• ce modificari ar putea fi aduse acestor conditii pentru a obtine schimbarea comportamentului problema;
Pacientul trebuie informat ca psihoterapia cognitiv -comportamentala il va ajuta sa se ajute singur, iar
terapeutul il va invata sa achizit ioneze abilitati prin care sa rezolve nu numai problema prezenta ci si
eventuale probleme similare ce pot sa apara in viitor. Terapeutul trebuie sa accentueze rolul temelor pentru
acasa, subliniind faptul ca partea cea mai importanta a terapiei are loc in viata de zi cu zi, pacientul trebuind
sa puna in aplicare ce a invatat in cursul sedintei de psihoterapie .
Pacientul este solicitat sa coopereze activ la procesul psihoterapiei prin furnizarea de informatii pentru
terapeut, prin transmiterea de info rmatii inverse (feed -back) asupra eficientei tehnicilor aplicate si prin
intermediul unor sugestii date terapeutului cu privire la noile strategii ce ar trebui puse in functiune .
Pacientul este informat si cu privire la structura tratamentului: numar de sedinte, durata sedintelor, locul
de desfasurare al acestora etc . De asemenea, pacientul este interogat cu privire la simptomele sale, factorii ce
tin de relatiile interpersonale, cat si despre comportamentul manifest.

164 Interviul preliminar are o insemnatate mare in cadrul demersului psihoterapeutic pentru ca adesea
pacientul se prezinta cu un amalgam nediferentiat de probleme, iar terapeutul este cel care il ajuta sa le
ordoneze, astfel incat dificultatile sunt reduse la dimensiuni rezonabile si in felul acesta pacientul incepe sa
creada ca schimbarea e posibila.
De pilda, daca un pacient se poate adresa terapeutului pentru o serie de probleme cum ar fi: dispozitie
proasta, stari de plans, pierderea interesului si bucuriei de viata, fatigab ilitate, tulburari de somn, scaderea
autostimei, lipsa sperantei pentru viitor etc., terapeutul ii explica faptul ca este vorba de o unica problema –
depresia – pentru care sunt modalitati de terapie clar definite.
Poate apare si situatia inversa ca nd pacientul crede in mod gresit ca este vorba de o singura problema, ca
de pilda, lipsa autocontrolului, cand, de fapt, este vorba de mai multe probleme, cum ar fi: mancat
compulsiv, abuz de alcool, dispozitie proasta, datorii si relatii interpersonale pr oaste – toate acestea
necesitand strategii separate de abordare.
Psihoterapeutul stabileste scopuri rezonabile ale terapiei . De pilda, pentru un agorafobic este utopic
obiectivul ca nu va mai trai niciodata o stare afectiva negativa, in schimb faptu l ca poate merge singur in
oras, fiira probleme, reprezinta un obiectiv rezonabil. Terapeutul trebuie sa manifeste 0 atitudine simpatetica
fata de pacient, fara a -l judeca sau moraliza si acest lucru este important mai ales in cazul pacientilor care se
simt stanjeniti, au sentimente de culpabilitate sau se simt fara speranta.
O problema importanta a interviului preliminar o reprezinta abordarea urgentelor. De pilda, daca
pacientul are idei suicidare, acestea trebuie abordate in mod prioritar.
Functia principala a evoluarii in cadrul acestui demers psihoterapeutic o reprezinta formularea si acordul
dintre pacient si psihoterapeut cu privire la planul de tratament.
Modaltati prin care se realizeaza evaluarea pacientului :
1. Interviu eu privire la comportamentul pacientului ;
2. Auto -monitorizarea ;
3. Auto -evaluarea prin intermediul :
• chestionarelor;
• scalelor de evaluare;
• obtinerea unor informatii de la alte persoane;
• intervievarea unor persoane eu rol "cheie" in viata subiectului.
4. Obser varea directa a comportamentului subieetului in situatia c1inica :
• jocuri de rol;
• teste comportamentale;
• analiza activitatii pacientului;
• inregistrari psihofiziologice.
Cand se realizeaza evaluarea subiectului este necesar sa se ia in consid eratie patru categorii de
raspunsuri: comportamentale, fiziologiee, cognitive si emotionale. De pilda, un pacient poate sa renunte la
comportamentul patologic dar el poate continua sa se simta deprimat sau sa aiba anumite manifestari
fiziologice intr -o situatie anxiogena.
Evaluarile si masurarea modificarilor in cele patru domenii mentionare are o serie de avantaje :
• faciliteaza cunoasterea precisa a frecventei si intensitatii comportamentului problematic;
• ii permite terapeutuluii sa realizeze mo dificari in ceea ce priveste strategia terapeutica;
• evaluarile au un rol psihoterapeutic prin ele insele pentru ca ofera pacientului informatii exacte cu privire
la progresele obtinute.
In baza autoevaluărilor, pacienții pot să observe în ce măsură au progresat sau care sunt perioadele în care
starea psihică se înrăutățește (de ex la unele paciente perioadele premenstruale).
In cadrul interviului preliminar pacientul este invitat ca timp de 15 -20 de minute sa -si expuna Iiber
problemele, terapeutul faca ndu-l pe acesta sa simta atitudinea lui simpatetica si interesul fata de problema –
simptom.
Interviul specific psihoterapiei cognitive -comportamentale urmareste sa clarifice urmatoarele aspecte:
 Descrierea problemei în termenii psihoterapiei comportamental e urmareste aspecte : comportamentale,
cognitive, afective ,fiziologice
Prin intrebari precum: Ce anume ? Când? Unde? Cât de des ? Cu cine ? Cât de perturbator?

165  Variabile ce țin de context . Situaționale, comportamentale, cognitive, affective ,interpersona l
,fiziologice
 Factori ce contribuie la menținerea simptomului. Situaționali, comportamentali, cognitive, afectivi,
interpersonali, fiziologici
 Comportament de evitare.
 Resurse adaptative de a face față situației.
 Istoria psihiatrică a pacientului : ce tratament a urmat (medicație); cum a reacționat la acesta ?
 Opiniile și credințele pacientului cu privire la problema sa.
 Implicare (dorința de a se vindeca ).
 Dispoziție afectivă.
 Atitudini.
 Aspecte psihosociale. – situație familial aspect psihosex uale, adaptare la mediu, ocupație, relații
sociale, interese / hobby -uri
In urma interviului se poate trece la formularea preliminară a unor ipoteze terapeutice .

Tratamentul prin intremediul psihoterapiei cognitiv -comportamentale a atacurilor de pani ca si a anxietatii
generalizate (dupa Hawton, Salkovskis, Kirk.si Clark, 1989).
Anxietatea este definita ca fiind o teama nespecifica, fara legatura cu situatiile externe si care nu este
asociata cu comportamentul de evitare sistematica a anumitor stim uli, cum se intampla in cazul fobiilor .
In limba engleza avem un termen ,, free flooting anxity‘‘sau teama care pluteste in aer.
Cu toate acestea, interviurile realizate asupra unor pacienti suferind de anxietate au condus la concluzia ca
nu este vorba chiar de o teama fara obiect pentru ca respectivii pacienti percep mediul inconjurator ca fiind
amenintator si anxiogen. Astfel anxietatea respectivilor pacienti devine un raspuns logic la o interpretare
eronata a realitatii.
Aceasta observatie sta la baza abordarii psihoterapeutice cognitiv -comportamentaliste prin intermediul
careia pacientii sunt ajutati sa descopere, sa evalueze si sa modifice modul lor nerealist de apreciere a unor
pericole potentiale.
Cercetarile recente au evidentiat p rezenta a doua tipuri de manifestare a anxietatii (Barlow, Blanchard,
Vermilyea, Vermilyea Di Nardo, 1986; Clark s.a., 1988);
a) Atacurile de panica , care apar brusc, neasteptat, indiferent de situatie. Acestea constau in trairea unui
sentiment puternic d e pericol iminent, sentiment insotit de o serie de manifestari psihofiziologice mare de
amploare; senzatie de lesin, tremuraturi, trairea sentimentului de irealitate.
Caracterul brusc si neasteptat al manifestarilor respective ii sugereaza pacientului ideea ca ar putea fi
victima unei boli somatice sau psihice grave; infarct, pierderea controlului, instalarea unei stari psihotice (de
nebunie).
In absenta atacurilor de panica pacientii sunt calmi si linistiti, cu toate ca multi dintre ei traiesc o anumita
stare de anxietate anticipatorie cu privire la un posibil atac in viitor.
b) A doua forma sub care se manifesta tulburarea anxioasa o rep rezinta evaluarea nerealista si anxioasa a
unor evenimente existentiale . Si in acest caz anxietatea poate fi insotita de o serie de simptome somatice ca
de pilda: supraincordare musculara , tremuraturi , neliniste , fatigabilitate , tulburari respiratorii , palpitatii ,
transpiratii excesive , uscaciune a gurii , ameteli , senzatie de greata , diaree , mictiuni frecvente , dificultati de
concentrare a atentiei , senzatie de nod in gat , insomnie , irascibilitate etc.
Cele doua tipuri de anxietate sunt clasificate in D.S.M. III R (1987) sub denumirea de :
• tulburare de tip panica
• tulburare caracterizata prin anxietate generalizata .
Trebuie mentionat faptul ca un numar mare de pacienti sufera de ambele tipuri de anxietate. Lader si
Marks (1971) afirma ca tulbur arile anxioase sunt prezente la aproximativ 8% din pacientii ambulatori care
se adreseaza cabinetelor de psihiatrie si psihoterapie.
Tulburarile fobice afecteaza un numar mult mai redus de pacienti (3%).
Atacurile de panicii debuteaza, de regul a, brusc, aproximativ intre 20 si 30 de ani (Rapel, 1985).
Anxietatea generalizata poate avea si ea debut brusc dar cel mai adesea acesta are un caracter insidios.

166 In ambele tipuri de tulburari evenimentele stresante ale existentei joaca un rol impor tant. Multi pacienti
cu tulburari anxioase nu realizeaza de la inceput ca problema lor are la baza anxietatea. De regula, ei se
adreseaza la inceput medicului specialist in medicina generala, pentru acuze somatoforme. Cand in cele din
urma acesti pacienti ajung la psihiatrie, ei mai pastreaza adesea unele dubii cu privire la natura
simptomatologiei lor.
Ideea centrala a abordarii cognitive a tulburarilor emotionale consta in aceea ca nu evenimentul in sine ci
expectatiile individului in legatura cu ace sta sunt generatoare de simptome. In cazul anxietatii, de regula,
subiectul supraevalueaza semnificatia pericolului intr -o conjunctura data .
In cadrul modelelor cognitive ale tulburarii emotionale sunt luate in consideratie doua nivele diferite ale
gandirii negative:
a) Gandurile negative (si imaginile negative) ce apar in mod automat atunci cand subiectul traieste starea de
anxietate (de exemplu, un individ anxios in legatura cu impresia pe care o face in societate, poate dezvolta
urmatoarele ganduri care se declanseaza in mod automat: "ei cred ca tot ceea ce spun eu este plictisitor si
neinteresant".).
b) Afirmatiile si regulile cu caracter disfunctional care reprezinta seturi de atitudini si credinte pe care le
impartasesc indivizii in legatura cu e i insisi si cu lumea inconjuratoare si care ii determina sa interpreteze
diverse situatii intr -un mod negativ . Un exemplu de astfel de regula cu caracter disfunctional ar fi: "daca nu
ma agreeaza toata lumea, inseamna ca sunt lipsit de valoare". Un individ care se bazeaza pe o astfel de
afirmatie poate interpreta tacerea celor dinjur ca pe un indiciu ca ceea ce spune el este perceput de ceilalti ca
fiind neinteresant.
Afirmatiile cu caracter disfunctional s -au format in urma unor experiente invatate in copilarie si ele pot
ramane in stare latenta pana cand pot fi activate de anumite evenimente exteme : De pilda, o tanara al carui
tata a decedat brusc si neasteptat la varsta de 40 de ani in urma unor simptome somatice neobisnuite si
eronat diagnosticate, p oate dezvolta convingerea ca orice simptom somatic aparut brusc poate duce la
moarte. Aceasta convingere are o influenta neglijabila in viata ei pana cand ea insasi traieste stari de
ameteala si lesin datorita unor probleme hormonale. Aceste stari pot sa -i activeze convingerile mai vechi,
facand -o sa fie excesiv de preocupata de starea ei de sanatate, ea interpretand diversele senzatii corporale
intr-o maniera catastrofica.
In cele ce urmeaza prezentam cateva modele de gandire negativa, generatoare de anxietate; "Daca o
persoana ma critica, inseamna ca nu tine la mine". "Eu nu am nici o valoare daca ceilalti nu ma iubesc". ;'In
viata sunt doar invingatori si invinsi". "Daca fac o greseala sunt pierdut". "Nu pot face fata situatiei X".
"Succesul celorla lti inseamna esecul meu". "Daca un lucru nu este perfect, nu e bun de nimic". "Eu sunt
responsabil de ceea ce vor face copiii mei in viata". "Daca ma voi apropia prea mult de cineva, acea
persoana va pune stapanire pe mine" etc .
Clark (1986; 1988) afirma faptul ca oamenii traiesc atacuri de panica pentru ca ei manifesta tendinta de a
interpreta o serie de simptome corporale intr -un mod catastrofic. Tahicardia, ametelile sau jena in respiratie
pot fi interpretate ca fiind semnele unei boli psihice sa u organice grave.
De exemplu, aparitia unei dificultati in respiratie este preceputa ca un indiciu ca respiratia se va opri si va
surveni moartea. Odata ce subiectul a dezvoltat tendinta de a catastrofiza diversele senzatii corporale, exista
doua pro cese care contribuie la mentinerea tulburarii panice :
1. Din cauza faptului ca se tem de anumite senzatii corporale, pacientii devin hipervigilenti si in mod
frecvent isi exploreaza starile proprii, ceea ce ii face sa remarce senzatii pe care majorit atea oamenilor nici
nu le observa . Aceste senzatii sunt, la randul lor, interpretate ca semne ale unei boli grave.
2. Anumite comportamente de tip evitant nu fac decat sa intareasca interpretarile negative ale pacientilor .
Astfel, de pilda, un pacient care crede ca sufera de tulburari cardiace evita sa faca exercitii fizice sau sa faca
dragoste.
Evitarea intareste convingerea patologica pentru ca el considera reducerea simptomelor ca pe un efect al
evitarii anumitor activitati. Evaluarea trebuie sa ia in consideratie urmatoarele aspecte :
 Descrierea sumara a problemei :
1) Descrierea in detaliu a situatiei cand a aparut problema :
a) situatia;
b) reactiile corporale;

167 c) gandurile care au aparut;
d) comportamentul.
2) Lista cu situatiile problematice posibile .
3) Comportament de evitare ; situatii si activitati.
4) Factori modelatori : factori care fac ca situatia sa fie mai rea sau mai buna.
5) Atitudinea si comportamentul celorlalti .
6) Credintele pacientului cu privire la cauzele probl emei .
7) Experimentari in sfera comportamentului .
8) Efecte .
-Medicatie (prescrisa sau autoadministrata)
-Psihoterapie urmata (modalitati; ce efecte a avut)
-Resurse adaptative personale,
-Situatie sociala si financiara.
Indicatii nosografice
Psihoterapia cognitiv -comportamentala este potrivita pentru majoritatea pacientilor cu tulburari anxioase.
Pentru pacientii cu probleme somatice reale trebuie facute unele modificari in cadrul tehnicilor indicate. De
pilda, metoda hiperventilatiei este contraindicata la pacienti cu tulburari cardiace, emfizem pulmonar,
epilepsie, astm bronsic sau in caz de sarcina.
Cand stare a anxioasa este secundara unei boli psihice majore, este necesar tratamentul psihiatric al
respectivei afectiuni.
In acela si timp, pacientii toxicomani au nevoie de o perioada de dezintoxicare inainte de a trece la o
abordare cognitiv -comportamentala.
Psihoterapia cognitiv -comportamentala are drept obiectiv reducerea anxietatii prin intermediul invatarii
pacientilor sa id entifice, sa evalueze, sa controleze si sa modifice gandurile negative legate de pericole
potentiale cat si comportamentele asociate cu acestea .
Durata psihoterapiei este de 5 pana la 20 de sedinte . Aceste sedinte sunt foarte bine structurate, terapeut ul
si pacientul stabilind de comun acord ce anume se va lucra in cursul unei sedinte.

Tehnicile specifice psihoterapiei cognitiv -comportamentale
 Identificarea gandurilor negative
Se realizeaza prin intermediul urmatoarelor strategii :
1) Discutarea unei e xperiente emotionale recente .
Pacientilor li se cere sa -si reaminteasca un eveniment sau la o situatie care a fosta asociat cu o anxietate
putemica. Evenimentul este descris in detaliu si terapeutul intervine cu intrebari de tipul : "Ce ganduri ti -au
venit in minte atunci? ". "Ti-a aparut vreo imagine? ". "Cand ti -a fost cel mai tare teama, care era lucrul eel
mai ingrozitor care credeai ca s -ar putea intimpla ?"
Terapeutul trebuie să -1 ajute pe pacient să sesizeze legătura dintre senzațiile corporale și inte rpretările pe
care le acordă acestora; acest obiectiv se poate realiza prin intermediul unor liste
2) Utilizarea tehnicii imaginatiei dirijate sau a jocului dramatic pentru a retrai o experienta emotionala . Cand
intrebarile directe nu reusesc sa -l determin e pe pacient sa evoce gandurile negative ce se declanseaza
spontan, este util sa se ceara pacientului sa retraiasca evenimentul respectiv pe plan imaginativ sau prin
intermediul unui joc dramatic cand este vorba de o situatie interactionala (relationarea c u o persoana).
3) Utilizarea modificarilor de dispozitie in cursul unei sedinte de psihoterapie. Fluctuatiile de dispozitie din
cursul unei sedinte de psihoterapie pot fi surse utile pentru declansarea automata a gandurilor. Terapeutul,
observand modifica rea de dispozitie poate, intreba pacientul: "Ce ti -a trecut prin minte acum?".
4) Determinarea semnificatiei unui eveniment . Uneori declansarea automata a patternurilor de gandire
negativa nu se realizeaza. In astfel de situatii terapeutul trebuie sa caut e sa discearna, prin intermediul unor
intrebari specifice, care este semnificatia evenimentului respectiv pentru pacient. De exemplu: "Nu esti
foarte sigur in legatura cu ce anume ti -a trecut prin cap cand te -ai simtit speriat in situatia X. Incercand sa
privesti in urma, ce crezi ca a insemnat situatia respectiva pentru tine?".

168  Modificarea gandurilor negative si a comportamentelor aferente
1) Rationalizarea
Terapeutul trebuie sa -i explice pacientului ratiunile tratamentului prin demonstrarea relatiei dintre gandire,
sentiment si comportament . Astfel, de pilda, Beck (1979) dadea urmatorul exemplu: daca un subiect aude in
toiul noptii un zgomot in camera alaturata el isi poate spune in minte ca a intrat un hot. Atunci apare o stare
de teama si comportame ntul se desfasoara in consecinta; subiectul se va ascunde sau va telefona la politie.
Daca, dimpotriva, subiectul isi spune ca a lasat geamul deschis, sentimentele de teama nu vor apare, ci el se
va scula si va inchide geamul.
2) Furnizarea unor informatii eu privire la meeanismele anxietatii
Este necesara descrierea in detaliu a simptomelor legate de anxietate, evolutia lor probabila, cat si faptul ca
trairea anxietatii nu inseamna ca subiectul are o boala psihica grava. In acelasi timp trebuie explicat ca
simptomele produse de anxietate nu sunt periculoase (de exemplu accelerarea batailor inimii nu reprezinta
un semn ca se va produce un atac de cord). Trebuie explicat pacientilor si faptul ca unele simptome ca
insomnia, dificultatea de a lua decizii, fa tigabilitatea si chiar vederea ca prin ceata sunt manifestari ale
anxietatii.
3) Distragerea
Este utilizata ca strategie pentru a exercita un control direct si imediat asupra simptomului. Astfel de
metode pot fi:
– concentrarea asupra continutului un ei conversatii si nu asupra starii proprii;
– daca subiectul manifesta anxietate in timpul sedintei de psihoterapie, terapeutul ii poate cere sa descrie
mobilierul din cabinet.
4) Programarea a ctivitatilor
In cadrul acestora se cere pacientilor sa notez e, ora de ora, activitatile pe care le desfasoara, evaluandu -le
dupa o scala de la 0 la 100 sub aspectul unor stari afective cum ar fi: anxietatea, oboseala, placerea sau
gradul de control asupra situatiei.
Pentru indivizii care se simt presati de ti mp este indicata o planificare riguroasa a activitatilor astfel incat
acestia sa nu aiba tentatia sa faca mai multe lucrari de -odata, fapt ce le sporeste tensiunea si supraincordarea.
Multi subiecti anxiosi renunta la activitati de loisir deoarece traiesc permanent ideea ca nu si -au indeplinit
toate datoriile. De pilda, o femeie casnica se trezea la 5,30 dar ramanea in pat pana la ora 8, cand rumina
toate activitatile pe eare le -ar putea face gresit sau nu le -ar putea duce la bun sfarsit, fapt ce -i sporea gradul
de anxietate. in aeeasta situatie terapeutul i -a recomandat sa se scoale din pat imediat ce s -a trezit si sa faca
jogging.
Principiile planifidirii timpului
1. Revizuieste -ti obiectivele .
2. Realizeaza o lista a lucrurilor pe care trebuie sa Ie realizezi si alta a celor pe care vrei sa le faci cu
estimarea timpului necesar .
3. Daca sarcinile si activitatile iti solicita mai mult timp decat ai la dispozitie, stabileste prioritatile :
• ce trebuie facut neaparat astazi;
• ce poate fi amanat si pentru cat timp;
• ce doresc sa fac astazi;
• pot trasa sarcina aceasta altcuiva si daca da, cui anume;
• ce se intampla daca nu fac actiunea X; daca nu se intampla nimic pot s -o omit.
4. Stabileste o ordine a efectuarii sarcinilor si activitatilor p e care le ai de indeplinit ; alege sec venta care iti
convine mai mult.
5. Cauta sa faci un singur lucru odata si sa termini ce ai inceput .
6. Nu te repezi la o noua activitate imediat ce ai terminat -o pe cea veche, ci ia o pauza ; planifica -ti mici
pauze pen tru relaxare.
7. Revizuieste -ti inca o data prioritatile lajumatatea zilei .
8. Analizeaza amanarile si tendinta de a taragana lucrurile ; ai amanat ceva pentru ca ti -ai fixat obiective prea
inalte? ai fost nerealist in a aprecia ceea ce poti face cu adevarat? Acum poti realiza acel lucru?
9. La sfarsitul zilei reaminteste -ti ce ai realizat si acorda -ti credit .

