1. Aspecte introductive

– DREPTUL FAMILIEI –

ADOPȚIA

Cuprins

Partea I:

1. Aspecte introductive

2. Noțiune

3. Scurt istoric

4. Principii

4.1. Interesul superior al copilului

4.2. Creșterea și educarea copilului într-un mediu familial

4.3. Continuitate în educarea copilului, ținându-se seama de originea sa etnică, culturală și religioasă

4.4. Celeritate în îndeplinirea oricăror acte referitoare la procedura adopției

4.5. Informarea copilului și luarea în considerare a opiniei acestuia, în raport cu vârsta și gradul său de maturitate

4.6. Garantarea confidențialității

5. Natura juridică

Partea a II-a:

1. Cerințe legale pentru încheierea adopției

1.1. Condiții de fond

1.1.1. Condiții privind persoana care urmează să fie adoptată

a) Vârsta adoptatului

b) Interesul superior al copilului

c) Consimțământul copilului

1.1.2. Condiții privind persoana care urmează să adopte

a) Vârsta adoptatorului

b) Capacitatea deplină de exercițiu

c) Aptitudinea de a adopta

d) Consimțământul

1.1.3. Condiții privind părinții firești ai persoanei care urmează să fie adoptată

a) Vârsta părinților firești

b) Consimțământul părinților firești

1.2.Impedimente

1.2.1. Rudenia firească

1.2.2. Calitatea de soț

1.2.3. Existența unei adopții anterioare

1.3. Condiții de formă

1.3.1. Actele juridice ale părților

1.3.2. Procedura adopției

A. Procedura adopției interne

1. Competența de soluționare

2. Etape

2.1. Procedura administrativă

a) Evaluarea adoptatorului sau a familiei care dorește să adopte

b) Planul individualizat de protecție

2.2. Procedura judiciară

a) Deschiderea procedurii adopției interne

b) Potrivirea dintre copil și persoană sau familia adoptatoare

c) Încredințarea în vederea adopției

d) Încuviințarea adopției

B. Procedura adopției internaționale

2. Efectele adopției

2.1. Întocmirea unui nou act de naștere pentru copil

2.2. Nașterea rudeniei civile

2.3. Drepturile și obligațiile părintești trec la adoptator

2.4. Numele adoptatului

2.5. Obligația legală de întreținere

2.6. Vocația succesorală

2.7. Cetățenia adoptatului

3. Încetarea adopției

3.1. Desfacerea adopției

3.1.1. Desfacerea de drept a adopției

3.1.2. Desfacerea facultativă a adopției

3.2. Desființarea adopției

3.2.1. Nulitatea absolută a adopției

3.2.2. Nulitatea relativă a adopției

3.2.3. Cazuri de nulitate a adopției

a) Lipsa consimțământului uneia dintre persoanele chemate de lege să consimtă la adopție

b) Adopția multiplă

c) Adopția unei persoane majore care nu a fost crescută în timpul minorității de adoptator

d) Lipsa condițiilor cerute de lege în persoana adoptatorului

e) Rudenia în linie dreaptă și colaterală

f) Adopția între soți

g) Adopția a doi soți sau foști soți

h) Încălcarea scopului adopției

i) Viciile de consimțământ

3.3. Efectele încetării adopției

3.3.1. Rudenia civilă

3.3.2. Exercițiul autorității părintești

3.3.3. Numele fostului adoptat

3.3.4. Domiciliul și locuința adoptatului

3.3.5. Obligația de întreținere

3.3.6. Suprimarea impedimentelor la căsătorie

3.3.7. Cetățenia adoptatului

Partea a III-a:

1. Considerații finale

2. Bibliografie

Partea I

1. Aspecte introductive

Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între soți, pe egalitatea acestora, precum și pe dreptul și îndatorirea părinților de a asigura creșterea și educarea copiilor lor.

În mod tradițional, într-o familie, soțului îi revine responsabilitatea de a asigura gospodăriei sale mijloacele economice necesare și de a reprezenta familia la nivelul sferei publice. Soția, la rândul său, se ocupă de organizarea vieții domestice, conduce gospodăria, îngrijește și educă copiii.

După căsătorie, dorința principală a cuplurilor este aceea de a deveni părinți, fără surâsul copiilor, casa e ca o biserică fără clopote și fără sfinți, o simplă clădire fără scop.

Se întâmplă însă destul de des în societatea actuală ca un cuplu să se confrunte cu problema infertilității. Din păcate, aceștia se confruntă deseori cu situații nu tocmai plăcute atunci când văd în jurul lor familii fericite, împlinite, cu unul sau mai mulți copii. Acest lucru nu se întâmplă doar ocazional, în cercul lor de prieteni, de cunoștințe, ci aceștia se întâlnesc zilnic pe străzi cu familii fericite, cu copii de mână sau în cărucioare. Tot ce pot face aceștia este să rămână simplii spectatori tăcuți ai acestor aspecte normale ale vieții. Oricât de mult ar încerca să uite fiecare copil văzut pe stradă, în parcuri, în magazine, ei mereu își vor reaminti de acel ceva ce ei poate niciodata nu vor avea.

Întrebarea pe care foarte multe cupluri care se regăsesc în ipoteza expusă anterior și-o adresează în sinea lor este următoarea: “Ce aș putea face atunci când nu ne dorim decât un lucru normal: un copil ?!”

Aici intervine instituția juridică a adopției, ca o măsură alternativă, prin intermediul căreia, copilul crește nu ȋn uterul mamei, ci ȋn inima ei. Adopția vine în sprijinul acelor părinți cărora viața nu le-a oferit bucuria de a fi părinte, “adevărata mamă nu este aceea care-i dă viață copilului, ci o bună creștere”.

Pe de altă parte, loviți de dificultățile financiare, mulți părinți aleg să-și dea copiii spre adopție, în vederea integrării copilului într-o altă familie, cu posibilități materiale, care să-i poată asigura un viitor mai bun. Astfel, o mamă, un tată, un cuplu, o familie care consideră că nu pot crește un copil, indiferent de motive, vor știi că există posibilitatea ca fiul sau fiica lor să aibă o viață fericită într-o familie care îi așteaptă

Din păcate, de-a lungul timpului au existat și există încă un număr mare de abandonuri de copii atât în maternități, cât și în diverse alte locații care pot pune în pericol viața copilului. Efectele abandonului sunt profunde și agresive și însoțesc copilul respectiv de-a lungul întregii vieți.

Deși, în mod normal, copilul trebuie menținut și crescut în familia sa de origine, atunci când, din anumite motive, nu i se poate asigura acel mediu familial de care are nevoie, în care să fie înconjurat de un climat de fericire, de iubire și de înțelegere, copilului i se va asigura, prin instituirea adopției, o familie permanentă, care îl va crește asemeni unui copil firesc. În această ipoteză, adopția are rolul de a-i asigura copilului un trai mai bun, de a-i oferi șansa de a crește ȋntr-o familie, care va contribui în mod substanțial la dezvoltarea armonioasă a personalității sale.

S-au efectuat numeroase studii, în urma cărora s-a dovedit că majoritatea părinților nu își doresc abandonarea copiilor lor, însă atunci când sunt confruntați cu sărăcia, excluderea socială sau boala, aceștia iau deseori această decizie, gândindu-se că astfel procedează cel mai bine în interesul copilului. Se pare că majoritatea merg pe principiul "Decât să îl chinuiesc lânga mine, fără să-i pot oferi resursele necesare unui trai decent, mai bine îl las la un centru de plasament". Însă, după ce fac acest gest, mulți uită, din păcate, să îi mai și viziteze în aceste centre care nu vor putea să le țină loc de părinți copiilor abandonați, ci doar să le ofere o educație și un adăpost dar nu și răspunsuri la toate întrebările legate de părinții lor.

Din păcate, ȋn Romȃnia, ȋn anul precedent, a fost ȋnregistrat un record nedorit al numărului de copii abandonați la naștere, record raportat la situația din ultimii zece ani. În ceea ce privește copiii abandonați înainte ca părinții să fie cunoscuți de autorități, în ultimii zece ani au fost înregistrate, în total, 247 de cazuri. Conform datelor statistice, cel mai mare număr de copii abandonați anual s-a înregistrat chiar anul trecut, când 41 de nou-născuți au fost părăsiți în maternități sau au fost găsiți abandonați pe străzi. Cel mai mic număr de nou-născuți fără ambii părinți cunoscuți s-a înregistrat în 2007, când au fost numai șase cazuri.

Adopția reprezintă una dintre soluțiile care îi poate face fericiți, atât pe copii cât și pe părinți, și nu doar în ipoteza în care o familie nu poate avea copii și caută cu orice preț să adopte, ci și în cazul în care un cuplu are acea deschidere plină de dragoste față de suferința copiilor lipsiți de părinți sau ai căror părinți doresc să-i dea spre adopție.

În prezent, numărul familiilor care aleg să adopte un copil, este ȋn creștere. Astfel, ȋn anul 2014, conform datelor communicate de Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție, la nivel național au fost adoptați 821 de copii și au fost ȋnregistrate 13 adopții internaționale, copiii fiind adoptați de familii în care cel puțin unul dintre părinți este român.

În prezent, peste 4.000 de copii din toată țara sunt declarați adoptabili, însă doar aproximativ 1.700 de familii sunt atestate să adopte. Cei mai mulți copii declarați adoptabili, respectiv 2.140, au între șapte și 13 ani, 1.063 au între trei și șase ani, 548 au între zero și doi ani, iar 309, între 14 și 17 ani.

Mass-media prezintă deseori informații cu privire la cazuri de copii care au fost abandonați, pe străzi, în maternități sau în alte locuri, nu tocmai favorabile unui copil. Eu consider că această problemă este una de actualitate, dat fiind faptul că, așa cum am menționat anterior, numărul copiilor abandonați este într-o continuă creștere, iar procedura adopției în România este una destul de greoaie, ce implică timp, multe documente, dar și o serie de aspecte care trebuie respectate întocmai, lucruri care nu foarte cunoscute de către mare parte a societății. Tocmai din acest motiv, am ales să analizez această instituție, asemeni unui ghid al adoptiei, din care să reiasă toti pasii ce trebuie urmați, criterile esențiale pentru încredințarea copilului către o familie adoptatoare, dar și situațile care trebuie evitate în scopul menținerii unei adopții deja încuviințate.

De-a lungul timpului, instituția juridică a adopției a suferit unele modificări, atȃt ȋn ceea ce privește noțiunea ȋn sine, cȃt și ȋn privința aspectelor juridice pe care le presupune ȋncuviințarea ei. Instituția în sine nu este imuabilă, neschimbătoare, ci evoluează odată cu schimbările juridice determinate de mutațiile social-economice intervenite de-a lungul istoriei unui popor, ca și a unor influențe externe. Evoluția instituției de-a lungul timpului va fi analizată ȋn capitolul intitulat “Scurt istoric”.

Principiile, ca reguli esențiale, sunt prezente în viața de zi cu zi și guvernează regulile de bază ale fiecărui domeniu în care se regăsesc. Întâlnim principii de viață, după care fiecare individ în parte își construiește o viața în concordanță cu propriile sale convingeri, întâlnim principii specifice fiecărei ramuri de drept, principii aferente instituțiilor juridice. Adopția, la rândul ei, este supusă respectării întocmai a propriilor sale principii, aspect care va fi tratat în capitolul intitulat “Principii”.

Adopția, fiind o operațiune juridică complexă care presupune îndeplinirea, în mod cumulativ, a manifestării de voință a persoanelor implicate în mod direct în procesul de adopție, dar și întocmirea unui act de autoritate, are un regim juridic aparte, care va fi prezentat în capitolul intitulat “Natura juridică”.

Fiind un act juridic solemn, pentru încheierea valabilă a adopției trebuie respectate cu strictețe unele condiții impuse de legiuitor. Astfel, persoana care urmează să fie adoptată, persoana care dorește să adopte, dar și părinții firești ai persoanei care urmează să fie adoptată, trebuie să îndeplinească unele condiții de fond. În principiu, aceste condiții vizează vârsta și consimțământul fiecăreia dintre aceste persoane, însă, în funcție de calitatea care le revine în cadrul procesului de adopție, unele dintre aceste persoane enumerate anterior trebuie să îndeplinească și u Protecția Drepturilor Copilului și Adopție, la nivel național au fost adoptați 821 de copii și au fost ȋnregistrate 13 adopții internaționale, copiii fiind adoptați de familii în care cel puțin unul dintre părinți este român.

În prezent, peste 4.000 de copii din toată țara sunt declarați adoptabili, însă doar aproximativ 1.700 de familii sunt atestate să adopte. Cei mai mulți copii declarați adoptabili, respectiv 2.140, au între șapte și 13 ani, 1.063 au între trei și șase ani, 548 au între zero și doi ani, iar 309, între 14 și 17 ani.

Mass-media prezintă deseori informații cu privire la cazuri de copii care au fost abandonați, pe străzi, în maternități sau în alte locuri, nu tocmai favorabile unui copil. Eu consider că această problemă este una de actualitate, dat fiind faptul că, așa cum am menționat anterior, numărul copiilor abandonați este într-o continuă creștere, iar procedura adopției în România este una destul de greoaie, ce implică timp, multe documente, dar și o serie de aspecte care trebuie respectate întocmai, lucruri care nu foarte cunoscute de către mare parte a societății. Tocmai din acest motiv, am ales să analizez această instituție, asemeni unui ghid al adoptiei, din care să reiasă toti pasii ce trebuie urmați, criterile esențiale pentru încredințarea copilului către o familie adoptatoare, dar și situațile care trebuie evitate în scopul menținerii unei adopții deja încuviințate.

De-a lungul timpului, instituția juridică a adopției a suferit unele modificări, atȃt ȋn ceea ce privește noțiunea ȋn sine, cȃt și ȋn privința aspectelor juridice pe care le presupune ȋncuviințarea ei. Instituția în sine nu este imuabilă, neschimbătoare, ci evoluează odată cu schimbările juridice determinate de mutațiile social-economice intervenite de-a lungul istoriei unui popor, ca și a unor influențe externe. Evoluția instituției de-a lungul timpului va fi analizată ȋn capitolul intitulat “Scurt istoric”.

Principiile, ca reguli esențiale, sunt prezente în viața de zi cu zi și guvernează regulile de bază ale fiecărui domeniu în care se regăsesc. Întâlnim principii de viață, după care fiecare individ în parte își construiește o viața în concordanță cu propriile sale convingeri, întâlnim principii specifice fiecărei ramuri de drept, principii aferente instituțiilor juridice. Adopția, la rândul ei, este supusă respectării întocmai a propriilor sale principii, aspect care va fi tratat în capitolul intitulat “Principii”.

Adopția, fiind o operațiune juridică complexă care presupune îndeplinirea, în mod cumulativ, a manifestării de voință a persoanelor implicate în mod direct în procesul de adopție, dar și întocmirea unui act de autoritate, are un regim juridic aparte, care va fi prezentat în capitolul intitulat “Natura juridică”.

Fiind un act juridic solemn, pentru încheierea valabilă a adopției trebuie respectate cu strictețe unele condiții impuse de legiuitor. Astfel, persoana care urmează să fie adoptată, persoana care dorește să adopte, dar și părinții firești ai persoanei care urmează să fie adoptată, trebuie să îndeplinească unele condiții de fond. În principiu, aceste condiții vizează vârsta și consimțământul fiecăreia dintre aceste persoane, însă, în funcție de calitatea care le revine în cadrul procesului de adopție, unele dintre aceste persoane enumerate anterior trebuie să îndeplinească și alte condiții expres prevăzute de lege. Toate aceste aspecte vor fi detaliate în capitolul intitulat “Cerințe legale pentru încheierea adopției”. Același capitol prezintă și acele situații care nu permit încheierea valabilă a adopției, situații cunoscute sub denumirea de “impedimente”. De asemenea, tot acolo se regăsesc și condițiile de formă care trebuie respectate și care vizează actele juridice ale părților, dar și descrierea amănunțită a procedurii adopției interne, precum și unele aspecte generale ale procedurii adopției internaționale.

După ce adopția a fost încheiată, se vor produce o serie de efecte specifice care vizează persoanele implicate în procesul de adopție. Majoritatea acestor consecințe îl privesc pe cel adoptat, însă o parte din ele se răsfrâng și asupra celorlalte părți. Capitolul intitulat “Efectele adopției” prezintă în detaliu toate aceste consecințe ale încheierii actului juridic al adopției.

Deși în mod normal, adopția se încheie pe termen nedeterminat, uneori apar situații neprevăzute, care conduc la încetarea ei. Privit în ansamblul său, capitolul intitulat “Încetarea adopției” cuprinde acele situații în care se impune încetarea adopției. Adopția poate fi desfăcută, fie de drept, fie în mod facultativ, la solicitarea oricărei părți interesate. În schimb, atunci când adopția a fost încheiată cu nerespectarea unor prevederi legale, actul juridic al adopției va fi desființat, fiind lovit de sancțiunea nulității absolute sau relative, în funcție de cauzele care au determinat acest lucru. În același capitol vor fi prezentate și efectele pe care le produce încetarea adopției, dat fiind faptul că, odată ce adopția a încetat, și efectele produse de aceasta se pierd.

De ce să îți iei adio de la dorința de a întemeia o familie, când poți adopta un copil? Merită să te gândești că undeva, un copil are nevoie de tine, la fel cum și tu ai nevoie de el.

2. Noțiune

În mod normal, copilul trebuie menținut și crescut în familia sa de origine. Se presupune că acel mediu familial, înconjurat de un climat de fericire, de iubire și de înțelegere va contribui în mod substanțial la dezvoltarea armonioasă a personalității sale. Dacă din anumite motive, acest lucru nu este posibil, copilului i se va asigura, prin instituirea adopției, o familie permanentă, care îl va crește asemeni unui copil firesc.

Instituția adopției este definită în legislația actuală ca fiind “operațiunea juridică prin care se creează legătura de filiație între adoptator și adoptat, precum și legături de rudenie între adoptat și rudele adoptatorului”.

Altfel spus, adopția este acea operațiune juridică prin care, la inițiativa și cu consimțământul persoanelor implicate, având încuviințarea instanței, ia naștere rudenia civilă dintre adoptat, descendenții săi, pe de o parte, și adoptator și rudele acestora, pe de altă parte, concomitent cu stingerea rudeniei firești care lega adoptatul și descendenții săi de părinții firești ai adoptatului și de rudele acestora.

Practica judiciară și literatura de specialitate îi conferă noțiunii de adopție o triplă accepțiune, respectiv: de act juridic, de raport juridic și de instituție juridică. Ca act juridic, desemnează manifestările de voință ale părților care participă la încheierea sa, persoane față de care se vor produce efectele adopției. De asemenea, odată încuviințat de către instanța judecătorească, acest act va da naștere raportului juridic de adopție. Privită ca un raport juridic, adopția constă în legătura de rudenie civilă care ia naștere între adoptat și descendenții săi, pe de o parte, și adoptator și rudele sale, pe de altă parte. Ca instituție juridică, adopția este acea noțiune care desemnează totalitatea normelor juridice care reglementează condițiile încuviințării și ale încetării adopției, precum și efectele atașate acestor operațiuni.

Rudenia și filiația își au fundamentul în voința persoanelor care, potrivit legii, consimt să creeze o legătură de rudenie, respectiv filiație civilă, sociologică, neîntemeindu-se pe faptul biologic al nașterii și al concepțiunii copilului de către mama și, respectiv, tatăl său. Deși se rupe legătura de rudenie cu rudele firești, se menține, totuși, impedimentul la căsătorie între adoptat și rudele sale firești.

Privită din punct de vedere social și familial, adopția reprezintă una dintre expresiile cele mai nobile ale generozității prin care putem face dovada solidarității noastre. Adoptând un copil, am avea o contribuție atât socială, cât și familială pentru viitorul acelui copil. Vom prelua, pe de o parte, sarcinile care ar reveni societății, legate de creșterea, educarea și pregătirea profesională a acelor copii lipsiți de ocrotire părintească, iar pe de altă parte, i-am asigura acelui copil, un climat de fericire, de iubire și înțelegere, similar cu acela pe care ar fi trebuit să i-l ofere viața de familie.

3. Scurt istoric

În dreptul roman, adopția juca un rol foarte important, în lipsă de descendenți, prin adopție se asigura perpetuarea numelui și a cultului domestic, a sentimentului de admirație, de respect și dragoste adâncă față de familie.

Adopția reprezenta un izvor juridic al lui patria potestas prin intermediul căruia, o persoană, alieni juris, era scoasă de sub puterea șefului său de familie și trecută sub puterea unui alt pater familias – adoptatorul. Singurul care putea adopta era pater familias, care putea adopta atât fii cât și fiicele de familie.

Prin adopție, puteau fi introduși în familie copii legați prin sânge, dar care nu făcea parte din familia agnatică. Se încadrau în această categorie urmașii unui fiu emancipat, copiii unei fiice căsătorite cum manu sau un copil dintr-o căsătorie nelegitimă.

În epoca lui Iustinian era obligatoriu că diferența de vârstă dintre adoptat și adoptator să fie de 18 ani.

Procedura adopției se realiza, în dreptul roman, în două etape. Prima dată se rupea legătura de putere existenta între pater familias care dădea copilul spre adopție și respectivul copil care urma să fie adoptat. Apoi avea loc dobândirea de către adoptator a puterii paterne asupra acelui copil.

În epoca Dominatului, procedura adopției se simplifică considerabil, rudenia agnatică fiind înlocuită cu cea cognatică. Pentru încheierea adopției erau suficiente niște declarații făcute de către părțile interesate, în fața unui funcționar imperial. Efectul adopției consta în scoaterea copilului de sub puterea șefului său de familiei și introducerea sub puterea adoptatorului.

În epoca lui Iustinian apar două tipuri de adopție, și anume adopția cu efecte depline și adopția cu efecte restrânse. Introducerea acestor feluri de adopție avea drept scop contracararea efectelor extinctive de drepturi succesorale în familia de origine a persoanei adoptate.

Efectul adopției cu efecte depline consta în pierderea oricăror drepturi succesorale în familia de origine. Se putea recurge la acest tip de adopție doar atunci când adoptatorul era un ascendent al copilului.

Adopția cu efecte restrânse menținea dreptul de moștenire în familia de origine, dar crea și un drept de moștenire în familia adoptivă.

În vechiul drept francez, adopția era foarte puțin practicată, însă datorită insistențelor lui Napoleon Bonaparte a fost reglementată în Codul civil francez de la 1804. Acesta își dorea ca, măcar pe această cale, să poată lăsa un moștenitor la tronul Franței.

În Codul civil al Moldovei, din 1817, adopția apare sub denumirea de “înfială”. Acesta, împreună cu Codul Caragea al Țării Românești a fost aplicat până la 1 decembrie 1865, când a fost abrogat și înlocuit cu Codul civil, valabil pe tot cuprinsul Principatelor Unite. Codul Caragea conținea de asemenea reglementări cu privire la adopție, conform căruia “Facerea de fii de suflet este dar spre mângâierea celor ce nu au copii”.

Potrivit Codului civil de la 1864, modificat în 1906, adopția era permisă doar persoanelor care nu aveau copii sau descendenți legitimi, iar persoana adoptată continua să trăiască în familia sa firească. Ulterior, modificat în 1949, Codul civil recunoaște dreptul de a adopta și persoanelor care aveau deja copii sau descendenți legitimi sau adoptați, menținând condiția potrivit căreia doar copiii minori puteau fi adoptați.

