1 Administrarea Sfintei Taine a Cununiei 1. Vechimea și importanța căsătoriei Căsătoria este socotită cea mai veche instituție a dreptului divin,… [606350]

1 Administrarea Sfintei Taine a Cununiei

1. Vechimea și importanța căsătoriei

Căsătoria este socotită cea mai veche instituție a dreptului divin, fiindcă ea a luat ființă – așa cum
reiese din Sfânta Scriptură – odată cu crearea primilor oameni Adam și Eva. Într -adevăr, așa cum se referă în
Facere, capitolele I și II, după ce Dumnezeu a făcut pe om a văzut că “nu este bine să fie omul singur” și de
aceea i -a făcut ajutor potrivit pentru el, făcând în acest scop pe femeie cu os din oasele lui Adam și carn e din
carnea lui (Facere 3, 23). I -a unit apoi așa încât să fie amândoi ca un trup (Facere 2, 24) și, binecuvântându -i,
le-a spus: “Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și -l supuneți” (Facere 1, 28). Totodată Dumnezeu a
rânduit ca înmulțirea oamen ilor să aibă loc prin crearea de noi familii, dispunând: “De aceea va lăsa omul pe
tatăl său și pe mama sa și se va uni cu femeia sa și vor fi amândoi un trup” (Facere 2, 24). Dintru început s -a
stabilit deci importanța familiei ca celulă a societății, num ai în cadrul familiei formându -se în cele mai bune
condiții viitorii membri ai societății.
2. Scopul căsătoriei
Din textele Sfintei Scripturi rezultă clar că Dumnezeu a unit pe bărbat și femeie cu scopul de a se
întrajutora, iubindu -se unul pe altul, și ca să nască și să crească copii, care, la rândul lor, să îndeplinească
aceleași îndatoriri. În acest scop, Dumnezeu a sădit în firea bărbatului și a femeii tot ceea ce le este necesar
pentru a putea îndeplini misiunea pentru care au fost creați. Pentru ace st lucru, că bărbatul și femeia au în
firea lor simțurile și sentimentele care să -i unească și iubindu -se, să poată da naștere la copii, căsătoria este
socotită și ca instituție de drept natural, iar familia ca celulă indispensabilă – și de neînlocuit – a societății;
pentru că într -adevăr în căsătorie și în familie se întrețin și se cultivă cele mai nobile sentimente umane, de
iubire și de dăruire a unui soț pentru celălalt și a amândurora pentru copii; și, în același timp, se obișnuiește
omul cu ordinea, cu respectul și cu ascultarea față de cei mai mari.
3. Caracterele căsătoriei
Din cuprinsul textelor biblice menționate se desprind și caracterele pe care Dumnezeu le -a stabilit
căsătoriei pe care a instituit -o. Unind un singur bărbat cu o singură femeie , Dumnezeu a voit ca această unire
să fie și să rămână monogamă. În același timp, unirea fiind atât de intimă încât ambii soți formează un trup,
iar trupul având viață este indivizibil, căsătoria are și caracterul indisolubilității, adică este socotită ca
încheiată pentru toată viața. De asemenea, unitatea trupului care se realizează între cei doi soți, prin căsătorie,
presupune egalitatea lor și, deci, împărtășirea de către ambii de aceleași drepturi și îndatoriri, prevăzute atât
de legile divine cât și de legile civile1; între aceste îndatoriri este menționată, ca deosebit de importantă,
fidelitatea reciprocă.
Aceste caractere necesare trăiniciei căsătoriei nu au fost respectate însă întotdeauna. Căderea în păcat
a primilor oameni – Adam și Eva – s-a răs frânt curând cu consecințe păgubitoare și asupra căsătoriei. Astfel,
principiul monogamiei a fost călcat de către unuldin descendenții lui Cain, din a cincea generație, numit
Lameh, care s -a căsătorit cu două femei (Facere 4, 19). De asemenea n -a fost resp ectată nici indisolubilitatea
căsătoriei, practicându -se desfacerea ei atât prin divorț cât și – mai ales – prin procedura repudierii femeii de
către bărbat. Cu toată stăruința sa,de a asigura căsătoriei indisolubilitatea, Moise n -a reușit să împiedice nic i
divorțul, nici repudiere, din cauza învârtoșirii inimilor compatrioților săi, după cum a ținut să precizeze
Mântuitorul Hristos în răspunsul pe care l -a dat fariseilor care, ispitindu -l, l-au întrebat pentru ce a îngăduit
Moise ca bărbatul să poată da ca rte de despărțenie soției și să o lase, dacă a fost rânduit ca ceea ce a unit
Dumnezeu omul să nu despartă” (Matei 19, 8).
Evreii nu respectau nici egalitatea dintre soț și soție; pentru ei femeia trebuia să corespundă datoriei
de a asigura soțului succes ori. Așa se explică practica repudierii soției care nu avea copii și practica
leviratului, potrivit căreia când un evreu murea fără moștenitori, fratele său era dator să se căsătorească cu
cumnata sa, văduvă (Deuteronom 25, 5 -10), iar dacă decedatul nu ave a frate, obligația revenea unei rude

1 Aceste caractere se desprind clar și din definiția pe care jurisconsultul Modestin a dat -o căsătoriei – definiție pe care și -a însușit -o
și Biserica creștină -: “Nuptiae sunt conjunctio maris et feminae, consortium omnis vitae, divini et umani juris communicatio”
(Digestae, I, 1, 23, 2).

