1 Aldo Rossi, L’architettura della città , CittàStudi Edizioni, Torino, 2006 (1966) Capitolul întâi Structura artefactelor urbane Individualitatea… [611309]

1 Aldo Rossi, L’architettura della città , CittàStudi Edizioni, Torino, 2006 (1966)

Capitolul întâi
Structura artefactelor urbane

Individualitatea artefactelor urbane

În descrierea unui ora ș ne ocup ăm în mod special de forma sa; aceast ă form ă este un fapt concret
care se refer ă la o experien ță concret ă: Atena, Roma, Paris. Aceasta este sintetizat ă în arhitectura
ora șului și tocmai pornind de la aceast ă arhitectur ă voi cerceta problemele ora șului. Prin arhitectura
ora șului se pot în țelege dou ă aspecte diferite; în primul caz este posibil s ă consideri ora șul
asem ănător unui mare obiect de manufactur ă, o oper ă de inginerie și de arhitectur ă, mai mult sau
mai pu țin mare, mai mult sau mai pu țin complex ă, care cre ște în timp; în al doilea caz ne putem
referi la aspecte mai limitate ale ora șului, la artefacte urbane caracterizate de o arhite ctur ă a lor și,
deci, de o form ă a lor. În ambele cazuri, ne d ăm seama c ă arhitectura nu reprezint ă decât un aspect
al unei realit ăți mai complexe, cu o structur ă proprie, îns ă, în acela și timp, fiind ultimul fapt dat
verificabil al acestei realit ăți, aceasta constituie punctul de vedere cel mai con cret din care s ă poat ă
fi abordat ă problema.

Dac ă ne gândim la un artefact urban determinat, ne d ăm seama mai u șor de cele spuse și imediat se
așaz ă în fa ța noastr ă o serie de probleme ce se nasc din observarea acel ui artefact; mai mult decât
atât, întrevedem și întreb ări mai pu țin clare: acestea se refer ă la calitatea și natura unic ă a fiec ărui
artefact urban.

În toate ora șele Europei exist ă palate mari, ansambluri arhitecturale sau aglomer ări urbane care
constituie buc ăți întregi de ora ș și a c ăror func țiune nu mai este cea ini țial ă. M ă gândesc acum la
Palazzo della Ragione din Padova. Când vizit ăm un monument de acest tip, r ămânem surprin și de o
serie de întreb ări care sunt rela ționate intim cu acesta; și, mai ales, r ămânem impresiona ți de
pluralitatea func țiunilor pe care o poate con ține o cl ădire de acest tip și de felul în care aceste
func țiuni sunt, s ă zicem, complet independente de forma sa; totu și, tocmai aceast ă form ă ne r ămâne
în memorie, o tr ăim și o parcurgem și, mai mult, structureaz ă ora șul.

Unde începe individualitatea acestei cl ădiri și de unde provine? Individualitatea rezult ă, f ără
îndoial ă, din forma sa mai degrab ă decât din materia sa, chiar dac ă aceasta din urm ă este
preponderentă; îns ă rezult ă și din felul în care forma sa este complicat ă și organizat ă în spa țiu și
timp. Ne d ăm seama c ă, dac ă obiectul arhitectural pe care îl examin ăm ar fi, de exemplu, construit
recent nu ar fi avut aceea și valoare; în acest ultim caz, arhitectura sa, în s ine, ar fi, poate, de judecat,
am putea s ă vorbim de stilul s ău și deci de forma sa, îns ă acestea nu ar prezenta acea bog ăție de
motive cu ajutorul c ărora recunoa ștem un artefact urban.

Unele valori și func țiuni ini țiale au r ămas, altele s-au schimbat complet; despre unele asp ecte
formale avem o certitudine în ceea ce prive ște stilul, în timp ce altele sugereaz ă aporturi îndep ărtate;

2 cu to ții ne gândim la valorile r ămase și trebuie s ă constat ăm c ă, de și aceste valori au leg ăturile lor în
materialitatea cl ădirii ( și fie aceasta unica dat ă empiric ă a problemei), noi totu și ne referim la ele ca
la ni ște valori spirituale.

În acest punct ar trebui s ă vorbim de ideea pe care o avem despre aceast ă cl ădire, de memoria
general ă a acestei cl ădiri în calitate de produs al unei comunit ăți și de raportul pe care, prin
intermediul ei, îl avem cu comunitatea.

De asemenea, se întâmpl ă ca, în timp ce vizit ăm o cl ădire precum Palazzo della Ragione și
parcurgem ora șul s ă avem experien țe diferite, impresii diferite. Exist ă persoane care detest ă un loc
pentru c ă este legat de un moment nefericit din via ța lor, alte persoane care recunosc unui loc un
caracter favorabil; inclusiv aceste experien țe și suma lor constituie ora șul. În acest sens trebuie s ă
recunoa ștem o calitate a spa țiului, chiar dac ă este extrem de dificil pentru educa ția noastr ă modern ă.
Acesta era sensul cu care anticii consacrau un loc și acest lucru presupunea un tip de analiz ă mult
mai aprofundat ă fa ță de cea simplificatoare care ne este oferit ă de unele teste psihologice care se
refer ă numai la lizibilitatea formelor.

A fost de ajuns s ă ne oprim pu țin s ă consider ăm un singur artefact urban ca o serie de întreb ări s ă
apar ă în fața noastr ă; în principiu, acestea se raporteaz ă la unele teme majore cum ar fi
individualitatea, locus -ul, proiectarea, memoria; iar cu acestea se delimi teaz ă un tip de cunoa ștere a
artefactelor urbane mai complet și diferit de cel cu care suntem familiari; este de v ăzut acum cât de
concret ă este aceast ă cunoa ștere.

Repet c ă a ș vrea s ă m ă ocup de acest „concret” prin intermediul arhitectu rii ora șului, prin
intermediul formei, deoarece aceasta pare s ă sintetizeze caracterul total al artefactelor urban e,
inclusiv originea lor. Pe de alt ă parte, descrierea formei constituie totalitatea da telor empirice ale
studiului nostru și poate fi îndeplinit ă prin termeni obiectivi; aceasta este, în parte, ce ea ce
inten ționam cu morfologia urban ă, descrierea formelor unui artefact urban, îns ă aceasta nu este
decât un moment, un instrument. Ea ne aproprie de c unoa șterea structurii, îns ă nu se identific ă cu
aceasta. To ți cercet ătorii fenomenului urban s-au oprit în fa ța structurii artefactelor urbane,
declarând totu și c ă, peste elementele listate, era „sufletul ora șului”, cu alte cuvinte era calitatea
artefactelor urbane. Astfel, geografii francezi au pus la punct un important sistem descriptiv, îns ă nu
au încercat s ă cucereasc ă ultima redut ă a studiului lor: dup ă ce au indicat c ă ora șul se
autoconstruie ște în totalitatea lui, și c ă acest fapt constituie chiar „la raison d’être” a o ra șului, au
lăsat neexplorat ă semnifica ția structurii intuite. Nici nu ar fi putut face alt fel cu premisele de la care
plecaser ă; toate aceste studii au respins o analiz ă a concretului care exist ă în fiecare artefact urban.

Artefactele urbane ca oper ă de art ă

Vom încerca în continuare s ă examin ăm în linii mari aceste studii; în acest moment este necesar s ă
introducem o observa ție fundamental ă și s ă ne referim la câ țiva autori care ghideaz ă aceast ă
cercetare.

Interogând individualitatea și structura unui artefact urban unic s-a pus, de fa pt, o serie de întreb ări
al c ărei întreg poate constitui un sistem capabil s ă analizeze o oper ă de art ă. Acum, chiar dac ă toat ă
cercetarea de fa ță a fost condus ă în a șa fel încât s ă stabileasc ă natura artefactelor urbane și
identificarea lor, se poate afirma u șor c ă admitem c ă în natura artefactelor urbane exist ă ceva care le

3 face similare operei de art ă, și nu doar metaforic. Acestea sunt atât o construc ție cu materia, cât și
cu ceva diferit: sunt condi ționate, dar și ele condi ționeaz ă la rândul lor 1.

Acest caracter artistic al artefactelor urbane este legat de calitatea lor, de unicum -ul lor; a șadar, de
analiza și defini ția lor. Aceast ă chestiune este extrem de complex ă. Nepunând la socoteal ă aspectele
psihologice ale chestiunii, credem c ă artefactele urbane sunt complexe în sine și c ă noi am putea s ă
le analiz ăm, îns ă ne-ar fi dificil s ă le definim. M-a interesat întotdeauna în mod speci al natura
acestei probleme și sunt convins c ă aceasta prive ște în mod direct arhitectura ora șului.

Lua ți ca exemplu un artefact urban oarecare, o cl ădire, o strad ă, un cartier, și descrie ți-l; vor ie și la
iveal ă toate acele dificult ăți cu care ne-am confruntat în paginile precedente v orbind de Palazzo
della Ragione din Padova. O parte din aceste dificu lt ăți vor depinde și de ambiguitatea limbajului
nostru, și o parte din ele vor putea fi dep ăș ite, îns ă va r ămâne întotdeauna un tip de experien ță
posibil doar pentru cine va parcurge acea cl ădire, acea strad ă, acel cartier.

Conceptul pe care îl putem construi în privin ța unui artefact urban va fi întotdeauna întrucâtva
diferit de tipul de cunoa ștere al cuiva care tr ăie ște acel artefact urban. În orice caz, aceste
considera ții pot delimita sarcina noastr ă; este posibil ca aceasta s ă constea mai ales în definirea
acelui artefact urban din punctul de vedere al fabr ic ării sale de mâna omului. Cu alte cuvinte,
definirea și clasificarea unei str ăzi, unui ora ș, unei str ăzi în ora ș; și locul acestei str ăzi, func țiunea
sa, arhitectura sa și, în continuare, sistemele stradale posibile în or a ș și multe altele.

Așadar, trebuie s ă ne ocup ăm de geografia urban ă, de topografia urban ă, de arhitectur ă și de alte
discipline. Deja începând de aici chestiunea nu est e u șoar ă, îns ă pare posibil ă, iar în paragrafele
urm ătoare vom încerca s ă facem o analiz ă în acest sens. Aceasta înseamn ă c ă, la modul general,
vom putea stabili o geografie logic ă a ora șului; aceasta geografie logic ă va trebui s ă fie aplicat ă mai
ales problemelor de limbaj, de descriere, de clasif icare. Chestiunile fundamentale, cum ar fi cele
tipologice, înc ă nu au fost subiectul unui studiu serios și sistematic în câmpul știin țelor urbane. La
baza clasific ărilor existente sunt prea multe ipoteze neverificat e și, în consecin ță , generaliz ări lipsite
de sens.

Îns ă, chiar în interiorul știin țelor men ționate observ ăm un tip de analiz ă mai vast, mai concret și mai
complet al artefactelor urbane; aceast ă analiz ă prive ște ora șul ca pe „realizarea uman ă prin
excelen ță ”, prive ște poate chiar și acele lucruri care se pot cunoa ște doar tr ăind la propriu un
artefact urban determinat. Aceast ă concep ție a ora șului, sau, și mai bine, a artefactelor urbane ca
oper ă de art ă str ăbate studiul ora șului însu și; și, sub form ă de intui ții și diferite descrieri, o putem

1 În introducerea celei mai frumoase c ărți ale sale, Mumford a exprimat acest lucru, alegând termenii cei mai complec și
și stimulan ți din studiile despre ora ș. În special toat ă acea literatur ă anglo-saxon ă pe care el a dezvoltat-o (f ără a exclude
estetismul victorian). Readuc în aten ție o bucat ă din traducerea italian ă: «Ora șul este un fapt natural precum o grot ă, un
cuib, un furnicar. Îns ă este și o oper ă de art ă con știent ă, și înglobeaz ă în structura sa colectiv ă multe forme de art ă mai
simple și mai individuale. Gândirea ia forma în ora ș; și, la rândul lor, formele urbane condi ționeaz ă gândirea. Deoarece
spa țiul, cu nimic mai prejos decât timpul, este organiz at în mod ingenios în ora ș; în liniile și contururile incintei, în
stabilirea planurilor orizontale și culmilor verticale, în folosirea sau contrastul c u conforma ția natural ă […]. Ora șul este,
în acela și timp, și un instrument material de via ța colectiv ă, și un simbol al acelei comuniuni de scopuri și consensuri ce
se na ște în circumstan țe favorabile. Al ături de limbaj, ora șul este, poate, cea mai mare oper ă de art ă a omului». Lewis
Mumford, The culture of cities , New York 1938, ed. ital. Milano 1954.
Ora șul ca oper ă de art ă devine deseori con ținutul și experien ța de neînlocuit în opera multor arti ști: deseori numele lor
este legat de un ora ș. Ca exemplu de o importan ță special ă pentru o cercetare a raporturilor între ora ș și opera literar ă și
pentru motivul ora șului ca oper ă de art ă, a se vedea discursul lui Thomas Mann în leg ătur ă cu ora șul Lübeck. Thomas
Mann, Lübeck als geistige Lebensform , în Zwei Festreden , Leipzig 1945.
Complexitatea analizei structurii urbane apare deja în form ă modern ă în jurnalul de c ălătorie al lui Montaigne și se
devolt ă în operele cercet ătorilor, c ălătorilor și arti știlor perioadei iluministe. Michel Eyquem de Montai gne, Journal de
voyage en Italie par la Suisse et l’Allemagne en 15 80 et 1581 , Paris 1774.