Decretul nr.182/1951 reglementează instituția “înfierii”, care producea toate efectele unei filiații firești. Ulterior, Decretul nr.32/1954 privind punerea în aplicare a Codului familiei abroga reglementările în vigoare la acea dată.

Dreptul familiei devine autonom, se desprinde ca ramură de dreptul civil și preia reglementarea adopției.

Ulterior, atât datorită evoluției legislative, cât și a nevoii practice de a proteja în mod deosebit copilul care urmează să fie adoptat, instituția adopției este preluată și reglementată de acte normative speciale.

Legea nr.11/1990 privind încuviințarea adopției revizuiește acest domeniu, transferând competența de a încuviința adopția de la autoritatea tutelară la instanțele judecătorești. Termenul de “înfiere” este înlocuit cu cel de “adopție”.

În ceea ce privește adopția internațională, Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.121/2001 suspendă, pe o perioadă de 12 luni de la data intrării în vigoare a ordonanței, toate procedurile având ca obiect adopția copiilor români de către o persoană sau familie cu cetățenie străină ori de către o persoană sau familie cu cetățenie romană și cu domiciliul în străinătate.

În prezent, condițiile și efectele adopției interne sunt reglementate în art.451 și urm. din Noul Cod Civil, iar procedura adopției și adopția internațională sunt cuprinse în Legea nr.273/2004 privind regimul juridic al adopției

4. Principii

Pentru a se încuviința adopția, trebuie îndeplinite în mod cumulativ, următoarele principii reglementate în art.452 Noul Cod Civil, art.1 din Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției, republicată în 2012 precum și în art.6 din Legea nr/272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, republicată în 2014.

4.1. Interesul superior al copilului

Acest principiu poate fi privit sub două aspecte, și anume, dacă în cazul unui copil anume, această măsură este sau nu cea mai adecvată formă de asigurare a protecției din perspectiva dreptului și a interesului său fundamental ca, pe cât posibil, să fie îngrijit, crescut și educat de părinții firești sau cel puțin în apropierea acestora, în cadrul familiei extinse. În al doilea rând, dacă se dispune soluția adopției, se va selecta foarte atent persoana sau familia care, dintre toți cei care îndeplinesc condițiile de eligibilitate, se potrivește cel mai bine cu “portretul” părintelui de care are nevoie copilul respectiv.

Din punct de vedere al protecției, situația copilului este una precară, deoarece acesta este lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinților săi ori, pentru a-i fi protejate interesele sale, nu poate fi lăsat în grija acestora. În acest caz, adopția reprezintă forma de valorificare a dreptului la protecție alternativă, dat fiind faptul că demersurile legate de reintegrarea copilului în familie sau plasamentul său în familia extinsă au eșuat.

Într-o situație de fapt reală, toate aceste recomandări cu caracter general referitoare la determinarea interesului superior al copilului vor fi individualizate și exprimate prin fiecare din actele sau deciziile anterioare încuviințării propriu-zise a adopției și apoi, prin actul final al instanței. Hotărârea judecătorească de încuviințare a adopției constituie expresia sintetică a interesului superior al copilului, însă nu o expresie spontană, ci rezultanta observațiilor, analizelor și concluziilor formulate pe tot parcursul procedurii adopției.

În vederea protejării interesului copilului, se iau măsurile necesare pentru ca frații să fie încredințați împreună. Numai în situația în care interesul acestora ar contrazice o atare indicație, frații vor fi încredințați în mod separat în vederea adopției lor de către adoptatori sau familii diferite.

Raportul juridic al adopției presupune, fără îndoială, și existența unui interes propriu , de natură morală, al adoptatorului. Acesta își dorește să aibă o viață normală de familie, să trăiască sentimentul de a fi părinte, de a împărți cu persoana adoptată, viața de familie și a avea asigurat, la nevoie, sprijinul necesar.

Întotdeauna, satisfacerea interesului superior al copilului trebuie să se facă în bază și în limitele dispozițiilor legale.

În orice caz, standardul interesului superior nu beneficiază și nici nu poate beneficia de criterii legale de evaluare, cel puțin nu în sens de aritmetică a unor cerințe absolute, universale și imuabile, valabile pentru oricare copil; principiul însuși se personalizează, stimulat de circumstanțele care individualizează situația fiecărui copil în parte.

În vederea respectării acestui principiu, un rol foarte important îi revine Direcției Generale pentru Asistență Socială și Protecția Copilului, aceasta fiind investită cu supravegherea și observarea evoluției copilului pe toată durata procedurii adopției.

4.2. Creșterea și educarea copilului într-un mediu familial

Având în vedere însăși natura adopției, se urmărește să i se ofere copilului un mediu de protecție alternativ ocrotirii părintești, un cadru familial, care va include persoana adoptată într-o manieră apropiată familiei biologice. Din acest motiv, privită comparativ cu celelalte forme de protecție alternativă, respectiv tutela și măsurile speciale de protecție, adopția este cea mai completă și mai stabilă dintre acestea.

În principiu, pentru prevenirea relațiilor de rudenie multiplicate haotic, fără legătură cu tiparul familial natural, se interzice adopția aceleiași persoane de către mai mulți adoptatori, simultan sau succesiv. În mod excepțional, este posibilă încuviințarea adopției, simultan sau succesiv, atunci când adoptatorii sunt soț și soție. De asemenea, în aceeași categorie de excepții, se încadrează și situația în care copilul urmează să fie adoptat de către soțul părintelui său firesc. În acest caz intervine o procedură mult simplificată, deoarece nu este necesară obținerea atestatului și nici încredințarea copilului în vederea adopției. Rațiunea acestei situații constă în garanția mediului familial prielnic conferit de calitatea specială a adoptatorului.

Trebuie avut în vedere și aspectul negativ al instituționalizării copiilor lipsiți de ocrotire părintească sau a căror situație familială este periclitată prin comportamentul părinților. De-a lungul timpului s-a constatat faptul că internarea acestor copii în centre foarte aglomerate reprezintă o soluție greșită, care nu conduce la rezultate bune pentru dezvoltarea normală a copilului. În prezent se urmărește asigurarea ocrotirii acestor copii în centre mici, de tip familial, prin creșterea numărului de asistenți maternali.

În mod tradițional, din punctul de vedere al copilului, un mediu familial ar presupune un cuplu parental, lucru care, în cadrul adopției poate fi constituit doar în mod legal, și anume prin căsătorie. Legislația actuală nu prevede însă vreo interdicție referitoare la adopția de către o persoană necăsătorită și nici nu reglementează în mod explicit vreun criteriu de preferință în favoarea adoptatorilor soț și soție.

Legiuitorul prevede în mod expres faptul că este interzisă adopția unei persoane de către două persoane de același sex, însă nu împiedica aceste persoane să formuleze o cerere de adopție ca celibatare. În această situație, instanțele de judecată trebuie să își manifeste rolul activ și să cerceteze, raportat la fiecare caz în parte, dacă modul de viață derivat din orientarea sexuală a viitorului adoptator ar putea constitui un risc pentru copilul adoptat, deoarece adopția trebuie să se încheie exclusiv în interesul acestuia, și nu pentru a satisface aspirația unei persoane la întemeierea unei familii.

Din punct de vedere practic, în situația unui concurs între un candidat necăsătorit și un altul căsătorit, cel mai probabil câștig de cauză în situația încuviințării adopției va avea acel cuplu căsătorit legal, deoarece prin familia lor, i-ar oferi minorului cadrul optim pentru formarea personalității sale. De asemenea, o familie organizată, consolidată, animată de o morală sănătoasă constituie mediul formării – din punct de vedere spiritual – al copilului.

4.3. Continuitate în educarea copilului, ținându-se seama de originea sa etnică, culturală și religioasă

Acest principiu conduce la ideea ca măsura adopției să fie luată doar in extremis, ca o soluție de protecție alternativă ce ar trebui avută în vedere doar dacă, potrivit planului individualizat de protecție, demersurile pentru reintegrarea copilului în familie sau în familia lărgită au eșuat.

Această continuitate reprezintă un aspect care trebuie urmărit în asigurarea celor mai bune condiții pentru dezvoltarea personalității fiecărui copil. Se sprijină astfel conservarea unor valori specifice, pe care originea etnică, lingvistică, religioasă și culturală le conferă fiecărui copil. Se evită astfel dezrădăcinarea copilului și pierderea reperelor care îi marchează personalitatea.

Privită la modul general, continuitatea în stilul, modul de viață al oricărei persoane, cu atât mai mult al unui copil, înseamnă stabilitate. Aceasta, la rândul ei, insuflă sentimentul de siguranță, lucru care le lipsește acestor copii privați de ocrotirea părintească, și de care au foarte mare nevoie.

Tocmai pentru respectarea acestei continuități în educarea copilului, atunci când se tinde la identificarea adoptatorului celui mai adecvat respectării intereselor copilului, au prioritate rudele din familia extinsă, asistentul maternal profesionist la care se află copilul sau persoana ori familia la care copilul se află în plasament.

Pentru aceleași considerente, este de dorit ca ori de câte ori se încuviințează cererea de adopție, instanța să constate existența unei multiple compatibilități între familia adoptatoare și adoptat. Astfel, în privința comuniunii de viață, se urmărește menținerea fundamentului etnic, cultural și lingvistic. Acestea ar crea premizele unei adaptări mai rapide a minorului în noua sa familie, ar garanta nașterea unor sentimente reciproce de afecțiune, spre deosebire de situația in care minorul ar fi integrat într-o familie de etnie diferită, cu o cultură distinctă. În această ultimă ipoteză, s-ar putea crea minorului traumatisme psihice iremediabile, care să-l marcheze pentru toată viața.

Caracterul subsidiar al adopției internaționale a copilului cu domiciliul în România este explicat prin dezideratul continuității, asigurat prin menținerea copilului în mediul său de origine. Astfel, adopția internațională a copilului cu domiciliul în România este permisă numai în cazul în care adoptatorul sau unul dintre soții din familia adoptatoare care domiciliază în străinătate este bunicul copilului pentru care a fost încuviințată deschiderea procedurii adopției interne.

4.4. Celeritate în îndeplinirea oricăror acte referitoare la procedura adopției

Celeritatea trebuie să fie un atribut fundamental al oricărei proceduri judiciare, un drept cetățenesc de cea mai mare importanță pentru destinul unei justiții democratice.

Ea trebuie să caracterizeze orice procedură de soluționare a unei cauze, iar nu doar a celor pentru care legea prevede în mod expres o procedură urgentă, noțiunile de “celeritate” si de “urgență” fiind distincte în terminologia juridică.

Prezent și în cadrul procedurii adopției, acest principiu reclamă dinamism și operativitate în derularea procedurii adopției, de natură să contribuie la eficiența măsurii de protecție ordonate.

Tocmai de aceea, pentru a soluționa cât mai rapid, cu caracter definitiv, situația unui copil, legiuitorul a prevăzut anumite termene speciale foarte scurte, înăuntrul cărora trebuie îndeplinite anumite acte și operațiuni necesare, atât în fata autorităților administrative, cât și în fața celor judiciare. Orice perioadă de provizorat pentru copil, în ceea ce privește încredințarea sa, precum și în privința persoanelor care exercită autoritatea părintească, poate cauza traume pentru minor.

Pentru garantarea acestui principiu, la nivel național, a fost organizat Oficiul Român pentru Adopții. Acesta este un organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, înființat prin reorganizarea Comitetului Român pentru Adopții, în cadrul atribuțiilor de supraveghere și coordonare a activităților referitoare la adopție. Una dintre principale atribuții ale acestui oficiu o reprezintă obligația de a întocmi si de a ține la zi Registrul național pentru adopții, pe baza datelor care i-au fost furnizate de către fiecare din direcțiile generale din teritoriu. Acest registru conține date privind adoptatorul sau familia adoptatoare, copiii pentru care a fost deschisă procedura adopției interne, pentru cei care a fost pronunțată o hotărâre judecătorească de încredințare în vederea adopției, de încuviințare a adopției sau de declarare a nulității acesteia.

4.5. Informarea copilului si luarea în considerare a opiniei acestuia, în raport cu vârsta și gradul său de maturitate

Implicarea copilului în procedura adopției este una imperativă, deoarece însăși interesul superior al copilului nu poate fi determinat decât împreună cu acesta. Astfel, în orice procedură judiciară sau administrativă care îl privește, copilul are dreptul de a fi ascultat, iar în cazul în care a împlinit vârsta de 10 ani, ascultarea devine obligatorie.

Acest drept ii conferă copilului posibilitatea de a cere și de a primi orice informație pertinentă, de a fi consultat, de a-și exprima opinia și de a fi informat asupra consecințelor pe care le poate avea opinia sa, dacă este respectată, precum și asupra consecințelor oricărei decizii care îl privește.

Pe tot parcursul procedurii de adopție, copilului i se vor oferi informații și explicații clare și complete, potrivit vârstei și gradului său de maturitate, referitoare la etapele și durata procesului de adopție, la efectele acesteia, precum și cu privire la adoptator sau familia adoptatoare și rudele acestora.

Atunci când se soluționează cererea de deschidere a procedurii adopției interne, precum și cererea de încredințare în vederea adopției, este obligatorie ascultarea în instanță a copilului care a împlinit vârsta de 10 ani, și poate fi ascultat copilul în vârsta de până la 10 ani, dacă instanța consideră că este necesar.

Pentru a se determina compatibilitatea copilului cu persoana sau familia adoptivă selectată, se vor lua întotdeauna în considerare dorințele și opiniile copilului, însa evaluarea acestora se va face cu prudență, conform vârstei, gradului de înțelegere și de maturitate al copilului, astfel că instanța poate lua o decizie în contradictoriu cu opinia exprimată de persoana ce urmează să fie adoptată.

Consimțământul la adopției al copilului care a împlinit vârsta de 10 ani are statut de condiție de valabilitate a operațiunii juridice. Deși, în mod excepțional, în ceea ce privește consimțământul părinților firești sau tutorelui copilului, instanța poate trece peste acest refuz de a consimți la adopție, în cazul copilului cu vârsta de cel puțin 10 ani, opunerea la încuviințarea adopției împiedică finalizarea acesteia.

6.Garantarea confidențialității

Părinții firești vor fi chemați în fata instanței competente să încuviințeze adopția printr-o invitație adresată acestora, în camera de consiliu, fără a se indica date cu privire la dosar sau alte date care ar permite, în orice fel, divulgarea identității sau a altor informații cu privire la persoana sau familia adoptatoare.

Această regulă prin care se garantează confidențialitatea asupra datelor de identificare ale părților între care are loc “transferul de parentate” este impusă tuturor autorităților implicate în realizarea adopției și, aparent cel puțin, acțiunea sa este generală, indiferent de legătura eventuală, inclusiv de rudenie, preexistentă între adoptator, pe de o parte, și adoptat, precum și părinții săi firești, pe de altă parte.

Acțiunea acestui principiu nu încetează odată cu finalizarea procedurii adopției. Identitatea părinților firești ai copilului poate fi dezvăluită înainte ca acesta să fi dobândit capacitate deplină de exercițiu numai pentru motive medicale, cu autorizarea instanței judecătorești, la cererea oricăruia dintre adoptatori, a adoptatului, a soțului sau descendenților acestuia ori a reprezentantului unei instituții medicale sau a unui spital.

După ce dobândește capacitate deplină de exercițiu, adoptatul poate solicita tribunalului în a cărui rază teritorială se află domiciliul său ori, dacă nu domiciliază în România, Tribunalului București, să-i autorizeze accesul la informațiile aflate în posesia oricărei autorități publice cu privire la identitatea părinților firești.

5. Natura juridică

Adopția este reglementată în mod expres de către legiuitor în art.451 din Noul Cod Civil, articol care oferă totodată și definiția acestei instituții. Conform articolului amintit anterior, adopția este operațiunea juridică prin care se creează legătura de filiație între adoptator și adoptat, precum și legături de rudenie între adoptat și rudele adoptatorului.

Altfel spus, adopția reprezintă un act juridic prin intermediul căruia se creează legături de rudenie care nu își au fundamentul în legătura de sânge dintre adoptator și adoptat, ci presupune antrenarea voinței juridice a mai multor persoane. În vederea încheierii actului juridic al adopției este necesar consimțământul adoptatorului sau al adoptatorilor, consimțământul părinților firești (sau ai tutorelui) ai copilului ce urmează sa fie adoptat, consimțământul copilului care a împlinit vârsta de 10 ani, atestatul adoptatorului sau al familiei adoptatoare, precum și o hotărâre judecătorească irevocabilă de încuviințare a adopției. Toate aceste elemente trebuie întrunite în mod cumulativ, fiecare fiind indispensabil pentru această operațiune, însă privit în mod izolat de celelalte, niciunul nu este suficient, nu produce efectele juridice dorite.

Se poate observa că, în vederea încheierii adopției trebuie îndeplinite mai multe acte și operații juridice succesive, cu naturi juridice diferite. Fiind o operațiune juridică complexă, adopției i se atribuie totodată și un dublu fundament juridic, deoarece presupune îndeplinirea, în mod cumulativ, a manifestării de voință a persoanelor prevăzute de legiuitor și a unui act de autoritate.

Întotdeauna, adopția presupune ca un prim element esențial fix, invariabil, existența consimțământului adoptatorului sau al familiei adoptatoare. Actul juridic prin care aceștia își exprimă consimțământul la adopție constituie un act juridic unilateral, un act de dreptul familiei, fiind o manifestare de voință juridică, săvârșită cu intenția de a produce efectele juridice ale adopției.

Consimțămintele celorlalte persoane reprezintă condiții variabile pentru realizarea adopției și țin de variantele concrete ale acesteia. Aceste persoane își exprima consimțământul tot prin acte juridice unilaterale, acte de dreptul familiei. Deși suntem în prezența mai multor manifestări de voință, nu se va crea un acord de voințe, ci vor exista tot atâtea acte juridice unilaterale, câte persoane și-au exprimat consimțământul.

Persoanele juridice cu competență în materie de adopție emit atestatele și confirmările necesare încuviințării adopției. Aceste acte, fiind emise de către autorități ale administrației publice, sunt incluse în categoria acelor administrative.

După verificarea îndeplinirii formalităților necesare, instanțele judecătorești încuviințează adopția printr-o hotărâre judecătorească, act de drept procesual civil.

Deși cuprinde mai multe manifestări de voință, exprimate sub forma unor acte juridice unilaterale, unitatea operațiunii juridice a adopției o asigură chiar scopul comun al acestor manifestări de voință. Acest scop îl constituie protecția copilului lipsit de ocrotirea părintească, prin crearea raporturilor de rudenie civila.

În concluzie, adopția poate fi privita ca un act juridic complex, un fascicol de declarații unilaterale de voință, alcătuit din totalitatea actelor juridice de natură diferită, privite în unitatea lor, care conduc la producerea efectelor juridice prevăzute de lege.

Partea a II-a

Cerințe legale pentru încheierea adopției

Adopția poate fi încheiată doar dacă sunt îndeplinite o serie de cerințe legale care vizează pe de o parte fondul, iar pe cealaltă parte, forma actului juridic în cauză. Condițiile de fond pot fi subclasificate în condiții pozitive, care trebuie îndeplinite pentru nașterea actului juridic al adopției, și condiții negative, în prezența cărora adopția nu se poate încheia, cunoscute sub denumirea de impedimente la adopție.

Condiții de fond

1.1.1. Condiții privind persoana care urmează să fie adoptată

a) Vârsta adoptatului

Limita până la care o persoană poate fi adoptată o constituie împlinirea vârstei de 18 ani, dată la care se dobândește capacitatea deplină de exercițiu a persoanei fizice.

Totuși, de la această limită expres prevăzută de legiuitor, există unele derogări justificate ca fiind situații excepționale. Astfel, în cazul minorului care se căsătorește, capacitatea deplină de exercițiu se dobândește de la data încheierii căsătoriei, însa nu mai devreme de împlinirea vârstei de 16 ani.

În principiu, încheierea adopției este justificată doar în cazul minorilor, deoarece se prezumă faptul că aceștia, fiind lipsiți de capacitate de exercițiu, au nevoie de ocrotirea părintească corespunzătoare, de condiții morale și materiale necesare unei bune creșteri și educații.

Totuși, de la regula enunțată anterior mai există o situație de excepție, care permite încheierea adopției, deși persoana care urmează să fie adoptată a depășit vârsta majoratului. Astfel, dacă acea persoană a fost crescută pe timpul minorității de către cel care dorește să o adopte, instanța poate încuviința încheierea acestei adopții. Este însă necesar ca întreținerea respectivă să nu fi fost una pur formală, ci să implice existența unor raporturi de familie, a unor legături afective între cele două părți, de natura acelora dintre copii și părinții lor firești. Creșterea în timpul minorității de către cel care vrea să adopte trebuie să fie pe o durată de timp suficient de lungă și cu caracter de continuitate, care să excludă ideea unei îngriji ocazionale, al unui alt scop decât cel al adopției.

Rațiunea ultimei derogări amintite constă în faptul că prin creșterea pe timpul minorității de către cel care dorește sî devină părinte adoptiv, finalitatea adopției, adică înfăptuirea ocrotirii, s-a realizat cu anticipație, iar cererea de adopție a părintelui adoptiv constituie doar dovada legăturilor afective statornicite.

Această cerință privind “creșterea în timpul minorității” poate fi cel mai bine invocată, cu reale șanse de câștig, de către soțul părintelui firesc sau adoptiv al celui care urmează să fie adoptat, însă numai dacă cei doi soți au conviețuit împreună în acea perioadă.

În cazul adopției majorului, adopția nu mai are scopul inițial, și anume de a proteja copilul lipsit de ocrotire părintească, de a-i asigura condițiile materiale și spirituale necesare creșterii și educării sale. În această ipoteză, adopția intervine în scopul de a răspunde unor nevoi de ordin moral, spiritual, afectiv, a celui care urmează să fie adoptat. Aceste necesități se concretizează în dorința acestuia de a intra în familia adoptatorului și de a se manifesta ca un copil firesc al acestuia, inclusiv prin purtarea numelui adoptatorului.