169 5) Verificarea veridicitatii gandurilor negative automate
Terapeutul utilizeaza o serie de intrebari pentru a -l ajuta pe pacient sa evaluez e gandurile negative si sa le
substituie eu ganduri mai realiste.
In cadrul sedintei de psihoterapie, pacientul si terapeutul colaboreaza pentru a gasi solutii rationale pentru
a inlocui gandurile negative automate .
Intre sedinte pacientii cauta sa puna in practica abilitatile de a se intreba pe care le -au invatat impreuna cu
terapeutul. Pentru ca acest lucm sa se realizeze mai usor este indicata notarea zilnica a gandurilor negative
producatoare de disfunctii.
Iata cateva tipuri de intrebari c are au menirea sa verifice realitatea gandurilor negative, disfunctionale ;
a) Ce dovada am ca acest gand este adevarat? Nu exista si un alt mod de a privi aceasta situatie? Nu cumva
exista si o alta explicatie ca alternativa a gandului negativ?
b) Cum ar gandi o alta persoana cu privire la situatie?
c) Nu cumva aprecierile tale se bazeaza mai mult pe ceea ce ai simtit decat pe evaluarea modului in care te –
ai comportat? O eroare frecventa a pacientilor cu anxietate generalizata consta in aceea ca ei cred c a nu pot
face fata situatiei pentru ca sunt anxiosi. Cand sunt intrebati cum s -au comportat de fapt, ei constata cu
surpriza faptul ca modul lor de comportare a fost adecvat si deci au facut fata cu bine situatiei.
d) Ai tendinta sa -ti fixezi obiective ne realiste de atins? Multi pacienti isi fixeaza niste obiective imposibil de
atins si devin anxiosi in momentul in care isi dau seama ca nu le pot atinge. Aceste obiective suna in felul
urmator: "Tot ceea ce fac trebuie sa fie perfect". "Trebuie sa fiu calm in orice situatie".
e) Ai tendinta de a omite fapte importante si de a acorda atentie unora lipsite de importanta?
De exemplu, multe persoane par sa uite succesele trecute atunci cand sunt confruntate cu o sarcina dificila
sau cand au comis o gresea la. In aceeasi categorie poate fi inclusa si afirmatia "Pentru ca un prieten de
aceeasi varsta a murit de atac de cord, e limpede ca voi face si eu un atac de cord".
f) Gandesti adesea in termenii totul sau nimic? Persoanele anxioase au tendinta de a se a utoevalua in culori
extreme; alb -negru (ex.: daca ceilalti nu -si manifesta dragostea fata de el inseamna ca nu -l plac).
In aceste cazuri este indicat ca pacientul sa fie instruit sa plaseze toate cunostintele sale pe o scala care
are la un capat; ma u rasc din tot sufletul, in mijloc – nici nu ma urasc, nici nu ma iubesc si la celalalt capat –
iubire putemica. Cu cat se obisnuiesc mai mult cu acest exercitiu, cu atat ei realizeaza ca cei cunoscuti nu se
plaseaza la extreme ci tind sa acopere toata scala .
g) Nu ai cumva tendinta de a supraestima propria responsabilitate in legatura cu modul in care se destasoara
lucrurile?
h) Ce va fi daca evenimentul neplacut se va intampla cu adevarat? Va fi oare chiar atat de rau?
Datorita tendintei de evitare cognitiva, pacientii anxiosi nici nu s -au gandit in detaliu cat de rau va fi daca
s-ar petrece situatia de care se tem. De regula, evenimentul real este mai putin dezastruos decat cel anticipat.
De pilda, un student se poate teme ca va cadea la un exa men, fara a se gandi ca in fond il poate trece in
sesiunea urmatoare.
i) Cum vor arata lucrurile peste un anumit timp?
Aceasta intrebare este utila mai ales cand avem de -a face cu o pierdere anticipata pentru ca adesea atunci
cand se gandeste la o p osibila pierdere sau la ruperea unei relatii, subiectul are in vedere impactul imediat al
pierderii. Astfel, despartirea de prieten/prietena il poate face sa sufere cateva luni, intensitatea suferintei
reducandu -se odata cu trecerea timpului si odata ce ap ar contacte"cu alte persoane.
Constientizarea proiectiei posibile in timp poate fi utila nu doar cand o pierdere anticipata este probabila,
ci si atunci cand gandurile in legatura cu despartirea genereaza un comportament care face despartirea mai
probabila (de pilda, o femeie care se teme ca va fi paras ita de iubitul ei devine pisaloaga, geloasa, cu
dispozitie proasta, fapt ce va exercita o presiune asupra partenerului si -l va determina sa rupa relatia).
j) Ai tendinta de a supraestima un eveniment?
Subiectii anxiosi au tendinta de a supraestima un eveniment anxiogen. In acest caz sunt utile discutii cu
privire la probabilitatea obiectiva a producerii evenimentului. Cu toate acestea, unii pacienti ram an anxiosi
chiar cand constientizeaza faptul ca pr obabilitatea obiectiva a producerii evenimentului negativ este mica si
aceasta se produce datorita supraestimarii consecintelor evenimentului. Metoda de abordare terapeutica
pentru astfel de pacienti consta in decatastrofizarea evenimentului, demonstrandu -i pacientului ca va face
fata cu bine respectivei situatii.

170 k) Nu cumva subapreciati propriile posibilitati de a face fata situatiei?
Subiectii anxiosi traiesc cu impresia ca nu au abilitati suficiente de a se descurca in astfel de situatii
anxiogene. Din acest motiv, terapeutul trebuie sa treaca in revista situatii din trecut cand pacientul s -a
descurcat bine in situatii similare, a precierile pozitive ale celorlalti cu privire la modul in care au facut fata
emenimentelor si sa realizeze impreuna cu pacientul o repetitie in legatura cu modul de a aborda
evenimentele anxiogene. Este util ca pe langa intrebari sa se utilizeze si tehnica imaginatiei dirijate, prin care
se modifica imaginile negative.
De exemplu, o pacienta era asaltata de imagini legate de faptul ca va lesina in public. Discutiile au ajutat –
o sa inteleaga faptul ca cel mult isi va pierde cunostinta pentru cateva secun de si apoi isi va reveni si se va
comporta normal. Vizualizarea modului in care isi revine si se comporta normal au ajutat -o sa-si reduca
anxietatea.
6) Experimentarea in sfera comportamentului
Terapeutul cere pacientului sa verifice in viata reala daca ga ndurile negative sunt adevarate.
a) Experimentarea in cazul pacientilor cu anxietate generalizata . Un om de afaceri se simtea foarte speriat
cand trebuia sa vorbeasca in public. El credea ca subalternii sai vor observa anxietatea sa si vor inceta sa -i
acorde respectul cuvenit. Fiind evidenta pentru altii, el a afirmat ca e convins ca daca el se simte anxios
ceilalti trebuie sa -si dea seama de asta. Ca test, terapeutul i -a cerut sa tina un mic discurs in timp ce va fi
inregistrat pe video. In timp ce vorbea el s-a simtit anxios, dar spre surprinderea sa, revazand caseta, nu a
observat nici un semn vizibil de anxietate. Aceasta a redus convingerea sa cu privire la faptul ca ceilalti ar
observa cat de anxios este. (La inceput estima ca ceilalti ii observau tea ma cu un procent de 65, iar in urma
experimentului aprecierea lui s -a redus pana la 30%).
b) Experimentarea (testarea) in sfera comportamentului cu subiecti suferind de atacuri de panica .
Scopul principal al abordarii terapeutice este modificarea in terpretarii catastrofizante pe care o au
pacientii in legatura cu senzatiile lor corporale, pe care le traiesc in cursul atacului de panica. In aceste
cazuri se propun pacientilor experimente de hiperventilatie prin intermediul carora se pot reproduce volu ntar
simptomele corporale ale starii de panica. (Li se cere sa inspire rapid pe nas si pe gura, timp de doua minute,
golind cat mai mult plamanii la expiratie si nu li se spune precis ce senzatii vor trai. Apoi pacientii sunt
invitati sa aprecieze daca nu cumva senzatiile traite dupa exercitiu seamana cu cele din cursul atacului de
panica. Se analizeaza apoi eventualele asemanari si deosebiri dintre cele doua categorii de senzatii. De pilda,
daca pacientii spun ca senzatiile fizice sunt asemanatoare dar lip se~te anxietatea, pacientul este intrebat cum
s-ar simti da ca astfel de senzatii ar aparea brusc si neasteptat, atunci cand el nu s -ar gasi in clinica. In cele
mai multe cazuri pacientii recunosc ca le -ar interpreta in mod catastrofic – "voi face un atac d e cord".)
Pornindu -se de la aceste discutii se trece la invatarea pacientului sa realizeze o tehnica de respiratie
controlata, care contribuie la reducerea simptomelor fiziologice de panica. Clark, Salkovskis si Chalkley
(1985) au gasit ca invatarea c ontrolului respiratiei este foarte eficienta cu ajutorul unei benzi de magnetofon,
unde o voce calma pronunta "inspira" timp de doua secunde si "expira" pentru un interval egal de timp
(ritmul respirator este variabil si se alege in functie de subiect), pr elungindu -se treptat durata inspirului si
expirului.
Apoi pacientul este instruit sa utilizeze respiratia controlata atunci cand presirnte instalarea unui atac de
panica (de pilda, expiratie prelungita).
In cadrul unui alt experiment, unei pac iente care crede ca este grav bolnava de inima pentru ca isi simtea
mai frecvent decat altii bataile inimii, terapeutul ii explica faptul ca acest fenomen reprezinta doar efectul
concentrarii atentiei asupra unor functii ale organismului. Deoarece ea s -a aratat sceptica, terapeutul i -a cerut
sa se concentreze asupra inimii in timpul sedintei timp de 5 minute. Pacienta a constat cu surpriza ca simpla
concentrare asupra cordului o facea sa simta pulsul in zona fruntii, la gat, in piept si chiar in degete. Apo i i s-
a cerut sa descrie mobilierul din cabinet tot timp de 5 minute, timp in care ea nu a mai fost constienta de
bataile inimii sale.
Un alt tip de experiment consta in demonstrarea rolului gandurilor in declansarea unor atacuri de panica
si aceasta se realizeaza prin producerea unui atac de panid prin simpla manipulare verbala. Se poate face:
• prin solicitarea pacientului sa citeasca cu voce tare o serie de cuvinte care desemneaza posibile catastrofe
sau senzatii corporale (sufocare, palpitatii, m oarte etc.);

171 • prin tehnica imaginatiei dirijate in cadrul careia ii se cere sa -si imagineze in detaliu ca au un atac de
panica, sa descrie senzatiile traite si consecintele de care se tem. Daca experimentul reuseste, terapeutul ii
demonstreaza pacientulu i rolul montajului cognitiv in declansarea starii de panica.

Terapia comportamentelor de evitare
Desi anxiosii nu au comportamente sistematice de evitare ca cei fobici, unii dintre ei evita totusi unele
activitati sau situati i (Butler 1987 a).
• In pr imul rand aproximativ 40% din pacientii cu anxietate generalizata evita situatiile care presupun
evaluarea sociala (a vorbi In public, a manca la restaurant), iar aproximativ 20% dintre ei evita si situatiile
pe care Ie evita agorafobicii (a calatori cu mi jloace de transport In comun, a face cumparaturi, a se afla in
aglomeratie).
• In al doilea rand ei evita unele activitati care produc senzatii care evoca teama (ca de pilda, exercitiile
fizice).
• In al treilea rand utilizeaza strategii de evitare cand se instaleaza simptomele (ex.: se sprijina de obiecte
solide cand apare senzatia de lesin).
Toate cele trei modalitati de evitare tind sa mentina gandurile negative ale pacientilor. Din acest motiv este
bine ca terapeutul sa incurajeze pe pacienti sa intre in situatii sau sa se angajeze in activitatile pe care au
tendinta sa Ie evite pentru a verifica daca lucrurile de care se tern se vor produce intradevar.
Pacientii sunt incurajati sa se expuna gradat la situatiile sau activitatile anxiogene. Mai mu lt chiar, ei sunt
solicitati sa anticipeze ce se va intampla in timpul exercitiului de expunere si apoi sa evalueze daca ceea ce
se petrece cu adevarat este mai rau sau mai putin rau decat au anticipat (apreciaza pe scale nivelul de
anxietate).
In plu s este important sa se modifice si acele modele de comportament pe care pacientii s -au obisnuit sa
Ie puna in actiune odata ce simptomele se declanseaza .
De piIda, un pacient cu atacuri de panica se temea ca isi va pierde mintile In timpul respectiv ului atac.
Intrebat ce il impiedica totusi sa , nu si Ie piarda, el a raspuns ca incerca sa -si controleze gandurile si ca asta
il salva.
Pentru a -i demonstra faptul ca este vorba de o convingere eronata, terapeutul l -a determinat sa reproduca
in plan imaginativ simptomele si apoi sa nu -si controleze gandurile. Drept urmare el a constatat ca atacul de
partica nu duce la nebunie.
Un pacient care se temea sa nu -i tremure mainile in public verifica mereu acest lucru cu palmele intinse
si degetele depa rtate. Terapeutul i -a demonstrat ca o astfel de pozitie favorizeaza tremuratul mainilor chiar si
la persoane care nu se tern de asa ceva.

Invatarea unor noi modele de comportament si a unor deprinderi de a face fata situatiilor
Pentru multi pacienti, situatiile sociale sunt dificile pentru ca ei nu au deprinderi de conversatie sau
comportament social. In astfel de cazuri este necesara o antrenare a abilitatilor sociale . Odata problema
identificata, respectivele comportamente sunt modelate de catre tera peut in cursul sedintei si apoi practicate
sub forma de role -playing in timpul psihoterapiei si apoi in situatiile de viata.
Tehnica identificarii supozitiilor negative (disfunctionale). Se poate realiza prin :
a) utilizarea unor jurnale zilnice in care se noteaza aceste supozitii disfunctionale ;
b) identificarea gandului negativ si gasirea convingerii care se ascunde in spatele lui .
Pacientul se intreaba: "Daca gandul ar fi intr -adevar real ce ar insemna asta pentru mine?"
1. Supozitia disfunction ala
Eu nutresc convingerea ca "nu sunt bun de nimic daca nu reusesc. Toate succesele meIe trecute nu
valoreaza doi bani daca nu reusesc din nou. Nimeni nu ma va iubi daca nu voi reusi." .
2. Raspunsul rational si planificarea schimbiirii
Gandul meu este nerational si el a aparut pentru ca parintii nu m -au laudat niciodata pentru succesele
obtinute ci mi -au sugerat mereu ca este un nou obstacol de trecut.
Aceasta idee a mea nu este adevarata si pentru ca in trecut am obtinut realizari pe care nimeni nu mi Ie
poate lua inapoi. Eu sunt acelasi si atunci cand am note slabe la scoala si nimeni din familie nu s -a purtat cu
mine altfel in aceasta situatie. Ei continua sa ma iubeasca.

172 Mai mult, acest gand este perturbator pentru ca ma face sa ma simt tot timpul anxios.
Pentru ca nutresc acest gand de multa vreme, va trebui sa lupt mult cu mine pentru a -I schimba si
aceasta imi va cere ceva timp. Pot sa fac doua lucruri pentru a facilita schimbarea :
a) sa fac o lista cu convingerile mele;
b) sa -mi petrec o parte din timp mcand ceva ce imi face cu adevarat placere, nu sa fac doar acele lucruri care
trebuie indeplinite.
Tehnica este ilustrata si prin intermediul urmatorului exemplu: anxioasa nutrea gandul ca nu va putea
face tot ce si -a propus sa realizeze. Discufia a pus in evidenta faptul ca la baza ei statea afirmafia eronata:
"Trebuie sa realizez totdeauna lucrurile perfect. "
Notand avantajele si dezavantajele acestei convingeri a aparut ca avantajul (uneori se obtine lu cru de
calitate) este depasit de dezavantaj (se produce anxietate care o impiedica sa -si asume riscuri, o facea sa -si
restranga aria de activitafi). Programul terapeutic a constat in a -i propune sa lupte impotriva convingerii
eronate incercand sa faca lucr urile mai pufin perfect in mod deliberat, ceea ce a facut sa gaseasca mai multa
satisfacfie in activitafile cotidiene pentru ca a incetat sa -si evalueze tot timpul performanfele.

Tehnicile de relaxare
Ii ajuta pe pacienti sa -si demonstreze faptul ca tin sub control simptomele lor. Peveler si Johnston (1986) au
demonstrat si faptul ca relaxarea creste gradul de accesibilitate a informatiilor pozitive in memoria
pacientului si faciliteaza gasirea unor alternative la gandurile anxiogene.
Relaxarea se reali zeaza prin :
• realizarea planificata a unor activitati care ii fac pl acere subiectului;
• pauze planificate in cadrul unor programe incarcate;
• practicarea unar tehnici standardizate de relaxare.
Indiferent ce tehnica de relaxare se alege, aceasta trebuie practicata pana cand devine deprindere utilizata
nu doar acasa, in fotoliu, ci si in situatiile de viata.
Majoritatea pacientilor cu anxietate raspund favo rabi1 la relaxare. Exista insa un n umar limitat de
pacien ti care devin anxiosi in timpul practicarii relaxarii (Heide si Borkovec, 1984). Printre acestia se
numara pacientii care se tem de pierderea autocontrolului .
Mai mult, la unii pacienti concentrarea asupra corpului poate evoca p roducerea unor senzatii pe care
acestia Ie interpreteaza eronat ca fiind semne de boala. Aceste reactii negative pot fi reduse daca se explica
pacientilor ca ei pot trai in timpul relaxarii senzatii neobisnuite. De multe ori aceste situatii pot fi exploata te
in cursul psihoterapiei prin procesul de reatribuire de semnificatii (subiectul poate acorda o altii interpretare
senzatiilor corporale).
Relaxarea trebuie prezentata ca o modalitate de reducere a anxietatii si prin aceea ca in cursul ei se poate
realiza expunerea progresiva, in plan imaginativ, la diverse situatii anxiogene (desensibilizarea sistematica) .

Prevenirea recaderilor.
Pentru a creste increderea in sine a pacientului, spre sfarsitul terapiei, cand simptomele au disparut, se
mareste intervalul dintre sedintele de psihoterapie.
Daca terapeutul anticipeaza producerea vreunui eveniment negativ (pierderea serviciului, r uperea unei
legiituri afective), el trebuie sa lucreze cu pacientul strategii de a face fata unor astfel de situatii.
Terapeutii cognitiv -comportamentalisti sunt de parere ca o cauza majora a recaderilor ar fi adunarea unor
argumente insuficiente imp otriva gandurilor negative.
Pentru a antrena aceasta capacitate de a descoperi contrargumente la gandurile negative, in cursul unor
sedinte de rolelaying pacientul furnizeaza argumente impotriva ideilor sale negative, iar terapeutul il
provoaca prin contraargumente. Acest procedeu ii ajuta pe pacienti sa descopere punctele slabe din cadrul
luptei lor cu ideile negative. Cand aceste puncte slabe ale argumentarii sunt identificate, pacientul invata sa
gaseasca argumente mai convingatoare.

173 Holdevici, I. – „Tratat de psihoterapie cognitiv – comportamentală ‖, p. 9 -25.

Abordarea comportamentala in psihoterapie si consilierea psihologica
Terapia comportamentala include o serie de tehnici avand scopul de a -I determina pe oameni sa -si
modifice pomport amentul. Multe dintre tehnicile recente includ si strategii cognitive care au cond us la
aparitia orienterii cognitive -comportamentale in consiliere si psihoterapie.
Orientarea comportamentala s-a structurat in perioada anilor 1950 -1960 ca o reactie la perspectiva
psihanalitica dominanta pana atunci si a aparut aproape simultan in Statele Unite, Marea Britanie si Africa
de Sud (Corey, 2001, p.256). in ciuda opozitiei si criticilor realizate de psihanalisti, noua orientare
terapeutica a fost capabila sa supravietuiasca, demonstrand eficienta metodelor de conditionare in
modificarea comportamentului si constituind o alternativa la terapia traditionala. Incepand din anul 1960,
Albert Bandura a dezvoltat teoria invatarii care combina tehnicile conditionarii clasice si operante cu
invatarea observationala. Dupa aceasta perioada au aparut o serie de scoli terapeutice cognitiv –
comportamentale dintre care mentionam terapia rational -emotiva a lui Elis, terapia cognitiva a lui Beck,
strategiile de inoculare a stres ului si antrenamentului de autoinstruire puse la punct de Meichenbaum.
Incepand cu anii ‘70 terapia comportamentala a devenit o orientare dominanta in psihologie, cu multiple
aplicatii in domeniul educatiei, psihoteratiei, asistentei sociale, dar si in dom eniul industriei si afecerilor .
Desi implica strategii diferite, terapiile comportamentale au cateva caracteristici comune: focalizarea asupra
comportamentului, accentul pus pe tehnicile de invatare si evaluarea riguroasa a rezultatelor (kazdin, 1994).
La ora actuala, in cadrul orientarii comportamentale un loc central il ocupa terapia cognitiv –
comportamentala care pune accent deosebit pe rolul factorilor cognitivi in intelegerea si modificarea
comportamentului subiectilor. Acesti factori, cum ar fi, vorbir ea interioara, sunt considerati mediatori ai
schimbarilor in plan comportamental (Bandura, 1969, 1986, Bech, 1976, Bech si Weishaav, 1995, Fishman
si Franks, 1997, Goldfied si Davidson, 1976, Lazarus , 1989, London, 1986, Mahoney, 1977, 1979, 1991,
Mechenb aum, 1977, 1985).
Principiul de baza al orientarii comportamentale in psihoterapie postuleaza faptul ca fiinta umana
este producatorul si produsul mediului sau inconjurator .
Daca teoreticienii comportamentalisti de orientare radicala excludeau posibilitatea autodeterminarii si
libertatii fiintei umane, orientarea moderna actuala incurajeaza tehnicile care confera clientului autocontrol
si autonomie. Modificarile realizate in plan comportamental contribuie la imbogatirea repertoriului
deprinderilor de a face fata problemelor vietii, rezultatul fiind o multitudine de posibilitati de raspuns intr -o
situatie data. Eliminand comportamentele dezadaptive care limiteaza alegerile, oamenii devin liberi sa
realizeze mai multe optiuni care inainte nu le erau accesibile .
Din punct de vedere filosofic, orientarea comportamentala si cea umanista au aparut diametral opuse
initial, dar lucrarile comportamentalistilor contemorani au con struit nenumarate punti intre cele doua
orientari care, in cele din urma, ar putea fuziona. Orientarea comportamentalista limitata, bazata pe modelul
stimul -reactie, a fost criticata initial de Bandura(1974, 1977, 1986), parintele teoriei invatarii sociale . Acesta
respinge modelul mecanicist si determinist al comportamentului uman datorita faptului ca se bazeaza
exclusiv pe determinari de matura exterioara (din mediu).
Multi autori care au urmat (Kazdin,1994, Mechenbaum, 1977, Thoresen si Coates, 1980, Watson si
Tharp, 1977) au utilizat tehnici comportamentale pentru a atinge obiective umaniste (evolutia fiintei umane).
Thoresen si Coates (1980) identifica trei mai directii care fac posibila convergenta intre orientarea umanista
si cea comportamentalist a in psihoterapie :
1. considerarea terapiei ca fiind un demers orientat spre actiune si nu ca o introspectie, mai curand pasiva,
asupra problemelor care ii framanta pe clienti;
2. preocuparea crescanda a terapeutilor comportamentalisti in legatura cu ma niera in care evenimentele
externe sunt mediate de factori subiectivi, de natura cognitiva sau emotionala;
3. accentul crescut pus asupra responsabilitatii personale in raport cu propriul comportament.
Odata inarmati cu tehnici de autoreglare a comportamen tului, oamenii devin capabili sa -si amelioreze
semnificativ calitatea vietii.