4 întâlni în arti știi tuturor epocilor și în multe manifest ări ale vie ții sociale și religioase: și, în acest
sens, ea este întotdeauna legat ă de un loc precis – un loc, un eveniment și o form ă în ora ș.

Chestiunea ora șului ca oper ă de art ă a fost pus ă explicit și în mod știin țific mai ales prin concep ția
naturii artefactelor colective și credem c ă orice cercetare urban ă nu poate ignora acest aspect al
problemei. În ce fel se raporteaz ă artefactele urbane la operele de art ă? Toate marile manifest ări ale
vie ții sociale au în comun cu opera de art ă faptul de a fi n ăscute din via ța incon știent ă. Acest nivel
este colectiv în primul caz, individual în al doile a; îns ă diferen ța este secundar ă, deoarece unele sunt
produse ale publicului, altele produse pentru publi c: tocmai publicul le ofer ă un numitor comun.

Punând problema în acest fel, Claude Lévi-Strauss a adus studiul ora șului într-un domeniu cu o
tematic ă plin ă de dezvolt ări neprev ăzute. În plus, a atras aten ția asupra faptului c ă, mai mult decât
celelalte opere de art ă, ora șul se situeaz ă între elementul natural și cel artificial, obiect al naturii și
subiect al culturii 2. Acest tip de analiz ă a fost dus mai departe și de Maurice Halbwachs, prin
observarea faptului c ă imagina ția și memoria colectiv ă sunt caracteristici tipice ale artefactelor
urbane.

Aceste studii ale ora șului surprins în toat ă complexitatea sa structural ă au un precursor, chiar dac ă
nea șteptat și pu țin cunoscut, în Carlo Cattaneo. Cattaneo nu a abord at niciodat ă în mod explicit
chestiunea caracterului artistic al artefactelor ur bane, îns ă strânsa leg ătur ă pe care o au în gândirea
sa artele și știin țele, ca aspecte ale dezvolt ării min ții umane în realitatea concret ă, anticipeaz ă acest
tip de abordare. Ne vom ocupa apoi de concep ția sa despre ora ș ca principiu ideal al istoriei, despre
leg ătura între mediul rural și cel urban și despre alte chestiuni gândite în leg ătur ă cu artefactele
urbane. Deocamdat ă ne intereseaz ă s ă vedem cum se raporteaz ă el la ora ș; mai mult, Cattaneo nici
nu va face distinc ție între mediul urban și cel rural, întrucât totalitatea locurilor locuite este opera
omului. «Fiecare regiune se distinge de cele s ălbatice prin aceasta, și anume c ă este un depozit
imens de munc ă. […] Prin urmare, nou ă zecimi din acel p ământ nu este opera naturii; este opera
mâinilor noastre; este o patrie artificial ă»3.

2 Claude Lévi-Strauss, Tristes Tropiques , Paris 1955.
«La ville…la chose humaine par excellence». Autor ul introduce primele considera ții asupra calit ății spa țiului și asupra
caracterelor misterioase ale evolu ției ora șului. În comportarea fiec ărui individ totul este ra țional, îns ă acesta nu este un
motiv pentru a nu reg ăsi în ora ș un moment care ține de incon știent; pentru aceasta, ora șul, în raportul dintre individ și
colectivitate, ofer ă un contrast straniu.
Pag. 122: «…Ce n’est donc pas de façon métaphoriq ue qu’on a le droit de comparer – comme on l’a si s ouvent fait – une
ville à une symphonie ou à un poème; ce sont des ob jets de même nature. Plus précieuse peut-être encor e, la ville se
situe au confluent de la nature er de l’artifice». În considera țiile autorului asupra argumentului se reîntâlnesc s tudiile de
natur ă ecologic ă, raporturile între om și ambient și între om și conformarea ambientului.
A în țelege ora șul în mod concret presupune surprinderea individual it ății locuitorilor; individualitate ce este baza
monumentelor însele. «Comprendre une ville, c’est, par delà ses monuments, par delà l’histoire inscrit e dans ses pierres,
retrouver la manière d’ être particulière de ses ha bitants».
3 Carlo Cattaneo, Agricoltura e morale , în «Atti della Società d’incoraggiamento d’arti e mestieri», Milano 1845.
În aceste pagini, autorul ofer ă cadrul complet al concep ției sale asupra «faptelor naturale», într-o analiz ă unde
lingvistica, economia, istoria, geografia, dreptul, geologia, sociologia, politica concur ă în individualizarea structurii
artefactelor.
Pe lâng ă mo ștenirea iluminist ă, pozitivismul s ău se concretizeaz ă în fa ța fiec ărei probleme. «Limba german ă cheam ă cu
aceea și voce arta de a construi și arta de a cultiva; numele agriculturii ( Ackerbau ) nu sun ă a cultivare, ci a construc ție;
ță ranul este cineva care edific ă ( Bauer ). Când ignorantele triburi germanice au v ăzut, la umbra acvilei romane,
edificarea podurilor, str ăzilor, zidurilor, și, cu pu țin efort deosebit, transformarea malurilor intacte ale Rinului și Mosel-
ului în podgorii, acestea au îmbr ățișat toate acele opere cu un singur nume. Da, un popo r trebuie s ă î și edifice câmpurile
precum ora șele» (pag. 4).
Podurile, str ăzile, zidurile sunt începutul unei transform ări; aceast ă transformare conformeaz ă ambientul uman și devine
ea îns ăș i istorie.
Claritatea acestui mod de a pune problema face din Cattaneo unul dintre primii urbani ști în sens modern, când este
vorba de probleme teritoriale; a se vedea interven ția sa în problemele care ap ăreau în urma implement ării noilor c ăi
ferate. Astfel comenteaz ă Gabriele Rosa în biografia dedicat ă lui Carlo Cattaneo: «A șadar, era vorba de deschiderea
arterei între Milano și Vene ția. Matematicienii studiau, în mod rigid, chestiune a geografic ă, f ăcând abstrac ție de

5
Ora șul și regiunea, p ământul agricol și p ădurile devin lucruri umane deoarece sunt un imens d epozit
de eforturi umane, sunt operele mâinilor noastre; î ns ă, în ceea ce prive ște patria artificial ă și lucrul
construit, acestea sunt și martori ai valorilor, sunt permanen ță și memorie. Ora șul exist ă în istoria
sa.

Așadar, raportul între loc și oameni, pe de o parte, și opera de art ă – ca fapt final, în mod esen țial
decisiv și ce confirm ă și orienteaz ă evolu ția c ătre o finalitate estetic ă, pe de alt ă parte, ne impune un
mod complex de studiu al ora șului.

Fire ște c ă ar trebui s ă ținem cont și de felul în care oamenii se orienteaz ă în ora ș, de evolu ția și
formarea sim țului lor spa țial; dup ă p ărerea mea, aceast ă parte constituie domeniul cel mai important
al unora dintre studiile recente americane și, în mod special, cercetarea întreprins ă de Kevin Lynch;
adic ă partea aferenta conceperii spa țiului bazat ă, în mare parte, pe studii de antropologie și pe
caracteristicile urbane.

Observa ții de acest tip au fost f ăcute și de Max Sorre asupra unui material analog: și mai ales asupra
observa țiilor lui Mauss în leg ătur ă cu coresponden ța între numele grupurilor și numele locurilor la
popula ția eschimos ă. Ar fi poate util s ă ne întoarcem la aceste argumente; pentru moment, t oate
acestea ne folosesc în chip de introducere a cercet ării și vor trebui reluate în acel moment când vom
fi luat deja în considerare un num ăr major de aspecte ale artefactelor urbane pân ă la încercarea de a
în țelege ora șul ca pe o mare reprezentare a condi ției umane.

Încerc ăm s ă citim aceast ă reprezentare prin intermediul scenei sale fixe și profunde: arhitectura.
Uneori m ă întreb cum de nu s-a analizat niciodat ă arhitectura pentru aceast ă valoare profund ă a sa:
de înf ăptuire uman ă care formeaz ă realitatea și configureaz ă materia conform unei concep ții
estetice. Și, astfel, arhitectura nu este numai locul condi ției umane, ci și o parte din aceast ă condi ție,
reprezentat ă în ora ș și în monumentele sale, în cartiere, în locuin țe, în toate artefactele urbane care
rezult ă din spa țiul locuit. De pe aceast ă scen ă, teoreticienii s-au aplecat asupra structurii urba ne,
încercând mereu s ă sesizeze care erau punctele fixe, adev ăratele noduri structurale ale ora șului,
acele puncte de unde merge înainte ac țiunea ra țiunii.

În acest punct reiau ipoteza ora șului ca obiect creat de om, ca oper ă de arhitectur ă și inginerie ce
cre ște în timp; aceasta este una dintre cele mai sigure ipoteze cu care putem s ă lucr ăm4.

Împotriva multelor denatur ări probabil c ă ar putea fi valoros sensul dat cercet ării de c ătre Camillo
Sitte, atunci când acesta caut ă legile construc ției ora șului care dep ăș eau simplele date tehnice și
dădeau seama din plin de „frumuse țea” tramei urbane, a formei a șa cum este ea citit ă: «Ast ăzi avem
trei sisteme principale de a construi ora șul: sistemul ortogonal, sistemul radial și sistemul

popula ție, de istorie, de economia local ă, elemente incompatibile cu liniile matematice. Era nevoie de mintea profund ă
și versatil ă a lui Cattaneo pentru a pune într-o lumin ă limpede aceast ă chestiune nou ă și grav ă […]. El a c ăutat acea
direc ție care ar fi promis mai mult ă l ărgime în ceea ce prive ște profitul privat și utilitatea public ă. A spus c ă opera nu
trebuie s ă se sacrifice în fa ța tiraniei terenului; c ă scopul nu era de a circula repede, cât de a face p rofitabil ă viteza; c ă
deplas ările dus-întors sunt accentuate pe distan țe mici; c ă maximul curent ar trebui s ă fie pe linia care leag ă centrele
puternice și antice, și c ă, în Italia, cel ce trece cu vederea dragostea pent ru regiunile locale va sem ăna întotdeauna în
nisip».
4 Pentru ideea de ora ș v ăzut ca lucru f ăcut de om, a se vedea: Oskar Handlin, John Burchard (ed.), The Historian and
the City , Cambridge (Mass.) 1963. În studiul lui John Summe rson, Urban Forms , se vorbe ște de „city as an artifact”
(pag. 166), și în acela al lui Anthony N.B.Garvan, Proprietary Philadelphia as an artifact , dup ă ce a explicat termenul
din punctul de vedere arheologic și antropologic, se sus ține c ă: «If, therefore, the term can be applied to an urb an
complex at all, it should be applied in such a way as to seek all those aspects of the city and its li fe for which the
material structure, buildings, streets, monuments w ere properly the tool or artifact» (pag. 178).
În acest sens vorbe ște Cattaneo de ora ș, ca lucru fizic, construc ție a lucrului uman: «Efortul a construit case, digu ri,
canale, str ăzi», vezi nota 3.

6 triunghiular. Variantele rezult ă, în general, din combina ții ale celor trei metode. Toate aceste
sisteme au o valoare artistic ă nul ă; scopul lor exclusiv este acela de regularizare a re țelei stradale;
este, a șadar, un scop pur tehnic. O re țea stradal ă folose ște doar la circula ție, nu este o oper ă de art ă,
pentru c ă nu con ține sensuri și nu poate fi perceput ă complet decât pe hart ă. Tocmai de aceea în
paginile anterioare nu am adus în discu ție re țeaua stradal ă: nici vorbind de Atena sau de Roma
antic ă, nici de Vene ția sau Nürnberg. Din punctul de vedere artistic ne este perfect indiferent. Este
important din perspectiva artistic ă numai ceea ce poate fi îmbr ățișat cu privirea, ceea ce poate fi
văzut: a șadar, o singur ă strada, o singur ă pia ța» 5.

Avertismentul lui Sitte este important pentru empir ismul s ău; și, dup ă p ărerea mea, aici se poate
raporta la anumite experien țe americane de care vorbeam mai înainte, în care na tura artistic ă se
poate echivala cu capacitatea de a evoca imagini. F ără dubiu, lec ția lui Sitte poate fi valabil ă
împotriva multelor denatur ări. Aceasta se refer ă la tehnica construc ției urbane; va exista întotdeauna
momentul concret al proiect ării unei pie țe și un principiu de transmitere logic ă a cuno știn țelor din
acest proiect. Îns ă modelele vor fi, întotdeauna, m ăcar într-un fel, o strad ă sau o pia ță în
individualitatea lor.

Pe de alt ă parte, lec ția lui Sitte con ține și un mare echivoc; acela c ă ora șul, ca oper ă de art ă, ar fi
reductibil la câteva episoade artistice sau la lizi bilitatea sa și, în fine, nu la experien ța sa concret ă.
Dimpotriv ă, noi credem c ă totalitatea este mai important ă decât p ărțile; și c ă doar artefactul urban în
totalitatea sa, de la sistemul stradal și topografia urban ă pân ă la lucrurile care se pot cunoa ște într-o
plimbare de-a lungul unei str ăzi, toate constituie aceast ă totalitate. Este firesc ca aceast ă arhitectur ă
total ă s ă fie explorat ă prin p ărțile sale.