JURISPRUDENȚĂ:

a) În practica judiciară, dosar nr.8001/118/2012, Tribunalul Constanta a admis cererea de încuviințare a adopției unei persoane majore. În speță, reclamantul, prin cererea de chemare în judecată a arătat că minora pe care dorește să o adopte este fiica dintr-o căsătorie anterioară a soției sale. De asemenea, reclamantul a probat faptul că a locuit împreună cu majora de când aceasta avea 5 ani și că relațiile de familie dintre ei sunt foarte strânse, stabilindu-se o adevărată relație tată-fiică. Pârâta, mama firească a majorei, își dă consimțământul la adopție. Instanța, având în vedere dispozițiile legale conform cărora, persoana cu deplină capacitate de exercițiu poate fi adoptată, dacă a fost crescută în timpul minorității de cel care dorește să o adopte, fiind îndeplinite în același timp și condițiile referitoare la diferența de vârstă dintre adoptat și adoptator, încuviințează adopția.

b) Tribunalul Suceava, prin sentința civila nr.324 din 22 septembrie 2005, a respins cererea de încuviințare a adopției unei persoane majore, formulată de reclamanta M.I. în contradictoriu cu pârâții C.I., M.V. și C.I. , cu motivarea că reclamanta nu a făcut dovada creșterii majorului pe timpul minorității pe o perioadă destul de lungă și cu caracter de continuitate. Ulterior, prin decizia civilă nr.10 din 26 aprilie 2006, Curtea de Apel Suceava admite recursul formulat de reclamantă și modifică în totalitate sentința inițială. În speță, reclamanta a făcut dovada faptului că adoptatul a fost crescut de ea, lucru confirmat de martorii audiați, care au confirmat faptul că nepotul reclamantei, adoptatul în cauză, a locuit cu aceasta încă de la naștere, părinții lui locuind în altă localitate. De asemenea, adeverința emisă de școala din localitate și ancheta socială au făcut dovada faptului că adoptatul a urmat cursurile școlii din localitate și a locuit cu reclamanta. Instanța, apreciind că sunt întrunite condițiile prevăzute de lege, admite cererea de încuviințare a adopției majorului și stabilește că acesta va purta numele de familie al adoptatoarei.

b) Interesul superior al copilului

Interesul fundamental și prioritar al copilului constă în creșterea, îngrijirea și educarea sa alături de părinții săi firești. În mod normal, interesul copilului este de a rămâne alături de părinții săi, atunci când ocrotirea părintească de care se bucură în familia sa îi oferă condiții satisfăcătoare, de natură a-i permite dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală și socială de care are nevoie. În situația în care, copilul este lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinților săi sau în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija acestora, intervine adopția ca o măsură de protecție alternativă. Astfel, interesul superior al copilului la adopție se va deduce prin compararea situației copilului, anterior și la momentul introducerii cererii de adopție, cu condițiile pe care i le-ar putea asigura eventualul adoptator.

Interesul superior al copilului reprezintă nu numai o condiție a adopției, ci și unul din principiile fundamentale ale acesteia, fiind consacrat atât de legislația internă, cât și de actele internaționale în materie la care România este parte.

Acest interes se consideră a fi realizat atunci când persoana sau familia adoptatoare are posibilitatea de a-i asigura copilului o dezvoltare fizică și morală normală, un echilibru socioafectiv, o viață similară vieții de familie.

În toate demersurile și deciziile care îl privesc pe copil, acest principiu va fi avut în vedere cu prioritate față de oricare alt principiu din cele enunțate.

Instanța de tutelă, în mod excepțional, poate ignora refuzul părinților firești de a consimți la adopție, atunci când consideră că adopția este în interesul superior al copilului. De asemenea, selectarea adoptatorului sau a familiei adoptatoare se va face foarte atent. Astfel, dintre toți cei eligibili, instanța îl va alege pe cel care se potrivește cel mai bine cu “portretul” părintelui de care are nevoie copilul. În familia adoptatorului, minorul trebuie să găsească condițiile necesare dezvoltării lui fizice și intelectuale, iar adoptatorul trebuie să prezinte garanțiile corespunzătoare, în acest sens. Din acest motiv, instanța de tutelă va verifica periodic persoana căreia îi este încredințat copilul, pentru a vedea dacă sunt îndeplinite condițiile materiale și morale necesare unei dezvoltări armonioase a copilului, în concordanță cu interesele sale patrimoniale și nepatrimoniale.

În vederea protejării acestui interes, legiuitorul îi recunoaște copilului dreptul de a-și cunoaște adevăratul statut civil și părinții firești. Persoana care a adoptat copilul are obligația de a-l informa în mod gradual pe acesta în legătură cu faptul că a fost adoptat. Dreptul de a-și cunoaște părinții firești este însă condiționat de dobândirea de către persoana adoptată a capacității depline de exercițiu. În mod excepțional, și numai pentru motive medicale, identitatea părinților firești poate fi dezvăluită înainte de a dobândi acea capacitate.

În concluzie, interesul superior al copilului în cadrul adopției necesită întrunirea în mod cumulativ, a intereselor sale morale și a celor materiale. În ipoteza în care cele două categorii de interese nu se îmbină în mod armonios, adopția nu poate fi încuviințată.

JURISPRUDENȚĂ:

În practica judiciară, dosar nr.2327/113/2011, Tribunalul Brăila a respins cererea de încuviințare a adopției minorului M.R.S. de către reclamantul O.D., soțul pârâtei O.M.C. În speță, reclamantul a solicitat încuviințarea adopției minorului la doar 3 luni de la data încheierii căsătoriei. Tribunalul Brăila a respins acțiunea ca nefondată. Reclamantul O.D. a declarat recurs împotriva sentinței respective, invocând faptul că nu s-a avut în vedere interesul superior al minorului și anume ca acesta să fie educat într-un mediu familial care să-i permită o dezvoltare armonioasă, pentru a fi creată o legătură de filiație între reclamant și minor cu toate drepturile ce decurg din crearea acestei legături. De asemenea, atitudinea tatălui biologic denotă dezinteresul acestuia pentru creșterea și educarea copilului. Pe de altă parte, consimțământul minorului la adopție arată dorința acestuia de a scăpa de stigmatul de “copil făra tată”. Martorii audiați au confirmat existența unei strânse legături afective intre recurent și copil.

Curtea de Apel Galați a respins ca nefondat recursul, apreciind că în speță nu este îndeplinită prima condiție de fond a adopției, potrivit căreia, adopția se încheie numai dacă este în interesul copilului. Având în vedere faptul că cererea de încuviințare a adopției a fost formulată la 3 luni de la încheierea căsătoriei dintre mama minorului O.M.C. și reclamant, instanța de recurs nu împărtășește punctul de vedere al recurentului conform căruia legăturile afective create în aceasta perioadă între el și minor ar fi suficiente pentru formularea unei cereri de adopție. Instanța consideră că această nouă familie este încă în perioada de început, că relația recurent-minor abia se înfiripă și că în acest moment toate aceste relații de familie nu sunt suficient conturate, apreciind că nu este în interesul minorului ca la acest moment să se încuviințeze cererea de adopție. Deși minorul a opinat pentru admiterea cererii, iar tatăl său biologic nu a înțeles care ar trebui să fie rolul său în viața copilului, instanța constată că, nefiind îndeplinită această primă condiție de fond a adopției, nu se poate da curs cererii de încuviințare a adopției, motiv pentru care respinge recursul ca nefondat.

c) Consimțământul copilului

Pentru a putea fi încuviințată adopția, este necesar ca minorul, dacă a împlinit vârsta de 10 ani, să își exprime consimțământul în fața instanței judecătorești. Înainte de fi pus în situația de a-și spune părerea, minorul va fi informat și sfătuit, conform vârstei și maturității sale, asupra consecințelor pe care le-ar produce manifestarea sa de voință.

Minorului i se instituie prin lege o capacitate specială, pornind de la prezumția potrivit căreia, începând cu acea vârsta, minorul este în măsură să aprecieze dacă adopția este sau nu în interesul său. Prin această capacitate juridică specială, copilul care a împlinit vârsta de 10 ani alege în mod decisiv dacă va fi sau nu adoptat. Așadar, în cazul în care minorul refuză să consimtă la adopție, manifestarea sa de voință nu poate fi suplinită de consimțământul unei alte persoane, fapt care va împiedica încuviințarea adopției.

Consimțământul copilului care a împlinit vârsta de 10 ani, deși are valoarea unui element structural al adopției, are uneori are un caracter pur afectiv, deoarece încuviințarea adopției prin nerespectarea interesului superior al adoptatului în lipsa existenței unor legături afective ale acestuia cu adoptatorul, ar compromite încă de la început, șansele realizării finalității familiale și sociale ale adopției și posibilitatea creșterii și educării adecvate a minorului.

În mod excepțional, instanța poate renunța la consimțământul copilului, deși întrunește condiția de vârsta, respectiv a împlinit vârsta de 10 ani, în situația în care copilul suferă de un handicap care îl împiedică să își exprime un consimțământ valabil.

Copilul care nu a împlinit vârsta de 10 ani va fi de asemenea ascultat de către instanța, opinia sa va fi luată în considerare, conform vârstei și a gradului său de maturitate, însă decizia finală revine instanței, care va putea hotărî în contradictoriu cu părerea exprimată de către copil.

1.1.3. Condiții privind persoana care urmează să adopte

a) Vârsta adoptatorului

Persoana care urmează să adopte, pentru a-i putea fi încredințat un copil prin intermediul adopției, trebuie să aibe capacitate deplină de exercițiu, capacitate care se dobândește odată cu împlinirea vârstei de 18 ani.

De asemenea, adoptatorul trebuie să fie cu cel puțin 18 ani mai în vârsta decât persoana pe care urmează să o adopte. Legiuitorul prevede această condiție de vârstă, pornind de la premiza că “adopția imită natura și legea nu îngăduie formarea unui raport de filiație între două persoane care nu ar fi destul de îndepărtate în vârsta una față de cealaltă”. Se dorește ca familia formată prin adopție să fie similară celei firești, prin menținerea diferenței de vârstă care există de obicei între copil și părintele său firesc.

În mod excepțional, diferența de vârstă dintre adoptat și adoptator poate fi de cel puțin 16 ani. Motivele care ar putea permite această încuviințare vor fi apreciate de la caz la caz. Exemplificativă în acest sens ar putea fi situația în care adoptatorul este soțul părintelui firesc al copilului care urmează să fie adoptat.

Vârsta maximă până la care o persoană poate adopta nu este prevăzută de lege, însă se prezumă faptul că, dacă persoana care vrea să adopte are o vârstă prea înaintată, instanța poate refuza încuviințarea respectivei adopții. Acest refuz se justifică prin argumentul potrivit căruia, în acel caz, nu s-ar putea realiza scopul adopției, iar aceasta nu ar servi intereselor copilului. Stabilirea subiectivă a unei limite superioare de vârsta contravine legii, firii și uneori motivației adopției, care poate fi dictată de considerente exclusiv morale.

În practica judiciară s-a decis că, dacă prevederea referitoare la vârsta minimă a adoptatorului are caracter de ordine publică și trebuie respectat cu rigurozitate, nu aceeași consecință se poate reține cu privire la vârsta maximă, care, indiferent de nivelul atins, nu poate duce la refuzul încuviințării adopției, decât în condiții dovedite, din care să rezulte că vârsta înaintată constituie o piedică de neînlăturat pentru îndeplinirea scopului adopției.

La nivelul Uniunii Europene, s-a instituit prevederea conform căreia, adoptatorul trebuie să fi atins vârsta de cel puțin 21 de ani, dar să nu fi depășit vârsta de 35 de ani. Aceste dispoziții nu sunt însă aplicabile în dreptul nostru intern, deoarece România, la momentul ratificării Convenției, a făcut rezervă la articolul amintit anterior.

b) Capacitatea deplină de exercițiu

Legea prevede în mod expres ca persoana care urmează să adopte să aibă capacitate deplină de exercițiu, să poate exprima un consimțământ valabil la adopție. Această capacitate se dobândește de către persoana fizică la momentul majoratului, respectiv la împlinirea vârstei de 18 ani si constă în aptitudinea persoanei de a încheia singură acte juridice civile.

Această cerință este una esențială, deoarece prin efectul adopției, adoptatorul va dobândi drepturile și îndatoririle părintești privitoare la persoana și la patrimoniul copilului, inclusiv reprezentarea sa ori, după caz, încuviințarea actelor juridice ale acestuia, motiv pentru care este necesar ca acesta să aibe aptitudinea psihică necesară să le exercite în condiții normale, în interesul celui adoptat. Din punct de vedere juridic, ocrotirea copilului se justifică prin faptul că acesta este lipsit de capacitate deplină de exercițiu, motiv pentru care sarcina înfăptuirii ocrotirii nu poate fi încredințată celui care, fiind lipsit de capacitate deplină de exercițiu, are nevoie el însuși de ocrotire.

În mod excepțional, capacitatea deplină de exercițiu se poate dobândi de la vârsta de 16 ani, în cazul minorului care se căsătorește, situație în care, prin analogie, acesta dobândește și capacitatea de a deveni părinte adoptiv. Dacă căsătoria este desființată înainte ca unul sau ambii soți să împlinească vârsta de 18 ani, menținerea sau restrângerea capacității depline de exercițiu depinde de buna sau reaua-credință din momentul încheierii respectivei căsătorii. Astfel, capacitatea deplină de exercițiu îi va fi recunoscută și după desfacerea căsătoriei doar soțului de bună-credință. În această situație, adopția rămâne valabilă, deoarece cauza de nulitate se va raporta la momentul încheierii actului juridic, moment la care părintele adoptator avea capacitate deplină de exercițiu, evenimentele ulterioare nu au cum să altereze valabilitatea actului deja născut.

Există anumite categorii de persoane care nu pot adopta, deși ar avea această capacitate de exercițiu. Se încadrează în aceasta categorie, persoana care a fost condamnată definitiv pentru o infracțiune contra persoanei sau contra familiei, săvârșită cu intenție, precum și pentru infracțiunea de trafic de persoane sau trafic și consum ilicit de droguri. De asemenea, aceeași interdicție se aplică și în cazul persoanelor ai căror copii beneficiază de o măsură de protecție specială sau care sunt decăzute din drepturile părintești. Nu vor putea adopta nici persoanele care doresc să adopte singure, ai căror soți sunt bolnavi psihic, au handicap mintal sau se găsesc în vreuna din situațiile menționate anterior.

În cazul în care adopția se face de către ambii soți, este necesar ca amândoi să îndeplinească această condiție, nefiind suficient ca doar unul dintre ei să aibe capacitate deplină de exercițiu.

c) Aptitudinea de a adopta

Persoana sau familia care urmează să adopte trebuie să îndeplinească garanțiile morale și condițiile materiale necesare dezvoltării depline și armonioase a personalității copilului, trebuie să fie pregătită să-și asume, în cunoștință de cauză, rolul de părinte.

Îndeplinirea acestor garanții și condiții prevăzute, precum și existenta abilităților parentale vor fi certificate de către autoritățile competente, prin eliberarea unui atestat. În principiu, evaluarea în vederea obținerii acestui atestat vizează personalitatea și starea de sănătate a adoptatorului, viața familială, condițiile de locuit, aptitudinea de a educa un copil. De asemenea, se vor avea în vedere motivele pentru care dorește să adopte, iar în situația în care doar unul dintre soți solicită adopția se vor analiza motivele pentru care celălalt soț nu se asociază cererii.

În mod excepțional, adoptatorul nu trebuie să obțină acest atestat dacă adopția privește o persoană majoră sau dacă se referă la copilul firesc sau adoptat al celuilalt soț.

După această evaluare, în cazul unui rezultat favorabil, se va elibera atestatul de persoană sau familie aptă să adopte, iar în cazul unui rezultat nefavorabil, adoptatorul are dreptul de a solicita reevaluarea aptitudinii sale de a adopta.

d) Consimțământul

Consimțământul adoptatorului

Consimțământul la adopție al persoanei care urmează să adopte constituie o condiție indispensabilă pentru valabilitatea operațiunii juridice. De aceea, el trebuie să îndeplinească condițiile generale de validitate, respectiv să emane de la o persoană cu discernământ, care să poată exercita, în mod corespunzător, drepturile și îndatoririle părintești, să fie liber și exprimat cu intenția de a produce efecte juridice, să nu fie viciat prin eroare, dol sau violență.

Persoana pusă sub interdicție este lipsită de capacitate de exercițiu deplină, motiv pentru care trebuie ocrotită prin instituirea tutelei. Aceasta nu poate consimți la adopție, deoarece consimțământul său este alterat, datorită unor boli grave, care necesită ocrotirea respectivei persoane. Ar fi inadecvat ca cel ocrotit sâ ocrotească o altă persoana care necesită ocrotire. De asemenea, chiar și în perioadele de luciditate pasageră, alienatul sau debilul mintal nu poate consimți la adopție.

Actul juridic al adopției poate fi încheiat de o singură persoana, chiar dacă aceasta este căsătorită, situație în care doar persoana care consimte la adopție devine adoptator.

În vederea exprimării consimțământului său, persoana care urmează să adopte va fi citată de către instanța de judecată și se va prezenta în fața acesteia, la momentul cererii de încuviințare a adopției.

Consimțământul soțului adoptatorului

În principiu, un copil nu poate fi adoptat de mai multe persoane, simultan sau succesiv, decât dacă adopția se face de către o familie, soț și sotie. Această situație presupune ca ambii soți să consimtă la încheierea adopției.

Atunci când doar unul dintre soți dorește să adopte, este esențial ca celalalt soț să-și exprime consimțământul la adopție, deși nu va fi obligat să devina, la rândul său, părinte adoptator. Consimțământul soțului persoanei care urmează să adopte are valoarea juridică a unui act unilateral permisiv, a unei autorizări ca act de drept privat, prin care acesta nu devine adoptator, ci doar consimte ca celălalt soț să adopte.

Această condiție își găsește justificarea în finalitatea adopției, și anume în creșterea și educarea copilului într-un mediu familial, care să-i asigure respectarea interesului său superior. Copilul va intra în familia adoptatorului, unde trebuie să se poată integra asemeni unei familii firești, motiv pentru care este necesar ca soțului adoptatorului să i se solicite consimțământul, cu titlu de neîmpotrivire la adopție. O altă justificare a acestei cerințe rezidă din faptul că persoana adoptată va avea domiciliul la părintele său adoptiv, deci va locui împreună cu amândoi soții. Ar fi greu de conceput ca unul dintre soți să poată introduce în familie o persoană, cu drepturi de copil legitim, făra a avea acordul prealabil al celuilalt soț.

În mod excepțional, consimțământul soțului celui care adoptă nu este necesar atunci când lipsa discernământului, punerea sub interdicție sau decăderea din exercițiul drepturilor părintești îl pune pe acesta în imposibilitatea de a-și manifesta voința.

Soțul celui care adoptă își va exprima consimțământul, la fel ca și adoptatorul propriu-zis, în fața instanței judecătorești, odată cu soluționarea cererii de încuviințare a adopției, însă, prin manifestarea consimțământul său, nu devine alături de celălalt soț, adoptator.

1.1.3. Condiții privind părinții firești ai persoanei care urmează să fie adoptată

a) Vârsta părinților firești

Potrivit legislației actuale, nu poate fi adoptat copilul ai cărui părinți firești nu au împlinit vârsta de 14 ani. Legiuitorul prevede astfel, în mod imperativ, că nu se va putea încuviința adopția, decât dacă ambii părinți firești îndeplinesc condiția de vârsta prevăzută.

b) Consimțământul părinților firești

În mod normal, drepturile și îndatoririle părintești sunt exercitate în cadrul ocrotirii părintești. Tocmai de aceea, acestea rămân la părinții firești, care nu pot fi lipsiți de drepturile și îndatoririle lor părintești, decât în situațiile expres prevăzute de lege. Este firesc ca, în cadrul adopției, care presupune trecerea drepturilor și îndatoririlor părintești de la părintele firesc la adoptator, să fie necesară exprimarea consimțământului părinților firești.

În vederea încheierii valabile a adopției copilului este necesar ca ambii părinți firești ai copilului care urmează să fie adoptat să își exprime consimțământul în aceasta privință. Aceștia își exprimă consimțământul într-o dublă calitate: pe de o parte, sunt reprezentanții legali ai copilului, în numele și în locul copilului, și în al doilea rând, în nume propriu, în sensul de a accepta să renunțe de bună-voie, la calitatea lor de părinți.

Consimțământul părinților firești este important, deoarece acesta are valoarea unui abandon total și definitiv al copilului, consimțământul exprimat trebuie dat în mod liber, necondiționat și după o informare prealabilă asupra consecințelor adopției. Părinții firești trebuie să consimtă la adopție fără a primi în schimb niciun folos material sau de altă natură, fără a cunoaște persoana adoptatorului și fără a mai avea vreo influență asupra dezvoltării ulterioare a copilului lor.

Atunci când adopția vizează o persoană majoră, sau care a dobândit capacitate deplină de exercițiu înaintea împlinirii vârstei de 18 ani, nu mai este necesară obținerea consimțământului părinților săi firești.

Se impune respectarea acestei condiții chiar și atunci când părinții firești sunt divorțați sau copilul a fost dat în plasament. De asemenea, aceeași prevedere se aplică și în ipoteza în care unul dintre părinți sau chiar ambii au fost decăzuți din drepturile părintești sau le-a fost aplicată pedeapsa interzicerii exercitării drepturilor părintești, tocmai datorită valorii definitive și irevocabile acordate consimțământului exprimat la adopție, situație în care este necesar și consimțământul celui care exercită autoritatea părintească. Aceleași prevederi se aplică, indiferent dacă minorul este din căsătorie sau din afara acesteia dar cu filiația legal stabilită, dacă părinții săi sunt căsătoriți, separați în fapt sau divorțați, dacă copilul a fost încredințat spre creștere unuia dintre părinți sau unei terțe persoane.

În cazul părintelui minor care a împlinit vârsta de 14 ani, exprimarea consimțământul saău este obligatorie în prezenta ocrotitorului său legal.

În mod excepțional, instanța poate încuviința adopția, deși părinții firești ai copilului ce urmează să fie adoptat, nu consimt la aceasta, în situația în care se dovedește că refuzul este abuziv și că adopția este în interesul superior al copilului. Această dispoziție se va aplica atât în ipotezele în care aceștia au avut de la bun început o atitudine ostilă, cât și atunci când și-au revocat consimțământul înăuntrul termenului admis de lege, ori s-au opus măsurii preconizate ori și-au manifestat împotrivirea la adopție.

În literatura de specialitate s-a formulat următoarea opinie: dreptul părinților firești de a consimți la adopție constituie o prerogativă a acestora, nicidecum o obligație. Refuzul de a consimți la adopție nu poate fi contrar interesului superior al copilului, deoarece, ocrotirea părintească, atunci când se exercită în condiții normale, satisface în condiții mai bune interesul superior al minorului, realizând o ocrotire a copilului, superioară oricărei alte ocrotiri. Părinții trebuie prezumați că acționează cu bună-credință în ocrotirea copiilor lor minori. Aceasta ar trebui să fie situația firească, normală. Cât timp părinții nu au fost decăzuți din drepturile părintești sau copilul nu a fost declarat abandonat, înseamnă că drepturile și îndatoririle părintești au fost realizate în condiții normale și nimic nu ar justifica sancționarea, trecerea forțată a drepturilor părintești la o altă persoana, împotriva voinței părintelui. A admite intervenția instanței judecătorești împotriva voinței părintelui înseamnă a introduce în sfera relațiilor de familiei arbitrariul, deoarece nimeni nu poate fi făcut vinovat de faptul că dorește să-și exercite drepturile și îndatoririle părintești.

Atunci când instanța încuviințează adopția, deși părinții firești ai copilului nu au consimțit la aceasta, trebuie să fie convinsă de caracterul abuziv al refuzului părinților de a consimți la adopție și de avantajul adopției din perspectiva interesului superior al copilului. S-ar putea clasifica drept caracter abuziv situația în care părinții firești pretind o contraprestație din partea adoptatorului în vederea exprimării consimțământului lor, fapt incriminat și sancționat de către legiuitor.

Părinții firești își pot exprima consimțământul la adopție doar după trecerea unui termen de 60 de zile de la data nașterii copilului, si îl pot revoca în cel mult 30 de zile de la data la care au consimțit la adopție. Revocarea reprezintă un act unilateral de voință, iar dreptul părintelui de a revoca consimțământul este un drept potestativ. Legiuitorul a înțeles să ofere astfel părinților firești un timp de gândire în privința gestului lor, prezumând că imediat după naștere, mama ar putea fi într-o stare de tulburare care să îi afecteze consimțământul. Termenul este relativ scurt, tocmai pentru a favoriza adoptarea copilului de la o vârsta foarte fragedă, pentru ca integrarea sa în familia adoptivă să se realizeze cât mai ușor.