2 apropiate (Rut 4, 5); dar și într -un caz și într -altul, primul copil care se năștea din asemenea căsătorie era
socotit ca fiind al celui decedat.
În privința infidelității, este adevărat, legislația pedepsea și pe feme ie și pe bărbat pentru săvârșirea
adulterului (Deuteronom 22, 22); în practică însă era pedepsită mai mult femeia, motiv pentru care
Mântuitorul nu a condamnat pe femeia adulteră, ci numai l -a recomandat ca pe viitor să nu mai păcătuiască.
Situația aceast a de decădere în care se găsea căsătoria la evrei, în timpul Mântuitorului Hristos, se
găsea și la greci și la romani. Într -adevăr, legislația romană prevedea principiul monogamiei; în practică însă
el nu era respectat pe de o parte fiindcă se tolera concu binajul, iar pe de altă parte fiindcă stăpânii puteau
beneficia, când doreau, de sclavele lor, fără a se expune la vreo pedeapsă. De asemenea, nu putea fi vorba de
egalitatea soției cu soțul. Pentru exemplificarea inegalității care exista între soț și soți e, ne vom limita la
înfățișarea inferiorității soției în cele două feluri de căsătorii mai importante, pe care le puteau încheia
cetățenii romani: căsătoria in manu mariti și căsătoria sine manu mariti. În primul fel de căsătorie soția
ieșea de sub autor itatea tatălui său și trecea sub autoritatea soțului ei, dar nu ca egală cu el, ci ca un fel de
fiică a lui, egală cu copiii care rezultau din căsătorie; în această situație, soțul putea dispune și de viața soției,
așa cum putea dispune de viața copiilor s ăi. Tot atât de ușor soțul putea să își și alunge soția. În cel de al
doilea fel de căsătorie, fără manu , soția nu trecea sub autoritatea soțului ei, ci rămânea mai departe sub
autoritatea tatălui său, care o putea retrage din căsătorie, dacă dorea; dar și soțul o putea alunga oricând
dorea, fără ca soția să aibă vreun drept de a protesta sau de a cere și ea desfacerea căsătoriei, chiar dacă ar fi
avut ca motiv adulterul soțului. Numai în cazul când tatăl său o scotea de sub puterea sa părintească – și ea
devenea sui iuris , adică independentă – numai atunci putea să se plângă și ea împotriva soțului său, cu care se
căsătorise fără să treacă sub ascultarea lui, putând să -l acuze – dacă era cazul – și de adulter și să ceară
desfacerea căsătoriei ei pentru aces t motiv. De altfel, desfacerea căsătoriei devenise la romani, către sfârșitul
Republicii și începutul Imperiului, atât de ușoară încât putea fi obținută și numai pentru simpla bănuială de
adulter.
Din exemplele relatate cu privire la situația căsătoriei ș i familiei la evrei și romani – exemple care se
întâlneau la toate popoarele în vremea Mântuitorului Hristos – rezultă limpede că aceste instituții se
îndepărtaseră atât de mult de principiile pe care le stabilise Creatorul la instituirea primei căsătorii și a primei
familii încât de la dispozițiile legislației civile care le reglementau în acel timp și de la măsurile ce puteau fi
luate pe calea justiției sau administrației pentru impunerea respectării acestor dispoziții nu se mai putea
nădăjdui readucerea acestor instituții la îndeplinirea rolului important pentru care au fost instituite. De aceea,
pentru ca la unirea lor în căsătorie, soții să ajungă să aibă în conștiința lor clară răspunderea pe care și -o
asumă față de Cel ce le -a imprimat în fire tendinț a spre această unire, era nevoie de înzestrarea căsătoriei cu o
forță morală care să depășească puterea constrângătoare pe care o prevedeau legile civile. În acest scop a
înălțat Mântuitorul Hristos căsătoria la rang de Sfântă Taină.
4. Căsătoria ca Sfânt ă Taină
Pentru că în curgerea vremii, ca urmare a căderii primilor oameni în păcat, se uitase cu totul
adevăratul scop și adevărata formă a căsătoriei, pierzându -și caracterul de monogamie chiar la evrei,
Mântuitorul Hristos a redat căsătoriei cinstea cuv enită, ridicând -o la rangul de Sfântă Taină și i -a imprimat
caracterul de indisolubilitate, ca efect al săvârșirii acestei Sfinte Taine de către episcop sau preot soților – un
bărbat și o femeie – care se unesc în căsătorie. Într -adevăr, prin săvărșirea ac estei Sfinte Taine a Cununiei,
căsătoria primește, prin puterea Duhului Sfânt, sfințirea legăturii conjugale și întărirea soților ca să -și poată
îndeplini tot ceea ce constituie scopul unirii lor, adică nașterea de copii pentru înmulțirea membrilor
societ ății în general, și a membrilor Bisericii în special, și creșterea lor în spiritul învățăturii încredințate de
Mântuitorul Hristos Sfinților Apostoli, spre învățarea tuturor neamurilor și botezarea celor care vor primi
această învățătură; apoi întrajutorar ea lor reciprocă , în orice împrejurare – și la bine și la rău – până la
sfârșitul vieții, împărtășindu -se în comun și în mod egal de toate drepturile și obligațiile pe care le prevăd,
deopotrivă, legile divine și cele civile, referitoare la reglementarea căsătoriei și a familiei.
Biserica creștină a educat pe membrii ei în sensul de a socoti ca scop principal al căsătoriei lor
nașterea și creșterea de copii. Astfel, Sfântul Justin Martirul, scoțând în evidență superioritatea moravurilor
creștinilor față d e corupția vieții păgânilor, spune în legătură cu acest scop al căsătoriei: “Noi nu ne căsătorim

3 decât pentru a avea copii, dar dacă nu ne căsătorim rămânem într -o castitate perpetuă”2. De altfel toți Sfinții
Părinți care au elogiat starea de feciorie au ț inut să adauge că prin aceastanu au înțeles să condamne sau să
arate o mai mică prețuire căsătoriei. În acest scop, Sfântul Grigorie de Nisa, pentru a nu i se interpreta greșit
laudele pe care le -a adus stării de feciorie, în cartea asupra acestei stări, a accentuat că prin aceasta el nu
dezaprobă deloc căsătoria, menționând că el însuși a primit binecuvântarea lui Dumnezeu în căsătorie”3. De
asemenea, Sfântul oan Gură de Aur, luând starea de feciorie pe care o consideră superioară stării de căsătorie,
adau gă: “Și totuși aceasta nu înseamnă că eu socotesc căsătoria printre lucrurile rele; dimpotrivă, eu o laud
foarte mult. Ea este pentru cei care vor s -o folosească așa cum trebuie un mijloc de înfrânare a poftelor, care
menține natura în limitele ei juste”4. La fel Sfântul Vasile cel Mare, expunând în ce constă adevărata
integritate a fecioarelor, spune că și căsătoria este onorabilă dacă este încheiată în mod legitim și cu scopul de
a avea copii, iar nu numai pentru simpla plăcere5.
În legătură cu momentul în care Mântuitorul a ridicat căsătoria la treapta de Sfântă Taină, am amintit
că se socotește participarea Sa la nunta din Cana Galileii, împreună cu ucenicii Săi, când a săvârșit și prima
Sa minune. În această participare Sfinții Părinți au văzut intenți a Mântuitorului de a arăta nu numai soților
acelei nunți, ci soților din toate veacurile, de câtă cinste se bucură căsătoria în fața lui Dumnezeu. Apoi,
Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Efeseni, după ce sfătuiește pe femei să se supună bărbaților c a
Domnului, iar pe bărbați să -și iubească femeile precum Hristos a iubit Biserica și după ce repetă cuvintele
Mântuitorului (Matei 19, 5), adaugă: “Taina aceasta este mare, iar eu zic în Hristos și în Biserică”(Efeseni 5,
22-23), iar în Epistola I către Co rinteni (7, 39), vorbind despre libertatea femeii de a se căsători după ce îi va
muri bărbatul, condiționează această îngăduință de îndatorirea ei ca noua căsătorie, pe care o va încheia să fie
“numai întru Domnul”, adică numai cu binecuvântarea Bisericii, căci numai dacă este încheiată “întru
Domnul” căsătoria este “Taină mare”.
Caracterul de Taină al Căsătoriei a fost recunoscut de toți creștinii – și calcedonieni și necalcedonieni
– până la începutul secolului al XVI -lea, de când protestanții de toate n uanțele în care s -au diversificat i -au
tăgăduit acest caracter. Cu acest caracter de Taină este cinstită căsătoria și în Biserica Romano -Catolică.
5. Condițiile necesare pentru săvârșirea validă a Sfintei Taine a Cununiei
Ca și celelalte Sfinte Taine și la săvârșirea Tainei Cununiei trebuie respectate cu strictețe rânduielile
pe care Biserica Ortodoxă le -a stabilit cu privire la: săvârșitor, primitor, materie și formă.
Săvârșitor al Tainei Cununiei este episcopul – care poate săvârși toate Tainele Biseri cii – și preotul
care poate săvârși numai șase Sfinte Taine, Taina Hirotoniei fiind de competența exclusivă a episcopului. La
romano -catolici săvârșitori sunt socotiți înșiși mirii, cei care se căsătoresc, accentuându -se importanța
consimțământului lor, ca element esențial al validității căsătoriei, iar nu binecuvântarea preotului. Prezența
preotului, după doctrina consacrată în Biserica Romano -Catolică de către Sinodul tridentin, nu are un rol
activ; preotul era socotit un spectator sau mai degrabă un mart or spectator, “ testis spectabilis ”.
Binecuvântarea religioasă și toate actele și formalitățile pe care le îndeplinește preotul romano -catolic înainte
de binecuvântare nu au nici o importanță juridică în privința validității căsătoriei. În această situație,
validitatea căsătoriei apare ca efect al harului Duhului Sfânt, în urma săvârșirii acestei Sfinte Taine de către
episcop sau preot. Măsura luată de papa Pius al X -lea, prin decretul “ Ne temere ” din 2 august 1907,
prevăzând ca obligatorie – sub pedeapsa nu lității căsătoriei – prezența preotului la contractarea căsătoriei, nu
a reușit să se impună în sensul ca starea de căsătorie rezulte atât din consimțământul soților cât și din
binecuvântarea preotului, Codexul Canonic intrat în vigoare la 27 noiembrie 198 3 prevede – prin canonul
1055, parag. 2, că un contract matrimonial încheiat valid între doi botezați devine “ eo ipso sacramentum ”,
din momentul exprimării sonsensului liber între soți. Caracterul de contract al căsătoriei se recunoaște și în
Biserica Orto doxă – numai căsătoriei civile i se recunosc efecte juridice – dar caracterul de taină îl
dobândește căsătoria numai prin binecuvântarea preotului, nu “ eo ipso ”, prin consimtământul soților. De