Vom începe a șadar de la o chestiune care deschide calea probleme i clasific ărilor; aceea a tipologiei
cl ădirilor și a raportului acestora cu ora șul. Raport ce constituie, de fapt, ipoteza de fond a acestei
cărți și pe care îl vom analiza din diferite puncte de ved ere, considerând întotdeauna cl ădirile ca
fiind momente și p ărți ale unui întreg care este ora șul.

Aceast ă pozi ție era clar ă teoreticienilor ilumini ști ai arhitecturii. În lec țiile sale de la Școala
Politehnic ă, Durand scria: «De même que les murs, les colonnes etc. sont les éléments dont se
composent les édifices, de même les édifices sont l es éléments dont se composent les villes» 6.

Chestiuni tipologice

Concep ția artefactelor urbane ca oper ă de art ă deschide calea studiului tuturor acelor aspecte ce
aduc lumin ă în privin ța structurii ora șului. Ora șul, în calitate de „realizare uman ă prin excelen ță ”,
este constituit din arhitectura sa și din toate acele lucr ări ce transform ă în mod real natura.

Oamenii din epoca de bronz au adaptat peisajul la n ecesit ățile sociale construind insule artificiale
din c ărămizi și s ăpând pu țuri, canale de scurgere, cursuri de ap ă. Primele case izoleaz ă locuitorii de
mediul extern și le ofer ă o clim ă controlat ă de om: dezvoltarea nucleului urban extinde încerca rea
de control către crearea și extinderea unei microclime. În satele neolitice r eg ăsim deja prima
transformare a lumii conform necesit ăților omului. Patria artificial ă este la fel de veche ca omul.

5 Camillo Sitte, Der Städtebau nach seinen künsterlischen Grundsätze n , Viena 1889, ed. ital. Milano 1953, cu preambul
de Luigi Dodi. Este interesant ă biografia cultural ă a lui Sitte care este, în esen ță , aceea a unui specialist; a studiat la
Politehnica din Viena și a fondat, în 1875, Staatsgewerbeschule în Salzbur g și apoi cea de la Viena.
6 Jean-Nicolas-Louis-Durand, Précis des leçons d’architecture données à l’École Polytechnique , Paris 1802-1805.

7 În acela și sens cu aceste transform ări se constituie primele forme și primele tipuri de locuin țe, și
apoi templele și edificiile mai complexe. A șadar, tipul se constituie treptat conform necesit ăților și
în func ție de idealurile de frumuse țe; unic și totu și extrem de variat în societ ăți diferite, tipul este
legat de forma și modul de via ță . Este deci logic ca acest concept al tipului s ă devin ă treptat
fundamentul arhitecturii și s ă revin ă atât în practic ă, cât și în tratate.

Sus ținem a șadar importan ța chestiunilor tipologice; importante chestiuni tip ologice au str ăbătut
dintotdeauna istoria arhitecturii și acestea se ridic ă, în mod normal, atunci când se înfrunt ă
probleme urbane. Autori de tratate precum Milizia n u definesc deloc tipul, îns ă afirma ții precum
urm ătoarea pot fi incluse în acest concept: «Comoditate a oric ărui edificiu cuprinde trei obiecte
principale: 1. situl s ău, 2. forma sa, 3. distribu ția p ărților sale».

Așadar, ne gândim la conceptul de tip ca la ceva perm anent și complex, un enun ț logic ce exist ă
înaintea formei, pe care apoi o constituie.

Unul dintre cei mai mari teoreticieni de arhitectur ă, Quatremère de Quincy a în țeles importan ța
acestor probleme și a dat o defini ție magistral ă tipului și modelului.
«Cuvântul „tip” nu reprezint ă atât imaginea unui lucru de copiat sau de imitat p erfect, cât ideea unui
element ce trebuie el însu și s ă serveasc ă drept regul ă modelului. […] Modelul, în țeles ca execu ție
practic ă a artei, este un obiect care trebuie repetat ca at are; „tipul” este, dimpotriv ă, un obiect dup ă
care fiecare î și poate concepe lucr ările, care nu vor sem ăna între ele. Totul este precis și dat în
model; totul este mai mult sau mai pu țin vag în „tip”.Vedem a șadar c ă imitarea „tipurilor” nu are
nimic ce spiritul și sentimentul nu ar putea recunoa ște. […].
În fiecare țar ă, arta de a fabrica este, de regul ă, n ăscut ă dintr-un germen preexistent. În toate este
necesar un antecedent; nimic, în niciun domeniu, nu vine din nimic; iar acest lucru nu poate s ă nu
fie aplicat tuturor inven țiilor umane. Astfel, noi vedem c ă toate, în ciuda schimb ărilor ulterioare, au
conservat principiul lor elementar întotdeauna clar și evident sentimentului și ra țiunii. Este ca un fel
de nucleu interior pe lâng ă care s-au aglomerat și coordonat ulterior acele dezvolt ări și varia ții de
forme la care obiectul era susceptibil. De aceea au ajuns la mii de lucruri noi în fiecare domeniu și,
pentru a le în țelege scopurile, una dintre principalele preocup ări ale filosofiei și știin ței este de a le
căuta originea și cauza primitiv ă. Iat ă ceea ce trebuie s ă se numeasc ă „tip” în arhitectur ă, ca în orice
alt ă ramur ă a inven țiilor și institu țiilor umane. […] Am p ătruns adânc în aceast ă discu ție pentru a
face s ă se în țeleag ă bine valoarea cuvântului „tip”, considerat ă metaforic într-o serie de opere, și
gre șeala celor care, ori nu îl recunosc pentru c ă nu este un model, ori îi schimb ă înf ățișarea,
impunându-i rigoarea unui model ce presupune condi ția de copie identic ă»7.

În prima parte a pasajului, autorul respinge posibi litatea tipului ca ceva de imitat sau copiat, pentr u
că în acest caz nu ar mai fi, cum afirm ă a doua parte a propozi ției, „crea ția modelului”, adic ă nu s-ar
mai face arhitectur ă. A doua parte afirm ă c ă în arhitectur ă (model sau form ă) exist ă un element ce
joac ă un rol propriu, al s ău, a șadar nu ceva la care obiectul arhitectural s-a adec vat în conformarea
sa, ci este ceva ce este prezent în model. Acesta e ste, în realitate, regula, principiul constitutiv a l
arhitecturii.

În mod logic, se poate spune c ă acest ceva este o constant ă. Un argument de acest tip presupune
conceperea artefactului arhitectural ca pe o struct ur ă ce se reveleaz ă și este recognoscibil ă în însu și
artefactul arhitectural. Dac ă acest ceva, pe care îl putem numi elementul tip sa u, mai simplu, tipul,

7 Antoine Chrysostôme Quatremère de Quincy, Dictionnaire historique d’Architecture , Paris 1832.
Defini ția lui Quatremère a fost reluat ă recent de G. C. Argan și dezvoltat ă cu un interes deosebit. Giulio Carlo Argan,
Sul concetto di tipologia architettonica , reluat în Progetto e destino , Milano 1965.
Pentru aceast ă problem ă, a se vedea: Louis Hautecoeur, Histoire de l’architecture clasique en France , tom V, Paris
1953. Pag. 122: „Comme l’a rappelé Schneider, Quatr emère professait que il y a „corrélation entre les dimensions et les
formes et les impressions que notre esprit en reçoi t”» (R. Schneider, Quatremère de Quincy , cit. în Hautecoeur).

8 este o constant ă, atunci acesta este posibil de întâlnit în toate a rtefactele arhitecturale. Este, deci, și
un element cultural și, în acest chip, poate fi cercetat în diferitele a rtefacte arhitecturale; tipologia
devine într-un sens larg momentul analitic al arhit ecturii, u șor de identificat la nivelul artefactelor
urbane.

Tipologia se prezint ă deci ca studiul tipurilor nereductibile ale elemen telor unui ora ș, precum și ale
unei arhitecturi. Chestiunea ora șelor monocentrice și a edificiilor centrale este o chestiune
tipologic ă specific ă; niciun tip nu se identific ă cu forma, chiar dac ă toate formele arhitecturale pot fi
reduse la tipuri.
Acest proces de reducere este o opera ție logic ă necesar ă; și nu este posibil s ă vorbe ști de probleme
de form ă ignorând aceste presupuneri. În acest sens, toate tratatele de arhitectur ă sunt și tratate de
tipologie și în proiectare este dificil s ă distingi cele dou ă momente.
Tipul este, deci, constant și prezint ă un caracter de necesitate; îns ă, chiar și determinate, tipurile
reac ționeaz ă dialectic la tehnic ă, func țiuni, stil, caracter colectiv și moment individual al
artefactului arhitectural.

Este cunoscut faptul c ă planul de tip central este un tip fix și constant, de exemplu, în arhitectura
religioas ă; îns ă, chiar și a șa, de fiecare dat ă când se alege un astfel de tip sunt create motive
dialectice cu arhitectura acelei biserici, cu func țiunile sale, cu tehnica constructiv ă și, în fine, cu
colectivitatea ce particip ă la via ța acelei biserici.

Tind s ă cred c ă tipurile de locuin țe nu s-au modificat din Antichitate pân ă ast ăzi, îns ă acest lucru nu
înseamn ă deloc a sus ține c ă nu s-a schimbat modul de via ță în acest interval și c ă nu mai exist ă
mereu posibile moduri de via ță noi.

Casa cu cursive este o schem ă veche și prezentă în toate casele urbane pe care dorim s ă le analiz ăm;
un coridor care degaj ă camerele este o schem ă necesar ă; îns ă sunt diferen țe mari și multe între
fiecare cas ă reprezentând acest tip în epoca ei.
În final putem spune c ă tipul este chiar ideea arhitecturii, este cel mai apropiat de esen ța ei. Este,
deci, ceea ce, în ciuda oric ărei schimb ări, s-a impus mereu „sentimentului și ra țiunii”, ca principiu
al arhitecturii și al ora șului.

Problema tipologiei nu a fost niciodat ă tratat ă într-o form ă sistematic ă și cu amploarea necesar ă;
ast ăzi acest lucru începe s ă se întâmple în școlile de arhitectur ă și va aduce rezultate bune. Sunt
chiar convins c ă arhitec ții în șiși, dac ă doresc s ă l ărgeasc ă și s ă fundamenteze munca lor, vor trebui
să se ocupe din nou de teme de aceast ă natur ă8.

Nu ne mai este posibil s ă ne ocup ăm aici de aceast ă chestiune. Accept ăm deci faptul c ă tipologia
este ideea unui element ce joac ă un rol propriu în constituirea formei; și c ă aceasta este o constant ă.

8 Între noile aspecte ale cercet ării realizate de arhitec ți asupra problemelor tipologice sunt interesante în deosebi lec țiile
ținute de Carlo Aymonino la Istituto Universitario d i Architettura din Vene ția.
Carlo Aymonino, La formazione del concetto di tipologia edilizia , în AA.VV., La formazione del concetto di tipologia
edilizia. Atti del corso di caratteri distributivi degli edifici. Anno accademico 1964-1965 , Istituto Universitario di
Architettura di Venezia, Vene ția 1965.
«Putem a șadar încerca s ă individualiz ăm unele „caractere” ale tipologiilor mediului const ruit ce ne permit s ă le definim
mai bine: a) unicitatea temei, chiar dac ă subdivizat ă în una sau mai multe activit ăți, din care se poate deriva o
elementaritate (sau simplitate) remarcabil ă a organismului; acest lucru este valabil și pentru cazurile mai complexe; b)
indiferen ța – în modul teoretic de a pune problema – fa ță de context, mai precis fa ță de o anumit ă localizare urban ă (din
care deriv ă un remarcabil caracter interschimbabil al acesteia ?) și constituirea unui raport numai cu planimetria pro prie,
ca unic ă limita posibil de folosit (un raport incomplet); c ) dep ăș irea regulamentelor de urbanism, în m ăsura în care tipul
este individualizat prin chiar forma sa arhitectura l ă. Tipul este de fapt condi ționat și de regulamente (igienice, de
siguran ță etc.), îns ă nu numai de acestea» (pag. 9).

9 Va fi vorba de observarea modalit ăților în care acesta se întâmpl ă și, apoi, de valoarea efectiv ă a
acestui rol.

Este sigur c ă toate studiile pe care le de ținem în acest domeniu nu și-au pus foarte atent aceast ă
problem ă, cu excep ția câtorva și a încerc ărilor actuale de dep ăș ire. Aceste studii au eludat mereu
tipul, reorientând tema în c ăutarea a altceva, și anume func țiunea. Deoarece aceast ă chestiune a
func țiunii este de o importan ță absolut deosebit ă în câmpul studiilor noastre, vom încerca s ă vedem
în continuare cum aceasta a ap ărut în studiile referitoare la ora ș și la artefactele urbane în general și
cum a evoluat. Se poate spune imediat c ă problema func țiunii s-a pus în momentul în care – și
acesta este primul pas de f ăcut – s-a pus problema descrierii și clasific ării. Ast ăzi, clasific ările
existente nu au mers, în cea mai mare parte, mai de parte de problema func țiunii.

Critica func ționalismului ingenuu

Am indicat principalele aspecte care ies la iveal ă în rela ție cu un artefact urban; între acestea,
individualitatea, locus -ul, memoria, însu și proiectul. Nu a fost men ționat ă func țiunea.