Regula în materia exprimării consimțământului părinților firești o constituie manifestarea de voință a ambilor părinți. În mod excepțional, este suficient acordul de voință al unuia dintre părinți, atunci când celălalt a decedat, este necunoscut, a fost declarat mort sau dispărut, este pus sub interdicție sau nu-și poate manifesta voința din anumite motive. De asemenea, atunci când ambii părinți se regăsesc în oricare dintre situațiile menționate anterior, sau în cazul adopției persoanei majore, nu mai este necesar consimțământul părinților firești.

Atunci când copilul care urmează să fie adoptat este lipsit de ocrotire părintească, manifestarea de voință care ține locul consimțământului părinților firești o constituie consimțământul tutorelui, daca copilul a fost pus sub tutelă, iar dacă nu a fost încă instituită tutela, se va proceda fie la instituirea ei, pentru ca mai apoi tutorele să-și exprime consimțământul, fie se va încuviința adopția fără a se mai institui tutela.

Consimțământul părinților firești va fi dat de ambii părinți sau de tutore, individual și în mod expres, personal în fața instanței de judecată, în faza încuviințării cererii de deschidere a procedurii adopției. Părinții firești ai copilului sau, după caz, tutorele acestuia își vor exprima consimțământul la adopție în mod liber, fără vreo condiție și doar după ce le-au fost aduse la cunoștință efectele acțiunii lor. De asemenea, li se va preciza faptul că legăturile lor de rudenie cu respectivul copil vor înceta de la data încuviințării adopției.

JURISPRUDENȚĂ:

a) În practica judiciară, prin sentința civilă nr.7/C din 27.01.2010, Tribunalul Mureș a respins cererea de încuviințare a deschiderii procedurii adopției interne a minorului I.I., formulată de petenta D.G.A.S.P.C. Mureș. Instanța de fond, având în vedere faptul că pentru deschiderea procedurii adopției interne este obligatoriu consimțământul părinților firești, a acordat mai multe termene de judecată pentru prezentarea mamei copilului în fata instanței, având în vedere faptul că tatăl era necunoscut. Deoarece aceasta nu s-a prezentat în fata instanței pentru a-și exprima punctul de vedere, instanța a respins cererea petentei pe motivul că împrejurarea că nu se cunoaște adresa faptică a mamei copilului nu echivalează cu un refuz nejustificat la adopție, care ar putea fi suplinit de către instanță.

Petenta declară recurs împotriva acestei hotărâri, cu motivarea că minorul nu poate fi reintegrat în familia naturală sau în familia lărgită, singura alternativă, ca măsură definitivă, fiind adopția. De asemenea, a făcut dovada imposibilității identificării domiciliului faptic al mamei minorului, fapt ce duce implicit la existența unei imposibilități obiective din partea mamei biologice de a consimți la adopție. La termenul de judecată fixat de instanța de recurs se prezintă intimata I.A., mama minorului I.I., care își exprimă consimțământul pentru deschiderea procedurii adopției, declarând că are cunoștință despre efectele pe care le va produce adopția.

Curtea admite recursul și încuviințează deschiderea procedurii adopției interne a minorului I.I. De asemenea, va suspenda exercitarea drepturilor și obligațiilor părintești ale mamei I.A. față de minor și va delega exercițiul acestora în sarcina Consiliului Județean Mureș, prin D.G.A.S.P.C.Mureș.

b) Prin sentința civilă nr.44/26/10/2011, Tribunalul Călărași a respins cererea formulată de reclamanta D.G.A.S.P.C. Călărași, în contradictoriu cu pârâta B.A.N., prin care aceasta solicita încuviințarea deschiderii unei noi proceduri a adopției pentru copilul B.C., fiul lui B.A.N., iar drepturile și obligațiile părintești să fie exercitate de către Președintele Consiliului Județean Călărași.

În speță, minorul a fost părăsit de mamă în Spitalul Județean Călărași. Ulterior, s-a instituit plasamentul la asistentul maternal profesionist D.F. De la data instituirii plasamentului și până în prezent, copilul nu a fost vizitat de mamă sau de alt membru al familiei decât o singură dată de către o mătușă. Din adresa I.P.J. Călărași reiese că mama copilului, pârâta în cauză, cât și bunica maternă nu au putut fi identificate, fiind plecate în Italia.

Având în vedere că plasamentul copilului la asistentul maternal este o măsură de protecție temporară, reclamanta consideră că este imperios necesară deschiderea procedurii adopției interne, interesul superior al copilului fiind acela de a i se oferi o șansă de a crește într-o familie, într-un mediu propice dezvoltării sale fizice și psihice.

Tribunalul a apreciat că nu se poate admite cererea introductivă din lipsa consimțământului mamei, consimțământ obligatoriu, astfel cum rezultă atât din litera, cât și din spiritul legii.

Împotriva acestei sentințe, D.G.A.S.P.C. Călărași a declarat recurs. Acesta a fost admis de Curte, având în vedere că, se poate considera refuz abuziv de a consimți la adopție și situația în care, desi legal citați, părinții firești nu se prezintă în mod repetat la termenele fixate pentru exprimarea consimțământului.

În prezenta cauză, situația de fapt prezentată de recurenta, și astfel cum a fost reținută și de tribunal în primă instanță, poate fi asimilată unui refuz abuziv de a consimți la adopție. Curtea constată că sunt întrunite cerințele prevăzute de lege și admite recursul, având în vedere atitudinea procesuală a intimatei și conduita acesteia față de copil, pe care l-a abandonat, iar ulterior nu l-a mai văzut.

Impedimente

Impedimentele reprezintă acele împrejurări, în prezența cărora, actul juridic al adopției nu poate fi încheiat.

Rudenia firească

Pentru a se evita situația creării unor relații de filiație și de rudenie civilă incompatibile cu relațiile de rudenie firească existente intre frați, legiuitorul interzice adopția între aceștia, fiind irelevant faptul că frații provin din căsătorie sau din afara acesteia, dacă sunt frați buni sau doar după unul dintre părinți, cosângeni sau couterini. Așadar, rudenia de gradul II în linie colaterală constituie un impediment la căsătorie, norma legală enunțată având caracter imperativ.

De asemenea, părintele firesc nu-și poate adopta propriul copil, deoarece pentru încheierea valabilă a adopției este necesară exprimarea consimțământului părinților firești ai copilului, alături de consimțământul persoanei care adoptă, calitate care nu poate fi exercitată în același timp de una și aceeași persoană. În ipoteza în care un copil înregistrat ca fiind născut din părinți necunoscuți este adoptat de părintele său firesc, care apoi îl recunoaște sau față de care se stabilește filiația pe cale judecătorească, adopția va fi desființată, fiind lovită de nulitatea absolută.

Totuși, având în vedere faptul că filiația firească din afara căsătoriei există ca realitate biologică, deși nu a fost legal stabilită, iar dacă părintele firesc ar ezita să-și mărturisească filiația, dar nu își poate înfrânge nici sentimentul datoriei parentale, adopția ar fi soluția de compromis. În pofida argumentului enunțat anterior, nu este permisă adopția propriului copil, deoarece măsura de protecție alternativă instituită ar fi lipsită de sens.

În mod excepțional, este permisă adopția între alte rude, iar rudenia constituie un criteriu de prioritate în vederea încredințării spre adopție, atunci când persoanele care au calitatea de rudă de gradul patru inclusiv, care fac parte din familia extinsă, solicită acest lucru. Astfel, de exemplu, pot fi adoptați nepoții de unchii sau de bunicii lor. Chiar dacă aceștia nu solicită acest lucru, în cadrul demersurilor necesare identificării celui mai adecvat adoptator sau a celei mai adecvate familii adoptatoare, va fi analizată cu prioritate posibilitatea încredințării copilului unei rude din familia extinsă.

Calitatea de soț

Legiuitorul interzice în mod expres adopția a doi soți sau foști soți de către același adoptator sau familie adoptatoare, precum și adopția între soți sau foști soți.

Rațiunea instituirii acestui impediment rezidă în imposibilitatea realizării scopului adopției. Calitatea de soț a unei persoane este incompatibilă cu cea de părinte, copil, sau frate în raport cu soțul său, pentru că s-ar deturna atât finalitatea căsătoriei, cât și a adopției. De altfel, odată căsătoriți, cei doi soți au dobândit capacitate deplină de exercițiu, iar pentru adopția unei astfel de persoane trebuia ca persoana în cauză să fi fost crescută de celălalt soț în timpul minorității, situație practic imposibil de realizat.

De asemenea, o persoană sau familie adoptatoare nu poate adopta doi soți, pe considerentul că nu pot fi căsătoriți doi frați, copii ai aceleiași persoane, chiar dacă este vorba de o rudenie civilă.

Calitatea de soț, în sine, nu reprezintă un impediment la adopție, ea împiedică doar adopția soților împreună, concomitent sau succesiv, precum și adopția de către adoptatorul care, în raport cu adoptatul, ar avea calitatea de soț ori de fost soț.

Cei doi soti pot fi adoptați de către adoptatori sau familii adoptatoare distincte, dacă îndeplinesc cerința privind creșterea în timpul minorității de către cel care dorește să adopte. Necesitatea respectării acestei condiții rezidă în capacitatea deplină de exercițiu a persoanei care urmează să fie adoptată, fie ca urmare a împlinirii vârstei de 18 ani, fie ca urmare a dobândirii capacității depline de exercițiu, anterior împlinirii vârstei de 18 ani, dar nu mai devreme de 16 ani, dacă s-a căsătorit în această perioadă.

Din aceleași rațiuni, este inadmisibilă încuviințarea adopției în ipoteza în care se dorește încuviințarea adopției unuia dintre soți de către părintele sau părinții firești ai celuilalt soț.

Existența unei adopții anterioare

O persoană nu poate fi adoptată simultan sau succesiv de mai mulți adoptatori, cu excepția situației în care persoanele care urmează să adopte sunt soț si soție.

Motivul pentru care legiuitorul prevede în mod expres acest impediment constă în faptul că după încheierea adopției, drepturile și îndatoririle părintești revin adoptatorului, iar dacă un copil ar fi adoptat de mai multe persoane, ocrotirea părintească s-ar pulveriza inadmisibil sau s-ar înfăptui într-o manieră care nu are nicio tangență cu principiul creșterii și educării copilului într-un mediu familial. Se evită totodată ca persoana adoptată să aibe mai mulți părinți, dar și multiplicarea la nesfârșit a relațiilor de filiație civilă.

Cât timp există o adopție, nu se poate încuviința o nouă adopție, care să privească aceleași copil, decât în situația în care adoptatorii sunt soț și soție. Această excepție este admisă deoarece este normal ca aceștia să exercite împreună autoritatea părintească, formând o familie. Singura condiție impusă în cazul adopției simultane o reprezintă necesitatea existenței căsătoriei adoptatorilor la data încheierii adopției. În situația adopților succesive, nu are relevanță dacă la data adopției anterioare cel care dorește acum să adopte avea calitatea de soț al părintelui adoptiv și s-a mulțumit să consimtă cu titlu de neopunere la adopția solicitată de soțul său ori a devenit soț al părintelui adoptiv ulterior încuviințării adopției.

În cazul în care se încalcă această dispoziție, ambele adopții încuviințate vor fi lovite de nulitate absolută. Rațiunea acestui fapt se datorează faptului că, atâta timp cât ambele adopții sunt nule de drept, instanța nu poate opta să mențină valabilitatea uneia dintre ele.

În anumite situații, expres enumerate de legiuitor, este posibilă încuviințarea unei noi adopții. Astfel, în cazul decesului unuia sau a ambilor soți adoptatori, adopția anterioară se va considera desfăcută la data la care a rămas irevocabilă hotărârea judecătorească prin care a fost încuviințată adopția subsecventă.

De asemenea, atunci când adopția anterioară a încetat, fie prin desfacere, fie ca urmare a declarării nulității acesteia, se vor aplica aceleași prevederi.

O ultimă situație de excepție o constituie ipoteza în care copilul adoptat are un singur părinte, necăsătorit, iar acesta are o relație stabilă și conviețuiește cu o persoană de sex opus, necăsătorită. Pentru aplicarea acestei excepții, este necesar ca noul adoptator să fi participat în mod direct și nemijlocit la creșterea și îngrijirea copilului pentru o perioadă neîntreruptă de cel puțin 5 ani. Verificarea îndeplinirii acestei cerințe se verifica de către instanța judecătorească investită cu judecarea cererii privind încuviințarea adopției și poate fi dovedită prin orice mijloc de probă.

Condiții de formă

Condițiile de formă impuse de lege pentru operațiunea juridică a adopției vizează forma solemnă a actelor juridice ale părților și procedura adopției.

1.3.1. Actele juridice ale părților

Având în vedere faptul că actul juridic al adopției reprezintă un act solemn, pentru validitatea sa este necesară îndeplinirea anumitor formalități prevăzute de lege. Astfel, pentru încheierea valabilă a adopției trebuie îndeplinite în mod cumulativ condițiile de formă pozitive prevăzute, dar în același timp este necesar să lipsească impedimentele la adopție.

Din aceste considerente, a fost instituită forma specifică, cerută pentru încheierea actului juridic al adopției, pentru a se putea verifica dacă sunt îndeplinite condițiile de fond, pozitive și negative, obligatorii pentru încuviințarea adopției.

Pentru încheierea valabilă a actului juridic al adopției este necesar ca următoarele persoane să își exprime consimțământul în aceasta privință:

a) Adoptatorul sau familia adoptatoare

Aceștia își exprimă consimțământul în fata instanței de judecată, odată cu soluționarea cererii de încuviințare a adopției

b) Soțul persoanei care dorește să adopte

Acesta își exprimă consimțământul în fața instanței de judecată, odată cu soluționarea cererii de încuviințare a adopției, iar atunci când acesta se află în imposibilitatea de a-și manifesta voința, nu este necesar ca acesta să consimtă la adopție

c) Părinții firești

Aceștia își exprimă consimțământul în fața instanței de judecată, odată cu soluționarea cererii de încuviințare a adopției. Înainte să consimtă la adopție, este necesar să treacă o perioadă de cel puțin 60 de zile de la data nașterii copilului și să aibe loc o consiliere și informare a acestora în legătură cu efectele pe care adopția le va produce.

Deși inițial a consimțit la adopție, părintele firesc își poate revoca această manifestare de voință în cel mult 30 de zile de la data la care și-a exprimat consimțământul în acest sens. Ulterior acestei date, consimțământul odată exprimat devine irevocabil.

d) Copilul ce urmează să fie adoptat

Dacă a împlinit vârsta de 10 ani, consimțământul celui care urmează să fie adoptat este obligatoriu. Acesta își va exprima consimțământul în fata instanței de judecată, în faza de încuviințare a adopției.

Înainte să își exprime consimțământul, acesta va purta o discuție cu Direcția de asistență socială și protecția copilului în a cărei rază teritorială domiciliază. În cadrul acestei discuții, copilul va fi sfătuit și informat, în funcție de vârsta și maturitatea sa, în privința consecințelor pe care le va produce exprimarea consimțământului său și în final, încuviințarea adopției.

1.3.2. Procedura adopției

Regulile procedurale ale operațiunii juridice a adopției sunt reglementate diferențiat, după cum adopția preconizată este internă sau internațională.

JURISPRUDENȚĂ:

Speța următoare vizează criteriile de apreciere a unei adopții ca fiind adopție națională sau internațională, în lumina dispozițiilor Legii nr.273/2004.

Tribunalul București, prin sentința civilă nr.1097/28.08.2009, a respins cererea formulată de reclamanții L.G. si M.E., care au chemat în judecată pe pârâtul G.M., solicitând încuviințarea adopției de către reclamant a minorului G.B.M., fiul lui M.E. si al pârâtului, precum și purtarea de către adoptat a numelui de familie al adoptatorului său.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că minorul s-a născut din relația de concubinaj a soției sale cu pârâtul, copilul fiind încredințat spre creștere și educare mamei, tatăl fiind obligat la plata unei pensii de întreținere în favoarea minorului. Reclamanta a plecat în Italia cu copilul în anul 2004, iar la data de 10.11.2005 a intervenit căsătoria celor doi reclamanți, aceștia locuind în prezent împreună cu copilul în Genzano di Roma.

Petenții L.G. si M.E. au formulat recurs împotriva acestei sentințe, considerând-o nelegală, deoarece instanța de fond, pronunțându-se asupra competenței, nu trebuia să respingă acțiunea pe fond, ci trebuia să trimită cauza instanței competente.

Curtea de Apel București a admis recursul, a casat sentința recurată și a trimis cauza spre soluționare Tribunalului București, având în vedere dispozițiile Legii nr.273/2004 privind regimul juridic al adopției, conform cărora, dacă una dintre părți are domiciliul în România, pârâtul G.M.în speță, competența generală revine instanțelor judecătorești române.

Având în vedere că cel ce urmează să fie adoptat, respectiv minorul G.B., care este cetățean roman, nu are domiciliul în România, instanțele judecătorești române nu sunt exclusiv competente să judece această cerere de încuviințare a adopției, însă în cauză nu s-au făcut dovezi în sensul că legile statului italian impun o competență exclusivă a instanțelor din acest stat în cazul adopției unui copil cu reședința obișnuită în acest stat. Deoarece petenții au investit instanțele române cu cererea de adopție a minorului G.B.M., aceștia au ales astfel competența instanțelor române.

Cum în cauza de față, adoptatorul are domiciliul în Italia, fiind cetățean italian, nu ne mai aflăm în fața unei adopții interne, ci în fața unei adopții internaționale, elementul de extraneitate fiind dat de faptul că adoptatorul este cetățean străin cu domiciliul în Italia.

Reclamanții L.G. si M.E. au formulat recurs împotriva sentinței, menționând că există adopție internațională doar atunci când unul dintre soții din familia adoptatoare care domiciliază în străinătate este bunicul adoptantului, ori în speță, cel care adoptă este soțul italian al mamei copilului, ceea ce duce la concluzia clară că este vorba de o adopție internă, mai ales că tatăl adoptatului se află în România.

Curtea consideră recursul ca nefondat, susținând că în speță suntem în prezența unei adopții internaționale, întrucât atât adoptatorul, L.G., cât și adoptatul, G.B.M. au domiciliul în Italia. Pe de altă parte, adopția internațională poate fi încuviințată doar dacă adoptatorul sau unul dintre soții din familia adoptatoare care domiciliază în străinătate este rudă până la gradul al III-lea inclusiv cu copilul pentru care a fost încuviințată deschiderea procedurii adopției interne. Ori, în speța aceste cerințe legale nu sunt îndeplinite, de altfel recurenții se raportează la procedura specială a adopției interne, în cazul în care adoptatorul este soțul părintelui firesc al minorului.

Pentru aceste considerente, Curtea constată că în mod temeinic și legal prima instanță a reținut că suntem în prezența unei adopții internaționale, adopție ce nu poate fi încuviințată decât în anumite condiții speciale ce nu sunt îndeplinite în speța.

A. Procedura adopției interne

Prin noțiunea de “adopție internă” se are în vedere acea adopție în care atât adoptatorul sau familia adoptatoare, cât și adoptatul au reședința obișnuită în România.

Fiind un act juridic solemn, pentru a fi valabil încheiată, adopția trebuie să îndeplinească anumite formalități impuse de lege. Astfel, pe de o parte, legea instituie obligativitatea ca voința juridică a persoanelor antrenate în actul juridic al adopției să îmbrace o anumită formă, exprimându-se, ca regulă, în fața instanței, iar pe de altă parte, cere ca la dosarul adopției să existe anumite acte.

Competența de soluționare

Din punct de vedere material și al competenței teritoriale, cererile în materia adopției sunt de competența tribunalului în a cărui rază teritorială se află domiciliul adoptatului, cu excepția situației în care nu se poate determina domiciliul adoptatului, caz în care competența revine Tribunalului București.

Instanțele române sunt competente să judece cererile de adopție dacă cel puțin una dintre părți are reședința obișnuită în România.

Cererile având ca obiect adopția sunt soluționate de complete specializate, în camera de consiliu, iar participarea procurorului este obligatorie.

Etape

Întocmirea dosarului în vederea adopției urmează anumite etape legale, în derularea cărora se interferează competențele legale ale mai multor autorități ale statului: autorități ale administrației publice și autorități judecătorești.

Astfel, procedura adopției cuprinde două faze principale, una administrativă și una judiciară și presupune parcurgerea mai multor etape, și anume:

– Evaluarea adoptatorului sau a familiei adoptatoare în vederea obținerii atestatului

– Deschiderea procedurii adopției interne

– Potrivirea dintre copil și persoana sau familia adoptatoare

– Încredințarea în vederea adopției

– Încuviințarea adopției

2.1. Procedura administrativă

Procedura administrativă vizează intervenția anumitor organe administrative cu atribuții specifice, care urmăresc ca, prin adopție, să se realizeze interesul superior al adoptatului.

Aceste organe cu atribuții în sfera adopției sunt reprezentate de Oficiul Român pentru Adopții si Direcția Generală de Asistență Socială și Protecție a Copilului.

Această procedură se realizează prin însumarea atribuțiilor organelor enumerate mai sus și se desfășoară pe două planuri, dintre care unul are în vedere copilul care ar putea fi adoptat, iar celălalt privește persoanele sau familiile care doresc să adopte.

Evaluarea adoptatorului sau a familiei care dorește să adopte

Această etapa presupune identificarea abilităților parentale, analizarea îndeplinirii garanțiilor morale și condițiile materiale ale adoptatorului sau familiei adoptatoare, precum și pregătirea acestora pentru asumarea, în cunoștință de cauză, a rolului de părinte. De asemenea, vor fi avute în vedere și caracteristicile psihologice, sociale și medicale ale celorlalți membri ai familiei sau altor persoane care locuiesc împreună cu solicitantul, precum și opinia acestora cu privire la adopție.

Competența în materie pentru eliberarea atestatului de persoană sau familie aptă să adopte aparține Direcției generale de asistență socială și protecția copilului, instituție publică, cu personalitate juridică, înființată în subordinea consiliilor județene, respectiv consiliilor locale ale sectoarelor municipiului București. Astfel, pentru a putea fi declarate apte pentru a adopta, persoanele care doresc să adopte trebuie să obțină un atestat eliberat de Direcția generală de asistență socială și protecția copilului în raza căreia domiciliază.

Pentru inițierea procedurii, persoana sau familia care dorește să adopte, trebuie să depună o cerere de evaluare, care va fi analizată de către Direcția generală de asistență socială și protecția copilului în raza căreia domiciliază. Asupra acestei cereri, direcția se va pronunța într-un termen de cel mult 120 de zile de la depunerea solicitării.

Evaluarea va avea in vedere:

– Personalitatea și starea de sănătate a adoptatorului sau a familiei adoptatoare, viața familială, condițiile de locuit, aptitudinea de creștere și educare a unui copil

– Situația economică a persoanei sau familiei, analizată din perspectiva surselor de venit, a continuității acestora, precum și a cheltuielilor persoanei sau familiei

– Motivele pentru care adoptatorul sau familia adoptatoare dorește să adopte

– Motivele pentru care, în cazul în care numai unul dintre cei doi soți solicită să adopte un copil, celalalt soț nu se asociază la cerere

– Impedimente de orice natură relevante pentru capacitatea de a adopta.