174 Pricipiile si postulatele terapiei comportamentale .
Spiegler si Guevremont (1980) ne prezinta cateva caracteristici ale terapiei comportamentale :
1. Terapia comporta mentala are la baza principii stiintifice derivate din cercetarea experimentala din
domeniul invatarii, principii bazate pe date de observatie si nu pe convingeri personale.
Principii le invatarii se aplica in mod si stematic pentru a -I ajuta pe oameni s a se debaraseze de
comportamentele dazadaptive. Obiectivele tratamentului sunt exprimate in termini concreti si obiectivi care
fac posibila repetarea interventiei terapeutice. In timpul e tapiei sunt evaluate comportamentele problematice,
precum si conditii le care contribuie la mentinerea acestora. Eficienta metodelor de evaluare si interventie
este verificata prin intermediul unor metode de cercetare stiintifica. Conceptele care stau la baza demersului
terapeutic si strategiile de interventie sunt exprimate in mod explicit, testate empiric si revizuite permanent.
2. Terapia comportamentala se ocupa de probleme curente ale clientilor si de factorii care influenteaza in,
prezent fara a pune accent pe perspectiva istorica . Tehnicile comportamentale sunt aplicate pentru a
modifica factorii actuali relevanti care influenteaza comportamentul clientilor.
3.Clientii joaca un rol activ in cursul terapiei, angajandu -se in diverse actiuni menite sa -i ajute sa -si rezolve
si nu doar sa vorbeasca despre acestea . Ei isi monitorizeaza comportamentele atat in timpul, cat si in afara
sedintelor de psihoterapie, invata si exerseaza noi modele de comportament si noi strategii de a face fata
problemelor existentei.,
4.Terapia comportamentala se desfasoara pe cat posibil in mediul natural al clientului. Abordarea terapeutica
are la baza principiile invatarii, clientul insusindu -si deprinderile de autoreglare a comportamentului,
deprinderi care vor fi transferate in viata de zi cu zi. Sarcinile si temele pentru acasa reprezinta un element
important al terapiei comportamentale.
5.Terapia comportamentala pune accent pe tehnicile de autocontrol comportamental . Clientii sunt instruiti sa
initieze, sa realizeze si sa evalueze demersul terapeutic, fii nd responsabili de propria lor schimbare.
6.Tehnicile terapeutice sunt astfel construite, incat sa se potriveasca fiecarui client in parte .
7.Demersul terapeutic presupune un proces de colaborare intre client si terapeut, acesta din urma informand
perman ent clientul cu privire la natura si progresele terapiei.
La aceste caracteristici Corey (2001) mai adauga cateva :
8.Psihoterapia evolueaza de la simplu la complex, de situatii facile la unele dificile si de la unele mai putin
amenintatoare la unele a menintatoare.
9.Demersul terapeutic comportamental este relativ scurt, incluzand mai putine sedinte de psihoterapie si un
interval de timp mai putin extins, comparativ cu alte sisteme terapeutice .
10.Tehnicile terapeutice se combina in anumite pachete de s trategii in vederea cresterii eficientei
psihoterapiei.
Obiectivele terapeutice ocupa un loc central in cadrul psihoterapiei comportamentale . Obiectivul central
consta in a crea noi conditii pentru invatare pornindu -se de la supozitia ca procesul de invatare poate
ameliora comportamentul problematic. Clientul este cel care fixeaza obiectivele specifice terapiei sub
directa indrumare a terapeutului sau consilierului . Evaluari realizate pe parcursul terapiei evidentiaza masura
in care obiectivele au fo st atinse. Subliniem inca o data faptul ca obiectivele terapeutice trebuie sa fie
precise, concrete, clar formulate, masurabile, intelese si acceptate de client . Acestea rezulta in urma unor
negocieri realizate intre clienti si terapeut si sunt exprimate sub forma unor contracte terapeutice care
ghideaza demersul psihoterapeutic.
Cornier si Cornier (1998, pp.228 -231) descriu etapele selectarii si definirii o biectivelor terapeutice :
1. terapeutul ofera clientului motivatia pentru stabilirea unor scopuri, explica necesitatea stabilirii acestora,
precum si rolul lor in cursul terapiei si subliniaza faptul ca pacientul trebuie sa joace un rol activ in cadrul
acestui demers;
2. clientul denumeste modificarile pozitive pe care le asteapta de pe urma terapiei;
3. atentia este focalizata asupra a ceea ce clientul doreste sa realizeze si nu asupra a ceea ce el nu doreste sa
faca;
4. clientu l impreuna cu terapeutul stab ilesc daca aceste obiective apartin cu adevarat clientului si daca au un
caracter realist;
5. se discut a avantajele si dezavantajele ( beneficiile si costurile) demersului de atingere a obiectivelor;

175 6. clientul si terapeutul cad de acord daca vor continua demersul de atingere a obiectivelor stabilite sau le
vor reformula;
7. odata stabilite obiectivele, incepe demersul de definire a acestora.
Vor fi discutate conduitele asociate cu atingerea lor, conditiile necesare pentru schimbarea continutului
obiectivelor intermediare, precum si planurile de actiune menite sa conduca la atingerea obiectivelor.

Rolul terapeutului in in cadrul terapiei comp ortamentale
Terapeutii comportamentalisti utilizeaza tehnici comune altor abordari cum ar fi : reflectia, clarificarea,
rezumarea, intrebarile deschise, dar si unele specifice. Astfel, dupa Spiegler si Guevremont ( 1998),
terapeutul comportamentalist detine urmatoarele atributii :
1. culege in mod sistematic informatii referitoare la antecedentele cu c aracter situational, amploarea si
dimensiunile problemei in plan comportamental, precum si la consecintele acestora;
2. clarifica impreuna cu clientul problemele acestuia;
3. planifica si stabileste comportamentele -tinta;
4. formuleaza impreuna cu clientul obiectiv ele terapiei;
5. identifica acele conditii care mentin problema;
6. implementeaza planul de schimbare;
7. evalueaza succesele demersului terapeutic;
8. conduce viitoarele demersuri de evaluare.
Sa presupunem, de pilda, ca o pacienta se prezinta la psihoterapie pentru agorafobia care o impiedica sa
iasa din casa. Terapeutul va incepe prin a analiza natura anxietatii care o impiedica pe clienta sa paraseasca
locuinta. Acesta o va interoga i n legatura cu modul in care percepe anxietatea, cand a aparut aceasta si ce
anume intreprinde in astfel de situatii. Vor fi obtinute informatii in legatura cu gandurile care ii vin in minte,
trairile afective si consecintele problemei -simptom asupra existe ntei sale. Vor fi stabilite apoi obiectivele
terapiei si vor fi puse in actiune strategiile menite sa reduca anxietatea pana la un nivel controlabil.
Terapeutul impreuna cu clientul vor evalua pe parcursul psihoterapiei masura in care au fost indeplinite
obiectivele terapeutice stabilite.
Un alt rol important al terapeutului comportamentalist consta in modelarea comportamentului . Bandura
(1969, 1986) era de parere ca achizitiile obtinute in urma invatarii directe pot fi atinse si prin intremediul
observarii comportamentului celorlalti. Datorita acestui fapt, clientul va putea sa -si insuseasca noi modele de
comportament prin intremediul imitatiei, terapeutul reprezentand un model de urmat . Deoarece clientii in
investesc pe terapeut cu autoritate, ei i si vor modela atitudinile, convingerile, si valorile imitandu -l pe acesta.
Asa cum am mai subliniat, demersul terapeutic de tip comportamentalist se caracterizeaza, printre altele,
si prin rolul activ jucat atat de terapeut, cat si de client . Terapeutul va fi cel care il va invata pe client noi
modalitati de comportament prin intermediul jocului de rol, modelarii, repetarilor in plan comportamental,
precum si al feedback -urilor cu privire la progresele inregistrate pe parcurs . Clientul va pri mi diverse
sarcini pentru acasa (de pilda monitorizarea comportamentului problematic). Clientul trebuie sa fie puternic
motivat sa coopereze atat in timpul sedintelor de psihoterapie, cat si in afara acestora, pentru ca – in caz
contrar – progresele terapie i sunt limitate. Pacientul este incurajat sa experimenteze noile deprinderi pentru a
face fata problemelor vietii, pentru a -si largi repertoriul de comportamente cu caracter adaptiv si a transfera
cele invatate in viata cotidiana. Terapia este considerata incheiata doar atunci cand noile deprinderi de
autoreglare psihica au fost generalizate si pot fi utilizate de client in afara terapiei.
Este evident faptul ca demersul terapeutic nu se va reduce la un simplu ,,insight‘‘ (iluminare) cu privire
la natura problemelor clientului, ci va presupune implementarea unor noi modele de comportament.
Obiectivele terapiei sunt formulate in termeni concreti si masurabili, fapt ce permite atat clientului, cat si
terpeutului sa evalueze progresele terapiei, ambii p utand constientiza momentul in care terapia poate sa se
incheie.
In cadrul terapiilor de orientare comportamentala nu se pune un accent deosebit asupra relatiei client –
terapeut, ca in cazul terapiilor psihodinamice sau umaniste; factorii cum ar fi cal dura afectiva, empatia,
comunicarea autentica, caracterul permisiv si de acceptare di n cadrul relatiei terapeutice fi ind c onsiderati
factori necesari, dar nu suficienti pentru ca schimbarea sa aiba loc . studiile clinice au evidentiat insa faptul
ca relatia terapeut -client, chiar si in cazul terapiei comportamentale, poate contribui in mod esential la

176 procesul de schimbare (Granvold si Wodanski, 1994). Astfel, o buna relatie terapeutica va oferii sanse
cresterii receptivitatii clientului la demersul terapeut ic. Nu este important numai modul in care clientul
coopereaza la psihoterapie, ci si expectatiile acestuia in legatura cu un final pozitiv, expectatiii care vor
functiona in calitate de autosugestii pozitive. Terapeutul de orientare comportamentala joaca u n rol activ,
obiectiv si suportiv in cadrul demersului terapeutic.

Strategiile si tehnicile specifice psihoterapiei comportamentale .
1. Evaluarea
Evaluarea incepe cu evidentierea problemelor si simptomenlor clientului, a antecedentelor legate de
acestea, precum si a consecintelor lor. Clientul va monitoriza frecventa si intensitatea problemelor -simptom,
aceste monitorizari devenind un instrument al psihoterapiei care permite alcatuirea unor planuri terapeutice
si evaluarea efectelor strategiilor apl icate. Instrumentele de evaluare includ inventarele si scalele de
autoevaluare, precum si tehnicile bazate pe observatia directa .
Unul din punctele forte ale terapiei comportamentale conta in aceea ca evaluarile si autoevaluarile realizate
permanent pe par cursul terapiei permit depistarea rapida a oricarei erori cat de mici aparute in cadrul
demersului terapeutic. Schimbarile in sfera comportamentala nu se produc dupa principiul ,,totul sau
nimic‘‘, ci gradat, in unele sectoare ale vietii, in timp ca altele pot ramane neschimbate .
Tehnicile terapeutice sunt incluse in cadrul unor planuri de tratament si au caracter eclectic. Lazarus
(1989, 1992b, 1996b, 1977a), este de parere ca pot fi utilizate cu succes diverse metode de terapie, indiferent
de fundame ntarea lor teoretica. In viziunea sa, cu cat este mai extinsa aria strategiilor utilizate, cu atat
terapeutul este mai eficient . De asemenea, tehnicile utilizate nu sunt alese la intamplare dintr -un ,,pachet‘‘
de strategii, ci sunt special combinate tinand seama de problematica fiecarui subiect in parte, terapeutul dand
dovada de creativitate in realizarea acestor selectii.
2. Tehnicila de relaxare
Relaxarea a devenit o tehnica larg raspandita si foarte mult apreciata care ii ajuta pe subiecti sa fac a fata
stresului vietii cotidiene. Relaxarea reprezinta o metoda de autoreglare care presupune destindera musculara
si calmarea psihica.
Exista o multitudine de tehnici de relaxare; in Europa, cea mai cunoscuta este metoda antrenamentului
autogen a lui Sch ultz(1930), iar in SUA, tehnica relaxarii progresive, propusa de Jacobson (1938). Dupa
invatarea relaxarii este necesar ca aceasta sa fie practicata zilnic da catre pacienti pentru a obtine rezultatele
scontate.
La ora actuala se utilizeaza tehnici de relaxare eclectice combinate adesea cu alte strategii de tip
comportamental cum ar fi desensibilizarea sistematica, antrenamentul asertiv, programe de ,,self –
management‘‘, relaxare prin intremediul unor dispozitive bazate pe bio -feedback, meditatie sau ima ginatie
dirijata cu autosugestii. Studiile clinice au evidentiat faptul ca hipnoza, considerata de specialisti ca o
relaxare mai profunda, contribuie la obtinerea unor rezultate mai rapide si mai durabile in terapia
comportamentala.
Corey (2001) este de parere ca insusirea unei tehnici simple de relaxare dureaza intre 4 si 8 ore de lucru
sub indrumarea terapeutului. Odata insusita, relaxarea devine o deprindere care, daca este practicata zilnic,
timp de 15 -25 de minute, conduce la o odihna economica, l a reducerea anxietatiisi a efectelor negative ale
stresului, la echilibrarea in plan psihosomatic si la optimizarea performantelor in activitatea profesionala .
Daca la inceput relaxarea a fost utilizata mai ales ca o parte a desensibilizarii sistematice, a licatiile acesteia
s-au extins treptat la terapia tulburarilor anxioase, fobice, cardiovasculare, respiratorii, a migrenelor si
tulburarilor de somn.
3. Desensibilizarea sistematica
Strategia comportamentala elaborata de Joseph Wolpe (1958) cere clientului sa -si imagineze situatii din
ce in ce mai anxiogene. Clientul isi insuseste o tehnica de relaxare si apoi i se cere ca in aceasta stare sa -si
imagineze situatii progresiv -anxiogene. Treptat, acesta devine tot mai putin sensibil la stimulii care ii
produceau inainte anxietate. Tehnica poate fi considerata o metoda de expunere pentru ca subiectilor li se
cere sa se confrunte in plan mintal cu imagini care produc anxietate. In cursul interviului preliminar
terapeutul va culege informatii referitoare la anxietate si la conditiile in care se manifesta aceasta .

177 Etapele desensibilizarii sistematice sunt urmatoarele (Morris, 1986):
– insusirea unei tehnici de relaxare;
– alcatuirea unei ierarhii care sa cuprinda situatii anxiogene, de la cea mai pu tin anxiogena pana la cea mai
anxiogena;
– desensibilizarea propriu -zisa.
Antrenamentul de relaxare se realizeaza prin intermediul unei versiuni modificate a tehnicii lui
Jacobson(1938), descrisa in detaliu de Wolpe (1990). Dupa ce si -a insusit relaxar ea musculara, clientului i se
cere sa -si imagineze scene agreabile ( de plida, ca se afla la munte intins in iarba, urmarind alunecarea
norilorpe un cer albastru, etc.). i se cere apoi sa practice relaxarea si acasa, timp de 30 de minute . Ulterior, se
va lucra asupra alcatuirii listei cu situatii anxiogene, de intensitate progresiv crescatoare . Astfel, de exemplu,
pentru un client suferind de fobie sociala, cu teama de respingere, situatia cea mai anxiogena poate fi
reprezentata de respingerea de catre part enera de viata, urmatoarea, de respingerea de catre un prieten
apropiat, succedata de cea a unui coleg de serviciu, cel mai putin anxiogena fiind ignorarea subiectului de
catre o persoana necunoscuta intalnita la o petrecere.
Desensibilizarea propriu -zisa incepe dupa cateva sedinte in care clientul si -a insusit tehnica de relaxare si
a alcatuit ierarhizarea stimulilor anxiogeni. La inceput, i se cere clientului sa se relaxeze cu ochii inchisi,
dupa care i se cere sa -si imagineze o scena neutra. Apoi acesta va trebui sa -si imagineze scena cel mai putin
anxiogena din cadrul listei. Terapeutul il poate ghida progresiv cerandu -i sa-si imagineze scene cat mai
anxiogene pana cand clientul semnaleaza ca simte anxietatea, moment in care scena este intre rupta . Se
induce din nou starea de relaxare, dupa care se reiau scenele anxiogene din cadrul ierarhiei. Tratamentul se
considera incheiat atunci cand clientul reuseste sa ramana relaxat in timp ce isi imagineaza scena cea mai
anxioasa.
Pentru ca tehnic a sa fie incununata de succes este necesar ca subiectul sa realizeze si anumite teme pentru
acasa care constau in practicarea relaxarii si vizualizarea scenelor asupra carora s -a lucrat in timpul
sedintelor de terapie. Treptat, clientii vor ajunge sa se co nfrunte si cu situatii reale de viata pentru a -si
controla anxietatea . Metoda s -a dovedit utila si tratamentul anxietatii si fobiilor, obsesiilor, anorexiei
nervoase, dar si al balbismului, tulburarii imaginii corporale si chiar al depresiilor usoare.
Tehnica desensibilizarii sistematice este bine acceptata de clienti, pentru ca acestia sunt expusi gradat si
simbolic la situatii anxiogene. Ei detin controlul demersului terapeutic, putand incheia expunera atunci cand
anxietarea depaseste pragul lor de toleranta.
4. Strategiile de expunere
Spre deodsebire de desensibilizarea sistematica, in cazul acestora expunerea se realizeaza in plan real. Se
cunosc doua variante ale strategiilor de expunere: ,,in vivo‘‘ si metoda inversiunii .
a. Desensibilizar ea ,,in vivo‘‘ presupune confruntarea cu situatii progresiv tot mai anxiogene in planul vietii
reale . Clientii pot incheia experienta de expunere atunci cand anxietatea devine intolerabila . Expunerea
poate fi realizata impreuna cu terapeutul sau cu o perso ana de sprijin, special instruita. Acesta va insoti
clientul in calatorii cu metroul sau il va ajuta sa se confrunte progresiv cu obiectul fobiei sale . In cazul in
care poate fi realizata efectiv, desensibilizarea in plan real este mai eficienta decat cea realizata in plan
imaginar ("in vitro") pentru ca generalizarea la situatiile de viata se produce mai repede, rezultatele fiind mai
stabile in timp.
b. Metoda inversiunii (,,flooding‘‘) consta in expunerea prelungita in plan real sau imaginar la stimulii
generatori de anxietate, fara declansarea unor comportamente de reducere a acesteia. Ideea care sta la baza
acestei tehnici consta in aceea ca si in cazul in care clientul traieste o stare de anxietate intensa consecintele
de care acesta se teme nu se produ c cu adevarat .
Tehnica i mersiunii in plan imaginativ are avantajul ca nu presupune nici un fel de restrictie referitoare la
situatiile anxiogene, la care expunerea in plan real poate fi nu numai imorala, dar adesea chiar imposibila,
cum ar fi expuner ea la situatii de incendiu, viol sau catastrofa aeriana . Expunerea imaginara poate sa
reproduca circumstantele in care a avut loc trauma, fara a avea insa consecinte negative concretepentru
client . Astfel, de pilda, supravietuitorii unui accident aviatic p ot prezenta o serie de simptome
psihopatologice cum ar fi cosmaruri, reamintiri obsedante ale evenimentului, fobie de a zbura cu avionul,
anxietate sau depresie. In cazul acestora, desensibilizarea prin tehnica imersiunii in plan imaginar i -ar putea
ajuta sa revina la starea normala.

178 Tehnica imersiunii si -a dovedit utilitatea in tratamentul tulburarilor anxioase, agorafobiei, fobiilor
specifice si tulburarilor obsesiv -compulsive de stres. Desi eficienta, metoda este evitata de unii subiecti din
cauza disconfortului generat de expunerea prelungita la situatii anxiogene. Tehnicile de expunere nu sunt
totdeauna suficiente pentru tratamentul anxietatii, in cadrul unor tulburari mai complexe fiind necesara
combinarea acestora cu alte strategii terapeutice.
5. Desensibilizarea si reprocesarea prin miscarile oculare (DRMO)
Tehnica a fost elaborata de Francine Sharpiro (1995) si include o serie de tehnici comportamentale
combinate cu utilizarea miscarilor ritmice ale globilor oculari, tehnici utilizate i n tratamentul amintirilor cu
caracter traumatic. Metoda a fost aplicata asupra victimelor abuzurilor sexuale, socurilor produse de
confruntari militare, asupra supravietuitorilor unor agresiuni sau accidente, dar si la clientii suferind de
anxietate, atacu ri de panica, depresie, reactii de doliu, fobii sau adictii (Shapiro, 1995). Cercetarile cele mai
complexe au fost realizate in cazul tulburarilor posttraumatice de stres.
Corey (2001,p271) prezinta etapele metodei desensibilizarii si reprocesarii pr in metoda miscarii globilor
oculari. Metoda are drept obiectiv restructurarea in plan cognitiv sau reprocesarea informatiilor .
1. In cadrul primei etape se realizeaza interviul clinic prin intermediul caruia se obtin informatii cu privire la
istoria viet ii clientului . Se elaboreaza apoi planul de tratament care cuprinde definirea si conceptualizarea
problemelor clientului si stabilirea obiectivelor terapeutice. Se insista asupra amintirilor cu continut negativ
care genereaza simptome psihopatologice, asupra situatiilor prezente care favorizeaza mentinerea
simptomelor, precum si asupra deprinderilor si modelelor de comportament cu caracter adaptiv care ii sunt
necesare clientului pentru o buna functionare in plan individual si social.
2. Etapa de pregat ire cuprinde formarea aliantei terapeutice si explicarea modului in care functioneaza
metoda care va fi aplicata. Sunt discutate expectatiile si eventualele ingrijorari ale clientului care va invata o
tehnica de relaxare.
3. Etapa de evaluare isi pro pune i dentificarea obiectivelor tinta, a amintirilor traumatice care genereaza
anxietate. Se identifica reactiile emotionale fiziologice, imaginile si cognitiile cu continut negativ asociate
cu evenimentul traumatic precum si gandurile si convingerile realiste c are ar putea contribui la reducerea
anxietati i.
4. Etapa de desensibilizare presupune vizualizarea imaginilor cu caracter traumatizant, verbalizarea
gandurilor si convingerilor negative si constientizarea senzatiilor fiziologice . Expunerea este limitata in timp
si nu dureaza mai mult de un minut, dupa care se declanseaza o noua asociatie. In timpul acestui demers,
clientul este instruit sa urmareasca degetul aratator al terapeutului care se misca ritmic si rapid in fata ochilor
clientului de aproximativ 12 pana la 24 de ori. In continuare, clientului i se cere sa blocheze experientele
negative inspirand profund si apoi sa relateze ce anume isi imagineaza, simte sau gandeste .
5. Etapa implementarii si consolidarii cognitiilor pozitive care au fost initial ide ntificate ca inlocuitoare ale
celor negative. De exemplu, victima unui viol poate nutri convingerea negativa:,,Ar fi trebuit sa ma lupt mai
mult sau sa fug‘‘, convingere ce poate fi inlocuita cu afirmatii de tipul urmator:‘‘Acum deti controlul asupra
situa tiei‘‘ sau ,,In acele conditii am facut ce ear omeneste posibil‘‘. Obiectivul demersului terapeutic consta
in realizarea unei asocieri intre evenimentul traumatic si cognitiile cu continut adaptiv in asa fel incat
amintirile traumatizante sa nu mai aiba fo rta de a produce anxietate si ganduri negativ e.
6. In etapa finala , dupa implementarea cognitiilor pozitive, clientului i se cere sa vizualizeze din nou
evenimentul traumatic impreuna cu gandurile si convingerile pozitive si apoi sa -si scaneze corpul prin
intermediul atentiei indreptate spre interior si sa identifice tensiunile musculare existente. Tehnica si -a atins
obiectivul cand clientul reuseste sa vizualizeze evenimentul traumatic si, in acelasi timp, sa declansaze
cognitii cu continut pozitiv si sa -si simta corpul relaxat. Clientului i sa va trasa sacina ca, in timpul temelor
pentru acasa, sa vizualizeze evenimantul negativ, respectiv imaginile, emotiile si gandurile care il insotesc.
Acesta va tine un jurnal in care va nota toate aspectele psihologic e negative. De asemenea, intre sedintele de
terapie de terapie, acesta va trebui sa practice o tehnica de relaxare, imaginatia dirijata, respiratia controlata
si automonitorizarea propriilor trairi.
Evaluarea rezultatelor trebuie realizata la ince putul fiecarei sedintede psihoterapie, cand se analizeaza
temele pentru acasa sub aspectul progreselor abtinute. Urmeaza redefinirea problemelor clientului, stabilirea
unor noi obiective terapeutice si continuarea practicarii tehnicilor de desensibilizare, restructurare cognitiva
si automonitorizare. Rezultatele terapiei sunt evaluate de client si terapeut in cadrul unui demers de tip