Cred c ă explicarea artefactelor urbane prin func țiunea lor nu este o op țiune atunci când este vorba
de punerea în lumin ă a constitu ției și conforma ției lor; se vor da exemple de artefacte urbane
valoroase a c ăror func țiune s-a schimbat în timp sau care nu au o func țiune specific ă. A șadar, este
evident c ă una din tezele acestui studiu -ce dore ște s ă afirme valorile arhitecturii în studiul ora șului-
este aceea de a nega aceast ă explicare prin func țiune a tuturor artefactelor urbane; eu chiar sus țin c ă
aceast ă explica ție nu numai c ă nu este revelatoare, dar este și regresiv ă, deoarece împiedic ă
studierea formelor și cunoa șterea lumii arhitecturii conform legilor sale adev ărate.

Trebuie s ă spunem c ă acest lucru nu înseamn ă respingerea conceptului de func țiune în sensul s ău
propriu, și anume acela algebric, în care valorile sunt posib il de cunoscut una în func ție de cealalt ă
și care încearc ă s ă stabileasc ă leg ături mai complexe între func țiuni și form ă, leg ături ce nu sunt
cele liniare de cauz ă-efect, dezmin țite de realitate. Ceea ce respingem este tocmai ace st ultim
concept al func ționalismului, dictat de un empirism ingenuu, confor m c ăruia func țiunile determin ă
forma și constituie, în mod univoc, artefactul urban și arhitectura.

Un astfel de concept al func țiunii, luat cu împrumut din domeniul fiziologiei, a simileaz ă forma unui
organ pentru care func țiunile sunt acelea ce justific ă formarea sa și dezvoltarea sa, iar alter ările
func țiunii implica alterarea formei. Cele dou ă curente principale ce au parcurs arhitectura moder n ă,
func ționalismul și arhitectura organic ă, dezv ăluie astfel propria r ădăcina comun ă și cauza
sl ăbiciunii și ambiguit ății lor fundamentale. Formei i se neag ă astfel cele mai complexe motiva ții
ale sale; pe de o parte, tipul se reduce la o pur ă schema distributiv ă, o diagram ă de trasee, pe de alt ă
parte, arhitectura nu posed ă nicio valoare autonom ă. Inten ționalitatea estetic ă și necesitatea ce
preced artefactele urbane și stabilesc reciproc leg ături complexe nu mai pot fi analizate.

Cu toate c ă func ționalismul are origini ceva mai dep ărtate, acesta a fost enun țat și aplicat în mod
clar de Bronislaw Malinowski; acest autor face refe rin țe explicite la manufactur ă, la obiect, la cas ă.
«Lua ți exemplul locuin ței umane. […] Aici trebuie ținut cont de func țiunea integral ă a obiectului
atunci când se studiaz ă fazele diferite ale procesului tehnologic de const ruc ție și elementele
structurii sale» 9. De la o astfel de punere de problem ă se ajunge u șor la a considera doar motivele

9 Bronislaw Malinowski, A Scientific Theory of Culture and other Essays , Chapel Hill 1944, ed. ital. Milano 1962.
Func ționalismul în geografie. Conceptul de func țiune a fost introdus de Ratzel în 1891 și, împrumutat din fiziologie,
asimileaz ă ora șul unui organ; func țiunile ora șului sunt doar cele ce justific ă existen ța și dezvoltarea sa. Studii mai

10 pentru care sunt utile manufactura, obiectul, cas ă. Întrebarea: «La ce folosesc?» ajunge s ă fac ă loc
unei justific ări simple, blocând analiza a ceea ce este real.

Aceast ă concepere a func țiunii este apoi asumat ă de toat ă gândirea arhitectural ă și urban ă, și mai
ales în domeniul geografiei, pân ă la a caracteriza prin func ționalism și organicitate, dup ă cum s-a
văzut, mare parte a arhitecturii moderne. În încercar ea de a clasifica ora șul, func ționalismul devine
preeminent fa ță de peisajul urban și form ă; de și mul ți autori emit îndoieli în privin ța validit ății și
exactit ății unei clasific ări de acest tip, ace știa sus țin c ă nu ar exista o alternativ ă concret ă pentru o
clasificare eficace. Astfel Georges Chabot 10 , dup ă ce declarase imposibilitatea de a da o defini ție
precis ă a ora șului deoarece pe lâng ă aceasta r ămâne întotdeauna un reziduu imposibil de discernut
în mod precis, ulterior se orienteaz ă c ătre func țiuni, chiar dac ă le admite repede insuficien ța.

Ora șul ca grupare este explicat chiar pe baza acelor fu nc țiuni dorite de acei oameni; func țiunea unui
ora ș devine un „raison d’être” al s ău și sub aceast ă form ă ni se dezvăluie. În multe cazuri, studiul
morfologiei se reduce la un simplu studiu al func țiunii.

Într-adev ăr, odat ă stabilit conceptul de func țiune, se ajunge imediat la posibilitatea unei clasi fic ări
evidente; ora șe comerciale, culturale, industriale, militare etc.

De și, în ceea ce prive ște conceptul de func țiune, critica propus ă aici este mai general ă, este oportun
să preciz ăm c ă apar dificult ăți în stabilirea rolului func țiunii comerciale chiar în interiorul acestui
sistem. Într-adev ăr, a șa cum a fost lansat ă, aceast ă explica ție a conceptului de clasificare conform
func țiunii este superficial ă; aceasta presupune o valoare identic ă pentru toate tipurile de func țiuni,
fapt care nu este adev ărat. Faptul c ă func țiunea comercial ă este predominant ă este din ce în ce mai
evident și, în consecin ță , de luat în seam ă.

Aceast ă func țiune comercial ă și traficul comercial sunt, de fapt, fundamentul une i explic ări
„economice” a ora șului care, plecând de la formularea clasic ă a lui Max Weber, a cunoscut o
dezvoltare specific ă și asupra c ăreia ne vom opri în capitolele urm ătoare. Este, deci, logic s ă ne
imagin ăm c ă, de vreme ce accept ăm o clasificare a ora șului conform func țiunii, func țiunea
comercial ă – prin modul s ău de constituire și prin continuitatea sa – se prezint ă ca fiind cea mai
conving ătoare pentru explicarea multiplicit ății artefactelor urbane și ceva posibil de corelat cu
teoriile urbane cu caracter economic.

Îns ă chiar atribuirea unei valori diferite fiec ărei func țiuni determin ă subminarea validit ății
func ționalismului ingenuu; într-adev ăr, urmând aceast ă logic ă a ideilor, ajungem în final la o

recente disting între func țiuni legate de centralitate și rela ția cu regiunea ( Allgemeine Funktionen ) și func țiuni
particulare ( Besondere Funktionen ). În aceste ultime studii, func țiunea are o referin ță spa țial ă major ă. Pentru utilizarea
acestui termen în raport cu ecologia vezi nota 20. Deja la apari ția sa, func ționalismul în geografie se g ăsea în dificultate
în clasificarea func țiunii comerciale ce cucerea, în mod firesc, suprema ția. Ratzel în Antropogeographie definea ora șul
ca «…eine dauernde Verdichtung von Menschen und m enschlichen Wohnstätten die einen ansehnlichen Bode nraum
bedeckt und im Mittelpunkt grosseren Verkehrswege l iegt». Și Wagner insist ă asupra ora șului ca punct de concentrare
a comer țului ( Handel und Verkehr ).
Friedrich Ratzel, Antropogeographie , Stuttgart 1882 (vol. I) și 1891 (vol. II).
Pentru o sintez ă atent ă a tezelor geografilor germani, a se vedea: Allgemeine Geographie , Frankfurt am Main 1959, mai
ales capitolul: «Siedlungsgeographie»; a se mai ved ea și: Jacqueline Beaujeu-Garnier, Georges Chabot, Traité de
géographie urbaine , Paris 1963; John Harold George Lebon, An Introduction to Human Geography , Londra 1952.
10 Georges Chabot, Les villes , Paris 1948.
Chabot clasific ă func țiunile principale ale ora șului în: militare, comerciale, industriale, terapeu tice, intelectuale și
religioase, administrative. În final el admite c ă în ora ș diferitele func țiuni se confund ă una cu alta, sfâr șind astfel prin a
dobândi valoarea unui fapt ini țial; ar fi vorba, deci, de func țiuni elementare și originare mai degrab ă decât fapte
permanente.
În sistemul lui Chabot func țiunea este, împreun ă cu planul, un moment al vie ții urbane. Concep ția sa este deci mai
bogat ă și articulat ă.

11 contradic ție cu ipoteza de plecare. Mai mult, dac ă artefactele urbane ar putea s ă se reformeze și
înnoiasc ă în mod continuu pe baza simplei stabiliri de noi f unc țiuni, chiar valorile structurii urbane,
revelate prin arhitectura sa, ar fi continue și u șor disponibile; permanen ța proprie cl ădirilor și
formelor nu ar mai avea nicio semnifica ție și chiar ideea de transmitere a unei anume culturi – în
care ora șul este un element – ar fi pus ă în criz ă. Totu și, toate acestea nu corespund realit ății.

Teoria func ționalismului ingenuu este îns ă din cale afar ă de comod ă pentru clasific ările elementare
și este dificil s ă vezi cum ar putea fi substituit ă la acest nivel; se poate, deci, propune s ă o men ținem
pentru o anumit ă ordine, ca fapt pur instrumental, f ără îns ă a pretinde c ă putem extrage din aceast ă
ordine explica ții ale artefactelor mai complexe.

Dac ă ne gândim la defini ția pe care am încercat s ă o propunem pentru tipul artefactelor urbane și
arhitecturale pe baza gândirii iluministe, putem fa ce o clasificare corect ă a artefactelor urbane și, în
ultim ă instan ță , chiar și o clasificare conform func țiunilor, cât ă vreme aceasta constituie unul din
momentele defini ției generale. Dimpotriv ă, dac ă plec ăm de la o clasificare conform func țiunilor
trebuie s ă admitem și s ă în țelegem conceptul de tip în cu totul alt mod, respec tiv ca fiind modelul
organizatoric al respectivei func țiuni.

Îns ă chiar acest mod de în țelegere a conceptului de tip, și, în consecin ță , a artefactelor urbane și a
arhitecturii, și anume ca organizare a unei anumite func țiuni, este ceea ce ne îndep ărteaz ă cel mai
mult de la o cunoa ștere concret ă a realit ății.

Dac ă, de fapt, se poate admite clasificarea cl ădirilor și ora șului conform func țiunilor lor, ca
generalizare a unor criterii de eviden ță, este de neconceput s ă reducem structura artefactelor urbane
la o problem ă de organizare a unei anume func țiuni, mai mult sau mai pu țin importante; într-adev ăr,
aceast ă distorsiune grav ă a blocat și blocheaz ă în mare parte un progres real în studiile despre o ra ș.

Dac ă artefactele urbane sunt o simpl ă problem ă de organizare, acestea nu pot prezenta nici
continuitate, nici individualitate; monumentele și arhitectura nu mai au motiv pentru a exista, ele
«nu ne spun nimic». Pozi țiile de acest tip î și asum ă în mod clar un caracter ideologic când pretind
să obiectivizeze și s ă cuantifice artefactele urbane; acestea din urm ă, v ăzute în mod utilitarist, ajung
să fie asumate ca produse de consum. Vom vedea în cap itolele urm ătoare aspectele arhitecturale ale
acestui mod de a pune problema.

În concluzie, se poate afirma c ă un criteriu func țional de clasificare este acceptabil ca regul ă
practic ă și tangent ă temei în acela și mod cu alte criterii, cum ar fi cele asociative, constructive, de
exploatare a terenului etc. Clasific ările de acest tip au utilitatea lor; f ără îndoial ă, îns ă, acestea
servesc mai mult pentru a transmite ceva despre pun ctul de vedere adoptat pentru clasificare (de
exemplu, sistemul constructiv) decât pentru a ne sp une ceva despre element în sine. Doar din acest
punct de vedere, aceste tipuri de clasific ări pot fi acceptate.

Probleme de clasificare

În expunerea teoriei func ționaliste am accentuat, mai mult sau mai pu țin inten ționat, acele aspecte
ce-i dau o form ă de superioritate și siguran ță . Acest lucru se datoreaz ă și faptului c ă func ționalismul
a avut o soart ă favorabil ă în lumea arhitecturii și tuturor celor educa ți în acest sens în ultimii
cincizeci de ani le este greu s ă se desprind ă de acesta. Ar trebui s ă investig ăm modul în care acest
curent de gândire a determinat în realitate arhitec tura modern ă, împiedicând, chiar și ast ăzi, o
evolu ție progresiv ă a acesteia; îns ă acesta nu este obiectivul pe care mi l-am propus a ici.

12
Sus țin îns ă c ă este necesar s ă m ă opresc asupra altor interpret ări ale domeniului arhitecturii și
ora șului, ce se constituie în fundamente ale tezei pe c are o avansez aici. Aceste teorii sunt
raportabile la geografia social ă a lui Tricart, la teoria persisten țelor a lui Marcel Poète și la teoria
iluminist ă, în special opera lui Milizia. Toate aceste teorii m ă intereseaz ă mai ales pentru c ă sunt
fondate pe o lectur ă continu ă a ora șului și a arhitecturii, subîn țelegând astfel o teorie general ă a
artefactelor urbane.

Pentru Tricart 11 , con ținutul social al ora șului este chiar baza lecturii sale; studiul con ținutului social
trebuie pus înaintea descrierii factorilor geografi ci ce dau semnifica ție peisajului urban. Aspectele
sociale, atât în aparen ță , cât și în con ținut, sunt premerg ătoare formelor și func țiunilor și, ca s ă
spunem a șa, le cuprind.