Pe baza rezultatelor evaluării, direcția competentă va decide, în termen de 60 de zile de la data depunerii cererii de evaluare de către adoptator sau familie adoptatoare, dacă acesta sau aceștia sunt sau nu apți să adopte. Astfel, rezultatul obținut în urma evaluării va fi consemnat într-un raport final de evaluare a capacității de a adopta a solicitantului, care va conține și propunerea privind eliberarea sau neeliberarea atestatului.

Daca în urma evaluării efectuate, rezultatul este unul favorabil, persoanei sau familiei care dorește să adopte, i se va elibera un atestat de persoană, respectiv familie aptă să adopte. Acest atestat are o valabilitate de un an de zile, care se poate prelungi fie la solicitarea adoptatorului sau familiei adoptatoare, dacă îndeplinesc în continuare condițiile impuse, fie de drept atunci când cererea de încuviințare a adopției a fost introdusă pe rolul instanței, precum și în situația în care persoana sau familia atestată are deja încredințați, în vederea adopției, unul sau mai mulți copii.

În schimb, în ipoteza în care, rezultatul este nefavorabil, adoptatorul sau familia adoptatoare are dreptul să solicite direcției, în termen de 30 de zile de la comunicarea rezultatului, reevaluarea. Rezultatul nefavorabil al reevaluării poate fi atacat, în termen de 15 zile de la data comunicării, la instanța competentă în materia adopției de la domiciliul adoptatorului.

Obținerea atestatului nu este necesară în cazul adopției persoanei majore și în cazul adopției copilului de către soțul părintelui firesc sau adoptiv.

Pe parcursul procesului de evaluare, direcția în a carei rază teritorială domiciliază adoptatorul sau familia adoptatoare, este obligată să asigure acestora serviciile de pregătire, consiliere necesare pentru a-și asume în cunoștință de cauză și în mod corespunzător rolul de părinte.

De asemenea, după înregistrarea cererii de evaluare, responsabilul de caz desemnat este obligat să stabilească de comun acord cu persoana sau familia solicitantă, programul interviurilor, al vizitelor la domiciliul acestora, al întâlnirilor cu rude, vecini, colegi de la locul de munca, precum și cu orice alte persoane în privința cărora responsabilul de caz apreciază că este util a fi contactat, în vederea obținerii tuturor informațiilor relevante pentru stabilirea capacității de a adopta.

Atestatul poate fi retras în următoarele situații:

Când se constată că persoana sau familia adoptatoare a ascuns sau a furnizat informații false cu ocazia realizării evaluării

Când nu mai sunt îndeplinite condițiile în baza cărora a fost eliberat

Când se constată implicarea directă a persoanei atestate in identificarea unui copil potențial adoptabil, însa această dispoziție nu se aplică atunci când se constată că persoana atestată este rudă până la gradul al patrulea cu copilul

La propunerea Oficiului, atunci când se constată că eliberarea atestatului a fost în mod vădit netemeinică sau nelegală

La cererea motivata a persoanei sau familiei atestate

Valabilitatea atestatului încetează de drept ca urmare a expirării, ca urmare a modificării configurației familiei atestate, prin decesul unuia dintre membrii familiei sau prin divorț; în cazul căsătoriei sau decesului persoanei atestate sau, după încuviințarea adopției, când atestatul și-a produs în integralitate efectele pentru care a fost eliberat.

Planul individualizat de protecțe

Planul individualizat de protecție reprezintă acel document prin care se realizează planificarea serviciilor, prestațiilor și masurilor de protecție specială a copilului, pe baza evaluării psihosociale a acestuia și a familiei sale, în vederea integrării copilului care a fost separat de familia sa într-un mediu familial stabil, permanent, în cel mai scurt timp posibil.

În funcție de acest plan, direcția de la domiciliul copilului va efectua demersuri pentru reintegrarea copilului în familie sau pentru plasamentul acestuia în familia extinsă (rudele firești ale copilului până la gradul IV inclusiv) sau substitutivă (persoanele, altele decât cele care aparțin familiei extinse, care, în condițiile legii, asigură creșterea și îngrijirea copilului).

Dacă aceste demersuri au eșuat, se poate stabili ca finalitate a planului individualizat de protecție adopția internă.

În cazul copilului care a împlinit 14 ani, planul individualizat de protecție poate avea ca finalitate adopția internă numai dacă există acordul expres al copilului în acest sens.

Acest plan poate avea ca finalitate adopția doar în situațiile expres reglementate de lege, și anume:

a) Deși a trecut un an de la instituirea măsurii de protecție specială, părinții firești ai copilului și rudele acestuia până la gradul al IV-lea inclusiv nu pot fi găsite sau nu colaborează cu autoritățile pentru ca acestea să poate realiza demersurile în vederea reintegrării copilului în familie. În toată această perioadă, direcția are obligația de a face toate demersurile necesare în vederea identificării și contactării părinților firești sau rudelor copilului, să îi informeze periodic pe aceștia asupra locului în care se află efectiv copilul, precum și asupra modalităților concrete în care pot menține relații personale cu copilul, precum și asupra demersurilor necesare în vederea reintegrării sau integrării.

b) După ce măsura de protecție specială a fost instituită, părinții și rudele copilului până la gradul al IV-lea, deși au fost găsite, declară în scris faptul că nu doresc să se preocupe de creșterea și îngrijirea copilului. Este esențial să treacă un termen de 60 de zile de la această declarație, termen în care cel în cauza își poate retrage declarația.

c) Copilul a fost înregistrat din părinți necunoscuți. În aceasta situație, adopția se va stabili în cel mult 30 de zile de la data eliberării certificatului de naștere.

Atunci când copilul a fost dat în plasamentul unei rude până la gradul al IV-lea inclusiv, adopția poate fi instituită doar după ce a trecut cel puțin 1 an de la data instituirii acestei măsuri și doar dacă managerul de caz apreciază că deschiderea procedurii adopției interne este în interesul superior al copilului.

Procedura judiciară

Deschiderea procedurii adopției interne

Având în vedere faptul că adopția reprezintă o măsură subsidiară de protecție alternativă, inițierea procedurii adopției este permisă doar dacă nu a fost cu putință nici reintegrarea copilului în familie, nici plasamentul său în familia extinsă sau substitutivă. Astfel, procedura adopției interne poate fi declanșată doar dacă în urma realizării planului individualizat de protecție se apreciază că adopția este necesară în vederea protejării interesului superior al copilului, și doar după ce părinții sau, după caz, tutorele își exprimă consimțământul în acest sens. Astfel, deschiderea procedurii adopției interne va reprezenta, din punctul de vedere al viitorului adoptat, prima fază a acestei proceduri.

Scopul acestei proceduri îl constituie garanția că orice demers în vederea adopției unui copil se realizează în interesul acestuia și constatarea că acel copil este adoptabil. Astfel, caracterul judiciar al procedurii garantează faptul că adopția se realizează doar în condițiile în care copilul poate fi considerat “adoptabil” în raport cu necesitățile sale de protecție.

Dosarul copilului pentru care s-a stabilit adopția internă, ca finalitate a planului individualizat de protecție, se transmite compartimentului de adopții și postadopții din cadrul direcției, în vederea luării în evidență a cazului și a sesizării instanței judecătorești de la domiciliul copilului, pentru deschiderea procedurii adopției interne.

Direcția în a cărei rază teritorială domiciliază copilul, constatând eșecul demersurilor întreprinse pe baza planului individualizat de protecție în vederea reintegrării copilului în familie sau a plasamentului în familia extinsă sau substitutivă, va sesiza instanța judecătorească de la domiciliul copilului pentru încuviințarea deschiderii procedurii adopției interne în termen de 30 de zile de la luarea în evidență a cazului de către compartimentul de adopții si postadopții.

Cererea pentru încuviințarea deschiderii procedurii adopției interne este scutită de timbraj și se soluționează de un complet specializat, în camera de consiliu, cu participarea obligatorie a procurorului.

Judecarea cererii se va face cu citarea părinților firești ai copilului sau, după caz, a tutorelui și a direcției în a carei rază teritorială se află domiciliul copilului.

Cauza se va soluționa cu celeritate, după regulile aplicabile procedurii necontencioase, cu anumite derogări.

Această etapă nu este necesară în cazul adopției copilului de către soțul părintelui firesc sau adoptiv și în cazul adopției persoanei care a dobândit capacitate deplină de exercițiu și care este adoptată de adoptatorul sau familia care a crescut-o în timpul minorității.

Instanța va putea administra orice probe admise de lege, fiind obligată să asculte copilul care a împlinit vârsta de 10 ani. De asemenea, poate fi ascultat și copilul sub 10 ani dacă instanța apreciază necesar pentru soluționarea cauzei. Opinia copilului va fi avută în vedere și i se va acorda importanța cuvenită, luându-se în considerare vârsta și gradul său de maturitate. Dacă hotărârea instanței este contrară opiniei copilului, instanța are obligația să arate expres în considerentele hotărârii motivele care au condus la înlăturarea opiniei copilului.

Pentru a fi încuviințată deschiderea procedurii adopției interne, trebuie îndeplinite următoarele condiții:

– Planul individualizat de protecție să aibe ca finalitate adopția internă. Direcția generală de asistență socială și protecția copilului este ținută să facă dovada efectuării corespunzătoare a intervențiilor în vederea reintegrării sau a plasamentului copilului, precum și a insuccesului încercărilor în acest sens

– Sa fie îndeplinite, după caz, următoarele condiții:

A trecut un an de la instituirea măsurii de protecție speciala si părinții firești ai copilului și rudele acestuia până la gradul al patrulea nu pot fi găsite ori nu colaborează cu autoritățile pentru integrarea sau reintegrarea copilului în familie

A trecut un an de la instituirea măsurii de protecție specială, iar părinții și rudele copilului până la gradul al patrulea care au putut fi găsite declară în scris că nu doresc să se ocupe de copil și în termen de 60 de zile nu și-au retras această declarație

Copilul a fost înregistrat din părinți necunoscuți

A trecut un an de zile de la instituirea măsurii de protecție a plasamentului la o rudă până la gradul al patrulea și managerul de caz apreciază că este în interesul copilului deschiderea acestei proceduri

Există acordul expres al copilului care a împlinit vârsta de 14 ani și interesul său justifică deschiderea acestei proceduri

– Consimțământul la adopție al părinților copilului sau, după caz, al tutorelui. Consimțământul părintelui, al părinților sau al tutorelui se exprimă în fața instanței de judecată sesizate, iar în cazul în care aceștia refuză în mod abuziv să își dea consimțământul, instanța poate trece peste acesta, pronunțând deschiderea procedurii, dacă adopția este în interesul superior al copilului. Astfel, în situația în care acest refuz este abuziv sau dacă aceștia nu se prezintă în mod repetat la termenele fixate pentru a-și exprima consimțământul, manifestarea lor de voință poate fi suplinită de instanța judecătorească.

Trebuie avută în vedere cerința de fond a adopției conform căreia părinții firești sau tutorele își vor putea exprima consimțământul numai după trecerea a 60 de zile de la nașterea copilului si îl vor putea revoca în termen de 30 de zile de la exprimarea în fata instanței. Astfel, instanța nu va putea lua act de manifestarea de voință favorabilă adopției decât dacă s-a împlinit termenul de 60 de zile de la nașterea copilului.

Consimțământul prematur ar putea constitui o cauză de nulitate absolută a adopției și va putea fi invocată pe calea de atac a recursului declarat împotriva hotărârii de admitere a cererii de deschidere a procedurii adopției sau, ulterior încuviințării irevocabile a adopției, pe cale de acțiune directă și cunoscând regimul derogatoriu de la dreptul comun al nulității în materie de adopție. Astfel, deși instanța ar constata temeinicia motivelor de nulitate invocate, nu va fi obligată să dispună repunerea părților în situația anterioară încuviințării adopției, respectiv să desființeze adopția, dacă apreciază că menținerea adopției este în interesul celui adoptat, fiind îndreptățită să respingă cererea de declarare a nulității.

Asupra cererii, în funcție de probele administrate, instanța se va pronunța printr-o hotărâre, prin care fie va admite, fie va respinge cererea formulată. Astfel, în cazul admiterii cererii de deschidere a procedurii adopției interne, în dispozitivul hotărârii judecătorești se va face mențiune despre constatarea existenței consimțământului ambilor părinți, al unui singur părinte, al tutorelui sau, după caz, despre suplinirea consimțământului și se va încuviința deschiderea procedurii adopției interne.

Efectele pe care le produce hotărârea judecătorească irevocabilă prin care instanța admite cererea direcției sunt următoarele:

– Drepturile și obligațiile părintești ale părinților firești sau, după caz, cele exercitate de persoane fizice ori juridice se suspendă și vor fi exercitate de către președintele consiliului județean sau, după caz, de către primarul sectorului municipiului București în a cărui rază teritorială domiciliază copilul

– Drepturile și obligațiile părintești exercitate la momentul admiterii cererii de către președintele consiliului județean, primarul sectorului municipiului București în a cărui rază teritorială domiciliază copilul sau, după caz, de tutore se mențin

Efectele hotărârii judecătorești se prelungesc până la încuviințarea adopției, în cazul copiilor cu părinți necunoscuți, precum și în cazul în care s-a finalizat procedura de potrivire practică și a fost întocmit raportul de potrivire practică.

Prin excepție, efectele hotărârii judecătorești încetează de drept dacă, în termen de 2 ani de la data rămânerii irevocabile a hotărârii, direcția nu a identificat o persoană sau familie corespunzătoare pentru copil. În această situație, direcția este obligată să revizuiască planul individualizat de protecție a copilului și să solicite instanței judecătorești, în funcție de finalitatea acestuia, fie menținerea, modificarea sau încetarea măsurii de protecție a copilului, fie încuviințarea unei noi proceduri de deschidere a adopției.

JURISPRUDENȚĂ:

Prin sentința civilă nr.1128 din 22.08.2014, Tribunal Galați admite cererea formulată de reclamanta D.G.A.S.P.C. Galați în contradictoriu cu pârâții N.P. si N.L.I. și Președintele Consiliului Județean Galați, prin care reclamanta solicita deschiderea procedurii adopției interne pentru minorul N.G.

Din motivarea în fapt a cererii reiese faptul că minorul este rezultat dintr-o relație de concubinaj a pârâtei cu numitul T.G., iar aceasta a părăsit domiciliul conjugal împreună cu copilul și s-a stabilit în comuna Cudalbi, solicitând, după un an, instituirea unei măsuri speciale de protecție pentru minor motivat de faptul că nu are condiții materiale pentru creșterea acestuia. S-a dispus instituirea măsurii de plasament în regim de urgență la asistent maternal profesionist A.V., iar ulterior, măsura a fost înlocuită cu măsura plasamentului la același asistent maternal profesionist. În anul 2011, acesta a solicitat încetarea activității, iar minorul a fost dat în grija altui asistent maternal, însă nu s-a acomodat ăn noua familie și, în consecință, dat fiind faptul că și soții A. sufereau după copil, s-a instituit măsurA de plasament familial la aceștia. Pe perioada plasamentului, minorul nu a fost vizitat nici de pârâți și nici de rude până la gradul IV.

Ambii pârâți au fost invitați la sediul D.G.A.S.P.C. Galați pentru a fi consiliați cu privire la efectele juridice ale adopției și pentru a-și exprima consimțământul cu privire la adopție, însă doar pârâta, N.L.I., mama minorului, a dat curs invitației și a declarat că este de acord cu adopția minorului N.G. Rudele până la gradul IV identificate, D.F., în calitate de mătușă, și N.P., respectiv N.L.I., în calitate de părinți, au declarat în scris că nu doresc să își asume responsabilitatea creșterii și educării minorului.

Instanța reține dezinteresul manifestat de-a lungul timpului de către părinți în ceea ce privește bunăstarea minorului N.G. De asemenea, apreciind că părinții nu prezintă garanții materiale și morale pentru creșterea și educarea minorului reține că refuzul pârâtei, care a fost legal citată pentru mai multe termene în fața instanței, de a-și da consimțământul pentru deschiderea procedurii de adopție internă în privința minorului este unul abuziv. Pârâtul N.O. și-a exprimat în fața instanței acordul pentru adopția minorului N.G.

Instanța apreciază că minorul are nevoie de stabilitate emoțională și materială care nu ii pot fi acordate pe deplin în familia naturală sau printr-o formă de protecție specială, astfel că se impune identificarea unei familii potențial adoptatoare și deschiderea procedurii interne.

REVIZUIREA

În situația în care, după rămânerea irevocabilă a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii adopției și până la pronunțarea hotărârii de încuviințare a acesteia, dispare cauza care a făcut imposibilă exprimarea de către unul dintre părinți a consimțământului la adopție, împotriva respectivei hotărâri se poate face cerere de revizuire.

Această cerere poate fi introdusă de oricare dintre părinții firești ai copilului sau de către direcția care a solicitat deschiderea procedurii adopției interne, pâna la data pronunțării hotărârii prin care se încuviințează adopția.

Cererea va fi soluționată în camera de consiliu, cu participarea procurorului și cu citarea părinților firești, a direcției care a solicitat deschiderea procedurii adopției interne și, dacă este cazul, a direcției în a cărei rază administrativ-teritorială se află domiciliul adoptatorului sau al familiei adoptatoare.

Soluționarea cererii de încredințare a copilului în vederea adopției sau, după caz, de încuviințare a adopției, dacă se afla pe rolul instanței judecătorești, va fi suspendată. Tocmai de aceea, direcția care a solicitat deschiderea procedurii adopției interne are obligația de a informa de îndată instanța despre depunerea cererii de revizuire

Măsura de protecție a copilului sau, după caz, încredințarea în vederea adopției se prelungește de drept pe perioada soluționării revizuirii. Astfel, pe durata încredințării în vederea adopției, dacă se constată neadaptarea copilului cu persoana sau familia adoptatoare ori existența altor motive de natură să împiedice finalizarea procedurii de adopție, direcția de la domiciliul adoptatorului sau familiei adoptatoare va sesiza de îndată instanța judecătorească, în vederea revocării sau, după caz, a prelungirii măsurii încredințării. Dacă instanța judecătorească dispune revocarea măsurii încredințării, va hotărî, la propunerea direcției generale în a cărei rază administrativ-teritorială se află domiciliul copilului, o măsură provizorie de protecție a copilului, până la soluționarea revizuirii.

În cazul în care încuviințează cererea de revizuire, instanța va solicita consimțământul părintelui care nu și l-a dat anterior, numai după depunerea de către direcția în a cărei rază teritorială locuiește acesta a unui raport de consiliere și informare.

De asemenea, efectuarea unei noi anchete sociale care să vizeze situația actuală a părinților firești, precum și potențialul de reintegrare a copilului în familia biologică sau extinsă este obligatorie. Această anchetă va fi efectuată de direcția în a cărei rază administrativ-teritorială locuiește părintele firesc.

În cazul în care părintele care s-a aflat în imposibilitate de a-și exprima consimțământul se opune adopției și nu sunt motive pentru ca instanța să încuviințeze adopția în absența consimțământului acestuia, cererea de încredințare a copilului în vederea adopției sau, după caz, de încuviințare a adopției se repune pe rol la solicitarea direcției în a carei rază administrativ-teritorială se află domiciliul copilului și se respinge.

Direcția care a solicitat deschiderea procedurii adopției interne are obligația de a formula de îndată cerere de revizuire sau, după caz, de a solicita suspendarea oricărei proceduri judiciare, precum și a oricărui demers privind adopția, dacă ia cunoștință, până la data pronunțării hotărârii de încuviințare a adopției, despre încetarea cauzei care a determinat imposibilitatea părintelui de a-și exprima voința cu privire la adopție.

Potrivirea dintre copil și persoana sau familia adoptatoare

Procesul de stabilire a compatibilității dintre copil și persoana sau familia adoptatoare constă în identificarea și selectarea celei mai adecvate persoane sau familii atestate care să corespundă nevoilor copilului.

Potrivirea, ca etapă premergătoare încredințării în vederea adopției, se realizează întotdeauna, acordându-se prioritate rudelor copilului din cadrul familiei extinse și altor persoane alături de care copilul s-a bucurat de viața de familie pentru o perioadă de minimum 6 luni, în măsura în care acest lucru nu contravine interesului său superior.

Această potrivire include o componentă teoretică și una practică. Metodologia de potrivire teoretică și practică dintre copil și persoana sau familia atestată ca aptă să adopte se elaborează de către Oficiul Național pentru adopții și se aprobă prin hotărâre a guvernului.

Astfel, potrivirea teoretică se inițiază de Oficiu pentru copiii aflați în evidenta sa și care urmează să fie încredințați în vederea adopției, prin identificarea și selectarea din Registrul național pentru adopții a persoanelor sau familiilor atestate care răspund în cea mai mare măsură nevoilor copiilor. Selecția celei mai potrivite persoane sau familii care urmează să parcurgă etapa potrivirii practice se realizează de către compartimentul de adopții și postadopții din structura direcției din lista persoanelor sau familiilor atestate.

La finalul procedurii de potrivire, compartimentul de adopții si postadoptii din cadrul direcției întocmește un raport de potrivire, în care sunt consemnate concluziile referitoare la constatarea compatibilității dintre copil și persoana sau familia adoptatoare, precum și propunerea vizând sesizarea instanței judecătorești pentru încredințarea copilului în vederea adopției. După întocmirea raportului de potrivire, direcția în a cărei rază teritorială se află domiciliul copilului sesizează, în maximum 5 zile, instanța judecătorească pentru încredințarea copilului în vederea adopției.

Încredințarea în vederea adopției

Încredințarea în vederea adopției este o măsură obligatorie, ce precede încuviințarea adopției, fiind menită să permită instanței să aprecieze, în mod rațional, asupra relațiilor de familie care s-ar stabili în cazul încuviințării adopției. Capacitatea de adaptare, fizică și psihică, a copilului la noul mediu familial va fi analizată în raport cu condițiile de natură socioprofesională, economică, culturală , de limbă, religie și cu orice alte asemenea elemente caracteristice locului în care trăiește copilul în perioada încredințării și care ar putea avea relevanță în aprecierea evoluției ulterioare a acestuia în cazul încuviințării adopției.

Cererea de încredințare în vederea adopției este scutită de timbraj și se va soluționa cu celeritate, în camera de consiliu, de către un complet specializat, cu participarea obligatorie a procurorului.

Încredințarea în vederea adopției se dispune de către instanța de judecată de la domiciliul copilului pentru o perioadă de 90 de zile. Cererea de încuviințare a adopției adresată instanței prelungește de drept perioada de încredințare până la soluționarea cererii prin hotărâre irevocabilă.

Deși reprezintă o veritabilă condiție de fond pentru încuviințarea adopției, prin intermediul căreia instanța poate aprecia dacă între persoana sau familia adoptatoare și copil se pot crea relații de familie, de la regula încredințării prealabile în vederea adopției sunt prevăzute în mod expres o serie de excepții. Astfel, în cazul adopției copilului de către soțul părintelui firesc sau adoptiv, în cazul adopției persoanei care a dobândit capacitate deplina de exercițiu și în cazul adopției copilului care se află în plasament la adoptator sau la unul dintre membrii familiei adoptatoare și în cazul adopției copilului de către tutorele său, dacă au trecut cel puțin 2 ani de la data instituirii tutelei, nu este necesară parcurgerea acestei etape prealabile încuviințării adopției.