2 Sfântul Iustin Martirul și Filosoful, Apologia I, 29, trad. rom. de Pr. prof. Olimp N. Căciulă, în “Părinți și Scriitori Bisericești”,
vol. II, “ Apologeți de limbă greacă”, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980, p.
44.
3 Sfântul Grigorie de Nissa, De virginitate, P. G., 46, 353, 354.
4 P. G., 48, 539, 570.
5 P. G., 30, 745, 746.

4 asemenea, de momentul dobândirii caracterului de Taină – prin binecuvântarea preotului se leagă strâns în
Biserica Ortodoxă și dobândirea caracterului indisolubilității căsătoriei, iar nu de momentul intervenirii
actului de intimitate fizică între soți, ca în Biserica Romano -Catolică.
Primitorii sunt cei ce se căsăt oresc – un bărbat și o femeie – dovedind înaintea preotului paroh că au
botez valid și îndeplinesc – pe lângă condițiile pe care la prevăd legile statului pentru încheierea căsătoriei
civile – și condițiile stabilite de Biserică.
Materia este consimțământ ul liber al bărbatului și al femeii de a se uni și trăi împreună întreaga viață,
în iubire și sprijin reciproc, pentru îndeplinirea tuturor îndatoririlor prin care se realizează scopul căsătoriei.
La baza consimtământului soților de a se uni în căsătorie n u trebuie să stea însă nici o condiție care ar
contraveni legilor bisericești și legilor civile, moralei creștine și bunelor moravuri.
Forma Tainei Cununiei o constituie invocarea Duhului Sfânt prin formula: “ Se cunună robul lui
Dumnezeu (N) cu roaba lui Dumnezeu (N), în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin” . În cazul
în care numele dat la botez ar fi altul decât cel din certificatul de naștere de la Oficiul de stare civilă, în
formulă se va pronunța numele dat la Botez.
1. Actele premergătoa re Cununiei
1. Logodna. Biserica creștină a folosit de la început logodna ca act premergător căsătoriei, fiindcă ea
era practicată – fiind chiar legiferată – atât în Vechiul Testament cât și în dreptul roman. Definiția logodnei –
sponsalia – a adoptat -o Biserica din dreptul roman ca “ promisiunea reciprocă a unui bărbat și a unei femei
că se vor căsători în viitor”6. Importanța și consecințele logodnei Biserica și le -a însușit însă din Vechiul
Testament, în care logodnica era socotită ca soție a logodnicul ui, iar acesta ca soț al logodnicei lui
(Deuteronom 22, 23 -27; Matei 1, 18 -20). Însușirea acestei concepții au confirmat -o Părinții Sinodului VI
ecumenic, în canonul 98, socotind vinovat de adulter pe cel care va lua în căsătorie pe o femeie logodită cu
altul, fiind încă în viață logodnicul ei. Aceeași concepție o exprimase și Sfântul Vasile cel Mare, cu trei
veacuri mai înainte, în canonul 69, potrivit căruia urma ca logodnicul care ar fi avut raporturi de intimitate cu
logodnica sa înainte de încheierea căsătoriei, să fie sancționat numai cu oprirea de la Sfânta Împărtășanie,
aplicându -se pedeapsa menționată numai pentru neînfrânare, iar nu pentru desfrânare, socotindu -se că, în
realitate, el a păcătuit cu o femeie care nu era cu totul străină de dânsul.
După deptul roman, cei logodiți – cu toate că logodna se încheia cu oarecare forme, prin act scris sau
în fața martorilor – nu erau constrânși să -și respecte promisiunea și să treacă la încheierea căsătoriei, dacă
între timp se răzgândeau. Singura conseci nță la care se putea expune soțul vinovat de nerespectarea logodnei
era restituirea darurilor pe care le primise cu prilejul logodnei, uneori chiar dublu acestor daruri7. Biserica –
intervenind la încheierea logodnei cu binecuvântare, ca și la încheierea c ăsătoriei – a dat logodnei aceeași
importanță morală obligatorie ca și căsătoriei. Dar întrucât logodna se putea încheia și la o vârstă mai mică
decât cea prevăzută pentru încheierea căsătoriei – chiar la 7 -8 ani, când cei în cauză nu -și puteau da seama de
importanța actului pe care îl încheiau – s-a apreciat că obligația care rezultă pentru logodnici din
binecuvântarea Bisericii, de a se considere ca și căsătoriți, era în contradicție cu libertatea pe care o acordau
legile statului celor logodiți de a nu -și respecta promisiunea făcută prin logodnă, dacă nu mai doreau să se
căsătorească împreună. De aceea împăratul Leon Filosoful (886 -912), prin Novela 74, a confirmat punctul de
vedere al Bisericii, asimilând logodna cu căsătoria, în privința consecințelor, și a interzis ca Biserica să mai
binecuvinteze logodna celor care nu au împlinit vârsta cerută pentru încheierea căsătoriei, stabilită prin
această Novelă de 14 ani pentru bărbați și 13 ani pentru femei. La puțin timp însă Leon Filosoful a intervenit
cu o nouă lege – Novela 109 – prin care a menținut interdicția ca logodna să fie binecuvântată înainte ca
logodnicii să fi împlinit vârsta prevăzută de Novela 74, dar a îngăduit ca fără binecuvântarea religioasă
aceasta să poată fi încheiată și la vârstă mai mi că, dar nu sub șapte ani. În același timp el și -a rezervat sieși,
ca împărat, dreptul de a acorda dispensă atât pentru vârstă cât și pentru binecuvântarea religioasă celor
logodiți cu dispensă de vârstă dată de el.