Cade în sarcina geografiei umane s ă studieze structurile ora șului în leg ătur ă cu forma locului în care
acestea se manifest ă; este vorba, a șadar, de un studiu sociologic al locului. Îns ă pentru a începe o
analiz ă a locului trebuie stabilite a priori limitele în interiorul c ărora acesta este definit. Tricart
stabile ște trei ordine sau trei sc ări diferite: a) scara str ăzii, ce cuprinde construc țiile și spa țiile
neconstruite ce o înconjoar ă; b) scara cartierului care const ă într-un ansamblu de insule cu
caracteristici comune; c) scara întregului ora ș, considerat ca fiind un întreg de cartiere.

Principiul care face aceste cantit ăți omogene și le pune în leg ătur ă este chiar con ținutul lor social.

Pornind de la teza lui Tricart, voi încerca acum ex pun în special un tip de analiz ă urban ă ce este
coerent ă cu toate aceste premise și se dezvolt ă într-o direc ție topografic ă ce cap ătă, dup ă p ărerea
mea, o importan ță remarcabil ă. Îns ă, înainte de a discuta aceast ă pozi ție, este bine s ă introducem o
obiec ție fundamental ă asupra sc ărilor de studiu sau p ărților în care aceast ă teorie împarte ora șul.
Admitem c ă artefactele urbane ar putea fi studiate în cheia l ocaliz ării lor, îns ă obiec ția este de
natur ă diferit ă. Ceea ce nu putem admite este faptul c ă, pornind de la sc ările diferite, localiz ările se
explic ă, într-un fel, prin scara lor sau extinderea lor; c el mult putem admite c ă acest lucru ar avea
vreo utilitate didactic ă sau de cercetare practic ă, îns ă implic ă un concept ce nu se poate accepta.
Acesta se refer ă la calitatea artefactelor urbane.

Așadar, noi nu sus ținem c ă nu ar exista diferite sc ări de analiz ă, ci faptul c ă ar fi de neconceput s ă
ne gândim c ă artefactele urbane s-ar schimba cumva în func ție de dimensiunea lor.

Acceptarea tezei opuse ar însemna, a șa cum se sus ține în multe p ărți, acceptarea principiului
ora șului ce se modific ă prin extindere sau ale c ărui artefacte urbane în sine ar fi diferite în func ție de
dimensiunea la care sunt produse.

În acest punct apare ca oportun un citat din Ratcli ff: «A dori s ă consideri problemele proastei
distribu ții a locurilor doar în context metropolitan presupu ne încurajarea falsei, dar popularei
aser țiuni care afirm ă c ă ar fi vorba de probleme de dimensiune. Putem obser va astfel de probleme,
la sc ări diferite, în sate, în or ășele, în ora șe, în metropole, deoarece for țele dinamice ale
urbanismului sunt vitale oriunde sunt concentra ți oameni și lucruri, iar organismul urban este supus
acelora și legi naturale și sociale, independent de dimensiune. A reduce prob lemele ora șului la o

11 Jean Tricart, Cours de géographie humaine , vol. I: L’habitat rural , vol. II: L’habitat urbain , Paris 1963; el
avertizeaz ă c ă: «Comme toute étude de faits en eux-mêmes, la morp hologie urbaine suppose une convergence des
données habituellement recueillies par des discipli nes différentes; urbanisme, sociologie, histoire, é conomie politique,
droit même. Il nous suffit que cette convergence ai t pour but l’analyse et l’explication d’un fait con cret, d’un paysage
por affirmer qu’elle a sa place dans le cadre géogr aphique» (pag. 4).

13 problem ă de dimensiune d ă de în țeles c ă solu țiile ar consta în proiectarea în exterior a procesu lui de
cre ștere, adic ă în deconcentrare; atât ipoteza, cât și implica țiile ei devin controversate» 12 .

Unul dintre elementele fundamentale ale peisajului urban la scara str ăzii const ă în locuin țele
colective și, deci, în structura propriet ății urbane; vorbesc de locuin țe colective și nu de case
deoarece defini ția este mult mai precis ă în diferite limbi europene. Blocul este de fapt un lot
cadastral în care ocuparea principal ă a solului const ă în suprafe țe construite. În locuin ța colectiv ă
aceasta ocupare este destinat ă func țiunii reziden țiale (a vorbi despre imobile specializate și imobile
mixte poate fi o împ ărțire important ă, îns ă nu suficient ă).

Dac ă încerc ăm s ă clasific ăm aceste imobile, putem pleca de la considera ții planimetrice. În acest
fel, am avea: a) case-blocuri înconjurate de spa țiu neconstruit; b) case-blocuri unite unele cu alte le
orientate c ătre strada ce formeaz ă o cortin ă continu ă în paralel cu respectiva strad ă; c) case-blocuri
în profunzime ce ocup ă solul într-o manier ă aproape complet ă; d) case cu curte interioar ă cu
gr ădin ă și mici construc ții în interiorul lotului.

S-a spus c ă o clasificare de acest tip poate fi considerat ă descriptiv ă, geometric ă sau topografic ă.
Putem s ă o continu ăm și s ă g ăsim alte criterii interesante ce pot detalia aceast a clasificare, și anume
cele legate de echipamentele tehnice, de aspectele stilistice, de raportul dintre suprafa ța construit ă și
cea verde etc. Aceste tipuri de întreb ări ce iau na ștere din datele noastre pot fi raportate la ni ște
direc ții principale care sunt, în mare, legate de datele obiective, influen ța structurii funciare și a
datelor economice, influen țele istorico-sociale.

Cunoa șterea structurii funciare și a chestiunilor economice are o importan ță special ă; aceste fapte
sunt legate în mod intim cu cele denumite de noi in fluen țele istorico-sociale. Pentru a ne da seama
mai bine de avantajele aplic ării unei analize de acest tip, vom examina, în part ea a doua a acestei
cărți, problema locuin ței și problema cartierului. În acest punct, îns ă, pentru a clarifica tipul de
analiz ă propus aici, vom continua, chiar dac ă sumar, al doilea punct, și anume cel legat de structura
funciar ă și datele economice.

Forma parcelelor unui ora ș, formarea lor, evolu ția lor reprezint ă o istorie lung ă a propriet ății
urbane, dar și o istorie a claselor sociale, profund legat ă de ora ș; Tricart a spus, foarte lucid, c ă
analiza contrastului dintre diferitele loturi confi rm ă existen ța luptei de clas ă. Modificarea structurii
funciare urbane –pe care o putem urm ări cu cea mai mare precizie prin intermediul planur ilor
cadastrale istorice- indic ă ridicarea clasei burgheziei urbane și fenomenul acumul ării progresive a
capitalului.

Un criteriu de acest tip, aplicat unui ora ș cu un ciclu extraordinar de via ță , a șa cum este Roma
antic ă, ne ofer ă rezultate de o claritate paradigmatic ă; ne permit s ă urm ărim evolu ția de la ora șul de
tip agrar la formarea marilor spa ții publice ale erei imperiale și de la casa cu patio republicana la
formarea marilor insulae ale plebei. Loturile enorme care constituiau insulae , cu o concep ție
extraordinar ă a casei-cartier, anticipeaz ă conceptele ora șului modern capitalist și diviziunile sale
spa țiale, ar ătând și proasta func ționare, și contradic ția.

Dup ă ce le studiasem din punct de vedere topografic, în lumina unei analize topografice, iat ă c ă
perspectiva în cheie economico-social ă ne ofer ă alte posibilit ăți de clasificare a structurii funciare /
a imobilelor. Putem distinge: a) casa precapitalist ă, construit ă de proprietar f ără scopul de a o
exploata; b) casa capitalist ă, form ă de rent ă urban ă, destinat ă închirierii și unde totul este
subordonat acestei idei. Acest tip de cas ă poate fi destinat și boga ților, și s ăracilor. Îns ă, în primul
caz, printr-o normal ă evolu ție a nevoilor, casa trece rapid într-o categorie so cial ă inferioar ă ca efect

12 Richard U. Ratcliff, The Dynamics of Efficiency in the Locational Distri bution of Urban Activities , în AA.VV.
Readings in Urban Geography , Chicago 1960, pag. 299.

14 al schimb ărilor sociale. Aceasta alternan ță social ă, respectiv schimbare de statut în interiorul casei
creeaz ă zone blighted sau degradate, ce constituie una dintre problemele tipice ale ora șului modern
capitalist, aceste situa ții fiind în mod special studiate în S.U.A., unde su nt mai evidente ca la noi; c)
casa “paracapitalist ă”, construit ă pentru o familie și având un singur etaj închiriat; d) casa socialist ă.
Acesta din urm ă este noul tip de construc ții ce apare în ță rile socialiste unde nu mai exist ă
proprietatea privat ă a terenului, sau în ță rile cu democra ție avansat ă. Unul dintre primele exemple
din Europa ar putea fi identificat în locuin țele pe care Prim ăria Vienei le face dup ă primul r ăzboi
mondial.

Ipoteza analizei con ținutului social, aplicat ă cu atenție topografiei urbane, se dezvolt ă astfel pân ă la
a ne oferi o cunoa ștere mai complet ă a ora șului; un astfel de tip de analiz ă avanseaz ă prin sinteze
succesive, punând în lumina anumite date elementare , care, în cele din urm ă, pot compune date cu
caracter general. Chiar și forma artefactelor urbane poate asuma o interpret are destul de
conving ătoare prin intermediul con ținutului social; în acesta din urm ă se reg ăsesc cauze și ra țiuni
care influen țeaz ă structura urban ă.

Din punct de vedere știin țific, opera lui Marcel Poète 13 este, f ără îndoial ă, una dintre cele mai
moderne opere al studiului ora șului. Poète se ocup ă de artefactele urbane în calitate de indicatori ai
condi țiilor organismului urban; ace știa constituie o realitate precis ă și verificabil ă a ora șului
existent. Îns ă ra țiunea lor de a fi este continuitatea lor; la datele istorice, trebuie s ă le ad ăug ăm pe
cele geografice, economice, statistice, îns ă cunoa șterea trecutului constituie termenul de compara ție
și m ăsura pentru viitor.

Așadar, aceast ă cunoa ștere se reg ăse ște în studiul planurilor ora șului; planuri care posed ă
caracteristici formale precise: de exemplu, traseul str ăzilor poate fi drept, sinuos, curb. Îns ă chiar
forma general ă a ora șului are o semnifica ție a sa și identitatea nevoilor lui tinde, în mod firesc, s ă se
exprime în construc ții ce, l ăsând la o parte diferen țele punctuale, prezint ă afinit ăți incontestabile.
Așadar, de-a lungul epocilor, în arhitectura urban ă se stabile ște o leg ătur ă – mai mult sau mai pu țin
aparent ă – între formele lucrurilor. Pe fundalul diversit ății epocilor și civiliza țiilor este, deci, posibil
să identific ăm o constant ă de motive ce asigur ă o unitate relativ ă a expresiei urbane. De aici se
dezvolt ă rela țiile între ora ș și regiunea geografic ă, rela ții analizabile din punctul de vedere al valorii
str ăzii. În analiza lui Poète, strada dobânde ște astfel o semnifica ție major ă, pentru c ă ora șul se na ște
într-un loc dat, îns ă strada este cea care îl men ține viu. Asocierea între destinul ora șului și str ăzile
sale devine, deci, o regul ă fundamental ă a metodei.

În acest studiu al raportului între strada și ora ș, Poète ajunge la rezultate extrem de importante;
pentru un ora ș anume se poate stabili o clasificare a str ăzilor care trebuie s ă se oglindeasc ă în harta
regiunii geografice. Și se întâmpl ă și s ă le caracterizeze în func ție de natura schimburilor efectuate,
schimburi culturale sau comerciale. Astfel, el reia observa ția lui Strabo în leg ătur ă cu ora șele din
regiunea Umbriei de-a lungul str ăzii Flaminia, a c ăror dezvoltare este explicat ă «mai ales pentru c ă
se g ăsesc situate de-a lungul acelei str ăzi, nu pentru o oarecare importan ță a lor».

Analiza lui Poète trece apoi de la strad ă la terenul urban, considerat atât un dat natural, cât și o
oper ă civil ă, direct asociat compozi ției ora șului. În compozi ția urban ă fiecare lucru trebuie s ă

13 Marcel Poète, Introduction à l’Urbanisme, l’évolution des villes, la leçon de l’antiquité , Paris 1929, ed. ital. Torino
1958.
Pentru influen ța exercitat ă de Poète asupra studiilor urbane a se vedea analel e revistei «La vie urbaine» editat ă la Paris
și coordonat ă de Lavedan. Revista a publicat studii și cercet ări asupra ora șului, cu caracter în mare parte istoric, de un
nivel remarcabil.
Opera monumental ă a lui Poète, probabil neegalat ă în studiile complexe asupra ora șului, este: M.P., Une vie de cité.
Paris de sa naissance à nos jours , Paris 1924-31.
Studiile despre Paris sunt condensate în: M.P., Comment s’est formé Paris , Paris 1925. Mumford a definit aceast ă carte
ca fiind una bogat ă prin cuno știn țele acumulate într-o via ță întreag ă.

15 exprime, cu maxim ă fidelitate, îns ăș i via ța acelui organism colectiv care este ora șul. La baza acestui
organism se g ăse ște persisten ța planului.