Cum se poate observa, în cazul copilului aflat în plasament, precum și a copilului aflat sub tutelă, dată fiind și durata acestor măsuri, instanța va avea la dispoziție suficiente elemente de fapt pentru a proceda la evaluarea relațiilor de familie care s-ar statornici dacă adopția ar fi încuviințată, astfel că încredințarea în vederea adopției în aceste situații speciale ar fi inutilă și cu efect dilatoriu asupra procedurii adopției.

Încredințarea copilului în vederea adopției nu poate avea loc și nici nu are loc la întâmplare, ci este precedata de o activitate complexă de identificare și de selecție a eventualului adoptator sau familie adoptatoare, urmată de evaluarea compatibilității adoptatorului cu adoptatul. Toate acestea intră în atribuțiile direcției generale de la domiciliul copilului și abia când se va constata compatibilitatea copilului cu persoana sau familia selectată va fi sesizată instanța de judecată pentru a dispune cu privire la încredințarea copilului în vederea adopției.

În primul rand, direcția de la domiciliul copilului va analiza posibilitatea încredințării copilului în vederea adopției unei rude din familia extinsă, asistentului maternal profesionist la care se află copilul ori unei alte persoane sau familii la care copilul se află în plasament. Dacă astfel de solicitări nu există, în termen de 90 de zile de la primirea listei centralizate, direcția va face o selecție dintre persoanele atestate, aflate în evidenta Oficiului Român pentru Adopții, ținând cont de interesul superior al copilului, informațiile înscrise în atestatul adoptatorului și de evoluția copilului până la acea dată.

În urma procesului de selecție, direcția de la domiciliul copilului verifică și constată compatibilitatea acestuia cu adoptatorul sau cu familia adoptatoare. Determinarea compatibilității se realizează luându-se în considerare, cu prioritate, interesul superior al copilului, nevoile copilului, dorințele și opiniile exprimate de acesta, acordându-le importanța cuvenită.

Dacă, în urma acestor verificări, se constată compatibilitatea copilului cu persoana sau familia adoptatoare selectată, direcția generală va sesiza de îndată instanța judecătorească competentă, respectiv tribunalul de la domiciliul copilului, pentru încredințarea copilului în vederea adopției, iar atunci când se constată că există incompatibilitate, sesizarea instanței va viza încetarea măsurii.

Judecarea cererilor de încredințare a copilului în vederea adopției interne se face cu citarea direcției în a cărei rază teritorială se află domiciliul copilului, a direcției în a cărei rază teritorială domiciliază adoptatorul sau familia adoptatoare și a persoanei ori familiei adoptatoare. În cadrul procedurii de judecare a cererii de încredințare a copilului în vederea adopției vor putea fi administrate orice probe admise de lege. Ascultarea copilului este obligatorie dacă a împlinit 10 ani, iar opinia sa va fi luată în considerare și i se va acorda importanța cuvenită ținând cont de vârsta și gradul de maturitate a copilului. Instanța nu este însă obligată să urmeze sensul opiniei sau opțiunii copilului, ci va putea lua o decizie în contradictoriu cu aceasta, daca apreciază că este în interesul superior al copilului.

Hotărârea este supusă recursului, iar exercitarea căii de atac a recursului este suspensivă de executare, ceea ce înseamnă că hotărârea dată de prima instanță nu va putea fi pusă în executare până la soluționarea recursului.

Rămasă irevocabilă, hotărârea de încredințare a copilului în vederea adopției produce o serie de efecte, și anume:

– Pe durata încredințării, domiciliul copilului se va afla la persoana sau familia căreia i-a fost încredințat

– Persoana sau familia căreia i-a fost încredințat copilul va efectua actele obișnuite necesare exercitării drepturilor și îndeplinirii obligațiilor părintești, cu excepția celor care conduc la încheierea unui act juridic. Acesta vor fi exercitate de către consiliul județean sau consiliul local al sectorului municipiului București în a cărui rază teritorială domiciliază persoana sau familia căreia i-a fost încredințat copilul în vederea adopției. În mod excepțional, dreptul de administrare poate fi delegat către persoana sau familia căreia i s-a încredințat copilul pentru efectuarea unor acte speciale, în interesul copilului, care vor fi expres menționate în cuprinsul documentului prin care se acorda delegarea.

Evoluția copilului va fi urmărită în permanență de direcția de la domiciliul adoptatorului, care are obligația de a întocmi rapoarte bilunare în acest sens. La sfârșitul perioadei de încredințare în vederea adopției, direcția întocmește un raport final, referitor la evoluția relațiilor dintre copil și adoptatori, pe care îl comunică instanței competente, în vederea soluționării cererii de încuviințare a adopției.

Dacă se constată neadaptarea copilului cu persoana sau familia adoptatoare ori existența oricăror alte motive de natură să împiedice finalizarea procedurii de adopție, direcția sesizează de îndată instanța, care se pronunță printr-o hotărâre executorie de drept asupra revocării sau prelungirii măsurii încredințării. Aceasta cerere va fi soluționată conform regulilor aplicabile în materia cererii de încredințare în vederea adopției, iar hotărârea prin care instanța de fond a dispus revocarea sau prelungirea încredințării este executorie de drept.

Dacă măsură a fost revocată, direcția este obligată să reia demersurile în vederea identificării unui nou adoptator sau familii adoptatoare, și anume să determine compatibilitatea copilului cu persoana sau familia selectată și în final, să sesizeze instanța în vederea încredințării spre adopție. Sesizarea instanței în vederea încuviințării adopției va prelungi de drept perioada de încredințare până la soluționarea irevocabilă a cererii de adopție.

Încuviințarea adopției

Încuviințarea adopției reprezintă etapa finală a procedurii adopției, iar competența de soluționare a cererii de încuviințare a adopției revine instanței judecătorești, mai precis instanței de tutelă. Pentru judecata în fond, competența materială aparține exclusiv tribunalului, iar din punctul de vedere al competenței teritoriale, cererea va fi soluționată de instanța în a cărei rază teritorială se găsește domiciliul adoptatului, iar în situația în care nu se poate stabili tribunalul competent după criteriul amintit anterior, competența aparține Tribunalului București.

În toate ipotezele în care este necesară încuviințarea deschiderii procedurii adopției, inclusiv în situațiile în care încredințarea în vederea adopției nu este necesară, adică atunci adoptatorul este persoana sau familia la care a fost dispus anterior plasamentul copilului adoptat, respectiv adoptatorul este tutorele copilului și, în ambele ipoteze, măsura durează de cel putin 90 de zile, cererea de încuviințare a adopției poate fi introdusă de către persoana sau familia adoptatoare, precum și de către direcția generală de la domiciliul acestora.

Atunci când se adoptă o persoană majoră sau copilul celuilalt soț, cererea poate fi introdusă direct de adoptator sau familia adoptatoare, în toate celelalte cazuri, cererea putând fi introdusă fie de adoptator, fie de direcția de la domiciliul acestuia, la sfârșitul perioadei de încredințare în vederea adopției.

Actul de sesizare a instanței va fi însoțit de următoarele înscrisuri doveditoare:

a) Certificatul de naștere al copilului, în copie legalizată

b) Certificatul medical privind starea de sănătate a copilului, eliberat de unități publice nominalizate de direcția de sănătate publică

c) Atestatul valabil al adoptatorului sau familiei adoptatoare

d) Hotărârea judecătorească irevocabilă de încredințare în vederea adopției

e) Certificatele de naștere ale adoptatorului sau ale soțului și sotiei din familia adoptatoare, în copie legalizată

f) Certificatul de căsătorie al adoptatorului sau al soților din familia adoptatoare, în copie legalizată

g) Cazierul judiciar al adoptatorului sau, după caz, al fiecărui membru al familiei adoptatoare

h) Certificatul medical privind starea de sănătate a adoptatorului, eliberat de medicul de familie pe lista căruia este înscris

i) Hotărârea judecătorească irevocabilă de deschidere a procedurii adopției interne a copilului

j) Raportul de consiliere și informare a părinților firești în cazul adopției copilului de către soțul părintelui firesc

k) Documentul care consemnează rezultatul expertizei pentru confirmarea filiației față de tată, realizată prin metoda serologică ADN, în cazul adopției copilului de către soția părintelui firesc atunci când copilul a fost recunoscut de tată pe cale administrativă, precum și în cazul în care paternitatea copilului a fost stabilită prin hotărâre judecătorească prin care s-a luat act de recunoaștere de către tată sau care consfințește învoiala părților, făra a se fi cercetat temeinicia cererii

l) Declarația notarială pe propria răspundere că noul adoptator a participat direct și nemijlocit la creșterea și îngrijirea copilului pentru o perioadă neîntreruptă de cel puțin 5 ani, în cazul copilului care are un singur părinte, necăsătorit, iar acesta se află într-o relație stabilă și conviețuiește cu o persoană de sex opus, necăsătorită, care nu este rudă cu acesta până la gradul al patrulea

Acestor acte li se vor adăuga de către Direcția de la domiciliul adoptatorului rapoartele finale obligatorii referitoare la evoluția relațiilor dintre copil si adoptatori în perioada de încredințare, rapoarte care se vor depune până cel târziu cu 5 zile înaintea termenului pentru care a fost citată direcția pentru judecarea cauzei. De asemenea, direcției îi revine și obligația de a da instanței orice relații necesare pentru soluționarea cererii de încuviințare a adopției.

Judecarea cererii de încuviințare a adopției se face cu citarea direcției în a carei rază teritorială se află domiciliul copilului, a direcției care a solicitat deschiderea adopției și a persoanei ori familiei adoptatoare.

Judecarea cererilor de încuviințare a adopției persoanei care a dobândit capacitate deplină de exercițiu se face cu citarea adoptatorului sau a familiei adoptatoare și a adoptatului, iar judecarea cererilor de încuviințare a adopției copilului de către soțul părintelui firesc se face cu citarea adoptatorului și a părinților firești ai adoptatului.

Instanța, soluționând cererea de încuviințare a adopției, poate solicita din nou consimțământul la adopție al părinților firești, dacă există indicii că după data la care consimțământul a devenit irevocabil au intervenit elemente noi, de natură să determine revenirea asupra consimțământului inițial. Direcția care a solicitat deschiderea procedurii adopției interne are obligația să aducă la cunoștința instanței, prin intermediul direcției în a cărei rază administrativ-teritorială se află domiciliul adoptatorului sau familiei adoptatoare, dacă este cazul, existența oricăror elemente noi cu privire la situația părintelui firesc ori a familiei extinse, care ar putea determina modificarea finalității planului individualizat de protecție.

Chemarea părinților firești în fata instanței competente să încuviințeze adopția se face prin invitație adresata acestora, în camera de consiliu, fără a se indica date cu privire la dosar sau alte date care ar permite, în orice fel, divulgarea identității sau a altor informații cu privire la persoana ori familia adoptatoare.

Instanța poate invita la aceeași dată direcția competentă, respectiv cea în a cărei rază teritorială domiciliază copilul și cea în a cărei rază teritorială domiciliază adoptatorul sau familia adoptatoare.

În cazul în care părinții se prezintă personal în fata instanței și își exprima refuzul de a mai consimți la adopție, instanța suspendă soluționarea cererii de încuviințare a adopției. Declarația părinților firești împreună cu încheierea de suspendare se comunica direcției competente, care va formula cerere de revizuire a hotărârii de deschidere a procedurii adopției.

Cererea de încuviințare a adopției interne se judecă în primă instanță potrivit regulilor aplicabile procedurilor necontencioase, cu excepțiile prevăzute de Legea nr.273/2004 privind regimul juridic al adopției, republicată în 2012, cu modificările și completările ulterioare. Aceste cereri sunt scutite de taxa de timbru, se soluționează cu celeritate, putându-se administra orice mijloc de proba și, în primul rand, rapoartele de ancheta socială privind copilul. Judecata se face de complete specializate, în camera de consiliu, cu participarea obligatorie a procurorului.

Funcție de faza procesuală în care se află cererea, se vor mai cita:

– Părinții firești ai copilului sau tutorele, după caz

– Direcția de la domiciliul copilului și cea de la domiciliul adoptatorului

– Persoana sau familia adoptatoare

– Copilul adoptat, a cărui ascultare este obligatorie dacă a împlinit 10 ani

Opinia copilului exprimată la judecarea cererilor prevăzute de prezenta lege va fi luată în considerare și i se va acorda importanța cuvenită, avându-se în vedere vârsta și gradul acestuia de maturitate. În situația în care instanța hotărăște în contradictoriu cu opinia exprimată de copil, aceasta este obligată să motiveze rațiunile care au condus la înlăturarea opiniei copilului.

Cererea de încuviințare a adopției va fi admisă de către instanța de judecată doar dacă, pe baza probelor administrate, aceasta și-a format convingerea că adopția este în interesul superior al copilului.

Hotărârile pronunțate în cauzele prevăzute de lege sunt supuse recursului. Exercitarea recursului suspendă executarea.

În termen de 5 zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii judecătorești prin care s-a încuviințat adopția, direcția generala care a participat la judecarea cererii, va înștiința, în scris, părinții firești despre aceasta, precum și autoritățile competente în vederea eliberării noilor documentele de identitate sau de călătorie pentru adoptat.

B.Procedura adopției internaționale

În ceea ce privește procedura adopției internaționale, reglementarea privind regimul juridic al adopției consacră o procedură care redă, în esență, dispozițiile Convenției de la Haga asupra protecției și cooperării în materia adopției internaționale.

Adopția internațională reprezintă acea adopție în care adoptatorul sau familia adoptatoare și copilul ce urmează să fie adoptat au reședința obișnuită în state diferite, iar, în urma încuviințării adopției, copilul urmează să aibe aceeași reședința obișnuită cu cea a adoptatorului. Astfel, ținând seama că adopția internă este aceea în care atât adoptatorul sau familia adoptatoare, cât și adoptatul au domiciliul în România, adopția este internațională dacă fie adoptatorul sau unul dintre soții adoptatori, fie adoptatul are domiciliul în străinătate.

Astfel, adopția internațională vizează doua ipoteze, respectiv:

a) În situația adopției unui copil cu reședința obișnuită în România de către o persoană sau familie cu reședința obișnuită în străinătate, vor fi incidente dispozițiile Legii nr.273/2004 privind regimul juridic al adopției, republicată în 2012, cu modificările și completările ulterioare. Astfel, în cazul adopției unei persoane cetățean român sau străin fără cetățenie cu domiciliul în România, competența exclusivă revine instanțelor române.

b) În situația adopției unui copil cu reședința obișnuită în străinătate de către o persoana sau o familie cu reședința obișnuită în România, se vor aplica dispozițiile Noului Cod Civil, art.2607-2610.

Prin reședința obișnuită în România a adoptatorului sau a familiei adoptatoare se înțelege situația:

a) Cetățenilor români sau cetățenilor români cu multiplă cetățenie, după caz, care au domiciliul în România, care au locuit efectiv și continuu pe teritoriul României în ultimele 12 luni anterioare depunerii cererii de atestare. La stabilirea continuității nu sunt considerate întreruperi absențele temporare care nu depășesc 3 luni și nici determinate de șederea pe teritoriul altui stat ca urmare a existenței unor contracte de munca impuse de derularea unor activități desfășurate în interesul statului român, precum și ca urmare a unor obligații internaționale asumate de România

b) Cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene sau Spațiului Economic European sau străinilor care au drept de rezidență permanentă ori, după caz, drept de ședere permanentă pe teritoriul României.

Reședința obișnuită a copilului vizează următoarele ipoteze:

a) Copiii cetățeni români cu domiciliul în România care au locuit efectiv și continuu pe teritoriul României în ultimele 12 luni anterioare introducerii cererii de încuviințare a adopției

b) Copiii cetățeni ai statelor membre ale Uniunii Europene și ai statelor membre ale Spațiului Economic European sau străini care au drept de rezidență permanentă ori, după caz, drept de ședere permanentă pe teritoriul României și care au locuit în mod efectiv și continuu pe teritoriul României în ultimele 12 luni anterioare introducerii cererii de încuviințare a adopției

Atât legislația noastră internă, cât și reglementările internaționale impun o ierarhie a măsurilor de protecție a copilului, adopția internațională fiind guvernată de principiul subsidiarității, a cărei semnificație este aceea că această formă a adopției este permisă doar dacă în țara de origine nu se poate asigura o măsură corespunzătoare de protecție a copilului. De aici reiese concluzia conform căreia, adopția internațională a copilului cu domiciliul în România are un caracter excepțional și subsidiar în raport cu adopția internă.

Adopția internațională a copilului cu reședința obișnuită în România de către o persoană sau familie cu reședința obișnuită în străinătate poate fi încuviințată numai pentru copiii care se află în evidența Autorității Naționale pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție și numai în următoarele situații:

a) Adoptatorul sau unul dintre soții familiei adoptatoare este rudă până la gradul al patrulea inclusiv cu copilul pentru care a fost încuviințată deschiderea procedurii adopției interne

b) Adoptatorul sau unul dintre soții familiei adoptatoare este un cetățean român

c) Adoptatorul este soț al părintelui firesc al copilului a cărui adopție se solicită

De asemenea, recurgerea la procedura adopției internaționale este permisă doar pentru copiii pentru care s-a admis cererea de deschidere a procedurii adopției interne, însa nu a putut fi identificat un adoptator sau o familie adoptatoare cu reședința obișnuită în România, într-un termen de 2 ani de la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești prin care s-a admis cererea de deschidere a procedurii adopției interne.

Practic, procedura adopției urmează, până în momentul realizării selecției persoanei sau familiei adoptatoare, traseul adopției interne.

Cererea adoptatorului sau familiei adoptatoare este luată în evidență doar dacă autoritatea centrală competentă din statul primitor sau organizațiile sale acreditate și autorizate în condițiile legile atestă că:

a) Adoptatorul sau familia adoptatoare îndeplinește condițiile de eligibilitate pentru adopție și este apt să adopte în conformitate cu legislația aplicabilă în statul primitor

b) Adoptatorul sau familia adoptatoare a beneficiat de consilierea necesară în vederea adopției în statul primitor

c) Este asigurată urmărirea evoluției copilului după adopție pe o perioadă de cel puțin 2 ani

d) Sunt asigurate servicii postadopție pentru copil și familie în statul primitor

Adopția internațională presupune pe lângă îndeplinirea condițiilor generale de fond și de formă și anumite cerințe speciale. Condițiile generale vizează capacitatea, consimțământul, diferența de vârsta etc., iar condițiile speciale vizează faptul că pot fi adoptați doar copiii care se află în evidența Autorității și care, de asemenea îndeplinesc condițiile menționate mai sus. Din punct de vedere procedural, adopția internațională presupune atestarea adoptatorului sau a familiei adoptatoare, apoi selecția și potrivirea copilului cu adoptatorul sau familia adoptatoare cu reședința obișnuită în străinătate.

În ceea ce privește selecția și potrivirea copilului cu adoptatorul sau, familia adoptatoare, persoana sau familia selectată are obligația să se deplaseze în România și să locuiască efectiv pe teritoriul țării pentru o perioadă de cel puțin 30 de zile consecutive, care vor fi utilizate în scopul relaționării cu copilul. La expirarea acestui termen, Autoritatea va notifica autoritățile centrale competente din statul primitor despre selectarea adoptatorului sau a familiei adoptatoare.

Procedura de încuviințare a adopției este, ca și în cazul adopției interne, de competența instanțelor judecătorești, anume a tribunalului de la domiciliul copilului sau, dacă nu se poate determina competența teritorială după criteriul domiciliului copilului, a Tribunalului București.

Instanțele judecătorești române sunt exclusiv competente să judece procesele având ca obiect cereri în materie de adopție, dacî cel ce urmează să fie adoptat are domiciliul în România și este cetățean român sau apatrid. De asemenea, competența să judece astfel de cereri revine tot instanțelor române și în ipoteza în care cel puțin una dintre părți are domiciliul în România, ceea ce înseamnă că, în situația copilului cetățean străin, cu domiciliul în România, adopția de către persoana sau familia cu domiciliul în străinătate urmează procedura specifică adopției internaționale.

Instanța judecătorească va fi sesizată cu o atare cerere de încuviințare a adopției de către Oficiul Roman pentru Adopții. Judecarea cererilor de încuviințare a adopției internaționale se face cu citarea direcției în a cărei raza teritorială se află domiciliul copilului, al persoanei sau al familiei adoptatoare, precum și a Autorității. Instanțele judecătorești vor verifica dacă adoptatul va beneficia în țara străină de aceeași situație legală ca și aceea a unui copil biologic al adoptatorului, urmând să aibe în vedere și documentul care atestă îndeplinirea acestei obligații.

Efectele adopției internaționale nu sunt diferite de cele ale adopției interne, doar că, în urma încuviințării adopției de către instanța judecătorească română, adopția internațională presupune deplasarea copilului pe teritoriul statului primitor. Pe baza hotărârii judecătorești irevocabile de încuviințare a adopției, Autoritatea eliberează, la cererea adoptatorului sau familiei adoptatoare, în termen de 5 zile, un certificat care atestă că adopția este conformă cu normele Convenției de la Haga.

Deplasarea adoptatului din România în statul în care adoptatorul sau familia adoptatoare are reședința obișnuită este posibilă numai atunci când hotărârea de încuviințare a adopției este irevocabilă. Adoptatul se deplasează doar însoțit de adoptator sau de familia adoptatoare, în condiții de siguranță corespunzătoare nevoilor adoptatului.

Efectele adopției internaționale, precum și efectele în cazul anulării adopției internaționale asupra cetățeniei adoptatului sunt prevăzute de Legea cetățeniei române nr.21/1991, republicată.

În cazul adopției internaționale a unei persoane cu domiciliul în străinătate de către persoana sau familia cu domiciliul în România, condițiile de fond cerute pentru încheierea adopției vor fi cele stabilite de legea națională a adoptatorului și a celui care urmează să fie adoptat. Aceștia trebuie să îndeplinească și condițiile care sunt obligatorii pentru ambii, stabilite de fiecare dintre cele două legi naționale. Cu alte cuvinte, este necesar ca atât adoptatorul, cat și adoptatul, să îndeplinească, potrivit fiecăreia din legislațiile aplicabile, respectiv legea națională si legea străină, acele condiții de fond, care privesc deopotrivă adoptatorul și adoptatul. De exemplu, cerința diferenței de vârsta dintre adoptator si adoptat se verifică în raport cu fiecare din legile naționale aplicabile; tot astfel, dacă, potrivit legii străine, este permisă adopția între frați sau soți, întrucât legea română interzice adopția fratelui sau a soțului, adopția nu poate fi încuviințată.

În cazul soților care adoptă împreună, precum și în situația adopției copilului celuilalt soț, condițiile de fond sunt cele stabilite de legea care cârmuiește efectele căsătoriei lor, anume legea națională comună a soților sau, în cazul în care sotii au cetățenii diferite, legea domiciliului lor comun, iar dacă soții nu au nicio cetățenie comună, niciun domiciliu comun, este aplicabilă legea statului pe teritoriul căruia au sau au avut reședința comună sau cu care întrețin în comun cele mai strânse legături.

În ceea ce privește condițiile de formă ale acestei varietăți de adopție internațională, ele sunt guvernate de legea statului pe teritoriul căruia se încheie adopția. Astfel, când adopția urmează să fie încuviințată în România, se vor aplica dispozițiile referitoare la procedura adopției cuprinse în Legea nr.273/2004 privind regimul juridic al adopției.

Nulitatea adopției este supusă, pentru condițiile de fond, legilor aplicabile acestor condiții, iar pentru condițiile de formă, legii statului pe teritoriul căruia a fost încuviințat actul.