179 colaborativ. In opinia noastra, tehnica desensibilizarii si reprocesarii prin intermediul miscarilor globilor
oculari includ e elemente de hipnoza clinica, aceste contribuind la sporirea eficientei sale.
6. Antrenamentul asertiv
Acesta reprezinta o tehnica de antrenare a abilitatilor sociale si se adreseaza persoanelor carora le lipsesc
abilitatile sociale sau au dificultati in stabilirea unor relatii interpersonale acasa, la locul de munca, la studii
sau in perioadele de petrecere a timpului liber. Antrenamentul sau psihoterapia asertiva este utila pentru
urmatoarele categorii de subiecti(Corey, 2001):
– cei care nu sunt capabili sa -si exprime iritarea sau mania;
– cei care au dificultati in a spune ,,nu‘‘;
– cei excesiv de politicosi care ii lasa pe ceilalti sa profite de pe urma lor;
– cei carora le este le este greu sa -si exprime dragostea sau alte sentimente pozitive;
– cei care considera ca nu au dreptul sa -si exprime gandurile, convigerile sau sentimentele.
Supozitia care sta la baza antrenamentului asertiv este ca oamenii au dreptul, dar nu si obligatia de a se
autoexprima.
Obiectivele antrenamentului asertiv sunt urmatoarele:
– largirea repertoriului de comportamente cu caracter adaptiv care sa permita subiectilor sa decida cand
anume trebuie sa se comporte in mod asertiv;
– invatarea acestora sa se exprime pe ei insisi tinand seama de sentimentele si drepturi le celorlalti, pentru ca
asertivitatea nu presupune agresivitate;
Persoanele asertive isi apara drepturile fara a le incalca pe ale celorlalti. Majoritatea programelor de
dezvoltare a asertivitatii au la baza principiile terapiei cognitiv -comportament ale care postuleaza faptul ca
oamenii nu se comporta asrtiv deoarece nutresc ganduri si convingeri negative disfunctionale cu privire la
faptul ca nu au dreptul sa -si exprime sentimentele sau ideile sau ca nu merita un tratament bun din partea
celorlalti. Un astfel de mod de gandire conduce la pasivitate . Tehnicile de antrenament asertiv nu se
multumesc sa inarmeze subiectii doar cu metode de a face fata unor situatii dificile, ci contribuie si la
modificare gandurilor si convingerilor disfunctionale care s tau in calea asertivitatii, acestea fiind inlocuite cu
afirmatii mai constructive.
Desi antrenamentul se poate realiza si individual, Alberti si Emnons (1995 a) considera ca acesta este
mai eficient daca se desfasoara in grup. Avantajele lucrului in grup sunt urmatoarele:
– grupul ceeaza conditii pentru experimentarea noilor medele de comportament achizitionate;
– in grup subiectul primeste ghidare, sprijin si feedback -uri nu numai de la terapeut, ci si de la ceilalti
membrii ai grupului;
– deoarece antrenamentul asertiv are ca obiectiv procesarea terapeutica a anxietatii specifice situatiilor
psihosociale, grupul permite subiectilor depasirea acestor dificultati intr -un mediu securizat.
7. Programele de ,,self -management‘‘ si de comportament autodiri jat (Corey, 2001, p.275)
Aceste programe au drept scop sa -i invete pe clienti tehnici de reglare si autoreglare psihica in scopul de a -si
conduce existenta intr -un mod mai eficient . Strategiile de ,,self -management‘‘ au patruns in domeniul
terapiei si mai ales in cel al consilierii psihologice incepand cu anii ‘70 si cuprind metode de
automonitorizare, autorecompensare, contracte realizate cu propria persoana si controlul stimulilor . Ideea
care sta la baza ac estor programe const a in aceea ca oamenii trebuie sa invete strategii diverse de a rezolva
situatii problematice, acestia asumandu -si responsabilitatea punerii lor in aplicare in viata de zi cu zi .
Clientii care urmeaza cursuri de ,,self -management‘‘ sunt cei care decid ce comportament ar dori sa
modific e (fumatul, consumul de alcool sau droguri, mancatul excesiv etc.). acestia descopera, de regula,
faptul ca ceea ce ii impiedica sa -si atinga obiectivele este lipsa anumitor deprinderi de viata.
Corey si Cornier (1998) prezinta caracteristicile unui program eficient de ,,self -management‘‘:
– o combinatie de metode si tehnici este de cele mai multe ori mai eficienta decat aplicarea unei singure
strategii;
– strategiile de ,,self -management‘‘ trebuie utilizate cu regularitate o perioada suficient de lun ga de timp
pentru a obtine rezultate evidente;
– clientii trebuie sa -si stabileasca obiective realiste si sa evalueze permanent maniera in care acestea sunt
indeplinite;

180 – utilizarea metodei autointaririlor reprezinta un element important in cadrul program elor de ,,self –
management‘‘;
– un anumit nivel de suport social este necesar pentru mentinerea schimbarilor care au fost obtinute.
Programele de comportament autodirijat reprezinta o varianta a celor de ,,self -management‘‘. Watson si
Tharp (1997) ne propun un astfel de program care cuprinde patru etape:
1. Stabilirea obiectivelor – Terapeutul consilier impreuna cu clientul vor cadea de acord in legatura cu
schimbarile comportamentale dorite. Se va lucra asupra fiecarui obiectiv in parte, acestea fiind abordate pe
rand. Obiectivele trebuie sa fie posibil de atins , masurabile, exprimate pozitiv si semnificative pentru client.
2. Transformarea obiectivelor in comportamente ,,tinta‘‘ – Pentru a realiza acest lucru, clientul va trebui sa
raspunda la intrebarea: ce tip de comportament as dori sa creasca sau sa scada in frecventa?‘‘
3. Automo nitorizarea – Clientul va fi instruit sa isi observe si sa -si noteze in mod sistematic si deliberat
comportamentele prin intermediul unor jurnale in care se va nota nu numai frecventa si intensitatea unui
comportament specific, ci si elemente legate de ant ecedentele, cauzale si consecintele acestuia.
4. Stabilirea unor planuri care sa cuprinda strategii de schimbare – Acest stadiu incepe cu o comparatie intre
datele obtinute in urma automonitorizarii unui comportament si standardele clientului referitoare l a
comportamentele dezirabile. Clientii vor realiza apoi o evaluare a modificarilor pe care doresc sa le obtina in
plan comportamental si vor declansa actiuni menite sa conduca la schimbarile respective.
Tehnica autointaririi este utilizata apoi pentru a facilita implementarea noilor metode de comportament in
viata cotidiana. Planul de actiune este revizuit si adaptat in mod continuu, pe masura ce sunt culese
informatii care prezinta aspectele pozitive sau dificultatile aplicarii strategiilor de schimba re.

Introducere in psihanaliza freudiana si postfreudiana -Vasile Dem. Zamfirescu
Pag 17 –41

Ce este psihanaliza?
Posibilitatea unui curs de psihanaliza in invatamantul superior este o noutate absoluta pentru cultura
romana: nici înainte de 1940, nici după încheierea celui de al doilea război mondial, un astfel de curs nu era ,
din motive diferite , de conceput. V oi vorbi mai pe larg despre aceste motive in cursul dedicate trecerii in
revista a celor mai importante momente ale istoriei psihanalizei in România. Studenții Facultății de
psihologie a Universitatii ,,Titu Maiorescu‘‘ sunt beneficiarii privilegiați ai un or cursuri obligatorii de durata
de un an: prezentul curs de ,,Introducere in psihanaliza‘‘ din anul al treilea si cursul de,, Psihopatologie
psihanalitica‘‘ din anul al patrulea.
Având in vedere faptul ca timp de aproape o jumătate de secol ideologia comunista a împiedicat
pătrunderea psihanalizei in spațiul cultural romanesc, ceea ce a condus la absenta informațiilor despre
disciplina întemeiata de Freud, voi încerca sa adaptez conținutul cursului la aceasta situație. Îmi propun deci
sa va ofer cunoș tințe despre fundamentele psihanalizei, cunoștințe care sa va permită orientarea in domeniu
si înțelegerea oricărei direcții noi a psihanalizei. Pentru a atinge acest scop, atitudinea cursului va fi critica si
nu dogmatica, prezentând ideea de inconștient in evoluția sa istorica. Astfel, concepția lui Freud apare ca o
teorie vie, capabila de remanieri succesive, remanieri impuse nu de puține ori de înnoirile aduse de
principalii disidenți : Adler si Jung.
Pentru ca , in timp ce in România accesul psihanalizei era , in perioada comunista, interzis de o adevărata
cortina de fier culturala, in vestul Europei dezvoltarea ideilor lui Freud se derula continuu si organic, voi
prezenta, ori de cate ori va fi p osibil, stadiul atins de psihanaliza contemporana.

Psihanaliza — sistem de discipline axat pe ideea de inconstient
Disciplinele psihanalitice — psihoterapia, psihopatologia, psihologia, metapsihologia si psihanaliza
aplicata — se afla în interrelat ii cronologice si logice . Din punct de vedere cronologic, prima a fost
psihoterapia psihanalitica. Acest fapt documenteaza factualitatea psihanalizei: ea porneste de la o experienta
clinica absolut noua , ceea ce demonstreaza ca acuzatiile aduse de ideologi a comunista, conform carora ideile
lui Freud ar fi derivate din filosofia „burgheza― a lui Schopenhauer si Nietzsche, nu pot fi sustinute.
Teoretizarea experientei psihoterapeutice a condus la constituirea psihopatologiei psihanalitice, care, la

181 rândul sa u, a stat la baza psihologiei psihanalitice. Pe temeiul acesteia s -a cladit metapsihologia si
psihanaliza aplicata.
Structura de rezistenta a acetsei cladiri multietajate o formeaza ideea de inconstient. Psihoterapia
psihanalitica a înregistrat inconfu ndabil faptul ca în spatele simptomelor nevrotice se afla continuturi
inconstiente. Altfel spus, ca inconstientul poate deveni în anumite circumstante patogen. Psihopatologia a
teoretizat aceasta constatare, iar psihologia afirma ca inconstientul nu este a panajul nevroticilor, ca si
oamenii „sanatosi― au inconstient . De la psihologie, Freud trece la antropologie si ontologie, avansând, pe
temeiul ideii de inconstient, idei tot mai generale si mai îndepartate de psihoterapia fondatoare. În sfârsit,
psihanali za aplicata studiaza produsele culturii majore din perspectiva inconstientului, demonstrând ca arta,
literatura, religia, filosofia încorporeaza într -o forma încifrata continuturi inconstiente .

Psihoterapia. Caracteristici generale
Psihanaliza este p rima si cea mai importanta forma de psihoterapie cunoscuta de cultura europeana. Ea
este „inventata― de Freud, care se pregatise cu toata seriozitatea pentru a deveni neurolog si care obtinuse
rezultate notabile în neurologia de laborator, într-o perioada când psihiatria considera ca orice disfunctie
psihica, inclusiv nevroza, are un substrat organic, de ordin cerebral . La început împreuna cu Joseph Breuer,
prietenul si mentorul sau pentru un timp, apoi singur, Freud a învatat de la pacientele sale isterice ca prin
mijloace strict psihice se poate actiona asupra simptomelor în sensul vindecarii (disparitia simptomelor). Ca
„metoda cathartica―, psihanaliza îsi propune, utilizând mai întâi hipnoza si apoi asociatia libera, sa
dezgroape evenimentul traumatic si sa elibereze afectul blocat împreuna cu acesta, ceea ce nu de putine ori
conducea la disparitia simptomelor.
Treptat, psihanaliza se desprinde de aceasta optica medicala, centrata pe simptom, transformându -se dintr –
o hermeneutica a simptomului într -o hermeneutica a fundamentelor personalitatii, ceea ce echivaleaza cu o
deplasare a interesului de la terapie la profilaxie . Nu atât disparitia simptomelor preocupa psihanaliza
matura, ci conflictele psihice structurale generatoare de diverse simptome punctu ale. Daca dizolvarea unui
simptom prin dezvaluirea cauzelor sale inconstiente directe nu exclude aparitia unui alt simptom, analiza
conflictelor de baza ale nevrozei, cum ar fi conflictul oedipian, face putin probabila aparitia altor simptome
de tip nevrot ic.
Exemplu: Daca pacienta despre care vorbeste Freud în studiul „Predispozitia la nevroza obsesionala― ar fi
beneficiat, dupa prima manifestare a nevrozei sale (isterie de angoasa), de un tratament psihanalitic adecvat,
ea nu ar fi schimbat aceasta forma pe o alta mai grava (nevroza obsesionala). Analiza initiala nu s -ar fi
limitat la fixatia oedipiana care a produs nevroza de angoasa, ci ar fi cuprins si fixatia mai veche din faza
pregenitala (sadic -anala) cauzatoare a nevrozei obsesionale.
Psihanaliza este o psihoterapie cauzala, fie ca abordeaza simptomul, ca în faza începuturilor („Studii asupra
isteriei―), fie ca abordeaza fundamentele personalitatii ca în faza matura .
Disparitia simptomelor, care -l preocupa pe Freud la început, nu se realiza prin a ctiunea psihica asupra
simptomelor, ca în cazul abordarii prin sugestie hipnotica, ci prin constientizarea „traumei infantile―, care se
afla la baza simptomului. „Vindecarea― ca maturizare psihica, presupunând interesul pentru conflictele
fundamentale ale personalitatii, caracteristica pentru psihanaliza matura, se realizeaza prin constientizarea si
depasirea respectivelor conflicte, care se manifesta ca disfunctii psihice (trecute, prezente si viitoare).
Ca o consecinta directa a orientarii cauzale a psihanalizei ca psihoterapie, trebuie mentionat caracterul
nondirectiv. Psihanalistul nu urmareste sa modifice comportamentul analizandului sau orientându -l într -o
anumita directie prin sugestie sau recomandari directe, utilizând ascendentul psihic pe car e-l are fata de
acest a. O asemenea modificare de comportament produsa prin influenta psihoterapeutului risca sa fie
pasagera, adica sa dureze doar atâta timp cât aceasta influenta se exercita, ceea ce presupune instituirea unei
relatii de dependenta fata de terapeut. Din punct de vedere psihanalitic, un comportament poate fi modificat
durabil doar prin accesul la motivatia sa profunda (inconstienta), prin constientizarea sa, motivatie care se
dovedeste de cele mai multe ori anacronica (neadaptata) personal itatii adulte . Doar extinderea Eului
constient prin includerea motivatiilor inconstiente datând din perioadele timpurii ale formarii personalitatii
asigura, într -o prima faza a psihanalizei, un control mai bun asupra comportamentului, pentru ca în faza
terminala si în cea care urmeaza încheierii terapiei sa se instaleze modificari durabile ale comportamentului .

182 Psihanaliza este o psihoterapie nondirectiva
Deoarece accesul direct al unui tert la desfasurarea procesului psihanalitic este imposibil, profanu l doritor de
informatii are la dispozitie doar surse indirecte, cum ar fi : prezentari de caz realizate de psihanalisti, printre
care si cele cinci cazuri celebre analizate de însusi întemeietorul psihanalizei , descrierile literare de tipul
romanului, reali zate de pacienti sau de analisti, dintre care, în România, este cunoscut Cuvinte care
elibereaza. Romanul unei psihanalize de Marie Cardinal (Editura Trei), precum si Nu ti -am promis niciodata
o gradina de trandafiri de Hannah Green (Editura Trei), filmele care prezinta prin intermediul imaginilor
secvente din psihanalize fictive . Desi în momentul de fata sunt tari (Germania) în care se practica sistematic,
bineînteles cu acordul pacientilor, înregistrarea sonora a dialogului psihanalitic sau filme în care pot fi
vizionate simulari ale unor faze ale psihoterapiei analitice (de exemplu, interviul preliminar), profanul,
situatie în care se afla studentul la psihologie audient al prezentului curs de introducere în psihanaliza,
dispune doar de informatii din pri ma categorie . Caracterul indirect al acestora poate induce idei false despre
natura psihoterapiei psihanalitice. Printre cele mai raspândite idei de acest tip este aceea ca psihanaliza ca
psihoterapie este un demers exclusiv intelectual în care dialogul di ntre terapeut si pacient urmareste
interpretarea materialului furnizat de cel din urma: simptome, vise, acte ratate, asociatii verbale, amintiri etc.
Hermeneutica aceasta de tip intelectual ar conduce la constientizarea motivatiilor inconstiente si, implic it, la
disparitia simptomelor sau a conflictelor profunde. De fapt, asa cum comunica o analizanda, „niciodata
înainte de a începe analiza nu m -am gândit ca urmeaza sa simt ceva pentru psihanalist― — factorul afectiv
este foarte important în psihanaliza.

Transferul, fenomenul psihic pe care se bazeaza psihanaliza, este de natura preponderent afectiva .
Descoperit pe parcursul dezvoltarii psihanalizei si teoretizat pentru prima data sistematic în 1912 în
articolul lui Freud „Despre dinamica transferului― , transferul devine treptat motorul curei psihanalitice, iar
interpretarea transferului, principalul instrument tehnic . Freud a folosit termenul german „Übertragung―
pentru a desemna fenomenul central al psihanalizei, deoarece el descrie foarte bine ceea c e se întâmpla: în
conditiile specifice cadrului psihanalitic, analizandul proiecteaza asupra analistului atitudini, moduri de
relationare si mai ales dorinte si sentimente pe care, în prima sa copilarie, le -a dezvoltat fata de figurile
parentale, precum si fata de alte figuri familiale apropiate . Transferul este în mod esential o repetitie, o
retraire a trecutului în legatura cu persoana analistului. Daca una dintre cele mai vechi, mai puternice si mai
constante dorinte ale umanitatii este miscarea libera î n timp, atât înspre viitor, cât si înspre trecut, atunci
psihanaliza poate satisface aceasta dorinta cel putin sub aspectul întoarcerii în trecut. Senzatia de realitate a
trairii transferentiale este suficient de puternica pentru a sustine aceasta afirmati e. De aceea, psihanaliza mai
poate fi definita si ca o retraire prescurtata a vietii.
Interventia psihanalistului în raport cu transferul consta în esenta în a pune în evidenta caracterul
inadecvat al atitudinilor si sentimentelor transferentiale, ina decvare care se manifesta sub trei aspecte
principale: temporal, al persoanei vizate si al Eului analizandului. Motivatia si comportamentul persoanei
presupun, alaturi de aspectele constiente, si aspecte inconstiente, care tin de anii primei copilarii, ana cronice
fata de prezent, adresate, în fond, nu analistului, ci parintilor si, prin urmare, egodistone (neacceptabile
pentru partile mature ale Eului). Prin interpretarea transferului, care constientizeaza aceste inadecvari,
analizandul este pus în situatia de a realiza o re -traire corectiva . Modificarea schemelor de gândire, afective
si de comportament, este rezultatul înregistrarii inconfundabile si repetate pe parcursul analizei, a
caracterului inadaptat al acestora, ceea ce deschide posibilitatea depasir ii blocajelor de dezvoltare si
adoptarii de modalitati noi, mature (adaptate) de relationare .
Desi transferul este un fenomen care se produce în toate situatiile de viata, cadrul analitic urmareste, prin
particularitatile sale, sa -l favorizeze . Daca în orice situatie de viata, dar în special în relatiile de autoritate
(profesor – elev sau student, medic – pacient, supraordonat ierarhic – subordonat ierarhic), precum si în
relatiile de iubire, trecutul nostru este prezent în proportii diferite, uneori îngrijorator de mari, fara ca aceasta
prezenta sa poata fi controlata, psihanaliza, prin cadrul în care se desfasoara, îsi propune sa stimuleze
actualizarea trecutului pentru a -l putea controla. Particularitatile cadrului psihanalitic menite a stimula
transferul sunt: constanta si neutralitatea ambiantei . Atât constanta, cât si neutralitatea permit realizarea a
ceea ce în etologie se numeste „experiment de izolare―. Subiectul este ferit de stimulii mediului sau obisnuit,
întotdeauna personalizati, si pus în situatia de a proiecta continuturile psihicului sau .

183 Din punctul de vedere al neutralitatii, cabinetul ideal ar trebui sa fie o încapere cu peretii albi, în care sa
nu se afle decât mobilierul strict necesar procesului analitic, adica divanul pentru analizand si fotoliul
analistului, precum si o masa cu doua scaune de cealalta parte a camerei pentru întrevederile preliminare , asa
cum am vazut la presedintele Societatii Germane de Psihanaliza, domnul Boehleber. În ultimele numere ale
revistei Asociati ei Psihanalitice Internationale sunt prezentate fotografii ale cabinetelor diferitilor
psihanalisti din tarile Europei, ceea ce permite înregistrarea gradelor de abatere de la neutralitatea absoluta.
Astfel, putem vedea pe pereti fie diplome care atesta co mpetentele profesionale ale psihanalistului, fie
tablouri. De asemenea, divanul prezinta diferite grade de austeritate, deci de neutralitate, fapt care
relativizeaza cerinta neutralitatii cadrului.
Mai importanta, poate, decât neutralitatea cadrului, neutralitatea analistului nu se reduce la aspectele
exterioare, cum ar fi vestimentatia (care trebuie sa fie discreta si constanta) sau comportamentul, exprimat
paradigmatic prin zâmbetul binevoitor, ci se exprima esential prin dimensiunea interioara: psihanalistul nu
trebuie sa introduca în relatia terapeutica problemele personale, fapt care ar îngreuna sau chiar ar face
imposibila analiza transferului.