Conceptul de persisten ță este fundamental în teoria lui Poète; de asemenea, influen țeaz ă analiza lui
Pierre Lavedan, care, prin amestecul de elemente de duse din geografie și din istoria arhitecturii,
poate fi considerat ă ca fiind una dintre cele mai complete analize de c are dispunem în acest
moment. La Lavedan, persisten ța devine generatoare a planului; aceast ă generatoare este obiectivul
principal al cercet ării urbane, deoarece tocmai prin în țelegerea sa este posibil s ă eviden țiem modul
în care ora șul s-a configurat spa țial; aceasta generatoare incorporeaz ă conceptul de persisten ță care
se extinde chiar și asupra structurilor fizice ale ora șului, asupra str ăzilor și monumentelor urbane.

Împreun ă cu unii geografi pe care i-am citat, precum Chabot și Tricart, contribu ția lui Poète și a lui
Lavedan este printre cele mai valoroase contribu ții ale școlii franceze în domeniul teoriei urbane.

Contribu ția gândirii iluministe la fundamentarea unei teorii a artefactelor urbane ar merita o
cercetare separat ă. În primul rând, autorii tratatelor secolului al X VIII-lea încearc ă s ă stabileasc ă
principii arhitecturale care pot fi dezvoltate pe b aze logice, chiar și f ără proiect; tratatul se va
constitui treptat ca o serie de propozi ții derivate una din alta. În al doilea rând, fiecar e element este
întotdeauna conceput ca fiind parte dintr-un sistem , iar acest sistem este ora șul; ora șul este deci cel
care confer ă criterii de necesitate și realitate fiec ărei arhitecturi în parte. În al treilea rând, autor ii de
tratate disting forma, ca fiind aspect ultim al str ucturii, de momentul analitic al structurii; în ace st
fel, forma are o persisten ță a sa (clasic ă) ce nu este redus ă la momentul logic.

Al doilea argument men ționat în paragraful precedent se poate discuta mult , îns ă ar fi necesare, în
mod sigur, cuno știn țe extinse; desigur c ă în timp ce acest argument cuprinde tot ora șul existent, el
postuleaz ă în acela și timp și noul ora ș, respectiv faptul c ă raportul între constituirea unui artefact și
mediul s ău este inseparabil. Deja în analiza a “grand siècle ”, Voltaire indicase dezinteresul fa ță de
ora ș ca limit ă a arhitecturii, în timp ce sarcina oric ărei construc ții ar fi s ă se pun ă în raport direct cu
ora șul însu și14 . Manifestarea acestor concepte se produce în speci al o data cu planurile și proiectele
napoleonice, ce reprezint ă unul dintre momentele de maxim echilibru din istor ia urban ă.

Pe baza celor trei argumente iluministe expuse, vom încerca s ă vedem care sunt criteriile principale
furnizate de teoria lui Milizia, luându-l ca exempl u de autor de tratate ce se situeaz ă în interiorul
teoriilor artefactelor urbane 15 . Clasificarea propus ă de Milizia, care se ocup ă de cl ădiri și ora ș în
acela și timp, împarte cl ădirile urbane în private și publice, în țelegând prin prima categorie
locuin țele și prin cea de-a doua elemente principale pe care eu le voi numi prime. În continuare,
Milizia pune aceste grup ări sub form ă de clase, ceea ce îi permite s ă disting ă în interiorul clasei
considerate, precizând fiecare element ca edificiu- tip în interiorul unei func țiuni generale, sau, mai
bine, în interiorul unei idei generale a ora șului. De exemplu, în prima clas ă sunt palate și case, în a
dou ă cl ădiri de siguran ță public ă, cl ădiri de utilitate public ă, cl ădiri pentru depozitare etc. Între
edificiile de utilitate public ă distinge apoi universit ățile, bibliotecile etc.

Așadar, analiza efectuat ă de Milizia se refer ă, în primul rând, la clas ă (public ă și privat ă), în al
doilea rând la situarea elementului în ora ș, iar în al treilea rând la forma și la organizarea cl ădirii.
«Convenien ța public ă major ă cere ca aceste edificii (de utilitate public ă) s ă fie situate nu foarte

14 «Beaucoup des citoyens ont construit des édifices magnifiques, mais plus recherchés pour l’intérieur que
recommandables par des dehors dans le grand goût, e t qui satisfont le luxe des particuliers encore plu s qu’ils
n’embellisent la ville». Voltaire, Le Siècle de Louis XIV , 1768, acum în Oeuvres complètes de V., tom IV, Paris 1827.
Jean Mariette, L’architetture française , 1727, îngrijit și cu prefa ță de Louis Hautecoeur, Paris-Bruxelles 1927. Anthony
Blunt, François Mansart and the Origins of French Classica l Architecture , Londra 1941.
15 Francesco Milizia, Principi di Architettura Civile , edi ție critic ă îngrijit ă de Giovanni Antolini, Milano 1832.

16 departe de centrul ora șului, și distribuite în jurul unei pie țe comune grandioase». Sistemul general
este, deci, ora șul; clarific ările elementelor sunt clarific ări ale sistemului adoptat.

Despre ce ora ș este vorba în textul lui Milizia? Despre o ipotez ă de ora ș care se construie ște
împreun ă cu arhitectura. «Chiar și f ără structuri somptuoase, ora șele pot ap ărea frumoase și pot
inspira frumuse țe. Îns ă a vorbi despre un ora ș frumos presupune a vorbi despre o arhitectur ă
bun ă»16 .

Aceast ă afirma ție pare decisiv ă pentru toate tratatele de arhitectur ă ale iluminismului; ora șul frumos
înseamn ă arhitectura bun ă și viceversa.

Este pu țin probabil ca ilumini știi s ă fi insistat asupra acestei afirma ții, întrucât aceast ă idee era o a
doua natur ă a modului lor de gândire; cunoa ștem modul în care neîn țelegerea lor în ceea ce prive ște
ora șul gotic provenea tocmai din imposibilitatea de a c onsidera un peisaj f ără a considera validitatea
fiec ărui element ce îl constituie; f ără a în țelege sistemul. Îns ă, chiar dac ă faptul de a nu în țelege
semnifica ția și deci frumuse țea ora șului gotic reprezint ă o gre șeal ă, acest lucru nu înseamn ă c ă
sistemul urmat de ilumini ști nu este corect. Pentru noi, frumuse țea ora șului gotic apare exact acolo
unde ea se arat ă ca artefact urban extraordinar, unde individualita tea operei este recognoscibil ă în
mod clar în toate elementele sale. Tocmai prin cerc et ările efectuate asupra acestui tip de ora ș, noi îi
în țelegem u șor frumuse țea, și aceasta tot parte dintr-un sistem. Și nu este nimic mai fals decât
definirea ora șului gotic ca fiind organic sau spontan.

Este convenabil s ă aducem în discu ție un alt aspect al modernit ății pozi ției considerate aici. Dup ă
stabilirea conceptului de clase, Milizia precizeaz ă fiecare cl ădire-tip în interiorul unei idei generale
și o caracterizeaz ă printr-o func țiune. Aceast ă func țiune este considerat ă independent de
considera țiile generale asupra formei; și ea trebuie în țeleas ă mai degrab ă ca finalitate a cl ădirii decât
ca func țiune în sens propriu. Astfel, sunt listate în aceea și clas ă cl ădiri de utilitate practic ă și cl ădiri
observabile emipiric ca obiecte, îns ă construite în func ție de concepte mai pu țin evidente; în acest
fel, cl ădirile pentru s ănătatea public ă sau pentru siguran ță se reg ăsesc în interiorul aceleia și clase de
cl ădiri pentru magnificen ța sau perfec țiunea lor.

Exist ă cel pu țin trei argumente în favoarea acestui mod de operar e; primul, și cel mai important,
const ă în recunoa șterea ora șului ca fiind o structur ă complex ă unde se reg ăsesc de fapt buc ăți de
ora ș în țelese ca opere de art ă; al doilea argument se refer ă la validitatea unui discurs tipologic
general al artefactelor urbane sau, cu alte cuvinte , faptul c ă pot judeca tehnic și acele aspecte ale
ora șului care, prin natura lor, cer o judecat ă mai complex ă, prin reducerea lor la o constant ă
tipologic ă; în fine, al treilea argument sus ține c ă aceast ă constant ă tipologic ă joac ă un rol în sine în
constituirea modelului.

De exemplu, în analizarea unui monument, Milizia fo lose ște trei factori de analiz ă, care sunt: «1)
destinat publicului, 2) amplasat în mod oportun, 3) constituit conform legilor convenien ței. […] În
ceea ce prive ște convenien ța construc ției de monumente, nu se mai poate ad ăuga nimic în general,
decât faptul c ă trebuie s ă fie semnificative și expresive, cu o structur ă simpl ă, cu inscrip ții clare și
scurte, în a șa fel încât pân ă și la cea mai scurt ă privire s ă î și fac ă efectul pentru care se
construiesc» 17 . Cu alte cuvinte, dac ă în ceea ce prive ște natura monumentului nu putem spune
altceva decât o tautologie, un monument este un mon ument, putem îns ă stabili condi țiile mediului
ce, chiar dac ă nu se r ăsfrâng asupra naturii monumentului, pun în lumina c aracteristici tipologice și
de compozi ție. Aceste caracteristici sunt înc ă în mare parte de natur ă urban ă: îns ă ele sunt, în
acela și timp, condi ții ale arhitecturii, a șadar ale compozi ției. Acesta este un aspect de fond la care
ne vom întoarce în cele ce urmeaz ă.

16 Ivi, pag. 663.
17 Ivi, pag. 420.

17
Nu este cazul s ă insist ăm aici asupra faptului c ă clasific ările și principiile nu sunt decât un aspect
general al arhitecturii, îns ă concretizarea sau judecata aceasteia din urm ă, în concep ția iluminist ă, ar
apar ține doar acelei opere și acelui artist. Chiar Milizia îi ridiculizeaz ă pe constructorii ordinelor
socio-arhitecturale și produc ătorii de modele obiective de organizare și sintetizare a arhitecturii,
modele ce trebuiau s ă se produc ă începând cu romantismul; Milizia afirm ă c ă «a deriva distribu ția
arhitectural ă din fagurii stupilor este un fel de vân ătoare de insecte» 18 . Și aici sunt asociate într-un
unic aspect ordinea abstract ă a organiz ării și referin ța la natur ă, ambele fiind teme fundamentale în
toat ă dezvoltarea ulterioar ă a gândirii arhitecturale și pe care le-am indicat prin termenii de organic
și func ționalism, ambele fiind legate de aceea și matri ță romantic ă.

Pe tema caracterului concret, Milizia a mai scris: «Într-o varietate atât de prodigioas ă organizarea
func țional ă nu se poate dispune prin precepte fixe și constante, și, în consecin ță , trebuie s ă fie de o
cert ă dificultate. A șadar, cea mai mare parte a arhitec ților faimo și, când au vrut s ă explice subiectul
organiz ării, mai degrab ă au expus desene și descrieri ale cl ădirilor lor decât reguli de instituit» 19 .
Acest demers arat ă în mod clar cum func țiunea discutat ă mai sus este în țeleas ă aici ca rela ție și nu
ca schem ă de organizare; sub aceast ă ultim ă form ă, func țiunea este chiar respins ă. Între timp îns ă se
caut ă reguli care s ă poat ă s ă transmit ă principiile arhitecturii.

Complexitatea artefactelor urbane

Voi încerca acum s ă clarific unele dintre întreb ările ap ărute în expunerea teoriilor din paginile
precedente, punând în eviden ță acele puncte pe care vreau s ă îmi construiesc teza.

Primul argument considerat a fost extras din lucr ărilor geografilor școlii franceze; am spus c ă
ace știa, dup ă ce au pus la punct un bun sistem descriptiv, se op resc în fa ța analizei structurii
ora șului. M ă refeream mai ales la opera lui Georges Chabot, pen tru care ora șul este o totalitate ce se
construie ște din ea îns ăș i și în care toate elementele concur ă pentru a forma “âme de la cité”. Sus țin
că acesta este unul dintre cele mai importante puncte atinse în studiul ora șului; punct de care trebuie
să ținem cont pentru a vedea concret structura artefact elor urbane.

Cum se împac ă acest lucru cu studiul lui Chabot asupra func țiunii? R ăspunsul este deja implicit prin
analiza dezvoltat ă pân ă acum și este par țial sugerat de critica lui Max Sorre în recenzia c ărții lui
Chabot. Sorre a scris c ă, în principiu, pentru Chabot, «La vie seule expliq ue la vie». Acest lucru
înseamn ă c ă dac ă ora șul se explic ă pe el însu și, atunci a-l clasifica conform func țiunilor nu
constituie o explica ție, ci reintr ă într-un sistem descriptiv. R ăspunsul poate fi deci formulat în acest
fel: descrierea func țiunii este u șor verificabil ă, aceasta este un instrument, a șa cum este tot studiul
morfologiei urbane; în plus, nepunând niciun elemen t de continuitate între “genre de vie” și
structura urban ă, cum ar vrea în schimb func ționali știi ingenui, func țiunea pare unul dintre
elementele analizei care ar fi la fel de posibil ca și altele.

Așadar, din aceste studii vom p ăstra conceptul de ora ș ca totalitate și pe cel al posibilit ății apropierii
de în țelegerea acestei totalit ăți prin studiul diferitelor sale manifest ări și a comportamentului s ău.