2. Efectele adopției

Efectele adopției constituie totalitatea consecințelor de ordin juridic pe care încuviințarea adopției le antrenează în privința stării civile a adoptatului, a raporturilor sale de rudenie, a diferitelor drepturi și obligații, de ordin personal nepatrimonial și de ordin patrimonial, legate direct sau indirect, de aceste raporturi de rudenie.

De asemenea, alăturat acestor efecte, adopția mai produce și consecințe juridice, prezente atât în cadrul rudeniei firești, cât și în cadrul rudeniei civile. Printre aceste consecințe se numără drepturile locative proprii ale adoptatului în calitate de membru de familie al adoptatorilor, dreptul la pensie de urmaș după adoptator etc.

Adopția își produce efectele de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care a fost încuviințată.

2.1. Întocmirea unui nou act de naștere pentru copil

După încheierea adopției, copilului i se va întocmi de către serviciul de stare civilă competent, un nou act de naștere. În calitate de părinți firești vor fi trecute persoanele care l-au adoptat. Îndeplinirea acestei formalități are la baza principiul că informațiile privind adopția sunt confidențiale, astfel că din actul de naștere al unei persoane nu trebuie să rezulte faptul că aceasta este adoptată.

Actul de naștere anterior va fi păstrat, făcându-se mențiunea pe marginea acestuia cu privire la întocmirea unui nou act.

Păstrarea vechiului act de naștere are un dublu scop, anume să asigure posibilitatea informării adoptatului asupra originilor sale și să permită serviciilor de stare civilă să verifice inexistența impedimentului la căsătorie rezultat din rudenia firească.

Nașterea rudeniei civile

În mod obișnuit, prin rudenie se desemnează acea legătura de sânge care există țntre două sau mai multe persoane care au un ascendent comun. Acest tip de rudenie se întemeiază pe faptul nașterii, al filiației. În unele cazuri, rudenie poate izvorî și dintr-o operațiune juridică numită adopție, situație în care rudenia va fi una de natură civilă.

În principiu, cele două tipuri de filiație, și anume civilă sau firească, prezintă aspecte similare. În mod excepțional, în situații limitativ prevăzute de lege, anumite efecte juridice le sunt recunoscute doar raporturilor de rudenie firească. Astfel, un copil din afara căsătoriei, decedat, poate fi recunoscut doar dacă acesta are descendenți firești, iar nu din adopție. De asemenea, soțul care a contribuit la întreținerea copilului celuilalt soț are obligația de a continua să acorde copilului întreținerea de care acesta are nevoie, pe timpul minorității sale, în situația în care părinții săi firești, nu și cei adoptivi, au murit, sunt dispăruți sau sunt în nevoie.

Odată cu nașterea rudeniei civile, se vor forma și legături de rudenie între adoptat și persoana care adoptă, precum și cu rudele acesteia, copilul adoptat intră în familia adoptatorului, ca un copil firesc al acestuia, fie că este vorba despre adoptatul minor, fie despre cel major. Adoptatul și descendenții săi devin astfel, ca urmare a adopției, rude cu adoptatorul și cu rudele acestuia.

Ca efect extinctiv al adopției, copilul iese din familia sa de origine, iar legătura de rudenie firească dintre adoptat și rudele sale de sânge încetează. În mod excepțional, atunci când un soț adoptă copilul firesc sau adoptiv al celuilalt soț, legăturile de rudenie ale adoptatului vor înceta doar față de părintele său firesc și rudele părintelui firesc care nu este căsătorit cu adoptatorul. Aceasta înseamnă că, în raport cu părinții săi firești, efectul extinctiv al raporturilor de rudenie este numai parțial, deoarece încetează doar acele raporturi existente între adoptat și descendenții săi și părintele firesc care nu este soțul adoptatorului. În consecință, se mențin raporturile de rudenie între cel adoptat și descendenții săi și părintele firesc, care este soțul adoptatorului, precum și cu rudele acestuia.

Efectul extinctiv trebuie privit și in ipoteza în care adopția îi este încuviințată uneia dintre rudele firești ale adoptatorului, cu excepția părinților firești sau a fraților, cărora nu le este permis acest lucru. Pornind de la faptul că aceștia pot dobândi cu prioritate calitatea de părinte adoptiv, se pune problema concilierii efectului constitutiv de rudenie adoptiva și a celui extinctiv de rudenie firească. În acest caz, rudenia civilă se va contura făcându-se abstracție de legăturile de rudenie firească existente, însă acestea nu vor fi înlăturate în maniera specifică adopției, ci vor fi absorbite și reașezate în schița genealogică a adoptatului în raport de noii săi părinți. Astfel, daca adoptatorul este bunicul firesc al adoptatului, acesta din urma devine rudă adoptivă cu rudele firești ale părintelui adoptiv, inclusiv cu părintele său firesc, descendent al bunicului adoptator, părinte firesc care, prin adopție, devine fratele celui adoptat.

În urma adopției, se naște și impedimentul la căsătorie care izvorăște din rudenie, fie ea firească sau civilă. Astfel, adoptatul și descendenții săi nu se pot căsători cu vreo persoana care i-a devenit rudă prin efectul adopției, respectiv ca urmare a rudeniei civile. De asemenea, același impediment intervine și în situația în care adoptatul și descendenții săi ar dori să se căsătorească cu vreuna din rudele sale firești. Menținerea acestui impediment se datorează rațiunilor medicale, biologice care subzistă, motiv pentru care serviciile de stare civila au obligația de a supraveghea respectarea acestor prevederi prin intermediul mențiunilor ce se fac pe marginea actelor de naștere în registrele de stare civilă.

Drepturile și obligațiile părintești trec la adoptator

Ca urmare a nașterii rudeniei civile, conținutul autorității părintești, alcătuit din drepturile și obligațiile acestora cu privire la persoana și bunurile copilului, trece la adoptator, care le va exercita asemeni unui părinte firesc, întrucât părinților le revin aceleași drepturi și obligații în raport cu copiii lor minori, fie ei din căsătorie, din afara acesteia sau din adopție.

Acest efect al adopției se datorează însăși finalității acesteia, și anume ocrotirea minorului de către părinții adoptivi, obligație care nu ar putea fi concepută în absența exercițiului drepturilor și îndatoririlor părintești.

În mod normal, autoritatea părintească va fi exercitată de către adoptator, lucru care exclude posibilitatea exercitării acesteia de către părinții firești. Ca o excepție de la regula enunțată anterior, este prevăzută situația în care adoptatorul este soțul părintelui firesc, ipoteză în care autoritatea părintească va fi exercitată concomitent de acesta împreună cu părintele firesc cu care este căsătorit. Se impune această soluție din necesitatea dezvoltării unor relații de familie normale, armonioase, plecând de la premisa că soțul care dorește să adopte copilul soțului sau, vrea să facă asta pentru a contura o formă juridică întreținerii în fapt a copilului minor, întreținere care o realizează împreună cu soțul său, părintele firesc al copilului. În acest caz se recurge la soluția adopției nu cu intenția de a-l lipsi pe părintele firesc de drepturile și îndatoririle părintești, ci pentru a le exercita împreună cu acesta.

Dacă adoptatorul dă dovadă de neglijență în exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor care îi revin în privința minorului, punând astfel în pericol sănătatea sau dezvoltarea fizica și psihică a copilul adoptat, el va putea fi decăzut din exercițiul drepturilor părintești asemeni părintelui firesc. Aplicarea acestei sancțiuni civile nu atrage după sine încetarea de drept a adopției, ci poate constitui doar un argument decisiv care ar impune solicitarea desfacerii acesteia.

Numele adoptatului

Ca urmare a încheierii adopției, copilul adoptat va dobândi numele de familie al persoanei care l-a adoptat. În niciun caz, nu este posibil ca minorul adoptat să poarte vechiul său nume, adăugat la cel dobândit prin adopție.

În ipoteza în care adopția se face de către doi soți care au un nume de familie comun, copilul va purta acest nume. Dacă cei doi soți au nume de familie distincte, aceștia vor stabili numele pe care copilul urmează să-l poarte, și care va fi numele unuia dintre adoptatori sau numele lor reunite, iar în caz de neînțelegeri în aceasta privință, decizia îi va aparține instanței care va încuviința adopția.

Prenumele copilului poate fi schimbat doar în cazuri temeinic justificate și doar după ce copilul a împlinit vârsta de 10 ani, fiind necesar consimțământul acestuia. Un exemplu în acest sens ar fi situația în care părinții adoptivi mai au un copil, firesc sau adoptiv, care poartă același prenume.

În ipoteza în care este adoptată o persoană căsătorită, care are un nume comun cu celălalt soț, soțul adoptat poate lua numele adoptatorului doar dacă celalalt soț este de acord cu acest lucru, în caz contrar, își va pastra în continuare numele comun dobândit prin căsătorie. În cazul desfacerii căsătoriei, se presupune că persoana adoptată nu va opta pentru păstrarea numelui comun dobândit prin căsătorie, ci va prelua numele dobândit prin adopție. Rațiunea revenirii la numele adoptatorului iar nu la cel avut înainte de căsătorie este una firească, deoarece odată cu încuviințarea adopției, rudenia firească a încetat și s-a născut rudenia civilă.

Dacă adoptatorii își schimbă numele de familiei, adoptatul minor dobândește și el numele de familie schimbat al acestora.

Obligația legală de întreținere

Obligația legală de întreținere reprezintă acea îndatorire stabilită prin lege, între anumite categorii de persoane, de a-și asigura, la nevoie, întreținerea, îndatorire fundamentată pe solidaritatea ce trebuie să existe între persoane apropiate prin raporturi de familie sau prin raporturi asimilate acestora. Astfel, această obligație există între părinți și copii, fără deosebire că sunt din căsătorie sau din afara acesteia; între bunici și nepoți, străbunici și strănepoți, între frați și surori, între adoptatori și adoptat.

Părinții au obligația de a-i asigura întreținerea copilului lor minor, fie el firesc sau adoptiv, respectiv să-i asigure cele necesare traiului, precum și educația, învățătura și pregătirea sa profesională. În mod normal, această obligație se stinge la împlinirea de către copil a vârstei majoratului, însa dacă acesta își continuă studiile, întinderea duratei obligației se va prelungi până la finalizarea studiilor, însă nu mai târziu de împlinirea vârstei de 26 de ani.

Odată cu adopția, datorită substituirii rudeniei firești cu cea civilă, drepturile și obligațiile părintești trec de la părinții firești, la cei adoptivi, motiv pentru care și obligația de întreținere este transferată între aceștia. Astfel, obligația de întreținere va exista între adoptat și adoptator și rudele acestuia din urmă.

Această obligație apare întotdeauna alături de obligația legală a părinților de a exercita autoritatea părintească, însă cea dintâi are un caracter reciproc între adoptatul cu capacitate deplină de exercițiu și părinții sau celelalte rude dobândite prin adopție. Cu alte cuvinte, persoana adoptată nu are doar dreptul de a primi întreținere, ci și obligația de a întreține la rândul său, rudele sale adoptive.

Vocația succesorală

Transmisiunea succesorală legală are ca fundament rudenia, fie ea firească sau adoptivă. Astfel, moștenirea legală constituie de fapt o moștenire de familie, iar prin vocație succesorală se desemnează potențialitatea unor rude, din cele determinate ca făcând parte din cele patru clase de moștenitori, de a culege moștenirea lui de cuius.

Ca premisă a moștenirii legale interesează existența legăturii de rudenie cu defunctul, ținând seama de relațiile de rudenie astfel cum au fost stabilite prin efectul adopției. Pentru a se vedea dacă o anumită persoană, aflată într-un anumit grad de rudenie cu de cuius, va culege sau nu, și dacă da, care este cota ce ii revine din moștenirea lăsată, se vor avea în vedere regulile dreptului succesoral.

În prima clasă de moștenitori, cea a descendenților lui de cuius, sunt incluși și copiii rezultați din adopție. Astfel, dacă adoptatorul este de cuius, la moștenirea sa vor fi chemați cel adoptat precum și descendenții acestuia. Datorită faptului că odată cu încuviințarea adopției, raporturile de rudenie firească au încetat, adoptatul nu va putea veni la moștenirea părinților săi de sânge sau a rudelor acestora, ci va avea vocație succesorală în cadrul rudeniei civile.

De asemenea, și atunci când adopția a fost făcută de un descendent al defunctului, adoptatul va fi chemat la moștenire, deoarece odată cu adopția a devenit rudă, nu doar cu adoptatorul, ci și cu rudele acestuia, așadar, și cu defunctul.

În cazul adopției, ca și în cazul rudeniei firești, vocația succesorală este una reciprocă, în sensul că ea există între adoptat și descendenții săi, pe de o parte, precum și adoptator și rudele sale, pe de altă parte. Astfel, persoanele la a căror moștenire este chemat adoptatul au la rândul lor chemare la moștenirea acestuia, însă părinții firești ai adoptatului, ca urmare a încetării rudeniei firești, nu au vocație succesorală în cazul decesului acestuia.

Cetățenia adoptatului

Persoana adoptată, cu vârsta sub 18 ani, străină sau apatridă, atunci când este adoptată de un cetățean român, va dobândi întotdeauna cetățenia româna.

În situația în care minorul este adoptat de două persoane, căsătorite, dintre care, doar una are cetățenia româna, aceștia au dreptul de a opta în privința cetățeniei copilului, iar dacă nu ajung la un consens, decizia în această privință va reveni instanței.

Atunci când se adoptă un copil, minor, cetățean român, de către un cetățean străin, copilul își va pierde cetățenia româna doar dacă adoptatorul a cerut acest lucru în mod expres și doar dacă există garanția că legea străină îi va acorda cetățenia statului al cărui cetățean urmează să fie ca urmare a încheierii adopției.

Dacă adoptatorul își schimbă cetățenia, efectele acestei decizii se vor produce și asupra copilului adoptat, aplicându-se aceleași reguli ca și în cazul schimbării cetățeniei părinților firești.

3. Încetarea adopției

Legea privind regimul juridic al adopției stabilește două cazuri de încetare a adopției, și anume desfacerea adopției și declararea nulității acesteia.

3.1. Desfacerea adopției

Prin noțiunea de desfacere a adopției se desemnează acea modalitate de încetare, în cazurile strict prevăzute de lege, a unei adopții valabil încheiate. Astfel, pornind de la principiul potrivit căruia adopția se încheie întotdeauna în interesul adoptatului, este firesc ca atunci când aceasta nu va mai corespunde acestui interes, să poate fi revocată.

Adopția poate fi desfăcută fie de drept, fie facultativ, la cererea persoanelor interesate, în cazurile și condițiile strict reglementate de lege. Cauzele justificative pentru introducerea unei acțiuni civile de desfacere a adopției vor fi întotdeauna ulterioare momentului încheierii adopției și fac incompatibilă menținerea acesteia cu respectarea interesului superior al adoptatului.

Competența jurisdicțională de soluționare a cererilor de constatare a desfacerii adopției revine tribunalului în a cărui rază teritorială se află domiciliul adoptatului.

3.1.1. Desfacerea de drept a adopției

Adopția este desfăcută de drept atunci când sunt îndeplinite, în mod cumulativ, două condiții, respectiv decesul adoptatorului sau al soților adoptatori și încuviințarea unei noi adopții. Astfel, abia după ce în privința aceleiași persoane adoptate a fost încuviințată irevocabil o nouă adopție, prima va fi desfăcută de drept. Cu alte cuvinte, decesul părintelui adoptiv constituie doar premisa, iar nu condiția suficientă a desfacerii adopției. Această soluție urmărește scopul de a împiedica încuviințarea adopțiilor multiple și de a-i asigura adoptatului respectarea interesului său superior și de a fi ocrotit în conformitate cu necesitățile sale. În privința adoptatului major la data încuviințării adopției succesive, se menține prevederea potrivit căreia adopția sa este posibilă numai de către persoana care a crescut-o în timpul minorității.

Al doilea caz de desfacere de drept al adopției îl constituie situația în care, pentru asigurarea interesului superior al copilului, este necesară luarea de către instanță a unei măsuri speciale de protecție, inclusiv prin dispunerea desfacerii adopției. În această situație, pentru ocrotirea minorului va fi instituită tutela, prin darea în plasament sau, după caz, prin alte măsuri de protecție prevăzute de lege, și anume, plasament în regim de urgență, supraveghere specializată.

Efectele desfacerii adopției sunt, de fapt, efecte ale adopției subsecvente încuviințate, care vor determina încetarea relațiilor de rudenie civilă, în sens larg, ale adoptatului față de adoptator, adoptatori și rudele firești ale acestora, concomitent cu nașterea noilor legături de rudenie adoptivă cu toate consecințele atașate acestora.

3.1.2. Desfacerea facultativă a adopției

Adopția poate fi desfăcută în mod facultativ doar pe cale judiciară și doar atunci când necesitatea luării acestei măsuri de protecție este în interesul superior al copilului.

Adopția poate fi desfăcută și ca sancțiune pentru fapte grave săvârșite împotriva celui care solicită desfacerea acesteia, iar ca urmare a aplicării acestei sancțiuni, efectele adopției vor înceta pentru viitor, iar efectele rudeniei firești vor renaște.

Astfel, adoptatorul sau familia adoptatoare, în ipoteza în care adoptatul a atentat la viața sa ori a unui alt membru al familiei, poate introduce o cerere prin care să solicite desfacerea adopției. Dacă, în urma faptelor adoptatului, persoana împotriva căreia acestea s-au produs, decedează, succesorii acesteia pot solicita instanței desfacerea adopției.

În ambele ipoteze menționate anterior, cererea poate fi introdusă, doar după ce adoptatul a dobândit capacitate deplină de exercițiu, deși faptele au fost săvârșite anterior acestei date. Scopul acestei prevederi este acela ca adoptatul să fi trecut de vârsta la care are nevoie de protecție specială, deci să fi devenit adult și abia la acest moment să suporte consecințele faptelor săvârșite.

De asemenea, în ipoteza în care adoptatorul săvârșește vreuna din faptele menționate anterior, împotriva adoptatului, acesta poate, la rândul său, să introducă la instanța competentă o cerere prin care să solicite desfacerea adopției, menționând motivele care l-au determinat să recurgă la aceasta. Aceleași dispoziții se aplică și în situația în care faptele penale săvârșite de adoptator împotriva adoptatului sunt pedepsite cu o pedeapsă privativă de libertate de cel puțin 2 ani. Aprecierea concretă daca faptele au fost atât de grave încât să impună desfacerea adopției în interesul superior al adoptatului revine instanței investite cu soluționarea cererii de desfacere a adopției.

3.2. Desființarea adopției

Adopția, ca și oricare alt act juridic, poate fi desființată atunci când este lovită de sancțiunea nulității.

Nulitatea reprezintă acea sancțiune de drept civil care desființează actul juridic atunci când a fost încheiat cu nesocotirea condițiilor sale de validitate (de fond sau de formă) impuse de lege. Astfel, actul juridic al părților va fi lovit de nulitate, indiferent de voința acestora, părțile neputând nici institui, nici suprima cauzele care determină nulitatea.

Desființarea adopției intervine în acea situație în care aceasta încetează ca o sancțiune a faptului că la data încheierii sale a existat o cauză de nulitate. Efectele nulității au caracter retroactiv, însa în pofida acestui fapt, adoptatul nu poate fi ținut să despăgubească pe adoptator pentru întreținerea ce i s-a acordat anterior desființării adopției.

Regimul juridic al nulității adopției este atenuat față de dreptul comun, întrucât legiuitorul a urmărit crearea unui mediu stabil pentru copil, iar desființarea adopției, mai ales după trecerea unui timp îndelungat de la încheierea acesteia, ar putea avea consecințe negative asupra copilului, dar și asupra familiilor implicate.

După modelul nulității actului juridic civil, cauzele de nulitate a adopției trebuie să fie anterioare sau cel mult contemporane cu încuviințarea irevocabilă a operațiunii juridice, cele survenite ulterior nefiind în măsură să deschidă perspectivele distructive ale sancțiunii.

3.2.1. Nulitatea absolută a adopției

Nulitatea absolută intervine atunci actul juridic a fost încheiat prin încălcarea normelor juridice imperative, care au ca scop ocrotirea intereselor generale, de ordine publică.

În ceea ce privește legitimitatea procesuală, nulitatea va putea fi invocată de orice persoana interesată în anularea adopției, precum adoptatul, adoptatorul sau moștenitorii acestuia, părinții firești, autoritățile administrative cu atribuții în activitatea de ocrotire a copilului, procurorul și chiar de către instanța de judecată, din oficiu, în cursul unui proces început. Dreptul la acțiune al oricărei din persoanele interesate enunțate anterior se stinge în momentul în care adoptatul dobândește capacitate deplină de exercițiu, data de la care acesta deține monopolul absolut asupra dreptului la acțiune.

Nulitatea absolută, de principiu, nu poate fi acoperită prin confirmarea actului, decât atunci când instanța apreciază că menținerea adopției încheiate cu nerespectarea normelor legale este în interesul celui adoptat.

Având în vedere caracterul de imprescriptibilitate al acțiunii în constatarea nulității absolute, momentul până la care poate fi constatată nulitatea absolută a adopției nu este limitat în timp, motiv pentru care aceasta poate fi invocată oricând, fie pe cale de acțiune, fie pe cale de excepție.

3.2.2. Nulitatea relativă a adopției

Nulitatea relativă este incidentă atunci când actul juridic a fost încheiat prin încălcarea unor dispoziții legale care au ca scop ocrotirea unor interese personale, particulare, de interes privat.

Aceasta poate fi invocată, de regulă, numai de către persoana ocrotită prin dispoziția legala încălcată la încheierea actului.

Nulitatea relativa are un caracter prescriptibil, astfel încât aceasta nu poate fi invocată decât în limita termenului de prescripție prevăzut de lege. Astfel, în cazul adopției, termenul de prescripție pentru constatarea nulității relative a acesteia este de 6 luni de la descoperirea erorii sau a dolului ori de la încetarea violenței, dar nu mai târziu de 2 ani de la încheierea adopției.

Nulitatea relativă poate fi acoperită prin confirmarea actului de către cel îndreptățit a cere anularea lui, iar în mod excepțional, instanța va respinge cererea de constatare a nulității relative a adopției atunci când consideră că menținerea acesteia este în interesul celui adoptat.

Prin instituirea acestui termen de constatare a existenței nulității, instanței i se acordă posibilitatea de a asana adopția chiar în cazul existenței unei cauze de nulitate absolută, dacă interesul adoptatului este în acest sens.

3.2.3. Cazuri de nulitate a adopției

Este lovită de nulitate adopția fictivă, adică încheiată în alt scop decât cel al ocrotirii interesului superior al copilului, precum și cea încheiată cu încălcarea condițiilor de formă sau de fond, dacă, în acest din urma caz, legea nu o sancționează cu nulitatea relativă.

a) Lipsa consimțământului uneia dintre persoanele chemate de lege să consimtă la adopție

Sancțiunea incidentă în cazul lipsei consimțământului părinților firești, al adoptatorului și al adoptatului mai mare de 10 ani este lovirea adopției respective de nulitate absolută.

De asemenea, consimțământul dat de oricare dintre persoanele chemate să consimtă la adopție, în considerarea unei promisiuni sau efectuării unei contraprestații, indiferent de natura acesteia, fie ea anterioară sau ulterioară încheierii actului juridic al adopției, atrage nulitatea absolută a operațiunii juridice.