Cadrul psihanalitic nu creeaza, ci doar stimuleaza transferul .
Una dintre cele mai sugestive metafor e pentru ilustrarea procesului analitic bazat pe dezvoltarea si analiza
transferului este cea cinematografica: analizandul proiecteaza pe „ecranul alb― pe care -l reprezinta
psihanalistul filmul vietii sale, ceea ce -i permite,datorita interventiilor acestui a, în special a interpretarilor
transferului, sa constientizeze si sa deblocheze punctele de blocaj ale dezvoltarii sale. Dar este si poate fi
psihanalistul într -adevar un ecran alb? Istoria mai îndepartata si mai recenta a psihanalizei demonstreaza ca
nu.

Psihanalistul dezvolta reactii afective inconstiente fata de analizand — transfer si contratransfer .
Ca orice fiinta umana, psihanalistul manifesta în mod spontan reactii afective inconstiente de tipul
transferului fata de ceilalti oameni, inclusiv fata de analizand. Începuturile psihanalizei, când analizele de
formare erau foarte scurte, sunt marcate de cazuri în care psihanalistii nu -si puteau controla reactiile
transferentiale fata de pacienti pentru ca nu se cunosteau suficient la nivel profund . Într-o astfel de situatie s –
a aflat, de exemplu, celebrul psihanalist maghiar Sandor Ferenczi, care s -a îndragostit de una dintre
pacientele sale, cu care voia sa se casatoreasca (Elma Palos). Interventia lui Freud, cu care face trei transe de
analiza înt re 1914 si 1916, îl determina sa renunte la proiectul sau matrimonial . Acest caz si altele
asemanatoare au condus la introducerea analizei personale ca un element obligatoriu al formarii
psihanalitice (1925). În felul acesta se urmarea ca „petele albe― de pe harta psihica a psihanalistului sa fie cât
mai putine, asa încât reactiile sale transferentiale sa poata fi controlate .
Spre deosebire de transferul analistului, care este reactia spontana la analizand, contratransferul este
reactia inconstienta a psihanalistului la transferul analizandului. Istoria psihanalizei a înregistrat si în aceasta
privinta treceri la act contratransferentiale, cazul cel mai cunoscut fiind, poate, cel al lui Jung, care raspunde
sentimentelor pacientei sale Sabine Spielrein, o alta figura celebra a psihanalizei . Cartea Un triunghi
psihanalitic, Sabine Spielrein între Jung si Freud, publicata în 2001 de Editura Trei si Editura Curtea Veche,
contine detaliile tulburatoare ale acestei relatii, care a depasit cadrul terapeutic . Alaturi de analiza personala,
supervizarea este un alt element al formarii psihanalitice al carui scop este de a evita astfel de derapaje.
Candidatul care începe sa practice conduce primele doua cazuri sub îndrumarea unui psihanalist
experimentat, numit psi hanalist formator si supervizor, unul dintre scopurile principale ale supervizarii fiind
contratransferul candidatului, ceea ce permite constientizarea si controlul acestuia .
Atât transferul analizandului, cât si contratransferul psihanalistului au fo st privite în moduri diferite, în
momente diferite ale istoriei psihanalizei. Ambele au fost considerate, în momentul descoperirii lor de catre
Freud, drept piedici în desfasurarea curei. Ulterior, Freud si -a reconsiderat pozitia fata de transfer,
consider ându -l motorul curei psihanalitice, aspectul fara a carui prezenta, controlata, psihanaliza nu poate
avea loc. În ce priveste utilizarea constructiva a contratransferului, abia în 1954 se poate vorbi de o cotitura
clara, când s -a constatat ca, întrucât con tratransferul este indus de analizand prin intermediul identificarii
proiective, el poate deveni un mijloc extrem de important pentru cunoasterea inconstientului pacientului .

184 Relatia dintre psihanalist si analizandul sau nu este doar o relatie fantasm atica, „de la inconstient la
inconstient―, ci este, în acelasi timp, si o relatie de la Eu la Eu, de la constient la constient, numita în teoria
tehnicii psihanalitice „alianta terapeutica―. La diferiti autori, acelasi fenomen este denumit si „alianta de
lucru―, „transfer rational― (Stone, 1967), termen pe care nu -l recomand pentru ca reprezinta o contradictie în
termeni, transferul fiind în mod esential irational, „transfer matur―, „legatura realista― (Kohut).
În sens larg, alianta terapeutica desemne aza totalitatea factorilor care mentin pacientul în tratament si -l fac
capabil sa depaseasca fazele de rezistenta si transfer ostil. În sens restrâns, singurul adecvat pentru a distinge
alianta terapeutica de transfer, termenul se refera la o serie de cara cteristici ale Eului analizandului : a)
capacitatea de a fi constient de disfunctia sa psihica . Daca aceasta capacitate este diminuata sau chiar
absenta, perspectivele de reusita ale terapiei psihanalitice sunt corespunzator diminuate sau chiar absente; b)
aspectul constient al dorintei de vindecare, care motiveaza, împreuna cu aspectul inconstient, solicitarea
ajutorului competent al unui terapeut; c) capacitatea de a accepta în mod constient scopurile si mijloacele
terapiei psihanalitice („contractul― init ial cu psihanalistul) ; d) capacitatea de autoobservare ; e) capacitatea de
a accepta efortul, durerea si conflictul intern.
Alianta terapeutica are o importanta deosebita pentru desfasurarea terapiei psihanalitice si de aceea
detectarea la pacient a capacitatii de a dezvolta alianta terapeutica are valoare de pronostic în ce priveste
posibilitatea sau imposibilitatea angajarii într -o psihanaliza reusita .
Între psihanalist si analizand exista si o relatie de colaborare constienta, care presupune anumi te calitati ale
Eului analizandului.

Psihopatologia psihanalitica
Experienta psihoterapeutica, initial cu totul inedita si lipsita de prejudecati teoretice, a fost treptat sintetizata
la nivelul teoriei, ceea ce a dat nastere psihopatologiei si teoriei tehnicii psihanalitice . În esenta, prima este o
teorie a conflictului inconstient. Disfunctiile de tip nevrotic au, dupa Freud, drept miza conflictul dintre
tendintele instinctuale, în special sexuale, tinând de sexualitatea infantila, asa cum se manifesta în etapa
oedipiana, si cerintele culturale, care le interzic . La baza psihopatologiei psihanalitice a stat la început
etiologia sexuala a nevrozelor. Conflictul patogen era, dupa Freud, în exclusivitate un conflict între
dimensiunea instinctuala sexuala s i normele culturale, ceea ce a dat nastere, în cadrul miscarii psihanalitice,
la numeroase dispute si a condus la separarea câtorva discipoli importanti, cum ar fi Adler si Jung, de
maestru . Adler este primul care sustine despre conflictul nevrotic ca se p oate desfasura si între continuturi
psihice noninstinctuale (nonsexuale); conflictele patogene cele mai importante se petrec între continuturi
care tin de dimensiunea sociala a omului, adica între dorinta de autoafirmare, care pentru Adler nu este de
natur a biologica, ci strict psihica, si simtul social (normele culturale). Nevroza este expresia esecului de a
socializa dorinta de autoafirmare, de a gasi cai acceptabile social de manifestare pentru dorinta de
autoafirmare . Si la Jung, care defineste nevroza ca pe o dezvoltare unilaterala, dezechilibrata, ca pe o
dificultate a Eului în relatia cu unul sau mai multe complexe, importanta factorului sexual ca generator de
conflicte nevrotice scade considerabil.
Dezvoltarea teoriilor etiologice în psihanaliz a a accentuat tendinta de relativizare a factorului sexual.
Astfel, Heinz Hartmann, unul dintre cei mai importanti reprezentanti ai psihologiei Eului, subliniaza
importanta majora a agresivitatii ca factor instinctual nonsexual pentru aparitia nevrozelor. Conflictele
interne se structureaza drept conflicte între nevoile instinctuale libidinale si ne -voile instinctuale agresive .
Ulterior au fost puse în evidenta, pe masura ce psihologia psihanalitica a dezvoltarii s -a maturizat, noi surse
de conflict. Astfel , o mare importanta au dobândit conflictele dintre nevoia de dependenta, sprijin, legatura
si nevoia de autonomie, independenta, separare . Psihologia sinelui (Kohut) a introdus în teoria conflictului
factorul narcisic, orientat pe de o parte spre asigurare a valorii proprii si a mentinerii acesteia, iar pe de alta
parte, spre siguranta si buna functionare a organismului. Nevoile narcisice pot intra în conflict atât cu
nevoile instinctuale si cu nevoile care tin de dependenta, pe de o parte, cât si cu nevoile de independenta, pe
de alta parte.
Prelucrarea psihica a conflictelor ireconciliabile se realizeaza prin producerea formatiunilor de
compromis. Simptomele nevrotice si trasaturile de caracter nevrotice constituie astfel de formatiuni de
compromis. Caracteristica unor astfel de formatiuni de compromis patologice consta în aceea ca partea de
satisfacere a comportamentelor instinctuale, ca si a dorintelor inconstiente de relationare este mult prea

185 mica, din cauza unor reglementari extrem de restrictive , pentru ca înlaturarea sentimentelor de neplacere
insuportabile sa reuseasca. Rezultatul este aparitia unor fenomene de dezechilibru, de autodistrugere,
precum si perturbarea anumitor functii ale Eului.
Simptomul nevrotic este o formatiune de compromis r ezultata din prelucrarea psihica a unui conflict
inconstient.

Psihanaliza ca psihologie a inconstientului
Când a constatat, pe baza identitatii structurale între simptomul nevrotic, pe de o parte, si vis, act ratat,
cuvânt de spirit, produse cultural e, pe de alta parte, ca între „normal―si „patologic― exista doar o deosebire
de grad, si nu una de natura, Freud a trecut de la psihopatologie la psihologie .
În calitate de psihologie, psihanaliza este o psihologie a inconstientului, spre deosebire de psihologia
prefreudiana, care este o psihologie a constiintei . Marea majoritate a disciplinelor pe care vi le însusiti la
Facultatea de psihologie tin de categoria cuprinzatoare a psihologiei constiintei, adica a acelei psihologii
care studiaza fenomenele psihice constiente sau accesibile în mod direct constiintei. Spre deosebire de
aceasta, psihologia inconstientului studiaza acele fenomene psihice care nu sunt accesibile în mod direct
constiintei, ci doar datorita interventiei interpretarii de tip psihan alitic. Psihanaliza inconstientului nu
anuleaza psihologia constiintei, ci o completeaza. Din momentul aparitiei psihanalizei, psihologia înceteaza
sa mai fie doar o psihologie a fenomenelor constiente. De altfel, descoperirea inconstientului psihic va
revolutiona nu numai psihologia, ci si celelalte stiinte ale omului: filosofia, antropologia, sociologia, estetica
etc. Daca ar fi sa formulez în putine cuvinte si într -un mod sugestiv esenta psihologiei inconstientului , as
spune ca ea consta în ideea ca si o amenii sanatosi, nu numai nevroticii, au inconstient. Iar inconstientul
oamenilor sanatosi are aceleasi continuturi ca si inconstientul nevroticilor .
Primele continuturi ale inconstientului descoperite de psihanaliza au fost de natura instinctuala ( acele
componente ale sexualitatii umane neacceptate de cultura). Cea mai adecvata formulare despre inconstient
datând din perioada începuturilor psihanalizei îi apartine lui Freud, care afirma ca inconstientul este
preistoria dezvoltarii libidoului. Cu alt e cuvinte, întemeietorul psihanalizei a constatat ca tendintele
sexualitatii cele mai expuse refularii datorate cenzurii culturale apartin sexualitatii infantile, acelei
sexualitati care se manifesta pâna la vârsta de sase ani. Desi diferite aspecte ale se xualitatii infantile au fost
dintotdeauna observate, Freud este primul care le teoretizeaza .
Dezvoltarea psihanalizei ca psihologie a inconstientului s -a realizat în mai multe directii. Alaturi de
adâncirea descoperirilor lui Freud, noi si noi conti nente ale inconstientului au fost descoperite . Adler, care
trece drept primul disident, pune în atentie continuturile sociale ale inconstientului. Dorinta de autoafirmare,
care reia nietzscheana vointa de putere si corelativele sentimente de inferioritate, se afla în prim -planul
atentiei lui Adler. Un alt disident important din prima perioada de dezvoltare a psihanalizei, C.G. Jung,
descrie o alta zona a inconstientului, suprapersonala, adica independenta de experientele individuale ale
ontogenezei, si anum e inconstientul colectiv. Psihanaliza jungiana demonstreaza ca, alaturi de continuturile
inconstientului personal, exista continuturi ale inconstientului colectiv — arhetipurile —, care ar proveni din
experientele fundamentale (filogenetice) ale omului ca specie.
Freud însusi, în cea de a doua parte a operei sale, de dupa 1920, îsi modifica viziunea asupra
inconstientului, acceptând alaturi de „inconstientul de jos―, produs de refulari, si un „inconstient de sus―, un
inconstient alcatuit din norme cult urale interiorizate afectiv în prima copilarie. Aceasta instanta superioara
este numita de Freud Supraeu. În ultima conceptie despre psihic a lui Freud, chiar Eul avea o dimensiune
inconstienta. Expunerile dedicate conceptiei freudiene despre structura psi hicului vor dezvolta acest câmp
teoretic.
Procesul de „desexualizare― a inconstientului si, implicit, a psihanalizei este continuat de teoria „relatiei
cu obiectele―, initiata de Melanie Klein. Paradigmatica pentru aceasta orientare este conceptia lu i Fairbairn
despre refulare . Desi aceasta ramâne un proces de aparare important, ea nu mai vizeaza continuturi
instinctuale, ci structuri ale Eului si obiecte interne. Ideea poate fi ilustrata de modul în care functioneaza
refularea în relatia cu mama. Initial copilul scindeaza imaginea mamei în obiect bun si obiect rau cu scopul
de a-i diminua ambivalenta. Apoi, pentru a realiza un control mai bun, interiorizeaza obiectul rau, care este
supus refularii. Cum anumite parti ale Eului ramân legate de obiect ul refulat, procesul refularii vizeaza si
anumite parti ale Eului.

186 Indiferent de modul în care este abordat si conceput de diferitele scoli ale psihanalizei, inconstientul este
recunoscut de toate acestea ca un factor dinamic, ceea ce a adus psihan alizei si denumirea de psihologie
dinamica. Caracteristica dinamismului inconstientului se refera la tendinta acestei zone obscure a psihicului
de a se manifesta la nivelul constientului. O astfel de manifestare este rareori nemijlocita: când este vorba de
continuturi refulate, manifestarea în planul constiintei va fi deformata, încifrata, mascata pentru a o face de
nerecunoscut pentru instantele socializate; chiar atunci când nu sunt în joc continuturi refulate, cum este
cazul inconstientului colectiv, man ifestarea acestuia la nivelul constiintei este una simbolica, prin urmare, tot
indirecta.

Metapsihologia
Sensul în care este utilizat termenul „metapsihologie― se refera la dimensiunea cea mai generala si mai
îndepartata de experienta a psihologiei i nconstientului. Este vorba mai ales de modele conceptuale de tipul
celei de a doua viziuni asupra aparatului psihic, divizat în instante (Se, Eu, Supraeu). Principiile, conceptele
fundamentale, modelele teoretice, precum si perspectiva dinamica, topica si economica dau continut
metapsihologiei. Lucrarile în care sunt expuse ideile metapsihologice ale lui Freud au titluri semnificative :
„Proiect de psihologie ― (1895), „ Formulari asupra celor doua principii ale functionarii psihice ― (1911),
„Dincolo de princi piul placerii ― (1920), „ Compendiu de psihanaliza ― (1940).
Desi însusi Freud vede în metapsihologie o modalitate de a -si satisface înclinatiile filosofice manifeste
înca din prima tinerete, asa cum reiese dintr -o scrisoare catre prietenul sau Fliess, pr ezentarile acestei
dimensiuni a psihanalizei neglijeaza acest aspect.
Din punctul meu de vedere, sensul propriu al termenului de „metapsihologie―, termen construit dupa
modelul termenului „metafizica―, termen care literal însemna „dupa fizica―, adica disciplina care trata
principiile prime ale lumii fizice, naturale, este acela de filosofie prima, de ontologie psihanalitica. Aici se
încadreaza în mod indiscutabil cea de a doua teorie despre instincte a lui Freud, formulata începând cu 1921.
Însusi întemeietorul psihanalizei recunoaste ca a dat frâu liber vocatiei sale filosofice, speculatia depasind
cu mult materialul faptic (clinic), care -i serveste ca punct de plecare. Cele doua instincte fundamentale
despre care vorbeste Freud acum, Eros si Thana tos, depasesc, în ce priveste semnificatia, cu mult sfera
psihologiei sau biologiei, având functia teoretica, asemeni principiilor prime din filosofia elina, de a explica
o regiune a existentei si anume biosfera . „Secretul vietii“, cum se exprima Freud, ar consta în lupta eterna
dintre Eros si Thanatos, dintre instin ctul vietii si instinctul mortii .

Psihanaliza aplicată
Prin termenul de „psihanaliză aplicată― trebuie înteleasă aplicarea cunostintelor obtinute în terapia
psihanalitică la întelegerea produselor culturii. Mai concret, este vorba de dezvăluirea filonului inconstient
din marile opera culturale si a modului în care inconstientul este încifrat, deghizat, la nivelul textului literar,
filosofic, religios etc. În termeni mai putin tehnici, se poate spune că nu numai oamenii „sănătosi― au
inconstient, asemeni nevroticilor, ci si marii creatori, inconstientul lor îmbrăcând forme specifice de
manifestare în produsele spirituale . Trecerea de la psihopatologie la psihanaliza aplicată este mijlocită de
psihologia inconstientului. Precizez că psihanaliza aplicată nu reduce spiritul la suflet (psihic), ci
demonstrează convingător prezenta continuturilor psihice inconstiente în marile opere culturale, fără să
conteste specificul acestora, de exemplu, ire ductibilitatea valorii estetice. Asta înseamnă că nu continutul
psihic (inconstient sau constient) produce valoarea estetică, ci talentul creatorului.
Tendintele oedipiene refulate produc la nevrotic simptome, la omul sănătos psihic, disconfort psihi c, iar
la creatorul de geniu, opere literare de mare valoare, cum este „Hamlet― de Shakespeare.
Cele mai frecventate dimensiuni ale psihanalizei aplicate sunt psihanaliza literaturii si psihanaliza artei.
Faptul acesta se explică nu numai prin dorinta lui Freud si a altor psihanalisti de a -si verifica teoriile în
legătură cu două dintre domeniile cele mai importante ale vietii spirituale, ci si prin încercarea de a
populariza psihanaliza prin modalităti accesibile profanului.

187 Pag 263 -305
Inconstientul si structura psihicului
Descoperirea inconstientului de catre Freud pe baza unei experiente psihoterapeutice a schimbat viziunea
existenta despre psihic, care de acum înainte nu va mai putea fi identificat cu constiinta . Reamintesc faptul
ca în psiholo gia prefreudiana fenomenele care nu aveau atributele constientei cadeau în afara psihologiei .
Într-o istorie a decentrarii conceptiei despre om, descoperirea inconstientului poate fi situata alaturi de
teoria coperniciana si de teoria evolutiei din b iologie . Asa cum, prin teoria coperniciana, pamântul si
implicit omul pierd privilegiul de a se afla în centrul lumii planetelor, pamântul devenind o planeta printre
altele; asa cum, în conformitate cu teoria evolutiei speciilor, omul pierde privilegiul de a fi încununarea
creatiei, devenind o specie printre altele, rezultat al mutatiilor si selectiei; tot astf el, în virtutea
descoperirilor psihanalizei, Eul pierde si privilegiul de a fi stapân în propria casa (lumea interioara),
dovedindu -se ca este a desea supus fortei inconstientului, omniprezent în gândurile, actiunile si operele
noastre culturale.
Împreuna cu psihologia, celelalte stiinte ale omului au trebuit sa tina seama de existenta inconstientului .
Filosofia, de exemplu, care are ca obiect de studiu spiritul uman, este pusa în situatia de a renunta la doua
din propozitiile sale fundamentale: la ideea despre puritatea spiritului si la ideea ca spiritul este în mod
necesar constient. Psihanaliza aplicata a documentat convingator impuritatea sp iritului (în literatura, religie,
filosofie, morala regasim elemente din sufletul inconstient) si tot psihanaliza, în special cea jungiana, a
descoperit spiritul inconstient (arhetipurile) . De asemenea, disciplinele care studiaza comportamentul social
al omului — psihologia sociala, sociologia, etica, antropologia culturala — vor include în consideratiile lor
inconstientul. Pentru a cita o sursa de autoritate, notiunea de Supraeu constituie pentru sociologul Talcot
Parsons puntea de legatura directa în tre psihanaliza si sociologie prin aceea ca descrie interiorizarea valorilor
si normelor sociale . As mai mentiona aici etnopsihanaliza, care studiaza bolile psihice în corelatie cu
contextele culturale din perspectiva principiilor psihanalizei.
În in teriorul psihanalizei freudiene , ale carei principii esentiale vi le prezint acum, au existat doua teorii
despre psihic si structura sa, diferite atât ca grad de elaborare, cât si în ce priveste conceptia despre
inconstient si locul sau în viata psihica . În prima teorie , mentinuta pâna în 1920, psihicul era împartit în trei
instante: constient, preconstient, inconstient . Între cele trei sisteme exista cenzuri care controleaza trecearea
dintr -unul în altul. Spre deosebire de a doua teorie despre psihic, mult mai elaborata, prima teorie, relativ
simpla, pare sa aiba ca obiectiv principal gasirea unui loc inconstientului, care apare ca substantiv (instanta),
în structura psihicului. În al doilea rând, separarea în instante din prima teorie face inteligibil conf lictul
psihic care se desfasoara între instante .

Cea de a doua teorie despre psihic
Principala înnoire adusa de cea de a doua teorie despre psihic o constituie restructurarea viziunii despre
inconstient. Acesta nu mai este o instanta de sine statato are, desemnata în planul teoriei printr -un substantiv,
ci un atribut al fiecareia dintre cele trei instante care structureaza psihicul (Se, Eu, Supraeu), un adjectiv .
Ceea ce presupune ca inconstientul nu mai este echivalent cu refulatul, cu acele aspecte ale naturii umane
respinse de cultura. Si Eul, care în prima teorie era epuizat de constient, are o dimensiune inconstienta . De
asemenea, Supraeul, instanta care încorporeaza valorile fundamentale ale vietii culturale, este în mare parte
inconstient . Pentr u prima data, Freud va vorbi, dupa 1920, nu numai de un „inconstient de jos―, de un
inconstient teluric, depozitar al reziduurilor prelucrarii zestrei naturale a omului, ci si de un „inconstient de
sus―, de un inconstient spiritual.