6 Digestae, XXIII, 1, 1: “ sponsalia sunt mentio et repromissio nuptiarum futurarum”, la Vladimir Hanga, Drept privat roman,
Editura Didactică și Pedagogică, București, 1978, p. 191, nota 3.
7 Justinian, Codex, V, 1, 1 -2.

5 Asimilarea logodnei cu căsătoria a fost î ntărită în Imperiul Bizantin și de către alți împărați ce au urmat
lui Leon Filosoful. Dar, după ce au luat naștere statele naționale cu Biserică Ortodoxă autocefală, asemenea
dispoziții au putut fi respectate numai în statele în care jurisdicția asupra că sătoriei a fost încredințată
Bisericii; în acele state în care logodna nu a fost legiferată, iar efectele juridice s -au recunoscut numai
căsătoriei civile, respectarea rânduielilor bisericești, referitoare la logodnă și căsătorie a devenit tot mai
dificilă . De aceea pentru evitarea incovenientelor ce ar fi rezultat dacă fiecare Biserică autecefală ar fi aplicat
legislația proprie, făcând abstracție de legislația statului respectiv, Sinodul fiecărei Biserici autocefale a
hotărât pe de o parte ca logodna rel igioasă să nu se mai oficieze seperat, ci numai o dată cu Sfânta Taină a
Cununiei, iar pe de altă parte ca Sfânta Taină a Cununiei să se săvârșească numai celor care fac dovada că
au încheiat în prealabil căsătoria civilă.
O asemenea situație a intervenit în Biserica Ortodoxă Română cu începere de la 1 decembrie 1865, data
intrării în vigoare a Codului civil. Caracterul exclusiv civil al căsătoriei l -a păstrat și Codul Familiei, care a
intrat în vigoare de la 1 februarie 1954. În art. 3 din acest Cod se pre vede: “ Căsătoria nu poate fi dovedită
decât prin certificatul de căsătorie eliberat pe baza actului întocmit în registrul actelor de stare civilă”.
Asemenea prevederi legale nu împiedică însă pe credincioși să ceară Cultului respectiv și binecuvântarea
religioasă a căsătoriei lor, întrucât în România se garantează prin Constituție tuturor cetățenilor libertatea de
conștiință și libertatea religioasă, iar cultelor religioase recunoscute, libertatea de a se organiza și funcționa
liber.
2. Vestirile sau anunță rile. Căsătoria ca act civil este reglementată de către stat, iar ca act religios de
către Biserică. De aceea atât Statul cât și Biserica caută ca înainte de a aproba încheierea unei căsătorii, să se
documenteze cu privire la raporturile dintre soți, pentr u ca nu cumva între ei să existe piedici legale sau
religioase care s -ar opune încheierii căsătoriei lor, dar pe care ei fie nu le cunosc, fie ar fi ispitiți a le trece sub
tăcere, a nu le mărturisi. Pentru o cât mai largă informare asupra raporturilor din tre viitorii soți, Codul
Familiei, după ce în art. 13 prevede datoria lor de a arăta în declarația de căsătorie că nu există nici o piedică
legală la căsătorie, în art. 14 precizează că “ Orice persoană poate face opunere la căsătorie dacă există o
piedică legală, ori dacă alte cerințe ale legii nu sunt îndeplinite”, trebuind să arate însă în scris dovezile pe
care își întemeiază opunerea.
Biserica respectă toate dispozițiile prin care statul reglementează căsătoria sub aspectul civil, inclusiv
hotărârile pr in care delegatul de stare civilă ar respinge unele cereri de căsătorie dacă “ în temeiul verificărilor
ce este dator să facă, al opunerilor primite sau al informațiilor ce are, găsește că cerințele legii nu sunt
îndeplinite” ( C. F. ar. 15). Cu toate aceste a, întrucât Biserica are și dispoziții proprii prin care reglementează
căsătoria din punct de vedere religios -–după ce va constata că mirii sunt botezați ortodox și că între ei nu
există rudenie în grade interzise de Biserică – va anunța cererea de căsăto rie în două duminici consecutive,
iar în caz de urgență motivată, într-o duminică sau zi de sărbătoare , cu o săptămână înainte de ziua fixată
pentru Cununie.
7. Impedimente la Căsătorie
Prin impedimente la căsătorie se înțeleg împrejurările sau situațiile care se opun la încheierea unei
căsătorii. Determinarea impedimentelor aparține autorității civile, pentru caracterul civil al căsătoriei și
autorității bisericești pentru caracterul religios. În general impedimentele la căsătorie se împart, după
conținutu l sau întinderea lor, în absolute și relative, iar după efectele lor, în dărâmătoare (impedimenta
desimentia) și împiedicătoare (impedimenta impedientia). Impedimentele absolute împiedică încheierea
căsătoriei cu orice persoană, fără excepție, iar cele rel ative numai cu anumite persoane. Cu privire la efecte,
căsătoria încheiată cu nerespectarea impedimentelor dărâmătoare este nulă, fără valoare; iar cea încheiată cu
nerespectarea impedimentelor împiedicătoare rămâne valabilă, dar se pedepsesc soții cu epit imii și preoții
săvârșitori cu sancțiuni bisericești care pot fi mai aspre sau mai puțin grave, după cum se constată că cei în
cauză au cunoscut sau nu impedimentele.
A. Impedimentele absolute
Acestea pot fi impedimente absolute pe care le prevede Codul Fa miliei și pe care le respectă și
Biserica, și apoi impedimentele absolute prevăzute numai de Biserică
1. Impedimentele absolute prevăzute de Codul Familiei pe care le respectă și Biserica sunt:

6 a) Vârsta soților. Ținându -se seama de scopul esențial la căcătoriei – nașterea de copii – prin lege s -a
stabilit o vârstă minimă, care presupune dezvoltarea fizică a viitorilor soți, ca să poată da naștere la copii
sănătoși. Această vârstă potrivit art. 4 din Codul Familie i este de 18 ani pentru bărbat și 16 ani pentru femeie.
În cazuri excepționale, pentru motive temeinice și numai în baza avizului medicului Consiliului Județean al
Capitalei și cel Județean poate încuviința căsătoria femeii care a împlinit 15 ani. Căsători a încheiată fără
respectarea vârstei legale este socotită nulă.
b) Consimțământul liber al viitorilor soți, care trebuie exprimat personal de fiecare soț și în mod public
în fața delegatului de stare civilă (art. 16 C. F.). Căsătoria încheiată fără respect area condițiilor prevăzute
pentru exprimarea consimțământului de către soți este socotită nulă (art. 19 C. F.). În legătură cu această
condiție, a consimțământului liber, se prevede că este oprit să se căsătorească – sub sancțiunea nulității
căsătoriei – debilul mintal, precum și cel care este lipsit vremelnic de facultățile mintale, cât timp nu are
discernământul faptelor sale (art. 9 C. F.). În cazul în care consimțământul unui soț ar fi fost viciat prin eroare
cu privire la identitatea fizică a celuilalt soț, prin viclenie sau prin violență, acesta poate cere anularea
căsătoriei în termen de șase luni de la încetarea violenței sau de la descoperirea erorii sau vicleșugului (art. 21
C. F.).
c) Căsătoria existentă a unui soț. Codul Familiei respectă princip iul monogamiei prevăzând că “este
oprit să se căsătorească bărbatul care este căsătorit sau femeia care este căsătorită” (art. 5 C. F.)
2. Impedimentele absolute prevăzute numai de Biserică sunt următoarele:
a) Hirotonia. Cel care a acceptat să fie hitoton it în treptele ierarhiei sacramentale – diacon, preot,
episcop – fiind căsătorit, nu se mai poate căsători după aceea (can. 26 ap.; can. 3, 6 Trulan; can. 1
Neocezareea).
b) Votul castității. Cel care a fost tuns în monahism, făcând voturile: ascultării, s ărăciei și castității, nu
se mai poate căsători (can. 16 IV ec.; can. 6 Sfântul. Vasile cel Mare).
c) Existența căsătoriei a treia. După desfacerea primei căsătorii – prin moartea unui soț sau prin divorț
– Biserica a îngăduit, cu epitimii, încheierea căsă toriei a doua și a treia (can. 4 și 50 Sfântul. Vasile cel
Mare). Prin hotărârea luată de Sinodul din Constantinopol în anul 920, prin Tomos -ul Unirii, existența
căsătoriei a treia a fost decretată ca impediment absolut la încheierea unei noi căsătorii.
d) Deosebirea de religie. Tainele Bisericii împărtășindu -se numai celor botezați, iar căsătoria realizând
o unitate între soț și soție, nu s -a îngăduit căsătoria unui creștin cu un necreștin. Excepția îngăduită de Sfântul
Apostol Pavel (I Corinteni 7, 12 -14), ca un creștin să rămână în căsătorie cu un necreștin, privește cazurile ce
se iveau mai des la începutul creștinismului, când numai unul dintre soții căsătoriți ca păgâni trece la
creștinism, în nădejdea că prin această conviețuire și soțul necreștin se va creștina.
B. Impedimente relative
Impedimentele relative – care împiedică încheierea căsătoriei numai între anumite persoane – rezultă în
general din raporturi de rudenie. Prin rudenie se înțelege legătura de intimitate ce se creează între două sau
mai multe persoane în baza unui act. După natura actului care creează raportul de rudenie se socotește și
felul rudeniei. Astfel este socotită rudenie fizică legătura ce se creează prin actul fizic a nașterii, numită
consângenitate, și legătura ce se creează p rin actul fizic al căsătoriei, numită cuscrie, sau afinitate ; și este
socotită rudenie spirituală, numită nășie, legătura ce ia naștere prin actul primirii la Sfântul Botez.
Asimilată rudeniei ce rezultă din actul nașterii este legătura ce se creează prin actul juridic al adopțiunii sau
înfierii, dar raporturile acestei rudenii sunt apreciate îndeosebi sub raport moral, etic. De asemenea, logodna
săvârșită separat de Taina Cununiei creează și ea o anumită rudenie, numită cvasi -afinitate , cuscrie
închipuită sau ideală , a cărei importanță redusă rezultă din însăși întinderea redusă a acestei rudenii. În afară
de rudenie, impedimente la căsătorie mai creează situația de tutore și deosebirea de confesiune.
Întinderea impedimentelor rezultate din rudenie diferă d e la o rudenie la alta, după importanța legăturii
pe care o creează fiecare fel de rudenie și după consecințele pe care le -ar avea încheierea de căsătorii între
asemenea rude.
RUDENIA
Consângenitatea sau Rudenia de sânge

7 Cons \ngenitatea – sau rudenia de sâ nge – este raportul de intimitate ce se stabilește între două sau mai
multe persoane, în baza comunicării aceluiași sânge, prin actul fizic al nașterii. Raportul rudeniei de sânge
este mai apropiat sau mai depărtat după cum comunicarea sângelui are loc pri n descendența mai multor
persoane dintr -un progenitor comun. Astfel, rudenia de sânge este mai apropiată și directă între părinți și
copii, și mai îndepărtată sau indirectă între bunici și nepoți sau strănepoți, ori între frați ca descendenți ai
acelorași părinți, sau între veri ca descendenți indirecți ai acelorași autori comuni (bunici,
străbunici).Raportul de rudenie, mai apropiat sau mai depărtat, se stabilește prin numărul nașterilor care
despart persoanele între care vrem să stabilim acest raport. Fie care naștere este socotită un grad. Astfel, tatăl
și fiul sunt consângeni în gradul I, fiindcă este vorba de o singură naștere, a fiului; bunicul și nepotul sunt
consângeni în gradul II, fiindcă este vorba de două nașteri, întâi cea a tatălui ca descenden t direct, apoi a
nepotului ca descendent indirect al bunicului. Legătura de sânge unește astfel atât pe aceia care coboară unii
din alții, cât și pe aceia care, fără a descinde unii din alții au totuși un ascendent comun. De aceea se face
distincție între cele două categorii de consângeni, rudenia celor din prima categorie, care descind unii din
alții, fie nemijlocit, fie mijlocit – fiind numită rudenie în linie dreaptă sau directă – iar rudenia celor din
categoria a doua – când persoanele nu sunt născute una din alta – dar între ele există un șir neîntrerupt de
nașteri – fiind numită rudenie în linie colaterală. Sunt astfel rude în linie directă tatăl și fiul, dar și nepotul
ori strănepotul de fiu sau de fiică cu bunicul sau străbunicul lui; iar rude în li nie colaterală sunt: frații,
surorile, unchii, mătușile și nepoții sau verii, fiindcă, urcând șirul nașterilor – potrivit raporturilor de filiație a
fiecăreia dintre ele – se ajunge la un ascendent comun, care formează vârful sau capul neamului. De la aces t
ascendent comun pornesc despărțite, dar alături, două sau mai multe șiruri de filiații în cadrul cărora
persoanele fiecăruia dintre aceste șiruri sunt rude, consângeni în linie colaterală cu persoanele care aparțin
celorlalte șiruri.
Calcularea gradelor de rudenie atât în linie directă cât și în linie colaterală se face ținându -se cont de
numărul nașterilor, alcătuindu -se totdeauna, pentru siguranța calculului, spița neamului sau arborele
genealogic. În linie directă calculul este mai ușor; în linie colat erală, calcului se face pornindu -se de la o
persoană dintr -o linie până la protopărintele comun și coborându -se apoi la persoana din linia a doua, cu care
vrem să stabilim gradul de rudenie; numărul nașterilor de pe o linie, până la autorul comun care nu s e ia în
calcul, plus numărul nașterilor de pe cealaltă linie, dă gradul rudeniei. Astfel, frații între ei sunt consângeni în
linie colaterală, în gradul II, fiind o naștere pe o linie și altă naștere pe cealaltă linie; verii primari sunt în
gradul IV, fiin d două nașteri pe o linie și două nașteri pe cealaltă linie; verii al doilea sunt consângeni în linie
colaterală în gradul VI, fiind trei nașteri pe o linie și și trei nașteri pe a doua linie; la consângenitatea în linie
colaterală inegală, calculul se fac e la fel: unchiul cu nepotul de frate sunt consângeni în gradul IV, în linie
colaterală inegală, fiind trei nașteri pe o linie și o naștere pe cealaltă linie.
Principalele semne conveționale folosite la schițarea grafică a diverselor feluri de înrudire, pr ecum și a
gradelor în limitele cărora acestea constituie impedimente la căsătorie sunt următoarele:
… – un mic pătrățel prin care se înseamnă o
familie alcătuită din elementele ei de
bază, adică soț și soție.
… – un mic cerc prin care se însemnează
partea bărbărească și anume fie soț, fie
frate, fie părinte, fie nepot, etc.
… – un mic triunghi prin care se însemnează
partea femeiască , adică o persoană de
genul feminin, fie soție, fie mamă, fie
soră, fie nepoată, fie bunică, etc.
… – o scurtă linie verticală, așezată între
două persoane, prin care se însemnează
descendența sau nașterea fizică a unei
persoane, naștere care poate fi raportată
fie la familie, și în cazul acesta linia