Fiind un element esențial pentru valabilitatea adopției, absența consimțământului adoptatorului atrage nulitatea absolută a adopției, deoarece ar fi nelogic și nefiresc ca o persoană să devină titular de drepturi și obligații părintești, împotriva voinței sale. Acest caz de nulitate ar putea fi totuși acoperit, prin confirmare ulterioară, expresă sau tacită, atunci când adoptatorul, ulterior încuviințării adopției, este de acord cu aceasta și s-a comportat față de adoptat ca un părinte.

Nulitatea relativă intervine în cazul în care, la încheierea adopției, soțul persoanei care a adoptat nu și-a exprimat consimțământul în acest sens. În acest caz, acesta este singurul căruia legea îi recunoaște dreptul de a introduce acțiunea în anularea adopției.

b) Adopția multiplă

În cazul în care aceeași persoană a fost adoptată, fie concomitent, fie succesiv, de mai multe persoane care nu au calitatea de soți, adopția respectivă va fi lovită de nulitate absolută.

Singura excepție admisă este adopția succesivă în cazul în care adoptatorul sau soții adoptatori au decedat sau când adopția anterioară a încetat din orice alt motiv.

În cazul adopțiilor succesive, adopția inițială rămâne valabilă, doar cea ulterioară fiind lovită de nulitate, pe când, în cazul adopțiilor simultane, în care adoptatorii nu au calitatea de soti, sancțiunea nulității este incidentă în ambele cazuri. Având în vedere nulitatea ambelor adopții, care operează de drept, instanța de judecată va putea doar constata nulitatea, nu va putea declara valid ceea ce legea declară nul, în scopul desființării doar a uneia dintre adopții și menținerii celeilalte în ființă.

c) Adopția unei persoane majore care nu a fost crescută în timpul minorității de adoptator

Prin noțiunea de creștere se desemnează întreținerea copilului dar și alte aspecte care țin de continua preocupare pentru ocrotirea intereselor minorului, elemente componente ale unor raporturi afective care s-au stabilit între cele două persoane, similare celor dintre părinții firești și copiii lor.

Sancțiunea incidentă în cazul nerespectării cerinței legale impuse în cazul adopției majorului o constituie nulitatea absolută, dat fiind faptul că se încalcă o condiție de fond necesară ad validitatem.

d) Lipsa condițiilor cerute de lege în persoana adoptatorului

Atunci când adopția a fost încuviințată unei persoane care nu îndeplinește condițiile prevăzute de lege pentru a putea adopta, adopția respectiva va fi lovită de nulitate absolută, pentru nerespectarea condițiilor necesare ad validitatem.

e) Rudenia în linie dreapta și colaterală

Deși în mod normal, atunci când se tinde la identificarea celui mai potrivit adoptator pentru copilul respectiv, au prioritate rudele firești ale acestuia, această prerogativă de a deveni părinți adoptivi nu le este recunoscută părinților și fraților firești ai copilului.

În ipoteza în care o asemenea adopție a fost totuși încuviințată, ea va fi lovită de sancțiunea nulității absolute.

f) Adopția între soți

Având în vedere incompatibilitatea raporturilor izvorâte din căsătorie cu a celor izvorâte din adopție, în cazul în care adopția a fost încuviințată cu nerespectarea acestei prevederi, sancțiunea incidentă va fi nulitatea absolută.

De altfel, odată căsătoriți, cei doi soți au dobândit capacitate deplină de exercițiu, iar pentru adopția unei astfel de persoane trebuia ca persoana în cauza să fi fost crescută de celalalt soț în timpul minorității, situație practic imposibil de realizat.

g) Adopția a doi soți sau foști soți

Fiind prevăzut ca un impediment la încheierea adopției, încălcarea acestuia atrage după sine aplicarea sancțiunii nulității absolute a respectivei adopții. Rațiunea instituirii acestui impediment rezidă în faptul că dacă doi soți sau foști soți ar fi adoptați de către aceeași persoană, între ei s-ar crea relații incompatibile cu cele rezultate din căsătorie.

h) Încălcarea scopului adopției

Adopția este fictivț atunci când a fost încheiată în alt scop decât cel al ocrotirii interesului superior al copilului, interes care ar trebui asigurat prin condiții materiale și morale necesare dezvoltării sale armonioase. Astfel, atunci când scopul adopției este străin de intenția de a se crea între adoptator și adoptat relații de rudenie identice cu cele izvorâte din filiația firească, urmărindu-se interese exclusiv patrimoniale, adopția va fi lovită de sancțiunea nulității absolute.

Acest caz de nulitate își găsește justificarea în faptul că, prin adopție, persoanele adoptatoare se obligă sa preia atributele părintești, de ocrotire părintească de la părinții firești, în scopul asigurării condițiilor materiale optime de creștere și educare a copilului necesare pregătirii sale profesionale și a dezvoltării armonioase a acestuia, iar orice abatere de la acest scop este sancționată cu nulitatea absolută.

Astfel de adopții sunt de exemplu acelea prin care se urmărește eludarea dispozițiilor succesorale sau a celor referitoare la obținerea cetățeniei.

i) Viciile de consimțământ

În mod normal, pentru ca adopția să fie valabil încheiată și să producă efectele juridice în vederea cărora a fost încheiată, este esențial ca manifestarea de voință a tuturor persoanelor care își exprimă consimțământul să fie liberă, adică neviciată, neafectată de eroare, dol sau violență. Deși întâlnite destul de rar în cadrul adopției, acestea conduc la nulitatea relativă a actului juridic al adopției.

Eroarea, ca viciu de consimțământ, poate fi definită ca fiind falsa reprezentare a realității în conștiința persoanei care deliberează și adoptă hotărârea de a încheia actul juridic. Eroarea poate întemeia o acțiune în anularea adopției pentru vicierea consimțământului adoptatorului numai daca privește identitatea fizica a adoptatului, altminteri s-ar facilita desființarea arbitrară a adopției de către părintele adoptiv dezamăgit de lipsa unor calități sau de prezența unor însușiri nedorite ale adoptatului, sau altfel spus, părintele adoptator nu este satisfăcut în așteptările sale privind unele calități ale minorului.

Dacă însă adoptatorul crede că încheie de fapt un contract de întreținere, iar nu o adopție, eroarea purtând în această situație asupra naturii actului încheiat, va constitui o eroare obstacol, echivalentă cu lipsa consimțământului, iar nu o eroare – viciu de consimțământ. În această ipoteză, reprezentarea falsă a realității nu alterează doar voința, ci reprezintă un adevărat obstacol care împiedică manifestarea de voință, echivalând cu lipsa consimțământului.

Dolul, ca viciu de consimțământ, constă în inducerea în eroare a unei persoane prin mijloace viclene în scopul încheierii unui act juridic, eroare care nu este una spontană, ci este provocată de cealaltă parte sau de un terț, prin manopere dolosive. În cazul adopției, dolul constituie viciu de consimțământ când provine de la oricare dintre persoanele chemate să consimtă la adopție, însă aceste manopere dolosive pot fi provocate și de către un terț în raport cu adopția.

Astfel, dolul poate fi o cauză de desființare a adopției, dacă mijloacele viclene întrebuințate de către una dintre părți au viciat voința celeilalte părți, astfel că este evident faptul că adopția nu s-ar fi încheiat în absenta acestor mijloace.

Pe cale jurisprudențială s-a stabilit că manoperele dolosive întrebuințate evocă dolul ca viciu de consimțământ numai dacă prin natura și felul în care s-au exercitat au fost decisive în manifestarea consimțământului la adopție, adică în lipsa lor persoana în cauza nu ar fi luat parte de realizarea adopției.

Violenta există ca și viciu de consimțământ la încheierea unui act juridic atunci când persoana în cauză este amenințată cu un rău în așa fel încât i se insuflă o temere de natură a o face să încheie un act juridic pe care altfel nu l-ar fi încheiat. În cazul adopției însă, simpla temere reverențioasă nu constituie viciu de consimțământ. Deși teoretic se admite existența acestui viciu de consimțământ la adopție, în practică, este aproape imposibil de imaginat să se recurgă la acesta, datorită procedurii specifice de încuviințare a adopției.

3.3. Efectele încetării adopției

Efectele încetării adopției sunt retroactive, dacă este vorba despre nulitatea adopției, sau numai pentru viitor, dacă ne referim la desfacerea ei. Totuși, chiar și în cazul nulității, unele efecte nu pot fi înlăturate retroactiv, datorită specificului instituției.

3.3.1. Rudenia civilă

Pe data rămânerii irevocabile a hotărârii instanței, încetarea adopției desființează retroactiv raporturile de rudenie civilă create și reașează adoptatul, părintele sau părinții adoptivi și părinții firești ai adoptatului, din punctul de vedere al legăturilor lor de rudenie, în situația anterioară încuviințării adopției.

Odată cu încetarea adopției, se consideră ca rudenia civilă dintre adoptat și persoana care l-a adoptat nu a existat niciodată.

Atunci când declararea nulității adopției are loc după decesul adoptatului sau al adoptatorului, aceasta va influența succesiunea lor, respectiv nu va exista vocație succesorală între persoanele care numai aparent erau rude la data deschiderii succesiunii. În schimb, vocația succesorală întemeiată pe filiația și rudenia firească va fi reactivată.

3.3.2. Exercițiul autorității părintești

Exercițiul autorității părintești va trece de la părinții adoptivi la cei firești care își vor redobândi exercițiul autorității părintești, respectiv vor exercita drepturile și îndatoririle părintești privind persoana și bunurile copilului, cu excepția cazului când instanța hotărăște că este în interesul superior al copilului să instituie tutela sau o altă măsură de protecție a copilului.

Actele juridice cu caracter patrimonial încheiate de fostul adoptator cu terțe persoane în numele adoptatului sau încheiate de adoptat cu încuviințarea prealabilă a adoptatorului rămân neafectate de desființarea adopției.

De asemenea, pe viitor, în cazul încuviințării unei noi adopții, drepturile și îndatoririle părintești vor fi exercitate de noii adoptatori, în așa fel încât ocrotirea părintească să se manifeste pe deplin.

3.3.3. Numele fostului adoptat

Odată cu încetarea adopției, numele de familie al fostului adoptat va suferi anumite modificări, în senul că acesta va redobândi vechiul său nume de familie, efect care va avea consecințe doar pentru viitor.

De asemenea, revenirea la numele avut anterior încuviințării adopției se va răsfrânge și asupra numelui comun al soțului persoanei adoptate și asupra descendenților firești ai acestora.

Pentru motive temeinice, după ascultarea adoptatului în condițiile legii, instanța de tutela poate încuviința ca acesta să păstreze numele de familie și prenumele dobândite prin adopție.

JURISPRUDENȚĂ:

În practica judiciară, prin sentința civilă nr.278/31 oct.2007, Tribunalul Olt a admis cererea formulată de reclamantul A.V.C., în contradictoriu cu pârâții A.K. si A.S. și OFICIUL NAȚIONAL PENTRU ADOPȚII și a dispus nulitatea absolută a adopției majorului B.V.C, cu reluarea de către reclamant a numelui anterior, acela de B.

Din probele administrare în cauză s-a reținut faptul că din momentul în care a fost adoptat de către familia A. reclamantul a plecat împreună cu aceștia în Grecia și a locuit cu ei. Între reclamant și familia adoptivă nu s-au stabilit relații de familie, atmosfera fiind tensionată, martorii precizând că reclamantul era tratat ca un străin și de altfel, el se întreținea singur, întrucât își desfășura activitatea în construcții.

Nulitatea absolută a adopție intervine în cazul în care este încălcată o normă care ocrotește un interes public, general. În speța, din depozițiile martorilor a rezultat faptul că adopția nu s-a realizat în interesul superior al copilului, fapt confirmat și de către pârâți, prin cererea reconvențională. De asemenea, nu s-au stabilit relații de familie între reclamant și adoptatorii săi după ajungerea acestuia în Grecia și adopția nu și-a produs efectele.

Împotriva acestei hotărâri, reclamantul a declarat recurs, criticând sentința pentru nelegalitate și netemeinicie, numai cu privire la soluția referitoare la reluarea numelui purtat anterior încuviințării adopției și solicitând păstrarea numelui de familie A., întrucât adoptatorul a fost de acord cu aceasta, de asemenea, recurentul s-a căsătorit și a folosit o perioadă destul de lungă de timp acest nume, existând în caz de schimbare, o serie de dificultăți în raporturile sale sociale cu diverse persoane fizice sau juridice, ori cu autorități.

Oficiul Român pentru Adopții a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate, ca legală și temeinică, întrucât nu există niciun temei legal pentru păstrarea numelui dobândit în baza operațiunii juridice a adopției, în cazul în care s-a dispus anularea acesteia.

Curtea a respins recursul ca nefondat, cu motivarea că nu exista nicio dispoziție legală care să prevadă o excepție de la regula, potrivit căreia, ar fi posibilă, pentru motive temeinice, păstrarea numelui dobândit ca efect al adopție, în cazul în care se constată nulitatea acestei operațiuni juridice. De asemenea, a avut în vedere și faptul că, în urma constatării nulității adopției, deci a încetării acesteia, încetează și efectele specifice adopției, restabilindu-se toate legăturile de filiație, respectiv cele de rudenie firească, adoptatul revenind și la numele avut înainte de încuviințarea adopției, ca atribut de identificare a persoanei sale, corespunzător statutului redobândit. Curtea apreciază că orice motiv pe care adoptatul l-ar invoca în susținerea punctului de vedere potrivit căruia apare oportună păstrarea numelui dobândit cu ocazia încuviințării adopției, indiferent de gravitatea sau seriozitatea acestuia, nu poate fi primit și ar conduce în caz contrar, la crearea în afara legii a unei noi instituții, respectiv aceea a nulității parțiale a adopției, o astfel de soluție fiind în aceasta privință, ajuridică.

3.3.4. Domiciliul si locuința adoptatului

Încetarea adopției atrage după sine schimbarea domiciliului și a locuinței fostului adoptat, iar dacă instanța nu dispune instituirea unor măsuri speciale de protecție, acestea vor fi stabilite la părinții firești. Astfel, domiciliul se va stabili în funcție de forma de protecție care i se va asigura copilului, fie prin părinții săi firești, fie prin mijloacele alternative de ocrotire.

3.3.5. Obligația de întreținere

Datorită încetării rudeniei civile dintre adoptat și adoptator, obligația de întreținere existentă între aceștia încetează, însa numai pentru viitor, fără a se pune problema restituirii a ceea ce, în trecut, s-a prestat, dat fiind caracterul întreținerii și a modului ei de prestare succesivă.

3.3.6. Suprimarea impedimentelor la căsătorie

Impedimentele la căsătorie în ceea ce îl privește pe adoptat și fosta sa familie adoptivă dispar odată cu încetarea adopției.

3.3.7. Cetățenia adoptatului

În privința cetățeniei dobândite prin efectul adopției, la încetarea adopției trebuie avute în vedere două situații, și anume dacă fostul adoptat este copil care prin adopție a pierdut cetățenia română sau copil care a dobândit cetățenia română.

Astfel, în cazul desființării adopției copilului, cetățean român, adoptat de un cetățean străin, dacă nu a împlinit vârsta de 18 ani, se va considera că acesta nu a pierdut niciodată cetățenia română.

Copilul, cetățean străin, adoptat de un cetățean român, dacă nu a împlinit 18 ani până la desființarea adopției și dacă domiciliază în străinătate sau dacă părăsește țara pentru a domicilia în străinătate, este considerat că nu a fost niciodată cetățean român și va dobândi cetățenia noilor adoptatori.

Per a contrario, dacă adoptatul a împlinit 18 ani sau dacă domiciliază în țară, chiar și în cazul în care nu a împlinit această vârstă, el va păstra cetățenia română, nulitatea adopției neavând vreo consecință asupra cetățeniei persoanei majore la data încetării adopției.

Partea a III-a

1. Considerații finale

În concluzie, instituția juridică a adopției vine în primul rând în ajutorul acelor copii lipsiți de ocrotire părintească și care au foarte mare nevoie să fie crescuți și educați în sânul unei familii, dar și în sprijinul acelor cupluri care, din nefericire, nu pot concepe un copil datorită infertilității. Bineînțeles că, adopția este deschisă și acelor familii care au deja unul sau mai mulți copii, dar care doresc pe o parte să își întregească familia, iar pe de altă parte, să ajute un copil aflat în nevoie.

Pe de altă parte, atunci când nu este posibilă reintegrarea copilului în propria familie, sau când aceasta îl respinge, în vederea protejării interesului superior al copilului este esențial ca legăturile acestuia cu familia sa naturală să fie rupte. Deși au făcut un lucru la care alții doar visează, și anume, au dat naștere unui copil, părinții firești nu știu, nu vor sau din anumite motive, nu pot să se bucure de faptul că sunt părinți. Eu consider că, Michael Levine, prin următoarea afirmație, ilustrează cel mai bine această situație : “Să ai copii nu te face părinte, așa cum să ai un pian nu te face pianist”.

După cum reiese din cuprinsul acestei lucrări, procesul adopției presupune o serie de avantaje și dezavantaje. Pentru ca ea să fie o bucurie pentru copil și familia adoptatoare, această decizie ar trebui luată cu multă chibzuință.

Decizia de a recurge la adopție nu este una pe care un cuplu o ia cu ușurință, ci aceștia vor trece printr-o perioadă plină de emoții, de la încântare și entuziasm pentru noul membru al familiei, până la îngrijorare sau chiar frică pentru ceea ce la rezervă viitorul. Aceștia conștientizează că își asumă unele responsabilități cu privire la acel copil și că trebuie să fie devotați pentru a face tot ce este posibil pentru ca acel copil să crească într-un mediu familial care să-i ofere toată iubirea de care are nevoie.

Cel mai probabil, cuplul respectiv va fi cuprins de anumite temeri, însă acestea trebuie depășite înainte de a lua decizia de a adopta. Una din principalele temeri o reprezintă aceea față de reacția familiei și a celor apropiați. Este foarte important ca viitorii părinți să fie încrezători în decizia pe care au luat-o și să se bucure în același timp de sprijinul familiei și al prietenilor.

De asemenea, este foarte important pentru viitorii părinți adoptivi să înțeleagă faptul că a adopta un copil nu este același lucru cu a avea un copil natural. Ei trebuie să conștientizeze că nu contează cine îl naște, ci mai degrabă cine îl crește.

Din punctul meu de vedere, din toate avantajele adopției, cel mai important este acela că prin fapta ta, ajuți un copil, îi oferi șansa la un viitor mai bun, dar totodată apariția unui copil în mijlocul familiei echivalează într-o măsură oarecum egală cu bucuria nașterii propriului copil.

Pe de altă parte, privită dintr-o altă perspectivă, adopția prezintă și o serie de dezavantaje, care luate în considerare, pot scădea semnificativ interesul unei persoane de a adopta. Se include în această categorie de aspecte negative, în primul rând faptul că viitorii părinți adoptivi se pot lovi de tabuurile celor din jurul lor: propria familie, dar și mentalitatea celor apropiați. Un alt aspect negativ îl constituie faptul că procesul adopției este unul anevoios, durează destul de mult, timp în care răbdarea viitorilor părinți adoptivi începe să scadă considerabil. Este adevărat că societatea judecă, unii poate nu îi susțin pe cei care se încumetă să adopte un copil, însă aceștia trebuie să conștientizeze în sinea lor că un copil le va schimba viața în bine, că sentimentul că vor oferi cuiva ceva ce nu poate avea, este neprețuit.

Chiar dacă procesul adopției nu este unul ușor, satisfacțiile sunt întotdeauna pe măsură. Deși uneori pare un drum anevoios, viitorii părinți adoptivi fiind nevoiți să se confrunte cu fel și fel de probleme, dar și cu timpul îndelungat necesar încuviințării adopției, gândul că vor aduce zâmbetul pe chipul acelor copii reprezintă pentru mulți singura putere care îi împinge să meargă mai departe, chiar și atunci când în interiorul lor nu vor decât să se oprească.

Înțelegând mai bine rolul pe care îl joacă adopția în creșterea și dezvoltarea unui copil, s-ar putea dezvolta o cultură a adopției, care înseamnă o cultură a responsabilității și a dragostei față de copii. Dacă în societate se răspândește o cultură a adopției, sunt șanse mari ca centrele de plasament să îndeplinească doar o funcție temporară, aceea de a direcționa copiii spre familii.

2. Bibliografie

Cărți:

Al.Bacaci, V.C.Dumitrache, C.Hageanu,Dreptul familiei, Ed. C.H.Beck, București, 2012

Al.Bacaci, Gh.Comăniță, Drept civil: succesiunile, Ed.Universul Juridic, București, 2013

C.Hageanu, Dreptul familiei și actele de stare civilă, Ed.Hamangiu, București, 2012

C.Hamangiu, I.Rosetti-Bălănescu, Al.Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol I, ediția a II-a, Ed. C.H.Beck, București, 2002

D.Lupașcu, Dreptul familiei, Ed. Universul Juridic, București, 2012

E.Florian, Dreptul familiei, Ed. C.H.Beck, București, 2011

G.Boroi, Drept procesual civil, Ed.Hamangiu, București, 2015

I.P.Filipescu, Adopția și protecția copilului aflat în dificultate, Ed.All Educațional, Timișoara, 1997

I.P.Filipescu, A.I.Filipescu, Tratat de dreptul familiei, ed.a VI-a, Ed.All Beck, București, 2001

I.Leș, Tratat de drept procesual civil, vol.I, Ed.Universul Juridic, București, 2014

I.Nicolae, Dreptul familiei în context național și în raporturile de drept internațional privat, Ed.Hamangiu, București, 2014

I.Romoșan, Dreptul familiei, Ed. Universul Juridic, București, 2014

M. Guțan, Drept privat roman, Ed.Universității Lucian Blaga, Sibiu, 2005

M.Avram, Dreptul familiei, Ed. Hamangiu, București, 2013

M.B.Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Ed.All Educațional, Timișoara, 1998

M.I.Rusu, Dreptul familiei, Ed.Universității “Lucian Blaga” din Sibiu, Sibiu, 2005

O.Ungureanu, C.Munteanu, Drept civil: partea generală în reglementarea noului Cod Civil, Ed.Universul Juridic, București, 2013

Pagini web, articole de specialitate:

http://www.adoptii.ro/

http://www.copilul.ro/fertilitate/adoptie/Esti-pregatita-sa-adopti-un-copil-a8686.html

http://www.copilul.ro/legislatie-familie/adoptie/Adoptia-o-decizie-dificila-a4981.html

http://www.gandul.info/stiri/cati-copii-au-fost-adoptati-in-romania-in-2014-14014638

http://www.gandul.info/stiri/record-nedorit-in-2014-pentru-romania-cei-mai-multi-copii-abandonati-la-nastere-din-ultimii-zece-ani-14027979

Adopția – cultura dragostei și a responsabilității față de copii

http://www.parinti.com/AdoptiaStabilireauneicomunicarideschisesioneste-articol-242.html

http://www.qbebe.ro/mama/legislatie/abandonul_copilului

http://www.revistaioana.ro/adopia-avantaje-dezavantaje.html

http://ro.wikipedia.org/wiki/Familie

Legislație:

Convenția Europeană în materia adopției de copil, Strasbourg, 1967

Legea nr.273/2004 republicată în 2012

Legea nr.272/2004 republicată în 2014

Noul Cod Civil