1. Se-ul — instanta p ulsionala a psihicului
Încep prin câteva consideratii referitoare la traducerea în limba româna a termenului german utilizat de
Freud — „das Es ―. Astfel de consideratii sunt necesare pentru o mai buna întelegere de catre vorbitorii de
limba româna a gândirii lui Freud. În limba germana, termenul psihanalitic este rezultatul substantivarii
pronumelui impersonal „es―. În limba de origine prin el se desemneaza un impersonal extrauman, cel al
fortelor naturii, ca în sintagmele: „es regnet― (ploua), „es s chneit― (ninge), „es donnert― (tuna) etc.
Impersonalul uman, adica absenta unei persoane determinate ca subiect, este desemnat prin alt pronume —
man, ca în expresiile „man sagt― (se spune), „man pflegt― (se obisnuieste) etc.

188 În limba româna, prima traducere a lui „das Es― a fost „sinele―, traducere realizata mai ales sub influenta
analizei sensurilor profunde ale unor cuvinte din limba româna întreprinsa de Constantin Noica în Rostirea
filosofica româneasca . Conform acestei analize, sensurile princi pale ale cuvântului sine trimit la interioritate,
dar si la transcendenta în raport cu subiectul uman, ceea ce m -a autorizat sa -l folosesc pentru a reda
interioritatea si transcendenta lumii instinctelor în raport cu subiectul care o contine. În limba fran ceza,
prima traducere a lui „das Es― a fost „soi―, fapt care de asemenea a influentat prima traducere româneasca.
Principalul inconvenient al amintitei traduceri este ca poate crea confuzii terminologice legate de alte
orientari psihanalitice. În psih analiza jungiana, unul din termenii centrali este „das Selbst―, care în limba
româna poate fi tradus doar prin „sine―. Însa „das Selbst― si „das Es― au sensuri deosebite, iar a le traduce în
limba româna prin acelasi termen ar conduce la grave neîntelegeri .
Pentru a evita acest inconvenient s -a apelat la redarea lui „das Es― prin „se― , care exprima atât
impersonalul fenomenelor naturii din sintagma cum ar fi „se însereaza―, cât si impersonalul uman din
sintagme cum ar fi „se spune―, „se obisnuieste―.
În limba franceza, în ultima generatie de traduceri din opera lui Freud se foloseste pentru a reda
impersonalul termenului german pronumele „ça―, în timp ce traducerile englezesti prefera un echivalent
preluat din limba latina: „id―. În calitate de in stanta a psihicului, Se -ul constituie dimensiunea sa instinctuala
(pulsionala). Continuturile sale sunt reprezentantii psihici ai instinctelor, în cea mai mare parte inconstiente ;
caracterul inconstient provine din faptul ca anumite pulsiuni, cum ar fi pul siunea de moarte, nu au acces la
constiinta, precum si din faptul refularii, îndepartarii din constiinta a anumitor elemente incompatibile cu
cerintele culturii. O parte din tendintele pulsionale pot deveni motive constiente ale comportamentului. În
toate culturile, sexualitatea legata de reproducere, de exemplu, este acceptata. În anumite culturi,
agresivitatea este valorizata pozitiv si deci acceptata.
Din punct de vedere economic (aspectul cantitativ al energiei psihice), Se -ul este rezervorul de energie
al psihicului; din punct de vedere dinamic (aspectul raportului dintre fortele psihice), Se -ul intra în conflict
cu Eul si Supraeul ; din punct de vedere genetic, Se -ul constituie materialul din care se formeaza Eul si
Supraeul . Cele doua instinc te/pulsiuni fundamentale sunt, pentru ultima teorie despre psihic, instinctul
mortii, caruia îi corespunde principiul repetitiei, si instinctul vietii, caruia îi corespund principiul placerii si
forma sa modificata — principiul realitatii.
Comparând Se-ul din a doua teorie despre psihic cu inconstientul din prima teorie despre psihic,
constatam ca primul preia continuturile celui de -al doilea, dar nu mai epuizeaza sfera de cuprindere a
inconstientului, pentru ca inconstientul nu se mai suprapune acum cu refulatul . Spre deosebire de prima
teorie despre psihic, care punea accentul pe discontinuitatea dintre instantele psihice, pe de o parte, si pe cea
dintre psihic si biologic, pe de alta parte, a doua teorie despre psihic privilegiaza continuitatea din tre
biologic si psihic, precum si pe cea dintre instantele psihice: Eul se dezvolta din Se. În ceea ce priveste
functionarea, Se -ul preia integral caracteristicile functionarii inconstientului: predominarea proceselor
primare, organizarea complexuala, dual ismul fortelor pulsionale si al principiilor care le corespund.

2. Eul* — instanta de comandasi control a psihicului
Centrat în jurul constiintei, înglobând preconstientul si având o dimensiune inconstienta, Eul organizeaza
întreaga activitate psihi ca. Scopul sau este de a armoniza cerintele realitatii externe cu cerintele Se -ului si
Supraeului.
Cea mai importanta functie a Eului este autoconservarea organismului. Pentru a o îndeplini este
indispensabila cunoasterea realitatii externe si acumula rea în memorie a experientelor realizate .
O alta functie esentiala a Eului, legata de prima, o reprezinta testarea realitatii . Pentru adaptare,
distingerea realitatii psihice de realitatea externa este de prima importanta. Sanatatea mentala a individu lui
depinde de capacitatea de a discerne daca ceea ce este preceput apartine lumii interioare sau exterioare .
Nevrozele si psihozele se caracterizeaza printr -o perturbare mai putin pronuntata sau mai pronuntata a
testarii realitatii .
A treia functie i mportanta a Eului este modificarea realitatii în functie de scopurile sale. Pentru aceasta,
Eul îsi utilizeaza cunostintele despre realitate si actioneaza prin intermediul aparatului muscular, al carui
control îl detine . Una dintre functiile interne ale Eu lui este controlul Se -ului, al vietii instinctuale: Eul
permite doar acea cantitate de satisfactie pulsionala care nu pericliteaza conservarea organismului. Pentru a

189 realiza functia de control a cerintelor instinctuale, Eul dispune de un set de mijloace de fensive numite în
psihanaliza „mecanisme de aparare ale Eului―. Termenul, si nu ideea, mi se pare o reminiscenta a influentei
fizicii clasice asupra psihologiei si -i prefer varianta „mijloace de aparare ale Eului―.
Genetic vorbind, Eul se formeaza di n Se si parcurge o succesiune de etape pâna la atingerea maturitatii.
La început, Eul în formare coincide cu Se -ul si se pune total în slujba realizarii cerintelor acestuia.
Caracteristic pentru primele luni din viata copilului, Eul ideal — asa este numita faza de deplina coincidenta
între Eu si Se — începe sa iasa din uz pe masura ce realitatea (familia) se opune tot mai mult satisfacerii
complete a cerintelor copilului.
Maturitatea psihica este atinsa în momentul în care Eul dobândeste autonomie în raport cu celelalte
instante psihice (Se, Supraeu). Asadar, vom vorbi de un Eu matur atunci când Eul nu mai este comandat de
Se si tutelat de Supraeu, reusind sa -si îndeplineasca functia de comandasi control a vietii psihice.

3. Supraeul* sau „inconstie ntul de sus―
Considerat de Freud ca instanta -cenzor în raport cu Eul, Supraeul, în cea mai mare parte inconstient, are
functii pe care le putem numi fara rezerve drept spirituale : de constiinta morala, de autoobservare, de
formare a idealurilor.
Ca si descoperirea refulatului sau a „inconstientului de jos―, cum mai este numit, descoperirea Supraeului
se bazeaza pe experienta psihoterapeutica a lui Freud. Adesea, rezistenta pe care o opune pacientul de
psihanaliza constientizarii refulatului este i nconstienta si este rezultatul actiunii Supraeului .
Descoperirea si tematizarea „inconstientului de sus― este poate tot atât de importanta ca si descoperirea
inconstientului rezultat din refulare . În felul acesta, atât viziunea despre inconstient a p sihanalizei, cât si
viziunea sa despre om devin complete. Conceptul de Supraeu este important nu numai pentru psihologie si
antropologie, ci si pentru filosofie, unde deschide un nou capitol, si anume cel dedicat spiritului inconstient .
Desi este indubitabil un termen apartinând celei de a doua teorii despre psihic, Supraeul nu este lipsit de
antecedente teoretice în prima teorie despre psihic, unde îi corespunde, de exemplu, termenul de cenzura a
visului .
Din punctul de vedere al psihanalizei freudiene, formarea Supraeului este legata de declinul complexului
Oedip, care statistic vorbind are loc în jurul vârstei de 5 -6 ani. În esenta, este vorba de renuntarea la
dorintele oedipiene (iubire pentru parintele de sex opus si ostilitate fata de par intele de acelasi sex perceput
ca rival) si interiorizarea interdictiilor reprezentate de parinti în urma unui proces de identificare . La nucleul
Supraeului format din interzicerea dorintelor incestuoase si agresive (distructive) care au ca obiect parintii se
adauga pe parcursul perioadei de latenta elemente adiacente de ordin etic si estetic preluate de la educatori,
învatatori, profesori.
Si în privinta Supraeului, psihanalistii postfreudieni au adus modificari importante conceptiei freudiene.
Astfe l, Melanie Klein a afirmat existenta unui Supraeu precoce pornind de la constatarea unei surprinzatoare
angoase si culpabilitati la copilul foarte mic (sfârsitul primului an de viata) . Acestea ar rezulta din
interiorizarea obiectului primar care asigura in stantaneu functiile Supraeului . În al doilea rând, spre
deosebire de Freud care considera functia idealului ca una dintre functiile Supraeului si considera Supraeul
si Idealul Eului ca sinonime, unii psihanalisti contemporani, cum ar fi Daniel Lagache si J anine Chasseguet –
Smirgel. vad în Idealul Eului o structura aparte si nu doar o functie a Supraeului . Prin aceasta cei doi
întâlnesc pozitia mai veche a lui Hermann Nunberg, pentru care Idealul Eului ar fi predominant matern si ar
începe sa se dezvolte înca din perioada pregenitala, în timp ce Supraeul ar fi predominant patern si s -ar
forma pe parcursul fazei falice. Primul, bazat pe iubirea pentru mama, ar fi stimulativ, în timp ce al doilea,
constituit pe baza fricii de pedeapsa, ar fi constrângator.

3.1. Morala inconstienta si morala constienta
Importanta teoretica si practica a descoperirii si teoretizarii moralei inconstiente ma determina sa insist,
dintre functiile Supraeului, asupra functiei morale .
Ca tip de moralitate, morala inconstienta face parte dintre moralele eteronome . Comandamentele morale
sunt interiorizate fara asimilare în Eu. Formarea Supraeului marcheaza doar interiorizarea relatiei dintre
parinte si copil, asa încât, pentru morala inconstienta, binele si raul echivaleaza cu ce ea ce obtine aprobarea
sau dezaprobarea parintelui interiorizat, iar virtutea suprema o reprezinta supunerea . Si din alta perspectiva,

190 cea a psihologiei genetice, prima forma de morala din viata copilului este de tip eteronom, ceea ce provine
din respectul unilateral al copilului fata de parinte, considera J. Piaget.
În ce priveste natura interiorizarii, aceasta este exclusiv afectiva, fara participarea reflexiei, a alegerii
constiente. Pârghiile interiorizarii sunt sentimentele pozitive fata de parinti , precum si cele negative, în
special frica .
Natura elementelor constitutive ale Supraeului determina caracterul permanent sau tranzitoriu al functiilor
sale: a) datorita nucleului (interdictia tendintelor sexuale incestuoase si agresive, asa cum se m anifesta în
special în perioada oedipiana), Supraeul exercita functia permanenta a asigurarii integrarii individului în
cultura. Dupa cum se stie, una dintre particularitatile esentiale ale omului ca fiinta culturala o constituie
interzicerea incestului ; b) în virtutea elementelor adiacente (totalitatea valorilor si normelor preluate, de
asemenea afectiv, ulterior cristalizarii Supraeului), morala inconstienta joaca temporar rolul de instanta
morala suprema. Reevaluarile morale care se produc pe parcursul v ietii vizeaza tocmai aceasta dimensiune a
Supraeului.
Din natura moralei inconstiente deriva modul sau de functionare care este mai bine pus în evidenta de
compararea cu functionarea moralei constiente. Trei vor fi punctele de raportare ale comparati ei: datoria,
culpabilitatea si mijloacele de actiune .
Din punctul de vedere al datoriei , se poate spune ca imperativele care emana de la Supraeu sunt
categorice, fiind resimtite de subiect ca o constrângere interioara imediata. Morala inconstienta est e o morala
a datoriei neconditionate. Pe buna dreptate, Ch. Odier subliniaza caracterul inconstient al conflictului dintre
tendinta imorala si instanta morala, faptul ca este vorba despre un conflict exterior Eului, ceea ce exclude
alegerea libera si judecata de valoare.
În planul moralei constiente , datoria este conditionata de alegerea între fortele conflictului care se
desfasoara constient. Cele mai frecvente conflicte morale se produc între placere si datorie, iubire si ura,
interesul persona l si interesul suprapersonal. Judecata de valoare constienta întemeiaza sentimentul
obligatiei.
Eficienta oricarei morale este asigurata de sentimentul de culpabilitate . Ca instanta inconstienta,
Supraeul produce un sentiment de culpabilitate incons tient. Particularitatea sa este independenta fata de
realizarea raului. Cu alte cuvinte, dorintele sau tendintele refulate trezesc, înainte de orice actiune, reactia
culpabilizanta a Supraeului. Uneori, presiunea sentimentelor de vinovatie este atât de put ernica, încât
genereaza fenomenul paradoxal al raufacatorilor din sentiment de culpabilitate. Pentru a controla tensiunea
interioara provocata de conflictul dintre Supraeu si refulat, copiii, dar si adultii cu o structura psihica fragila
realizeaza actiuni condamnabile sau chiar antisociale care, prin pedeapsa pe care o atrag, micsoreaza
culpabilitatea inconstienta . Consecintele în plan moral ale acestei situatii sunt considerabile: faptul ca raul
nu ajunge la constiinta face cu neputinta aparitia remuscari i si a actiunilor reparatorii derivate din aceasta,
conducând în schimb la actiuni de autopedepsire necontrolata (esec, automutilari si chiar autodistrugere prin
sinucideri mascate).
În planul moralei constiente, culpabilitatea este produsa de reali zarea raului. Fiind vorba de un sentiment
de culpabilitate constienta, ceea ce deriva de aici intra în categoria pedepsei, reparatiei, expierii, si nu în cea
a actiunilor irationale de autopedepsire. Confruntarea cu raul, posibila atât înaintea, cât si dup a actiunea
imorala, transforma culpabilitatea într -o stare pasagera.
Diferentele importante dintre morala inconstienta si morala constienta trecute în revista pâna acum
provin din natura diferita a mijloacelor de lupta (actiune) la care apeleaza fiecare în confruntarea cu raul .
Pentru Supraeu este caracteristic apelul la refulare, care nu permite patrunderea în constient a tendintelor
interzise cultural, ceea ce elimina în acelasi timp confruntarea dintre bine si rau . Cea mai gra va pierdere
morala este în acest caz absenta simtului responsabilitatii. Caracterul automat al refularii împiedica, atât
înaintea, cât si ulterior actului, mobilizarea simtului responsabilitatii.
Activitatea moralei constiente se bazeaza pe apelul l a reprimare, mijloc de aparare al Eului care permite
patrunderea în constiinta a tendintei interzise, ceea ce da nastere unui conflict constient, urmat de o decizie
asumata în mod reflectat. În acest caz, doar actul poate fi inhibat . Apelul la reprimare co nfera moralei
constiente o înalta calitate, care întruneste caracterul personal al demersului, sinceritatea fata de sine însusi,
precum si responsabilitatea.

191 Maturitatea morala, ca aspect al maturitatii psihice, presupune prevalenta moralei constien te în raport cu
morala inconstienta, a Eului fata de Supraeu, depasirea sistemului închis al moralei datoriei neconditionate
bazat pe refulare, înlocuirea acestuia prin sistemul deschis al moralei binelui, în cadrul caruia conflictul si
deliberarea consti enta preceda actul . Atingerea maturitatii morale este în acelasi timp o garantie a prezervarii
sanatatii psihice. Conflictele constiente, oricât de grave, genereaza nefericire, dar nu alienare .

Mijloacele de aparare ale Eului
Teoria psihanalitica d espre mijloacele de aparare ale Eului are multiple semnificatii. Cea mai generala
dintre ele consta în descrierea unei dimensiuni putin cercetate a homeostaziei psihice . Pâna la aparitia
psihanalizei, aceasta dimensiune a ramas, datorita caracterului sau i nconstient, inaccesibila psihologiei.
Definitie: „Apararea se refera la un proces prin intermediul caruia constiinta este ferita de excitantii interni
periculosi, conflictuali (pulsiuni, dorinte, sentimente), precum si de excitantii externi foarte puterni ci,
posibile surse de traumatisme―, scrie psihanalistul german Wohlfram Ehlers. Cu alte cuvinte, influentele
interne sau externe care ameninta integritatea si stabilitatea echilibrului bio -psiho -social al individului sunt
supuse unui proces intern de modif icare, îngradire sau reprimare.
Asemeni altor concepte ale psihanalizei, „mijloacele de aparare― se bazeaza pe o experienta
psihoterapeutica . În terapia psihanalitica, apararea se manifesta ca rezistenta, ca neputinta de a realiza
asocierea libera (comunicarea ). Desi adesea cei doi termeni sunt utilizati unul în locul celuilalt, apararea si
rezistenta nu pot fi confundate, deoarece prima tine de psihologia persoanei, în timp ce a doua, de psihologia
relatiei dintre persoane, a relatiei dintre psihan alist si analizand. În masura în care mijloacele de aparare ale
Eului sunt inconstiente, unul dintre obiectivele principale ale metodei psihanalitice îl constituie
constientizarea si modificarea actiunii lor.
Pe parcursul dezvoltarii psihanalizei, t eoria asupra mijloacelor de aparare ale Eului a cunoscut mai multe
restructurari. La început, când psihanaliza era, în viziunea lui Freud, o teorie a conflictului psihic între natura
si cultura, functia exclusiva a mijloacelor de aparare consta în controlu l tendintelor pulsionale . Mai specific,
tendintele instinctuale combatute tineau de dorintele oedipiene. Ulterior, o data cu desexualizarea
inconstientului, ma gândesc în primul rând la Alfred Adler, continuturile psihice prelucrate de mijloacele de
aparare nu mai sunt pulsionale, ci sociale (dorinta de autoafirmare, sentimentele de inferioritate etc.). Pe de
alta parte, Adler introduce noi mijloace de aparare, cum ar fi protestul viril, adecvate continuturilor psihice
de ordin social asupra carora se concentreaza psihanaliza sa .
În perioada clasica, momentul cel mai important pentru teoria psihanalitica referitoare la mijloacele de
aparare îl constituie aparitia lucrarii Eul si mecanismele de aparare (1936) scrise de Anna Freud, fiica
întemeieto rului psihanalizei . Aceasta prima încercare de sinteza se distinge prin câteva idei importante :
a) Sublinierea faptului ca mijloacele de aparare nu sunt în sine patologice, chiar daca disfunctiile psihice de
tip nevrotic sau psihotic sunt caracterizate de actiunea anumitor mijloace de aparare .
b) Stabilirea unei liste de treisprezece mijloace de aparare însotite de definitii precise (refularea, regresia,
formatiunea reactionala, izolarea, anularea, proiectia, introiectia, întoarcerea împotriva propriei pe rsoane,
transformarea în contrariu, sublimarea, identificarea cu agresorul, participarea altruista, intelectualizarea) .
c) Introducerea printre obiectivele apararii a prelucrarii stimulilor care vin din realitatea externa . Astfel,
identificarea cu agresor ul neutralizeaza frica provocata subiectului de obiecte din lumea exterioara.
Reamintesc ca în psihanaliza prin „obiect― se desemneaza persoane.
d) Asocierea predominantei actiunii anumitor mijloace de aparare cu anumite etape ale dezvoltarii. Astfel,
proiectia si introiectia presupun distinctia între sine si obiect. Regresia, transformarea în contrariu si
întoarcerea împotriva propriei persoane presupun perceperea conflictului între tendintele pulsionale si
necesitatea inhibarii lor. Sublimarea presupune recunoasterea de catre Eu a importantei valorilor sociale
superioare.
Dezvoltarea ulterioara a psihanalizei a adus cu sine o noua extindere a continuturilor care fac obiectul
actiunii mijloacelor de aparare. Reprezentantele sinelui si reprezentantel e obiectului intra si ele în sfera de
actiune a mijloacelor de aparare. Nu numai conflictul, ca la Freud si psihanaliza freudiana, ci si deficitul are
propriile mijloace de aparare (psihologia sinelui a lui Kohut). Doua noi mijloace de aparare fac cariera în
psihanaliza contemporana: identificarea proiectiva si forcluderea . Primul, teoretizat de Melanie Klein si
reformulat de Bion, descrie plasarea de parti ale sinelui în obiect si controlul acestuia, scopul fiind

192 dominarea impulsurilor agresiv -distructive . Identificarea proiectiva a capatat o deosebita importanta în
terapia psihanalitica. Pacientii plaseaza în analist aspecte insuportabile sinelui si le traiesc în exterior . Spre
deosebire de relatia cu parintii, care, nereusind sa contina dorintele si senti mentele copilului, le resping, în
relatia psihanalitica, terapeutul le retine în sine si le ofera, în forma modificata, pacientului pentru a fi
reintroiectate.
Lacan a preluat de la Freud, din studiul fetisismului, mecanismul de aparare numit de acest a
„Verwerfung― (respingere), care a devenit în limba franceza „forclusion―, transformându -l într -o cheie a
întelegerii aparitiei disfunctiei psihotice. Forcluderea consta în eliminarea din psihic nu numai a afectelor
sau reprezentarilor, ci si a unor struc turi fundamentale ale ordinii simbolice, cum ar fi „numele tatalui―.