8 respectivă pornește dintr -un pătrățel, fie
la tată, fie l a mamă, și în cazul acesta linia
linia respectivă pornește dintr -un cerc sau
dintr -un triunghi.
… – o linie curbată, boltită în jos și ale c ărei
capete sunt fixate unul pe un cerc și altul
pe un triunghi, înseamnă legătura
conjugală dintre două persoane căsătorite
adică prin aceasta se arată că persoanele
pe care le unește sunt căsătorite.
… – aceeași linie boltită în sus, înseamnă
legătura din afara căsătoriei dintre două
persoane de sex opus, adică concubinaj .
… – aceeași linie curbată, boltită în jos, dar
formată din mici segmente , însemnează
legătura ce se stabilește prin logodnă
între două persoane de sex opus.

… – o linie dreaptă verticală , asemenea
aceleia prin care se însemnează
descendența fizică, dar formată din
segmente , înseamnă raportul de filiație
adoptivă sau de înrudire prin
adopțiune , stabilită între două persoane.
… – o scurtă linie verticală , dar formată
dintr -un șir de puncte , dispuse vertical,
deci dintr -o linie punctată , înseamnă
raportul de filiație religioasă , stabilit
prin actul ținerii la botez .
… – o linie dreaptă de același fel, dar
formată din segmente și puncte , care se
succed și sunt dispuse tot vertical,
înseamnă filiația religioasă sau
înrudirea religioasă stabilită prin
asistarea la cununie .
… – o linie scurtă , schițată sinuos , dar
dispusă vertical, înseamnă raportul de
tutelă dintre două persoane.
… – o diagonală trasă peste oricare din
semnele prin car e se însemnează
persoanele sau legăturile de înrudire
dintre acestea sau legăturile din care se
nasc înrudirile, înseamnă atât încetarea
din viață a persoanelor respective cât și
încetarea legăturilor pe care le fixează
sau peste care se trage8.

8 Arhid, prof. dr. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox, legislație și administraț ie bisericească, vol. II, p. 84 -85.

9 1. Consângenitatea în linie directă s-ar reprezenta astfel în sc hemă:
– Linia este descendentă dacă se începe de
A la A, care ar fi tatăl lui B, bunicul
nepoatei C, străbunicul strănepotului D,
și răstrăbunicul răstrănepoatei E, și ar fi
B consângen în gradul I cu B, în gradul II
cu C, în gradul III cu D și în gradul IV
C cu E, corespunzător numărului de
nașteri care îi despart; în cazul în care
calculul ar por ni de la E, D i-ar fi tată,
D C bunic , B străbunic și A răstrăbunic ,
în acest caz linia diind tot directă , dar în
E sens ascendent .

2. Consângenitatea în linie colaterală se reprezintă astfel în schemă:
– Din autorul comun A pornesc două
A șiruri de nașteri prin fiii B și B’, care
au la rândul lor B pe fiica C, iar B’ pe
fiica C’, iar C pe fiul D și C’ pe fiica
B B' pe fiica D’. Frații B și B’ sunt
consângeni în gradul II în linie
colaterală egală; verii primari C și C’
în gradul IV și verii al doilea D și D’
C C' în gradul VI în linie colaterală egală. B
cu C’ (unchiul și nepoata de frate ) sunt
consângeni în gradul III în linie
D D' colaterală inegală, iar C’ cu nepotul
său D, de vară primară , sunt consângeni
în gradul IV , în linie colaterală inegală,
fiind două nașteri pe o linie și trei
nașteri pe cealaltă linie.
Consân genitatea a constituit impediment la căsătorie pentru considerente de ordin moral, natural,
igienic și social. Respectul și venerația pe care le datorează descendenții părinților și celorlalți ascendenți ai
lor nu sunt compatibile cu raporturile de egalita te pe care le impune căsătoria între soți, iar consângenii
colaterali – frații și surorile, bunicii și nepoatele, bunicile și nepoții – n-ar mai respecta curățenia morală în
raporturile dintre ei, în atmosfera de intimitate a familiei, dacă ar ști că se po t căsători între ei. La acestea s -a
adăugat experiența de veacuri carea dovedit că încheierea de căsătorii repetate între consângeni în grade
apropiate are drept consecință inevitabilă degenerarea neamului omenesc, atât sub aspect fizic cât și sub
aspect s piritual. Pentru aceste motive, ca și pentru îndepărtarea vrăjmășiilor dintre diferite neamuri, s -au
căutat să se încheie căsătorii între membri din familii cât mai depărtate.
În privința impedimentului consângenității în linie dreaptă, Biserica – urmând dispozițiile din Vechiul
Testament (Levitic 18, 7 -10) și din dreptul roman – socotește acest impediment nelimitat, indispensabil,
oprind astfel căsătoria la infinit , oricât de mare ar fi numărul nașterilor care separă pe cei doi consângeni.
În privința im pedimentului consângenității în linie colaterală, urmând aceleași dispoziții, Biserica a
limitat oprirea la gradul IV , prin canonul 54 Trulan. Dar apreciind că prin extinderea acestui impediment,
căsătoriile dau societății membri mai sănătoși, Biserica avâ nd și încuviințarea autorității de stat a extins
oprirea mai întâi la gradul VI și mai târziu, în secolul al XII -lea, în 1166, și la gradul VII. În principiu a

10 rămas ca normă această măsură: căsătoria este oprită în mod absolut, până la infinit, între cons ângenii în
linie dreaptă și până în gradul VII inclusiv între consângeni, în linie colaterală.
Hotărârea Sinodului VI ecumenic, prin canonul 54, oprind căsătoria între consângenii în linie
colaterală până la gradul IV (verii primari ), Bisericile autocefal e acordă dispensă pentru gradele V -VII, când
încheierea căsătoriei între consângeni, rude în aceste grade, nu poate fi evitată.
Căsătoria între consângeni în linie dreaptă este oprită și în dreptul modern al statelor, ca și în dreptul
bisericesc, adică la infinit , iar în linie colaterală, unele state limitează oprirea la gradul III altele la gradul IV.
Între statele din această ultimă grupă face parte și România, care – în art. 6 din Codul Familiei – prevede:
“Este oprită căsătoria între rudele în linie dreaptă precum și între cele în linie colaterală până la al
patrulea grad inclusiv. Pentru motive temeinice, căsătoria între rudele în linie colaterală de gradul al
patrulea poate fi încuviințată de Primăria Capitalei și de Consiliul Județean în cuprinsul căruia cel care
cere această încuviințare își are domiciliul”9.
Cazurile de asemenea încuviințare fiind tot mai rare, Biserica Ortodoxă Română nu a fost nevoită să
ia o hotărâre oficială pentru săvârșirea cununiei religioase a celor căsătoriți cu asemene a încuviințări, lăsând
la latitudinea episcopului respectiv să aprecieze, în cazul în care cei în cauză ar solicita binecuvântarea
căsătoriei lor.