Din analiza lui Tricart am eviden țiat importan ța studiului ora șului când acesta porne ște de la
con ținutul social; studiul con ținutului social pemite punerea în lumin ă, în mod concret, a
semnifica ției evolu ției urbane. Am accentuat aspectele acestei cercet ări în sensul topografiei urbane,

18 Ivi, pag. 235.
19 Ivi, pag. 236.

18 și deci în sensul studiului form ării limitelor și a valorii solului urban ca element de baz ă al ora șului;
vom vedea în continuare aspecte ale acestei problem e din punctul de vedere al teoriilor economice.

În ceea ce prive ște cercetarea lui Lavedan, s-ar putea pune urm ătoarea întrebare: dac ă structura
în țeleas ă de Lavedan este o structur ă material ă, format ă din str ăzi, monumente etc., în ce sens poate
fi raportat ă la obiectul acestei cercet ări, a șa cum a fost ea enun țat ă? Structura, a șa cum este ea
în țeleas ă de Lavedan, se apropie de structura artefactelor u rbane în m ăsura în care con ține conceptul
lui Poète referitor la persisten ța planului și generatoarele planului. Mai mult, trebuie s ă amintim c ă
generatoarele sunt de natur ă material ă și mental ă; acestea nu sunt catalogabile într-un sens
func țional. Și, deoarece fiecare func țiune este relevat ă de o form ă, care apoi reprezint ă chiar
posibilitatea existen ței unui artefact urban, putem afirma c ă, în orice caz, o form ă, un element
urban, permite o relevare; și dac ă aceast ă form ă este posibil ă, atunci este posibil și s ă ne gândim c ă
un artefact urban determinat ar r ămâne cu aceasta și c ă poate, a șa cum vom vedea, atât cât r ămâne
într-o sumă de transform ări poate constitui un artefact urban prin excelen ță .

M-am ocupat deja de aspectul negativ al clasific ărilor func ționalismului ingenuu; se poate deci
repeta c ă aceste clasific ări se pot accepta în unele cazuri numai dac ă nu merg peste limitele
didactice în care le discut ăm. Clasific ările de acest tip pleac ă de la premisa c ă toate artefactele
urbane ar fi constituite pentru a deservi o anumit ă func țiune în mod static și c ă îns ăș i structura lor ar
coincide cu func țiunea pe care o ad ăpostesc într-un moment determinat.

În schimb, noi sus ținem c ă ora șul este ceva care d ăinuie prin transform ări, iar func țiunile sale,
simple sau multiple, pe care acesta, încet încet, l e dezleag ă de sarcini, sunt momente în realitatea
structurii sale. Func țiunea este deci asumat ă doar prin semnifica ția sa de rela ție mai complex ă între
mai multe ordini de fapte, respingând o interpretar e de leg ături liniare între cauz ă și efect, ce ar fi
contrazis ă de realitate.

O rela ție de acest tip este, în mod sigur, diferit ă de aceea a “utiliz ării” sau a “organiz ării”.

În acest moment, este necesar s ă introducem și unele contest ări ale unui limbaj și unui mod de a citi
ora șul și artefactele urbane, ce constituie o piedic ă grav ă în cercetarea urban ă. Pe diferite c ăi, acest
mod este legat, pe de o parte, de func ționalismul ingenuu, pe de alt ă parte, de o form ă de romantism
arhitectural.

Mă refer la cei doi termeni de “organic” și “ra țional”, împrumuta ți de c ătre limbajul arhitectural,
termeni ce, de și prezint ă o cert ă validitate istoric ă pentru definirea și, respectiv, distingerea unui
anumit stil sau tip arhitectural fa ță de celelalte, nu servesc deloc la clarificarea con ceptelor și la
în țelegerea, într-un fel sau altul, al artefactelor ur bane.

Termenul “organic” este preluat din biologie; am pr ecizat deja cum la baza func ționalismului lui
Friedrich Ratzel este ipoteza de asimilare a ora șului cu un organ și de admitere c ă func țiunea
constituie forma organului însu și20 . Aceast ă ipotez ă de natur ă fiziologic ă este pe cât de reu șit ă, pe

20 O tratare a acestei probleme ar trebui s ă înfrunte marea tem ă a ecologiei ce se dezvolt ă din operele clasice ale lui
Humboldt, Grisebach și Warming pân ă la dezbaterea modern ă.
Alexandre de Humboldt, Essai sur la géographie des plantes , Paris 1805.
August Grisebach, Die Vegetation der Erde , Leipzig 1872.
Eugenius Warming, Ecology of Plants , Oxford 1909.
Punctul de plecare este în recunoa șterea formelor de cre ștere ale speciei ( growthforms ); și în efortul de a aduce în prim
plan recunoa șterea factorilor externi (mediu fizic) f ără a uita ac țiunea reciproc ă a fiin țelor vii, inclusiv a omului. Pentru
o bibliografie ampl ă și atent ă a se vedea opera lui Brunhes.
Jean Brunhes, La géographie humaine , Paris 1910.
Este evident ă fascina ția acestor studii pentru știin ța urban ă. Termenul „ecologie uman ă” provine de la Park (1921).

19 atât de ireductibil ă la structura artefactelor urbane și, de asemenea, la proiectarea de arhitectur ă
(îns ă aceast ă observa ție ar merita o dezvoltare separat ă). Din limbajul organic se eviden țiaz ă
termenii de: organism, cre ștere organic ă, țesut urban etc.

Paralelele între ora ș și organismul uman și procesele din lumea biologic ă au fost teoretizate, îns ă
abandonate repede în studiile ecologice mai serioas e. Terminologia îns ă s-a difuzat a șa larg printre
speciali ști, încât, la prima vedere, pare intim legat ă de materia în cauz ă; și mul ți ar reu și cu greu s ă
nu foloseasc ă termeni precum “organismul arhitectural” și s ă le substituie cu termeni mai potrivi ți
precum “cl ădire”. Acela și lucru se întâmpl ă și cu “ țesut”. Dac ă te gânde ști c ă, uneori, anumi ți autori
definesc arhitectura modern ă ca fiind tout court “organic ă”. Pentru farmecul s ău, aceast ă
terminologie a trecut repede de la studiile serioas e 21 la profesie și la jurnalism.

Nu mai pu țin imprecise sunt expresiile curentului ra ționalist; prin sine însu și și, mai mult, discu țiile
despre un urbanism ra țional sunt pur ă tautologie, deoarece condi ția urbanismului este tocmai
ra ționalizarea alegerilor spa țiale. Defini țiile “ra ționaliste” au îns ă meritul neîndoielnic de a face
mereu referire la urbanism ca disciplina (tocmai pe ntru caracterul s ău ra țional) și, deci, de a oferi o
terminologie de o eficacitate superioar ă, f ără îndoial ă. A spune c ă ora șul medieval este “organic”
semnific ă o ignoran ță absolut ă a structurii politice, religioase, economice etc. a ora șului medieval,
fără a mai pune la socoteal ă structura sa spa țial ă; a spune, din contr ă, c ă planul Miletului este
ra țional este adev ărat, chiar dac ă este într-atât de general încât s ă fie generic și s ă nu ne ofere nicio
no țiune concret ă asupra planului Miletului (pe lâng ă echivocul confund ării ra ționalit ății cu anumite
scheme geometrice simple).

Ambele aspecte tratate mai sus sunt bine criticate de fraza lui Milizia amintita mai sus («a deriva
distribu ția arhitectural ă din fagurii stupilor este un fel de vân ătoare de insecte»).

Așadar, chiar dac ă toate aceste expresii posed ă o neîndoielnic ă capacitate expresiv ă poetic ă, și, în
acest chip, pot fi obiectul interesului nostru, ele nu au nimic de a face cu teoria artefactelor urban e;
sunt, dimpotriv ă, vehicule de confuzie și, deci, ne convine s ă le l ăsăm complet deoparte.

S-a spus c ă artefactele urbane sunt complexe; a spune acest lu cru echivaleaz ă cu a spune c ă au
componente și c ă fiecare component ă ar avea o valoare diferit ă (A șa cum, vorbind despre elementul
tipologic, am spus c ă acesta “joac ă un rol propriu, al s ău […] în model”; cu alte cuvinte, și
constanta tipologic ă este o component ă). S-ar putea pretinde s ă facem rapid o lectur ă a ora șului pe
baza teoriei artefactelor urbane și deci, pe baza structurii lor, îns ă întâi este necesar s ă ajungem la
precizie prin metodele posibile și să înaint ăm treptat.

S-ar putea întreba cât de complexe sunt artefactele urbane, în mod concret. Am r ăspuns par țial la
aceast ă întrebare în paginile precedente, analizând teorii le lui Chabot și Poète. La primul, ne-am
oprit în fa ța constat ării “âme de la cité”, la al doilea am relevat impor tan ța unor concepte precum
cel de permanen ță; este necesar s ă c ădem de acord asupra faptului c ă aceste afirma ții sunt dincolo
de func ționalismul ingenuu și se apropie de calitatea artefactelor urbane. Pe d e alt ă parte, la aceast ă
calitate în sine nu am reflectat mult; ea apare din când în când doar în cercet ările istorice.

În aceast ă privin ță s-a f ăcut chiar un pas decisiv înainte sus ținându-se afirma ția c ă natura
artefactelor urbane ar fi destul de asem ănătoare celei operei de art ă și c ă elementul principal pentru
în țelegerea artefactelor urbane ar fi caracterul lor c olectiv.

Amos H. Hawley, Human Ecology, A Theory of Community Structure , New York 1950; vezi și cap. III, și nota 9 din
acest capitol.
21 Interesant, îns ă pu țin fundamentat pe studiul ora șului ca fapt concret este lucrarea lui Souriau. Eti enne Souriau,
Contribution à la physiologie des cités. Le végétal ville ou rythme et raison , în AA.VV., Urbanisme et architecture ,
Paris 1954.

20
Pe baza tuturor acestor lucruri, credem c ă suntem în m ăsur ă s ă schi ță m un tip de lectur ă a structurii
urbane, îns ă, înainte de a face acest lucru, ar trebui s ă ne punem dou ă întreb ări cu caracter general.
a) Din ce punct de vedere este posibil s ă efectuezi o lectur ă a ora șului și câte moduri exist ă pentru
a-i în țelege structura. Dac ă este posibil s ă spui și ce ar însemna s ă spui c ă aceast ă lectur ă este de tip
interdisciplinar și dac ă vreo disciplin ă are întâietate asupra altora. Dup ă cum se vede, este vorba de
un grup de întreb ări legate între ele. b) Cât de posibil ă este o știin ță urban ă autonom ă?

Dintre cele dou ă întreb ări, a doua este, f ără îndoial ă, decisiv ă. Într-adev ăr, dac ă exist ă o știin ță
urban ă, primul set de întreb ări nu prea mai are sens; ceea ce ast ăzi, în acest domeniu de studiu,
auzim deseori c ă este definit interdisciplinar, nu va fi altceva de cât o problem ă de specializare, a șa
cum se întâmpl ă în orice domeniu de cunoa ștere în leg ătur ă cu un obiect specific.

Pentru a r ăspunde pozitiv la a doua întrebare trebuie s ă admitem c ă ora șul se construie ște în
totalitatea sa, adic ă faptul c ă toate componentele sale particip ă la construc ția unui artefact urban. Cu
alte cuvinte, la modul general, se poate spune c ă ora șul este progresul ra țiunii umane ( și deci un
lucru uman prin excelen ță ); aceasta propozi ție are sens doar atunci când eviden țiem chestiunea
fundamental ă și anume faptul c ă ora șul și fiecare artefact urban au, prin natura lor, un ca racter
colectiv.

De multe ori m-am întrebat de ce doar istoricii ne dau un tablou complet al ora șului: cred c ă pot
răspunde c ă acest lucru se întâmpl ă pentru c ă istoricii se ocup ă de artefactul urban în totalitatea sa.
Orice istorie civic ă f ăcut ă de un autor cu o bun ă cultur ă și perseverent în recoltarea datelor prezint ă
artefactele urbane în mod satisf ăcător. Eu știu, de exemplu, c ă dup ă un anumit incendiu, ora șul
Londrei s-a gândit la anume opere, și cum s-a n ăscut ideea acestora și cum au fost unele acceptate,
altele respinse. Și a șa mai departe.

Teoria permanen ței și monumentele

Este evident îns ă c ă este gre șit s ă te gânde ști la știin ța urban ă ca la o știin ță istoric ă; deoarece, în
acest caz, ar trebui s ă vorbim doar de istorie urban ă, pe când ceea ce inten ționam s ă spunem aici
este, pur și simplu, aceasta: c ă istoria urban ă pare din ce în ce mai util ă, din punctul de vedere al
structurii urbane, fa ță de orice alt tip de cercetare urban ă. M ă voi ocupa în continuare în mod
special de contribu ția istoric ă a știin ței urbane, examinând contribu ții la problemele ora șului ce nasc
din considera ții istorice, dar, cât ă vreme aceast ă problem ă prezint ă o importan ță maxim ă, ar fi bine
să expunem rapid câteva observa ții specifice.

Aceste considera ții privesc teoria permanen țelor a lui Poète și Lavedan; teoria pe care am expus-o
în paginile anterioare. Vom vedea mai departe c ă teoria permanen țelor este par țial legat ă de ipoteza
pe care am lansat-o la începutul capitolului, și anume aceea de ora ș ca lucru f ăcut de om. Pentru
aceste considera ții trebuie s ă avem mereu în minte ideea c ă, din perspectiva teoriei cunoa șterii,
diferen ța între trecut și viitor const ă chiar în faptul c ă trecutul este par țial experimentat acum, și c ă,
din punctul de vedere al știin ței urbane, ar putea fi chiar semnifica ția de atribuit permanen țelor: ele
sunt un trecut pe care înc ă îl experiment ăm.