1. Utilizarea mijloacelor de aparare împotriva pulsiunilor
Pentru cei care se initiaza în psihanaliza, cea mai clara situatie pentru ilustrarea actiunii mijloacelor de
aparare o c onstituie lupta împotriva instinctelor. Aceasta nu numai pentru ca psihanaliza a studiat mai
îndelung si mai profund respectivul capitol, dar si pentru ca oricine are experienta luptei constiente cu
pulsiunile, ceea ce poate constitui o premisa pentru înte legerea aceleiasi lupte purtate în plan inconstient .
Dupa Anna Freud, „motivele― care determina apararea împotriva pulsiunilor sunt urmatoarele: Din punct
de vedere cronologic, primul motiv de aparare este exterior nu numai Eului, ci si persoanei: E ul copilului se
teme de parintii care formuleaza anumite interdictii pulsionale. Cea mai cunoscuta frica a copilariei
caracterizeaza perioada oedipiana si este numita în psihanaliza „frica de castrare―. Dorintele afective si
erotice fata de parinti se lovesc de opozitie si chiar de amenintarile si pedepsele acestora. Din punct de
vedere practic, s -a considerat ca educatia permisiva, care ar elimina asemenea amenintari si pedepse, ar
putea preîntâmpina atât nevroza infantila, cât si reeditarile ei la adu lt.
Un al doilea motiv al apararii îl constituie teama pe care o inspira Supraeul si este foarte bine cunoscut pe
baza studierii nevrozei adultului. Si în acest caz, motivul apararii este exterior Eului, dar nu persoanei: Eul,
care ar fi dispus sa sat isfaca tendinta pulsionala, se teme de Supraeu, ca altadata copilul de parinte. Eul se
apara de instincte (sexualitate si agresivitate) din frica de Supraeu. În astfel de situatii, terapia vizeaza
slabirea Supraeului sau restructurarea sa.
Celelalte doua motive de aparare descrise de Anna Freud apartin Eului. Unul dintre ele este frica de
intensitatea pulsiunilor, care devin extrem de puternice în anumite momente ale vietii, cum ar fi pubertatea
sau climacteriumul . La pubertate reactia fata de forta î n crestere a pulsiunilor poate îmbraca forma
ascetismului, care se opune nu numai satisfacerii pulsiunilor, ci si oricarei satisfaceri, mergând pâna la limita
autoconservarii (refuzul de a purta haine groase în anotimpul rece, reducerea hranei, amânarea ur inarii si
defecatiei). O alta forma de aparare fata de pulsiuni caracteristica pubertatii este intelectualizarea . În loc de a
evita pulsiunile, ca în cazul ascetismului, intelectualizarea le abordeaza într -o forma abstracta, teoretica.
Interesele intelectu ale si discutiile pe teme abstracte de tip filosofic, atât de frecvente la pubertate, nu
urmaresc rezolvarea unor probleme impuse de realitate, subliniaza Anna Freud, ci mai curând exprima
tensiunea conflictului pulsional, pe care -l traduce în termeni abst racti cu scopul de a -l controla.
Un alt motiv de aparare inerent Eului este nevoia de coerenta. Eul matur are nevoie de echilibru între
tendintele contradictorii: masculin -feminin, activitat e-pasivitate, heterosexualitate -homosexualitate.
Rezultatul prelucrarii psihice a unor astfel de contrarii depinde, dupa Anna Freud, în primul rând de gradul
de investire al fiecaruia .

2. Câteva mijloace de aparare
Din motive de accesibilitate încep prezentarea câtorva dintre cele mai cunoscute mijloace de a parare ale
Eului cu rationalizarea, si nu cu refularea, care a fost primul mijloc de aparare studiat de Freud si care,
pentru un timp, a fost echivalat cu apararea în genere. Rationalizarea este accesibila în egala masura
autoobservatiei si observatiei nes pecialistului.

2.1. Rationalizarea
Deoarece rationalizarea este un termen care poate fi întâlnit în diferite limbaje , inclusiv în limbajul curent,
precizarea sensului propriu -zis psihanalitic este indispensabila. Dupa Laplanche si Pontalis (Vocabularul
psihanalizei), termenul introdus de Ernest Jones în câmpul psihanalizei are urmatoarea acceptie: „Procedeu

193 prin care su biectul încearca sa dea o explicatie coerenta din punct de vedere logic sau acceptabil a din punct
de vedere moral unor atitudini, idei, sentimente ale caror adevarate motive nu sunt percepute. Se vorbeste în
special de rationalizarea unui simptom, a unei c ompulsii defensive, a unei formatiuni reactionale. În delir
intervine pentru a -l sistematiza. În acest caz, actiunea sa este asemanatoare cu a elaborarii secundare―.
Anumite lucrari de psihanaliza nu includ rationalizarea printre mijloacele de aparare ale Eului, deoarece
nu este îndreptata direct împotriva tendintelor pulsionale, ci camufleaza în mod secundar diferite aspecte ale
conflictului. Astfel, aspecte ale comportamentului nevrotic_ — tendintele autodistructive ale „omului cu
sobolani―_ — pot fi r ationalizate prin teorii estetice sau teorii referitoare la dieta, dupa cum comportamentele
neacceptate cultural (de tip homosexual masculin) pot fi rationalizate invocându -se superioritatea
intelectualasi estetica a barbatului.
Un exemplu dintr -o psihana liza contemporana
În sedinta a 140 -a, A. comunica terapeutului emotia provocata de gânduri erotice de neconceput pentru ea:
s-a gândit cu dorinta la B., prietenul sotului, despre care a aflat ca este supradotat sexual. Se învinovateste de
imoralitate p entru astfel de gânduri, deoarece sotia trebuie sa fie fidela sotului nu numai cu fapta, ci si cu
gândul. Pâna la sfârsitul orei se dovedeste ca de fapt considerentele morale sunt folosite ca rationalizare
pentru sentimentele de inferioritate provocate de obezitatea ei. „O femeie care arata ca mine nu poate avea
aventuri.― Pentru imaginea de sine este mult mai avantajos sa se considere o fiinta morala, decât sa
recunoasca faptul ca, din cauza înfatisarii, nu are succes.

2.2. Refularea
Nu este doar p rimul mijloc de aparare al Eului studiat de Freud, atât de important încât a fost asimilat,
pentru un timp, apararii, ci si unul dintre termenii centrali ai psihanalizei, corelativ termenului de
inconstient. Pâna în 1915, Freud a considerat ca inconstientu l este echivalent cu refulatul, cu istoria infantila
a libidoului . Chiar daca ideea de refulare, precum si termenul respectiv circulau în filosofia si psihologia
epocii (Schopenhauer, Nietzsche, Herbart), în psihanaliza a fost introdus pe baza experientei
psihoterapeutice a lui Freud legata de isterie. În masura în care inconstientul este prezent si în alte tulburari
psihice, se poate afirma ca refularea participa la procesul defensiv caracteristic fiecareia. Mai mult, deoarece
fiecare om are inconstient, este legitim sa consideram refularea ca fiind un proces psihic universal . În
acceptia freudiana, refularea este un mijloc de aparare îndreptat împotriva reprezentantilor pulsiunii
(gânduri, imagini, amintiri).
Dupa É. Roudinesco si M. Plon, prin ref ulare trebuie sa întelegem „procesul care vizeaza mentinerea în
inconstient a tuturor ideilor si reprezentarilor legate de pulsiuni si a caror realizare, producatoare de placere,
ar afecta echilibrul functionarii psihice a individului, devenind sursa de ne placere―.
În studiul din 1915, intitulat „Refularea―, Freud descrie trei timpi ai refularii. Primul dintre ele,
„refularea originara ―, este un moment ipotetic, postulat pornindu -se de la efectele sale (Laplanche,
Pontalis). Majoritatea refularilor se produc prin actiunea conjugata a instantei interdictive (Supraeu) si a
atractiei exercitate de alte continuturi inconstiente. Cum exista si continuturi inconstiente care nu s -au
format prin atractia altor formatiuni inconstiente, Freud a presupus actiunea unei refulari originare sau
primare, care intervine foarte de timpuriu ca reactie la intensitatea extrema a stimulilor care strapung filtrul
de excitatii.
Refularea secundara sau refularea propriu -zisa îndreptata împotriva reprezentantilor pulsiunii este
momentul cel mai bine studiat în psihanaliza freudiana. În sfârsit, întoarcerea refulatului , cel de -al treilea
timp, descrie revenirea în constient ca simptom, vis, act ratat, opera de arta etc. a continuturilor refulate.

2.3. Regresia
Ca si re fularea, regresia este unul dintre termenii cei mai importanti ai psihanalizei, desemnând atât
procese „normale―, cât si patologice . Asa cum refularea este considerata, în freudism, mijlocul de aparare
împotriva tendintelor oedipiene specific isteriei, reg resiei i se atribuie acelasi rol în nevroza obsesionala .
În general, prin regresie se desemneaza procesul psihic prin intermediul caruia un subiect individual sau
colectiv se întoarce la un nivel anterior al dezvoltarii psihice, fie ca este vorba de gândi re, sentiment,
comportament. Regresia este prezenta nu doar în viata cotidiana (întotdeauna exista posibilitatea si tentatia
de a ne întoarce la copilul din noi) sau în procesele patologice (în conceptia clasica asupra nevrozei

194 reprezentata de O. Fenichel, din procesul patogen face parte regresia spre punctele de fixatie din dezvoltarea
libidoului în fata dificultatilor vietii actuale), ci si în terapia psihanalitica, atunci când transferul pacientului
exprima fantasmele sale inconstiente care tin de copila ria sa.
Regresia poate fi globala , când cuprinde întreaga personalitate, sau partiala , când vizeaza doar un aspect
al Eului sau al dezvoltarii libidinale . De asemenea, ea poate fi stabila sau fluctuanta, maligna sau benefica,
în serviciul Eului (M. B alint). În viata cotidiana sau în creatia artistica, regresia temporara poate fi salutara
pentru depasirea impasurilor existentiale sau estetice.
Dupa Freud, regresia este topica atunci când parcurge în sens invers sistemele psihice orientate într -o
directie determinata . Visul este terenul cel mai propice pentru manifestarea acestui tip de regresie : daca în
starea de veghe excitatiile evolueaza dinspre perceptie spre motilitate, în vis, gândurile regreseaza spre
sistemul de perceptie, exprimându -se în special sub forma imaginilor senzoriale. Regresia mai poate fi
temporala , când subiectul revine la etape depasite ale dezvoltarii (libidinale sau ale Eului). În sfârsit, Freud
vorbeste si de o regresie formala, când subiectul se întoarce la „niveluri infe rioare din punctul de vedere al
complexitatii, structurarii si diferentierii― (Laplanche, Pontalis). În opinia mea, ar fi necesara o mai atenta
diferentiere a ultimelor tipuri de regresie, deoarece, la prima vedere, regresia temporala presupune, cel putin
în anumite cazuri, regresia formala.

2.4. Formatiunea reactionala
Descoperita de Freud prin studiul nevrozei obsesionale, formatiunea reactionala este definita de
Laplanche si Pontalis ca atitudine sau comportament opus ca sens unei dorinte pulsionale refulate si
constituit ca reactie la aceasta. Ca exemplu paradigmatic, cei doi psihanalisti francezi, autori ai celebrului
Vocabular al psihanalizei, se refera la pudoarea care se formeaza ca reactie la tendintele exhibitioniste .
Formatiunea rea ctionala nu este apanajul nevrozei obsesionale sau al personalitatii obsesionale; o putem
întâlni frecvent atât în isterie, cât si în viata cotidiana „normala―, unde are doar un caracter punctual, fara a
atinge generalitatea si constanta din primul caz . În isterie, de exemplu, formatiunea reactionala vizeaza doar
anumite situatii: tandretea excesiva a mamei fata de copii pe care de fapt îi uraste.
În cazul nevrozei obsesionale si al personalitatii obsesionale, tendintele instinctuale combatute tin de
stadiul sadic -anal al dezvoltarii libidinale. Ordinea, curatenia, mila înlocuiesc dezordinea, murdaria,
cruzimea. În viata cotidiana, trasaturile de caracter care au la baza formatiuni reactionale sunt usor de
recunoscut datorita exagerarii care defineste c alitatea morala respectiva, iar în functie de natura acestei
calitati se poate deduce natura pulsiunii combatute. Astfel, daca veti întâlni o persoana extrem de politicoasa
si prevenitoare sau, cum se mai zice, extrem de „urbana―, excesul atitudinii sale v a poate autoriza sa
presupuneti ca este vorba de o formatiune reactionala care este menita sa combata agresivitatea, ostilitatea.

2.5. Identificarea cu agresorul
Ca si în cazul rationalizarii sau refularii, identificarea este un termen care apartine mai multor limbaje.
Acceptia psihanalitica subliniaza aspectul inconstient al fenomenului. În sens freudian este vorba de
procesul inconstient trait de Eu în momentul în care, urmarind un scop defensiv, se transforma într -un aspect
al obiectului. Faptul c a fiul reproduce comportamentul tatalui sau disparut nu constituie un exemplu de
identificare în situatia respectiva. Daca însa acelasi fiu cade prada unui lesin cu caracter isteric, faptul
constituie un indiciu al identificarii cu reprezentarea inconstien ta a tatalui mort, de care încearca sa se apere,
scrie psihanalistul francez Nasio .
Teoria psihanalitica distinge mai multe tipuri de identificare: primara, secundara, totala, partiala. În
identificarea primara , caracteristica începutului vietii si d e aceea ipotetica, „subiectul―, care percepe
„obiectul― prin intermediul gurii, ochilor, urechilor, pielii, devine una cu acesta atunci când el dispare din
câmpul perceptiei. Identificarile secundare sunt asociate acelor etape de dezvoltare care presupun
diferentierea între interior si exterior, între subiect si obiect. Scopul lor este de a face suportabila o pierdere
sau o tendinta agresiva orientata împotriva obiectului .
Daca primul criteriu de clasificare era temporal, al doilea se refera la amploa rea identificarii. În cazul
identificarii totale sau narcisice, iubirea de obiect este înlocuita prin preluarea integrala a obiectului în sine.
Mi se pare concludent un exemplu oferit tot de psihanalistul Nasio: un baietel care se atasase puternic de o
pisica afla într -o zi ca tovarasul sau preferat de joc a murit într -un accident de masina. O saptamâna mai

195 târziu, copilul adopta un comportament de pisica: miauna, se deplaseaza asemeni unei pisici. Imaginea
obiectului iubit, pierdut si recuperat prin identi ficare, ar fi de fapt propria sa imagine, pe care a proiectat -o si
investit -o afectiv asupra unui obiect. De aici denumirea de identificare narcisica.
Specificul identificarii partiale este dat, asa cum arata denumirea, de faptul ca preluarea vizeaza doar un
aspect al obiectului. Astfel, Dora, celebra pacienta a lui Freud, se identifica cu doamna K., amanta tatalui ei,
doar în calitate de fiinta dezirabila sexual. Identificarea partiala poate avea ca obiect nu numai un aspect al
persoanei celuilalt, c i si o emotie presupusa a -i apartine. Aceeasi Dora se identifica cu emotia orgasmului pe
care o fantasmeaza a se produce în relatia sexuala dintre doamna K. si tatal ei.
Functia defensiva a identificarii , orientata aici spre un obiect exterior, este deosebit de evidenta în cazul
formei cunoscute sub numele de „identificare cu agresorul―. Câteva exemple împrumutate de la Anna Freud,
toate tinând de psihanaliza copilului, pun într -o lumina clara aspectul amintit.
a) Un elev este îndrumat catre psihanalist datorita grimaselor pe care le facea când era certat de profesorul
sau, ceea ce producea ilaritate în clasa. Analiza a ajuns la concluzia ca grimasele tânarului nu erau altceva
decât imaginea deformata a trasaturilo r modificate de mânie ale profesorului. Tânarul îsi domina frica
inspirata de profesor prin imitarea involuntara a agresorului.
b) O fetita care nu avea curaj sa parcurga holul întunecat al locuintei descopera spontan solutia, pe care i -o
comunica entuzia smata fratelui mai mic: pentru a trece fara frica prin hol este suficient sa te comporti
asemenea stafiilor presupuse a bântui locul. Transformarea Eului propriu în obiectul temut duce la înlocuirea
fricii prin siguranta placuta .
c) Functia defensiva este asigurata nu numai de identificarea, de obicei partiala, cu obiectul care inspira
frica. Acelasi efect îl are si identificarea cu actul agresiv. Este cazul unui baietel care se identifica, dupa un
tratament stomatologic dureros, cu actiunea cauzatoare de suferinta a medicului. Ajuns la psihanalista,
baietelul începe sa distruga obiectele din cabinet: mai întâi o guma pe care o taie cu cutitul, apoi o rola cu
sfoara, precum si creioanele pe care le ascute, pentru a le rupe vârfurile . Datorita naturii sale, identificarea
cu agresorul joaca un rol important în situatia oedipiana ca mijloc de aparare împotriva fricii de castrare.
Contributia sa la cristalizarea Supraeului este importanta.

2.5.1. Identificarea cu agresorul în situatii -limita*
În situatii -limita, identificarea cu agresorul poate produce fenomene irationale, de neînteles fara aplicarea
perspectivei psihanalitice, apta sa deconstruiasca edificiile inconstientului. Modificarile psihice produse de
„experimentul Pitesti―, prin care s -a urmarit „ reeducarea― tinerilor anticomunisti întemnitati la sfârsitul
anilor ‘40 la închisoarea din Pitesti, alcatuiesc împreuna un astfel de produs bizar, pe deplin tragic din punct
de vedere moral. Trebuie sa va spun de la început ca spalarea de creier realizata la Pitesti nu a urmarit doar
obtinerea unei adeziuni superficiale la comunism din partea câtorva dintre oponentii sai cei mai tineri, ci
producerea unei adevarate metamorfoze, a unei convertiri sau „mutatii―, cum o numeste Marcel Petrisor,
unul dintre deti nutii supravietuitori. Din nefericire pentru conditia umana, experimentul Pitesti a avut un
succes deplin: toti cei care au trecut pe la Pitesti s -au transformat din opozanti în sustinatori convinsi ai
comunismului.
Cea mai spectaculoasa, dar si cea mai dureroasa expresie a mutatiei profunde si durabile realizate în
închisoarea de la Pitesti consta în transformarea victimelor în calai. Astfel, fostul student la medicina Pop
Cornel este întâlnit în închisoarea de la Gherla de D. Bacu, autorul uneia di ntre cele mai tulburatoare
descrieri a ororilor de la Pitesti (Pitesi, Editura Atlantida, 1991) . Pe Bacu îl impresioneaza nu numai urmele
fizice ale metodelor „reeducarii―, ci si cele morale, mult mai grave . La Gherla trecea drept delatorul cel mai
pericul os,pentru ca peste câtiva ani sa sfârseasca în fata plutonului de executie, condamnat de tribunalul
comunist care a judecat atrocitatile de la Pitesti.
Dupa acelasi D. Bacu, toti cei care au fost supusi „reeducarii― au cedat si au devenit la rândul l or
tortionari. Doar cei care au murit în timpul schingiuirilor sau cei care, profitând de neatentia tortionarilor, au
reusit sa se sinucida au scapat neîntinati . Rezistenta individuala sau colectiva a fost nu numai inutila, ci si
daunatoare, profunzimea si durabilitatea „convertirii― fiind direct proportionala cu intensitatea rezistentei.
Fostul student anticomunist Pop Cornel, transformat ulterior în tortionar feroce, s -a numarat printre cei care
s-au împotrivit energic si timp îndelungat „reeducarii―.

196 Mutatia urmarita si obtinuta de experimentul Pitesti a avut nu numai un aspect comportamental
(transformarea vicitmei în calau), ci si unul spiritual — adeziunea intima la ideologia comunista . Unul dintre
personajele din Fortul 13 (Editura Meridiane, 1 991), carte scrisa de Marcel Petrisor, îsi reaminteste ca
devenise, în urma detentiei si metodelor folosite, un adept intim al comunismului si ca burghezia îi aparea
atunci drept „cel mai monstruos lucru de pe lume―. D. Bacu îl întâlneste în 1951 pe studen tul Cucole
Gheorghe, care fusese „reeducat― la Pitesti în iarna lui 1949/1950, si este frapat nu atât de schimbarea
fizicasi psihica a fostului sau cunoscut („echilibrul interior zdruncinat si bolnav de stomac―), ci de
metamorfoza sa spirituala: „facea apo logia comunismului―, în contradictie cu convingerile sale anterioare .
De asemenea, valorile morale la care aderasera cei supusi experimentului Pitesti au fost combatute cu
succes. Cel mai dramatic efect al reeducarii în acest plan a fost, poate, dist rugerea sentimentului filial si a
afectiunii care leaga rudele între ele. La Canal, un produs al „reeducarii comuniste― îsi întâmpina mama,
venita sa -l viziteze, cu urmatoarele cuvinte: „Pleaca de aici curva, din cauza educatiei pe care mi -ai dat -o
acasa a m ajuns la Canal. Nu vreau sa te mai vad. Eu nu am mama―. (D. Bacu, Pitesti)
Faptul ca modificarile de personalitate produse de „reeducarea― de la Pitesti s -au mentinut, în universul
concentrationar, si dincolo de momentele de maxima represiune, prec um si în sfera vietii penitenciare, când
supravietuirea nu mai depindea de respectarea comandamentelor interiorizate în închisoare, demonstreaza
cât se poate de concludent ca „reeducarea― a condus la modificari pe cât de profunde, pe atât de durabile.
Când delatiunea devine gratuita, adevarat scop în sine, iar tradarea rasplateste încrederea, putem spune ca
dezumanizarea a devenit o a doua natura .
Cum spuneam la început, „mutatia―, „metamorfoza― sau „convertirea― au fost produse, în primul rând,
datorita actiunii identificarii cu agresorul, la care s -a adaugat actiunea regresiei si a refularii, alte doua
importante mijloace de aparare ale Eului . Aceasta sumare a efectelor celor trei mijloace de aparare a fost
posibila si necesara pentru a supravietui psihic în conditiile -limita impuse de „experimentul Pitesti―. În
continuare voi încerca sa evidentiez legatura dintre metodele „reeducarii― si afectul lor psihic.
„Spaima indescriptibila―, cum o numeste Marcel Petrisor, pare sa fie starea dominanta în perioada
„reeducarii― si în acelasi timp factorul care a impus apelul la identificarea cu agresorul . Pe fondul unei
subalimentatii extreme, detinutii treceau prin cele patru etape ale „reeducarii― (demascarea externa,
demascarea interna, demascarea morala public asi activitatea de tortionar) prin intermediul torturii. În
Fenomenul Pitesti (Humanitas, 1990), Virgil Ierunca arata ca „tortura neîntrerupta― era cheia
experimentului. În fiecare etapa, marturisirile erau întrerupte de tortur i. Nici chiar cei car e devenisera
tortionari nu erau scutiti de ele. Dar nu bataia „care culmina cu doborârea pe ciment si calcarea victimei în
picioare (Fortul 13) si alte forme clasice de schingiuire, cum ar fi arderea cu tigara a diferitelor parti ale
corpului, smulgerea un ghiilor etc.― au singularizat torturile de la Pitesti, ci inovatiile în materie aduse de
sinistrul Turcanu. Printre ele, tortura permanenta pare a fi o premiera absoluta în universul concentrationar
comunist. Ziua si noaptea, anchetatorul si victima sa tra iau în aceeasi celula pe întreaga perioada a
reeducarii. „Noaptea puteai dormi, e drept, dar numai pe spate, complet gol, cu mâinile întinse deasupra
paturii. Iar daca, prin somn, faceai o miscare sau încercari sa te întorci erai lovit direct în cap cu bât a de un
reeducator care facea de planton―, scrie Virgil Ierunca în Fenomenul Pitesti . La crearea unei stari de frica
maxima si permanenta a contribuit îmbinarea torturii fizice cu distrugerea morala. Credinta în Dumnezeu a
constituit una dintre tintele pre ferate ale distrugerii morale. Dupa D. Bacu, prigoana împotriva crestinismului
din închisoarea Pitesti a depasit -o în intensitate pe cea din perioada începuturilor vietii crestine. Nu numai
sentimentele care leaga rudele între ele erau subminate, ci mai al es prietenia. Se cerea denigrarea celui mai
bun prieten, dar si lovirea sa. Uneori „lepadarea de prietenie― a îmbracat forme cu adevarat dementiale. D.
Bacau descrie în cartea Pitesti o scena incredibila: „Studentul Oprisan Costache a fost luat din salonul
bolnavilor de oftica si adus într -o celula de la temnita grea pentru a palmui si a fi palmuit la rândul sau de cel
mai bun prieten al lui―.
Nu este de mirare ca, lipsiti de orice posibilitate de rezistenta fizica sau morala în fata agresiunii
tortion arilor, studentii întemnitati la Pitesti au cedat, uneori dupa o rezistenta de câteva luni, presiunilor
externe. Doar identificându -se cu agresorul au putut îndeparta frica pe care le -a inspirat -o reeducarea
comunista — o adevarata scoala a groazei.
Apelul la acest mecanism de aparare a fost favorizat de starea de regresie psihica indusa de aceleasi
conditii de detentie ireal de inumane de la penitenciarul din Pitesti . Alaturi de tortura fizica si morala,