RUDENIA AFINITĂȚII – CUSCRIA

Cuscria – afinitatea sau alianța – este raportul de rudenie ce se stabilește între două sau mai multe
persoane, în baza – și ca efect – al căsătoriei. Cuscria este, deci, ca și consângenitatea, rudenie fizică, fiindcă
rezultă din actul fizic al căsătoriei, așa cum consângenitatea rezultă din actul fizic al nașterii.
În Dreptul bis ericesc ortodox – care a urmat în privința cuscriei dispozițiile dreptului roman și apoi pe
cele ale dreptului bizantin – sunt cunoscute și aplicate trei feluri de cuscrii:
1. Cuscria sau afinitatea de felul I sau de un neam, care se realizează între un s oț și consângenii
celuilalt soț;
2. Cuscria sau afinitatea de felul II sau de două neamuri, care există între consângenii unui soț și
consângenii celuilalt soț;
3. Cuscria sau afinitatea de felul III sau de trei neamuri, care există între cuscrii unui so ț din prima lui
căsătorie și cuscrii lui din a doua căsătorie; sau între cuscrii unui membru dintre o familie de mijloc, cu
cuscrii unui alt membru din această familie de mijloc (de exemplu, cuscrii unui frate cu cuscrii fratelui său,
căsătoriți cu soții d in familii diferite; în rudenie de cuscrie de felul III se găsește de asemenea tatăl vitreg cu
fiica vitregă a fiicei sale vitrege).
Calcularea gradului cuscriei se face tot cu ajutorul schemei – spița neamului sau arborele genealogic –
ca și la rudenia d e sânge cu deosebirea că la cuscrie trebuie să se țină seama de două sau trei tulpini ale
neamurilor; iar la numărare intră în calcul numai nașterile nu și persoanele căsătorite.

9 Codul Familiei, Decizii ale C. E. D. O., Decizii ale Curții Constituționale, Decizii ale Curții Supreme de Justiție, Ediție îngrijită
și adnotată de judecător Adina Nicolae, Lect. univ. Marian Nicolae, Editura Rosetti, București, 2001, p. 17.

11 1. Cuscria de felul I
Cuscria de felul I este raportul de rudenie ce se cre ează între un soț și ascendenții și descendenții
celuilalt soț; sau între un soț și consângenii colaterali ai celuilalt soț.
Cuscria de felul I se redă în schemă în felul următor:
I. II. III.

E C D
A B
D I C N

A B
C K O
A

B L P

F M R

G S

H

Schema I reprezintă încuscrirea soțului A cu ascendenții și descendenții lui B. Schemele II și III
reprezintă încuscrirea lui A cu consângenii lui B, în linie colaterală. Deci atât în linie dreaptă cât și în linie
colaterală, consângenii lui B sunt în raport de cuscrie cu A, și anume de aceeași apropiere sau depărtare după
cum sunt e i față de B. Prin urmare, calculându -se gradul de rudenie tot așa ca și la consângenitate, după linii
sau grade, atunci o persoană căsătorită A este încuscrită cu consângenii lui B, în același grad în care sunt ei
cu B, consângeanul lor. Astfel, în schema I, A este încuscrit cu C, D și E în linie directă ascendentă în gradul
1, 2 și 3, iar cu F, G și H, în linie descendentă, în gradul 1, 2 și 3. În schema a II -a, A este încuscrit cu
colateralii soțului B, adică cu I, K, L și M, în gradul 2, 3, 4 și 5. În schema a III -a, A este încuscrit cu
colateralii mai îndepărtați ai lui B, adică cu O, P, R și S, în gradul 4, 5, 6 și 7.
Cuscria de felul I creează impedimente la încheierea căsătoriei aproape la fel cu consângenitatea, atât
în linie directă – ascende ntă și descendentă – cât și în linie colaterală, pentru că soții, formând o unitate,
fiecare devine pentru consângenii celuilalt soț, rudă în același grad, în care acesta se găsea cu consângenii
săi, cu singura deosebire că rudeniei nu i se spune consângen itate, ci cuscrie; fiecare soț nu este deci
consângean cu consângenii soțului său, ci cuscru ; totodată se schimbă și denumirile raporturilor de rudenie:
astfel un soț, deși formează o unitate cu soțul său, devine pentru părinții acestuia ginere sau noră , iar părinții
devin pentru el socrii ; de asemenea frații unui soț sunt cumnați pentru celălalt soț, ș. a. m. d.
La stabilirea impedimentelor la căsătorie rezultate din cuscrie s -au luat în considerare aceleași motive
ca și la consângenitate, accentuîndu -se însă și mai mult motivarea din dreptul roman că la încheierea
căsătoriei trebuie să se țină seama nu numai de ceea ce este legal, ci și de ceea ce este cuviincios. Dar
impedimentele la căsătorie rezultate din cuscria de felul I iau naștere numai după ce că sătoria a fost desfăcută
prin moartea unui soț sau prin divorț legal, iar soțul rămas în viață dorește să se recăsătorească cu o persoană
dintre cei care fuseseră încuscriții săi. Întinderea sau restrângerea impedimentelor rezultate din cuscrie,
pentru înc heierea căsătoriei între asemenea rude, depinde de felul cuscriei în care s -au găsit cei în cauză.
Cuscria de felul I constituie impediment la căsătorie în linie dreaptă la infinit , atât ascendentă cât și
descendentă, ca și rudenia de sânge. În Vechiul Te stament sunt prevăzute ca interzise căsătoriile între cuscrii
de felul I, în linie directă ascendentă și descendentă, numai până la gradul III inclusiv (Levitic 18, 8, 15, 17).