În aceast ă privin ță , teoria lui Poète nu este prea explicit ă. Voi încerca s ă o expun iar în câteva
rânduri. Chiar dac ă este vorba de o teorie construit ă pe multe ipoteze, între care ipoteze economice
rela ționate cu evolu ția ora șului, aceasta este, în esen ță , o teorie istoric ă și este centrat ă pe fenomenul
persisten țelor. Persisten țele sunt dezv ăluite prin monumentele, semnele fizice ale trecutul ui, dar și

21 prin persisten ța traseelor și a planului. Acest ultim punct este descoperirea c ea mai important ă a lui
Poète; ora șele r ămân pe axele lor de dezvoltare, p ăstreaz ă pozi ția traseelor lor, cresc în func ție de
direc ția și cu semnifica ția artefactelor mai vechi, uneori chiar antice fa ță de cele ale prezentului.
Uneori aceste artefacte dureaz ă ele însele, sunt dotate cu o vitalitate continu ă, alteori se sting;
rămâne, în acest caz, permanen ța formei, a semnelor fizice, a locus -ului. Permanen țele cele mai
semnificative sunt date, a șadar, de str ăzi și de plan; planul persist ă sub diferitele eleva ții, se
diferen țiaz ă prin atributele sale, uneori se deformeaz ă, îns ă, în esen ță , nu se mi șcă. Aceasta este
partea cea mai solid ă a teoriei lui Poète; ea se na ște mai ales din studiul istoriei, chiar dac ă nu o
putem defini integral ca fiind o teorie istoric ă.

La prima vedere poate p ărea c ă permanen țele absorb toat ă continuitatea artefactelor urbane, îns ă, în
esen ță , nu este a șa, pentru c ă în ora ș nu toate r ămân, sau r ămân în moduri atât de diferite încât,
deseori, nu pot fi comparate. Într-adev ăr, în acest sens, pentru explicarea unui artefact u rban,
metoda permanen țelor este obligat ă s ă îl considere în afara ac țiunilor prezente ce îl modific ă;
aceasta este, în principiu, o metod ă care izoleaz ă. Astfel, metoda istoric ă ajunge nu numai s ă
identifice permanen țele, ci s ă fie constituit ă întotdeauna numai din permanen țe, pentru c ă doar
acestea pot ar ăta ceea ce a fost ora șul, toate aspectele prin care trecutul s ău se diferen țiaz ă de
prezent. Deci, fa ță de starea ora șului, permanen țele pot deveni fapte izolante și aberante; ele nu pot
caracteriza un sistem decât sub forma unui trecut p e care înc ă îl experiment ăm.

În jurul acestui punct problema permanen țelor prezint ă dou ă laturi; pe de o parte, elementele
permanente pot fi considerate pe m ăsura elementelor patologice, pe de alt ă parte, în calitate de
elemente propulsoare. Ori noi ne folosim de aceste artefacte pentru a în țelege ora șul în totalitatea
sa, ori sfâr șim prin a r ămâne lega ți de o serie de fapte pe care nu vom putea s ă le leg ăm mai departe
cu un sistem urban.

Îmi dau seama c ă nu am eviden țiat îndeajuns de clar distinc ția existentă între elementele
permanente într-un fel vital și cele care pot fi considerate elemente patologice. Voi încerca s ă mai
expun unele observa ții, chiar dac ă într-un fel mai pu țin sistematic. În primele pagini ale acestui
studiu am vorbit de Palazzo della Ragione din Padov a și i-am relevat caracterul permanent; aici
permanen ța nu presupune doar c ă noi, în acest monument, experiment ăm înc ă forma trecutului, ci și
că forma fizic ă a trecutului a înglobat diferite func țiuni și a continuat s ă func ționeze condi ționând
vecin ătatea urban ă și constituindu-se, chiar și ast ăzi, într-un focar important. În parte, aceast ă
cl ădire este înc ă utilizat ă; și, chiar dac ă suntem cu to ții convin și c ă este o oper ă de art ă, lesne se
consider ă c ă parterul acesteia poate func ționa mai mult sau mai pu țin ca o pia ță cu am ănuntul. Iar
acest lucru îi dovede ște vitalitatea.

Lua ți ca exemplu de element patologic Alhambra din Gran ada: aceasta nu mai g ăzduie ște nici regi
mauri, nici regi castilieni, și, totu și, dac ă accept ăm clasific ările func ționaliste, ar trebui s ă declar ăm
că Alhambra este func țiunea urban ă major ă a ora șului Granada. Este evident c ă în Granada noi
experiment ăm forma trecutului într-un fel diferit de cel în ca re o facem la Padova (sau, chiar dac ă
nu total, m ăcar par țial diferit). În primul caz, forma trecutului și-a asumat o func țiune diferit ă, îns ă
este intim legat ă de ora ș, s-a modificat și ne este clar c ă ar putea s ă se modifice în continuare; în al
doilea caz, forma trecutului este, ca s ă zicem a șa, izolat ă de ora ș, nu i se poate ad ăuga nimic, ea
constituie o experien ță într-atât de esen țial ă încât nu se poate modifica (a se vedea în acest se ns
eșecul substan țial al palatului lui Carol V care ar putea fi lesne distrus); îns ă, în cele dou ă cazuri,
aceste artefacte urbane sunt o parte de neînlocuit a ora șului deoarece ele constituie ora șul.

În tratarea acestui exemplu am expus argumente ce i ar apropie în mod curios un artefact urban
persistent de un monument; într-adev ăr, a ș fi putut vorbi de Palatul Ducal din Vene ția, de Teatrul
din Nîmes sau de Moscheea din Cordoba și argumentul nu s-ar fi schimbat. Este adev ărat c ă sunt
tentat s ă cred c ă artefactele urbane persistente se identific ă cu monumentele; și c ă monumentele

22 sunt persistente în ora ș, atât simbolic, cât și fizic (mai pu țin în ni ște cazuri destul de particulare).
Persisten ța și permanen ța unui monument sunt date de valoarea lor constitut iva, provenind din
istorie și din art ă, din via ță și din memorie.

Voi expune mai departe de-a lungul acestui studiu, cum am f ăcut-o deja, diferite considerente pe
marginea monumentelor. În sfâr șit, în acest punct putem constata diferen ța între permanen ța istoric ă
ca form ă a unui trecut pe care îl experiment ăm înc ă și permanen ța ca element patologic, ceva izolat
și aberant.

Aceast ă ultim ă form ă este constituit ă, pe larg și în cea mai mare parte, din “ambient”, și anume
când ambientul este conceput ca d ăinuirea unei func țiuni în ea îns ăș i, deja izolat ă de structur ă, o
func țiune anacronic ă fa ță de evolu ția tehnic ă și social ă. Se știe c ă, în general, când se vorbe ște de
ambient ne referim la un întreg ce este majoritar r eziden țial. În acest sens, conservarea ambientului
merge împotriva procesului dinamic real al ora șului; conserv ările a șa-zis ambientale se raporteaz ă
la valorile urbane în timp tot a șa cum corpul îmb ălsămat al unui sfânt se raporteaz ă la imaginea
personalit ății sale istorice. În conserv ările ambientale exist ă un soi de naturalism urban; admit c ă
acest lucru poate da na ștere unor imagini sugestive și c ă, de exemplu, vizita unui ora ș mort
(admi țând c ă acest lucru se poate întâmpla în anumite dimensiun i) poate fi o experien ță unic ă, îns ă
suntem, în acest caz, cu totul în afara acelui trec ut pe care înc ă îl experiment ăm.

Sunt dispus și s ă admit c ă poate fi o simplificare faptul de a recunoa ște doar monumentelor o cert ă
inten ționalitate estetic ă ce este în m ăsur ă s ă le situeze ca elemente fixe ale structurii urbane. Prin
admiterea ipotezei ora șului ca lucru f ăcut de om și ca oper ă de art ă în totalitatea sa, este indiscutabil
că se poate la fel de bine g ăsi legimitate de expresie într-o cas ă de locuit sau într-o lucrare minor ă,
la fel ca într-un monument. Îns ă chestiuni de acest tip ne-ar duce mult prea depart e; aici inten ționez
doar s ă afirm c ă procesul dinamic al ora șului tinde mai degrab ă c ătre evolu ție decât c ătre
conservare și c ă, în evolu ție, monumentele se conserv ă și reprezint ă artefacte propulsoare ale
dezvolt ării îns ăș i. Și, vrem sau nu, acesta este un fapt verificabil.

Fire ște c ă m ă refer la ora șele normale care au o perioad ă neîntrerupt ă de dezvoltare; problemele
ora șelor moarte privesc doar tangen țial știin ța urban ă, ele privesc mai degrab ă istoricul și
arheologul. Îns ă consider cel pu țin abstract faptul de a reduce sau a socoti artefac tele urbane ca
fapte arheologice.

Pe lâng ă acestea, am încercat deja s ă demonstrez faptul c ă func țiunea în sine este insuficient ă pentru
a defini continuitatea artefactelor urbane; dac ă originea constituirii tipologice a artefactelor ur bane
este doar func țiunea, aceasta nu explic ă fenomenele de supravie țuire. O funcțiune este întotdeauna
caracterizat ă în timp și în societate, ceea ce depinde strâns de ea nu poa te decât s ă fie strâns legat de
desf ăș urarea ei.

Un artefact urban determinat de o singur ă func țiune este ceva de care te po ți folosi doar pentru
explicarea acelei func țiuni. În realitate, noi continu ăm deseori s ă ne folosim de elemente a c ăror
func țiune s-a pierdut în timp; deci valoarea acestor art efacte rezid ă doar în forma lor. Aceast ă form ă
particip ă în mod intim la forma general ă a ora șului, îi este, ca s ă zicem a șa, un invariant; deseori,
aceste artefacte sunt legate de elementele constitu tive, de fundamentele originii ora șului, și acest
lucru se reg ăse ște în monumente. Este de ajuns s ă introducem principalele elemente care ies în
eviden ță din aceste chestiuni pentru a vedea importan ța extrem ă a parametrului temporal în studiul
artefactelor urbane; gândirea unui anume artefact u rban ca ceva clar definit temporal pe o perioad ă
istoric ă constituie una dintre cele mai grave aproxim ări care este posibil ă în câmpul studiilor
urbane.

23 Forma ora șului este întotdeauna forma unui anumit timp în ora ș; și exist ă multe timpuri în forma
ora șului. Chiar în cursul vie ții unui om, ora șul î și schimb ă chipul în jurul lui, iar referin țele nu mai
sunt acelea și; Baudelaire a scris: «Le vieux Paris n’est plus ( la forme d’une ville/change plus vite,
hélas! que le coeur d’un mortel)» 22 .

Socotim incredibil de vechi casele copil ăriei noastre; și ora șul care se schimb ă șterge uneori
amintirile noastre.

Considera țiile de pân ă acum ne permit s ă încerc ăm o lectur ă specific ă a ora șului.

Vedem ora șul ca pe o arhitectur ă din care distingem diferite componente; acestea su nt, în esen ță ,
locuin ța și elementele primare. Acest mod de a pune problema va fi dezvoltat în paginile urm ătoare,
pornind de la conceptul de “zona de studiu” (it. area-studio en. study area n.n.).

Admitem c ă locuin ța constituie cea mai mare parte a suprafe ței urbane și c ă, deoarece aceasta
prezint ă rareori caracter de permanen ță, ea va fi studiat ă în evolu ția sa împreună cu zona în care se
afl ă; astfel, voi vorbi și de “zona-locuire” (it. area-residenza en. dwelling area n.n.).

În schimb, le recunoa ștem elementelor primare un caracter decisiv în form area și constituirea
ora șului; acest caracter decisiv este notabil prin cara cterul lor permanent. Între elementele primare,
monumentele joac ă un rol special.

În continuare, vom încerca s ă vedem efectiv ce rol au aceste elemente primare în structura
artefactelor urbane și pentru ce motive artefactele urbane pot fi consid erate opere de art ă, sau m ăcar
de ce structura general ă a ora șului este asem ănătoare cu o oper ă de art ă. Analiza pe care am
alc ătuit-o anterior f ăcând apel la diferi ți autori și la diferite exemple de artefacte urbane ne-a perm is
recunoa șterea acestei constitu ții generale a ora șului și a motivelor care stau la baza arhitecturii sale.

Nu este nimic nou în toate acestea; m-am folosit de cele mai diferite contribu ții pentru a încerca s ă
configurez o teorie a artefactelor urbane care s ă fie aderent ă realit ății. De aceea, consider unele
dintre temele discutate aici ca fiind deosebit de s emnificative: a func țiunii, a permanen ței, a
clasific ării și a tipologiei. Știu c ă toate aceste teme ar merita o dezvoltare special ă; îns ă aici m ă
preocup ă în special conturarea schemei arhitecturii ora șului și confruntarea unor probleme ce țin de
constitu ția sa ca întreg.

22 Charles Baudelaire, Tableaux Parisiens , LXXXIX, Le Cygne , în Les fleurs du mal , Paris 1861. Baudelaire este unul
dintre litera ții ale c ărui intui ții critice asupra arhitecturii și ora șului este printre cele mai surprinz ătoare.