197 combinate cu imposibilitatea sinuciderii, umi linta extrema a participat cu siguranta la inducerea unei regresii
maxime, la crearea unui sentiment de neputinta absoluta caracteristic primei etape a copilariei . Ce poate
simti un adult caruia nu i se lasa decât 30 -60 de secunde pentru satisfacerea nevoi lor excretorii, iar daca
depaseste timpul prescris este brutalizat, asa cum s -a întâmplat în faza „demascarii―? „Cei care nu reuseau sa
termine în timpul prevazut erau trasi afara de guler, batuti… si dusi la celula, unde trebuiau sa astepte fie
pâna seara , fie pâna a doua zi dimineata―, aflam de la D. Bacu. Si, în sfârsit, ce poate simti un adult care e
silit sa -si spele în gura lenjeria intima murdara de fecale sau sa -si scufunde capul în hârdaul cu urina, fara sa
se poata refugia în moarte?
Actiu nea identificarii cu agresorul si a regresiei a fost facilitata de colaborarea unui alt mecanism
inconstient de aparare al Eului — refularea . Dar nu în acceptia psihanalizei clasice, pentru care refularea
vizeaza exclusiv tendintele instinctuale, în special cele legate de sexualitatea infantila, ci într -o acceptie
largita, conform careia refularea poate viza orice continut, în orice moment al vietii, daca produce conflicte.
În cazul experimentului Pitesti a fost vorba de refularea valorilor pozitive, care în conditiile date devenisera
sursa de conflicte majore. În special demnitatea a fost, dupa D. Bacu, vizata de refulare .
Asemenea oricarei refulari, refularea valorilor pozitive este amenintata de întoarcerea refulatului. Toti
studentii de la P itesti au trait avertismentul tulburator, care venea din adâncul fiintei lor, ca „ceva nu este la
locul lui―, cum scrie D. Bacu, în noua ordine a constiintei, iar când circumstantele vietii lor au permis -o,
valorile alungate în inconstient au revenit în mu lte cazuri, desi nu în toate, la suprafata.
Celui care s -ar apara în fata fragilitatii conditiei umane (toti cei supusi „reeducarii― s -au transformat mai
devreme sau mai târziu în tortionari) invocând semnificatia limitata a mutatiilor obtinute la Pit esti (universul
unei închisori politice de la începutul anilor ‘40) i -as pune întrebarea daca nu cumva experimentul social
comunist a creat si el un univers concentrationar extins la nivelul unei tari sau al unui grup de tari („lagarul
socialist―) care a a pelat la metode sociale coercitive sau represive generatoare de frica în proportii de masa
(frica de restructurare, frica de securitate, frica de delatiune). În asemenea conditii, adeziunea la organizarea
sociala de tip comunist reprezinta o forma de ident ificare cu agresorul, favorizata de infantilizarea indusa de
totalitarism prin dependenta economica absoluta de statul parinte, monopartidism si controlul vietii
spirituale, precum si de refulare a valorilor noncomuniste, alungate în egala masura din const iinta colectivasi
cea individuala.

2.6. Proiectia
Si proiectia este un termen care poate fi întâlnit în mai multe limbaje. Sensul psihanalitic este excelent
exprimat de Laplanche si Pontalis în al lor Vocabular al psihanalizei. Aici, prin proiectie trebuie se întelege
procesul psihic prin care „subiectul expulzeaza din sine si localizeaza în afara sa, în persoane sau lucruri,
calitati, dorinte, sentimente care îi apartin, dar pe care nu le cunoaste sau refuza sa le accepte―.
Freud si psihanali stii care i -au dezvoltat ideile considera proiectia ca fiind un mijloc de aparare arhaic
care actioneaza în paranoia, dar si în fobie, putând fi întâlnit si în modurile de gândire normala, precum si în
acelea care produc religiile primitive (animismul) si superstitiile. În general vorbind, construirea unei
realitati suprasensibile este rezultatul proiectiei. Tocmai de aceea lumea suprasensibila poate fi reconvertita
într-o psihologie a inconstientului. În esenta, atât Freud, cât si Jung împartasesc acelasi punct de vedere în
privinta rolului jucat de proiectie în producerea religiilor, diferenta constând în modul de concepere al
continuturilor psihice proiectate: la primul este vorba despre continuturi ale inconstientului personal, în timp
ce la Jung, de con tinuturi ale inconstientului colectiv (arhetipuri).
În ceea ce priveste rolul defensiv al proiectiei exista importante asemanari cu refularea: ambele îsi
limiteaza actiunea la a împiedica perceperea tendintei pulsionale generatoare de neplacere, spr e deosebire de
transformarea în contrariu (a pasivitatii în activitate), de exemplu, care intervine în procesul pulsional,
modificându -l. Spre deosebire de refulare, în cazul careia pulsiunea este trimisa înapoi în Se, în proiectie ea
este trimisa în lumea externa (Anna Freud) . Dupa anumiti psihanalisti, proiectia ar precede, în dezvoltarea
ontogenetica, refulararii în legatura cu impulsurile agresive .
Exemple:
a) În viata cotidiana, proiectia este omniprezenta în relatiile interumane . De multe ori, ea jo aca un rol
negativ, tensionându -le, ca în cazurile în care unul dintre partenerii cuplului proiecteaza asupra celuilalt
tendintele sale inconstiente de infidelitate. Alteori, rolul proiectiei poate fi pozitiv, din punct de vedere

198 social, nu si din punctul de vedere al individului, ca în cazul „participarii altruiste―. Destinul uneia dintre
pacientele Annei Freud poate ilustra excelent acest tip de proiectie benefica social. Tânara profesoara care a
devenit pacienta Annei Freud era dominata în anii copilarie i de doua dorinte puternice: sa aiba haine
frumoase si copii multi, când va fi mare. În anii maturitatii, când a intrat în analiza, era însa necasatorita,
fara copii si îmbracata saracacios. Nu manifesta ambitie si nici invidie. Ca adult, s -a dezvoltat înt r-un sens
opus dorintelor din copilarie.
Pe de alta parte, saracia propriei vieti sexuale n -o împiedica sa urmareasca cu interes viata amoroasa a
prietenelor si colegelor. Lipsa de interes pentru propria vestimentatie nu o împiedica sa participe act iv la
proiectele vestimentare ale altora. Lipsa propriilor copii era dublata de interes si participare la viata si
educatia copiilor altor oameni. Alegerea profesiei (reamintesc ca era profesoara) a fost determinata tocmai
de modul ei de a fi.
Anali za relatiilor infantile ale pacientei cu parintii explica metamorfoza sa de la vârsta matura. Formarea
unui Supraeu foarte puternic i -a interzis satisfacerea dorintelor de copil, dorinte care nu au fost însa refulate,
ci realizate prin delegatie în lumea e xterioara. Anna Freud nu ofera o explicatie multumitoare a preferintei
acordate proiectiei de psihicul pacientei. Ati putea dumneavoastra avansa o ipoteza? În exemplul urmator o
asemenea explicatie este posibila.
Piesa Cyrano de Bergerac de Edmond R ostand reprezinta cel mai concludent exemplu literar pentru
participarea altruista datorata proiectiei. Va reamintesc ca personajul principal este un nobil francez, bine
cunoscut datorita inteligentei si curajului sau, poet si ofiter, care considera ca nu are acces la iubirea
femeilor din cauza unui nas extrem de urât. Prin urmare, nu o interdictie morala (Supraeu sever), ci un
defect fizic îl face sa renunte la satisfacerea directa a dorintelor sale. Îndragostindu -se de frumoasa sa
verisoara Roxana, îsi va trai iubirea prin delegatie, proiectându -si aspiratiile asupra unui tânar si frumos
coleg pe nume Cristian. Renuntarea la satisfacerea propriilor dorinte si trairea lor prin intermediar apar în
modul cel mai sugestiv în scena nocturna de sub balconul Roxa nei, femeia iubita de cei doi barbati. Cyrano
îi sopteste lui Cristian cuvintele menite sa -i asigure succesul iar uneori, profitând de întuneric, i se substituie.
În razboi, Cyrano îl protejeaza pe Cristian, în loc de a -si apara propria viata. Când Cristia n este ucis, Cyrano
renunta la iubirea sa pentru Roxana, pe care n -o putea trai decât prin delegatie.
b) Din universul psihopatologiei, exemplul paradigmatic îl constituie cazul presedintelui de tribunal
Schreber, unul din cele cinci cazuri celebre ale lui Freud. Scris în 1911, pe baza cartii autobiografice a
pacientului intitulata Memoriile unui bolnav de nervi (1903), textul lui Freud exista în momentul de fata si în
limba româna, în seria operelor publicate de Editura Trei (vol. 7). Patologia este gra va, diagnosticata de
Freud ca paranoia.
Cum reiese din relatarile pacientului, prima faza a bolii a durat aproximativ un an si s -a încheiat cu o
remisie completa, considerata de Schreber vindecare. Psihiatrul care l -a tratat, Flechsig, a diagnosticat
maladia drept ipohondrie grava. În momentul primei crize, pacientul era casatorit, sotia pacientului fiindu -i
recunoscatoare psihiatrului pentru reusita tratamentului. Pe parcursul primului puseu nu s -a manifestat nici
un element delirant mistic.
Între prima si a doua decompensare psihotica s -au scurs opt ani fericiti. Singura umbra a vietii sotilor
Schreber a fost faptul ca nu aveau copii. În acest interval a visat de mai multe ori ca este din nou bolnav, iar
într-o dimineata, aflându -se între somn si veghe, i -a trecut prin minte ideea ca „ar fi minunat sa fie o femeie
în timpul actului sexual―.
A doua faza a bolii, care a debutat cu o insomnie grava, l -a adus din nou pe Schreber în clinica
profesorului Flechsig. De data aceasta starea i s -a agravat. Curând au aparut ideile delirante de persecutie,
caracteristice pentru paranoia, care treptat au luat o forma mistica. Fusese persecutat de diferite persoane
printre care se afla si psihiatrul Flechsig, numit de pacient „asasin de suflete―. Apoi se considera a fi în
relatii directe cu Dumnezeu, iar diavolul îsi batea joc de el. Vedea aparitii miraculoase, auzea o muzica
sfânta.
La un an de la debutul celei de a doua faze, boala a luat forma definitiva. Schreber a elaborat un sistem
delirant de nuanta religioasa. Era chemat sa devina mântuitorul lumii si sa -i redea fericirea pierduta.
Misiunea sa putea fi realizata doar dupa ce s -ar fi transformat în femeie. Aceasta metamorfoza nu depindea
de vointa sa, ci corespundea unei necesitati a ordinii un iversale. El urma sa fie obiectul exclusiv al
miracolelor divine, omul cel mai deosebit care a trait vreodata pe pamânt.

199 În acest moment al dezvoltarilor sale, Freud întrerupe cursul consideratiilor referitoare la pacient, pentru
a evidentia deosebi rea dintre psihiatrii vremii si psihanalist, deosebire care, în anumite cazuri, îsi mai
pastreaza si astazi actualitatea . Oricum, în societatea contemporana occidentala, dar si în cea româneasca,
unde exista psihiatri care sunt în acelasi timp si psihanali sti, valabilitatea ideilor lui Freud este mult
restrânsa . Interesul psihiatrului se epuizeaza, sustine întemeietorul psihanalizei, la un nivel descriptiv, „când
a constatat efectele delirului si a evaluat influenta sa asupra comportamentului―. Psihanalistu l este preocupat
de întelegerea fenomenelor: „el va încerca sa cunoasca mobilurile si modalitatile acestei transformari― .
Dar daca psihanalistul este preocupat de întelegerea patologiei psihotice, nu numai nevrotice, care este
ipoteza avansata de Fre ud pentru delirul lui Schreber si paranoia în general?
Prima operatie realizata de întemeietorul psihanalizei este de a reorganiza materialul psihiatric. Dintre
cele doua elemente ale delirului — rolul de mântuitor si transformarea în femeie —, cel de -al doilea este
esential. Emascularea constituie delirul primar . La început ea a fost resimtita ca o persecutie si insulta grava
si abia în ultima faza a fost pusa în relatie cu tema mântuirii . Nu este lipsit de importanta sa subliniez,
împreuna cu Freud, ca la început persecutorul a fost profesorul Flechsig, abia apoi Dumnezeu luându -i locul.
(Dumnezeu a fost complice sau chiar instigatorul „asasinarii sufletului― presedintelui Schreber, abandon arii
corpului sau prostitutiei.)
Momentul acceptarii emascularii prin punerea sa în legatura cu un scop al ordinii universale marcheaza
reconcilierea cu ideea deliranta esentiala . O alta dovada despre importanta acestei idei este faptul ca dupa a
doua remitere, care s -a produs la alti sase ani de la a doua criza, ideea emascularii este singura care si -a
pastrat eficienta asupra comportamentului: în anumite momente, presedintele Schreber se complacea în a se
contempla în oglinda cu torsul gol, împodob it cu coliere, panglici etc . Înca o dovada în favoarea aceleiasi
idei este, dupa Freud, ca nici un aspect al bolii nu este descris de pacient cu atâtea amanunte ca
„transformarea în femeie―: nervii corpului sau sunt nervi ai voluptatii feminine, corpul sau are conturul unui
corp de femeie.
Interpretare:
Întelegerea delirului presedintelui Schreber este continuta în interpretarea data de Freud, interpretare în
care proiectiei îi revine un rol central . Problema psihica pentru care Schreber gaseste o s olutie psihotica este
un puseu al libidoului homosexual pasiv, care l -a avut ca obiect pe medicul curant (psihiatrul Flechsig).
Fantasma de a fi femeie, care apare la un moment dat pe deplin constient, trezeste în Schreber o puternica
rezistenta si este re fulata, respinsa în inconstient . Urmatoarea operatie defensiva a fost de a o transforma în
contrariul sau: dorinta homosexuala pasiva s -a transformat în frica de a nu se abuza sexual de el, iar
psihiatrul Flechsig a devenit, din obiect al iubirii, persecut or. A urmat a treia operatie defensiva: proiectia în
exterior a continuturilor inconstiente, datorita careia o perceptie interna reprimata ajunge la constiinta ca o
perceptie a lumii externe. Am putea presupune ca proiectia a devenit necesara datorita difi cultatilor pe care
le-a avut pacientul de a mentine refularea. Datorita tuturor acestor operatii, încununate de transformarea
emascularii într -un imperativ cosmic, pacientul reuseste sa atinga o stare de echilibru satisfacatoare — cea
de a doua remitere.
Cercetarile psihanalitice ulterioare asupra paranoiei efectuate de Jung si Ferenczi au condus la concluzia
ca, indiferent de rasa si sex, cauza bolii a fost esecul de a controla homosexualitatea inconstienta întarita
dintr -un motiv conjunctural .

2.7. Un exemplu integrator
În dictionarul de psihanaliza coordonat de Wolfgang Mertens si Bruno Waldvogel (Handbuch
psychanalitischer Grundbegriffe) exista un exemplu clinic ipotetic (creat de autori) folosit pentru a ilustra
actiunea diferitelor mijlo ace de aparare, de la cele mai primitive la cele mai evoluate, urmând ierarhia
stabilita de Vaillant (1992) . Deoarece mi s -a parut o ilustrare convingatoare, îl reproduc într -o forma
rezumativa.
Pacienta imaginara este o femeie de 37 de ani care a f ost parasita de sotul ei dupa ce timp de 7 ani a
facut eforturi considerabile, dar infructuoase de a ramâne însarcinata. Imediat dupa aceasta, s -a îmbolnavit
de astm bronsic, ceea ce a necesitat o perioada de spitalizare. Psihoterapeutului care a tratat -o în spital i -a
comunicat sentimentul de inferioritate pe care l -a avut întotdeauna fata de sora sa mai mica, între timp mama
a trei copii. Înainte de a o parasi, sotul pacientei si -a exprimat înca o data dorinta de a avea copii.

200 Aparare psihotica (proiecti e paranoica ):
În primele zile de internare, înainte de a vorbi cu psihoterapeutul, pacienta a sunat -o pe o prietena care lucra
la politie pentru a reclama o asistenta din spital care ar fi avut intentia de a -i administra medicamente care
sa-i permita sa -i controleze gândurile. Respectiva asistenta a fost cu siguranta platita de sotul ei. În perioada
respectiva a refuzat într -adevar medicamentele pentru astm, desi crizele o înspaimântau. Prin aceasta
aparare, pacienta îsi proiecteaza agresivitatea inconstie nta asupra obiectului (sotului) si este pe deplin
convinsa ca pericolul vine de la acesta.
Aparari imature:
a) Întoarcerea împotriva propriei persoane: dupa ce un tânar medic a dovedit o anumita neîndemânare în a -i
pune o perfuzie, pacienta i -a comunicat asistentei de noapte ca îi pare deosebit de rau ca îi creeaza probleme
tânarului medic. A fost foarte impresionata când asistenta l -a ironizat pe medic, nemaiîndraznind apoi s -o
cheme pe asistenta, desi lichidul din recipient se epuizase, pâna când frica a devenit insuportabila.
Justificarea a fost ca nu mai vrea sa creeze probleme celorlalti. În acest caz, pacienta întoarce agresivitatea
masiva împotriva propriei persoane, în loc sa exprime o parte din ea la adresa personalului medical.
b) Refuzul realit atii exterioare: în spital, pacienta povesteste vecinei de camera ca are un sot minunat, care a
preluat toate grijile casei în perioada bolii. Sotul îi telefoneaza foarte des pentru a o asigura ca fiului lor îi
merge foarte bine, asa încât nu trebuie sa -si faca nici o grija. Pacienta se apara de situatia exterioara (si
interioara) în care se afla, negând realitatea si înlocuind -o cu o realitate imaginara.
Aparari nevrotice:
a) Refulare: dupa externare, a solicitat ajutorul unui alt psihoterapeut, recomand at de psihoterapeuta din
clinica. Când noul psihoterapeut o roaga sa -i aminteasca numele primei psihoterapeute, îi este imposibil sa
si-l aminteasca. Îi sta pe limba, dar nu reuseste. Este important de precizat ca despartirea de prima
psihoterapeuta a fost extrem de dureroasa. Pacienta îndeparteaza automat din constiinta gânduri, afecte si
impulsuri legate de prima psihoterapeuta, ceea ce face cu neputinta reamintirea numelui.
b) Formatiune reactionala : când sora ei a antrenat -o într -o discutie despre sotu l care a parasit -o, i-a spus ca
de fapt îi este recunoscatoare pentru ca în felul acesta nu se mai simte obligata sa aiba copii. În aceeasi
discutie, scoate în evidenta avantajele situatiei de a nu avea obligatii familiale. Pacienta manifesta fata de
sotul ei sentimente opuse sentimentelor reale pe care acesta i le inspira.
c) Izolare: când noul terapeut avanseaza cu prudenta ipoteza ca citirea scrisorii de adio lasate de sotul ei a
suparat -o, pacienta mai întâi neaga sentimentul respectiv, pentru ca apoi sa afirme ca sotul ei trebuie sa fi
avut motivele lui care l -au facut s -o paraseasc a. Întrebata de terapeut care crede ca au fost aceste motive,
vorbeste cu detasare, pe deplin rational despre ele. Pacienta separa sentimentele de continutul cognitiv
pentru a evita contactul cu sentimentele ostile pe care le are fata de sotul ei.
Aparari mature:
a) Sublimare: când pacienta a primit în spital vederi de la copiii surorii ei, s -a hotarât sa tina un jurnal
imaginar în care descria aventurile unei matusi necasatorite cu copiii vecinei. Dupa terminarea psihoterapiei
din afara spitalului, a pro pus jurnalul sau unui ziar care i -a oferit spre publicare o rubrica speciala. În aceasta
varianta, pacienta are capacitatea de a exprima conflictele psihice, precum si impulsurile si afectele care
rezulta de aici într -o forma artistica avantajoasa pentru e a si pentru ceilalti.
b) Reprimare: în spital a preferat lecturi filosofice si psihologice despre depasirea suferintei, dar a refuzat o
revista despre îngrijirea sugarilor. Pacienta este capabila sa mentina în planul constiintei toate componentele
conflictului si în acelasi timp sa controlez e impulsurile si afectele generate de conflict.

201 Subiecte de anii trecuti:

Subiecte – Caracteristicile psihicului uman:
1. Demonstrati caracterul dinamic -evolutiv al sistemului psihic uman
2. Demonstrati natura informationala a psihicului
3. Relatia con stient – inconstient
4. Psihicul uman ca sistem
5. Evaluati critic principalele modalitati de definire a constiintei in psihologie

Subiecte – Personalitatea:
1. Definirea si caracterizarea persoanei din perspectiva psihosociala
2. Definirea si caracterizarea personaj ului
3. Definirea si caracterizarea personalitatii
4. Definirea si caracterizarea persoanei
5. Definitia si caracterizarea imaginii de sine

Subiecte – Organizatiile din perspectiva psihosociala
1. Definirea si caracterizarea psihosociala a organizatiilor
2. Clasificarea organizatiilor si scurta prezentare a fiecarei categorii
3. Functiile psihosociale ale organizatiilor
4. Clasificarea organizatiilor si scurta prezentare a fiecarei categorii
5. Caracteristicile structurale ale organizatiilor

Subiecte – Specificul psihologiei re surselor umane
1. Sursele subiective din procesul de motivare al resurselor
2. Analizati comunicarea ascendenta si descendenta care se realizeaza intre resursele umane
3. Stilul directiv si structurativ din comunicarea resurselor umane
4. Functiile comunicarii manageriale din domeniul resurselor umane
5. Factorii performantei individuale in activitatea de munca

Subiecte – Psihoterapie cognitiv -comportamentala
1. Principiile si postulatele terapiei cognitiv – comportamentale
2. Rolul terapeutului in cadrul terapiei cogn itiv – comportamentale
3. Strategiile si tehnicile specifice psihoterapiei comportamentale
4. Tehnicile specifice terapiei cognitiv – comportamentale
5. Modificarea gandurilor negative si comportamentele aferente

Subiecte – Psihanaliza
1. Psihanaliza ca psihologie a inconstientului
2. Psihanaliza ca psihoterapie
3. Mijloace de aparare ale Eului in conceptia lui Freud. Ilustrare: rationalizare
4. Conceptia freudiana despre Se ( a doua teorie despre psihic )
5. Conceptia freudiana despre Supraeu ( a doua teorie despre psihic )