12 Aceeași oprire este prevăzută și în Basilicale10. Biserica a socotit totuși acea stă rudenie ca impediment
absolut, apreciind că gradele mai îndepărtate n -au fost menționate nici în Vechiul Testament, nici în legislația
civilă, pentru că însăși natura face imposibilă încheierea căsătoriei între persoane aflate rude în aceste grade.
În linie colaterală, adică între un soț și consângenii colaterali ai celuilalt soț, Biserica a socotit cuscria de
felul I impediment la căsătorie până în gradul VI inclusiv. La început Biserica a respectat dispoziția
prevăzută în Vechiul Testament care interz ice căsătoria unui soț cu încuscriții săi din linie colaterală numai
până în gradul III (Levitic 18, 14, 16, 18). Prin canonul 54 Trulan, impedimentul a fost extins până la gradul
IV de cuscrie în linie colaterală, adică între un soț și verii celuilalt soț . După ce gradele rudeniei de sânge în
linie colaterală au fost extinse întâi până la gradul VI și apoi până la gradul VII inclusiv, au fost extinse și
gradele rudeniei colaterale de cuscrie, întâi până la gradul Viața și apoi până la gradul VI, prin hotăr âri ale
Sinodului patriarhal de la Constantinopol din anii 996 și 1199. Ca și la consângenitate pentru cuscrii de felul
I, în gradele Viața și VI în linie colaterală, episcopul poate acorda dispensă.
2. Cuscria de felul II
Cuscria de felul II sau între d ouă neamuri este raportul de rudenie ce se creează între ascendenții și
descendenții unui soț cu ascendenții sau descendenții celuilalt soț; sau între ascendenții și descendenții unui
soț cu colateralii celuilalt soț, precum și între colateralii unui soț c u colateralii celuilalt soț.
Cuscria de felul II se prezintă în schemă în felul următor:
I. II.

E E' E

D D' D D'

C C' C C' K

A B' A B L

F F' F M

G G' G N

H H' H

III. IV.

D C C'

K C C' O' O
A B
L O P' P
A B
M P Q' Q

N R R
Schema I reprezintă cuscria între ascendenții și descendenții unui soț și ascendenții și descendenții
celuilalt soț. Schema a II -a reprezintă cuscria între ascendenții și descendenții unui soț și colateralii celuilalt
soț. Schemele III și IV reprezintă cuscria între colateralii unui soț cu colateralii celuilalt soț. Dacă dorim să
calculăm gradele de rudenie dintre consângeanul unui soț și consângeanul celuilalt soț atunci trebuie să
numărăm gradele de rudenie dintre un soț și consângeanul său și apoi gradele de rudenie dintre celălalt soț și

10 Basilicale, 28, 5, 3.

13 consângeanul său cu care dorim să aflăm gradul de rudenie și adunându -le la un loc obținem gradul de
rudenie dorit.
Astfel în schema I, străbunica E a soțului A este cu nepoata G’ a celuilalt soț B’ încuscrită în gradul
V, deoarece între E și A sunt trei grade, iar între B’ și G’ sunt două grade. În schema a II -a, bunicul D al
soțului A este încuscrit în gradul VI cu vărul primar L al celuilalt soț B. În schema a III -a, mătușa K a soțului
A cu nepotu l P al celuilalt soț B este încuscrită în gradul VI. În fine, în schema a IV -a, nepotul mare Q’ al
soțului A cu nepoata dreaptă P a celuilalt soț B este încuscrit în gradul VII al cuscriei de felul II.
Cuscria de felul II – adică rudenia între consângenii unui soț cu consângenii celuilalt soț – este
prevăzută ca impediment la căsătorie de canonul 54 Trulan până la gradul IV. În acest sens canonul 54
Trulan stipulează următoarele: “ Dacă se va împreuna prin legătura căsătoriei tatăl și fiul cu mama și fiica;
sau cu două surori; sau doi frați cu două surori, mai întâi unii ca aceștia să se despartă de nelegiuita
însoțire, apoi vor cădea sub canon șapte ani”11.
Impedimentul cuscriei de felul II, conform canonului 54 Trulan, se prezintă în schemă în felul
următo r:
1. Tatăl și fiul nu se pot căsători cu mama și fiica.
– Deci, fiul C al lui A nu se
A B poate căsători cu fiica D a
lui B, dacă A s-ar căsători
C D cu B, deoarece C cu D
sunt în gradul 2 al cuscriei
de felul II.
2. Tatăl și fiul nu se pot căsătorii cu două surori.
D – În schema a II -a, este
oprită căsătoria între fiul C
al lui A cu sora E a
A B E celuilalt soț B sau invers,
deoarece C și E sunt
C încuscriți în gradul 3 al
cuscriei de felul II.
Sau mama și fiica cu doi frați.
– În schema a III -a, este
D oprită căsătoria între
fratele E al lui B și fiica
A B E C a lui A, deoarece E cu
C sunt încuscriți în
C gradul 3 al cuscriei de
felul II.
3. Doi frați nu se pot căsători cu două surori.
– Dacă A s-a căsătorit cu
C D B, atunci fratele său,
adică E, nu se poate
E A B F căsători cu sora soției
fratelui său, adică cu F,
deoarece E cu F sunt
încuscriți în gradul 4 al
cuscriei de felul II.
Această practică s -a menținut neschimbată până în secolul al X -lea, când în anul 996 impedim entul a
fost extins și la gradele 5 și 6, în următoarele cazuri:
a) la căsătoria unchiului și nepotului cu două surori

11 Dr. Nicodim Milaș, Canoanele…, vol. I, part. 2, p. 424; Vezi și Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, Canoanele…, p. 130 -131.

14 C D – Unchiul A și nepotul H cu
două surori: B și F. Dacă
A se căsătorește cu B,
E A B F nepotul H nu se poate
căsători cu F, fiind
încuscriți în gradul 5 al
H cuscriei de felul II.
b) la căsătoria a doi frați cu mătușa și nepoata
C D – Dacă A se căsătorește cu
B, atunci fratele E al lui
A nu se poate căsători cu
E A B F nepoata G a lui B,
deoarece sunt încuscriți
în gradul 5 al cuscriei de
G felul II.
c) la căsătoria a doi frați cu două verișoare primare
F – Dacă A se căsătorește cu
B, atunci fra tele E al lui A
nu se poate căsători cu
C D G verișoara primară H a lui
B, deoarece sunt încuscriți
E A B H în gradul 6 al cuscriei de
felul I I.

d) la căsătoria a două surori cu doi verișori primari
F – Dacă verișorul primar A se
căsătorește cu sora B,
atunci verișorul primar H
G E C al lui A nu se poate
căsători cu sora D a lui B,
deoarece sunt în gradul 6
H A B D al cuscriei de felul II.

În privința gradului VI s-a făcut însă distincția că el numai atu nci constituie impediment la căsătorie
dacă produce așa -numitul amestec ilicit de nume (canonul 87 al Sfântului Vasile cel Mare). Asemenea
schimbare sau amestec ilicit de nume se produce – de exemplu – când două persoane consângene ajung, prin
două căsători i, într -un raport de cuscrie neegal. Astfel, dacă unchiul și nepotul s -ar căsători cu două surori,
atunci unchiul devine cumnatul nepotului său, coborându -se pe aceeași treaptă cu nepotul său. De asemenea,
dacă unchiul și nepotul dintr -o familie s -ar căsăt ori cu mătușa și nepoata din altă familie – unchiul luând de
soție pe nepoată și nepotul pe mătușă – atunci, prin această căsătorie unchiul devine nepotul de cuscrie al
nepotului său după consângenitate, ajungând astfel pe o treaptă inferioară față de nepo tul său, iar nepotul
devine unchiul unchiului său după consângenitate, urcând astfel pe o treaptă mai înaltă. Dacă însă unchiul ar
lua pe mătușă, iar nepotul pe nepoată, căsătoria s -ar putea încheia, fiindcă își păstrează fiecare poziția pe care
o aveau po trivit raportului lor de rudenie, neintervenind amestecul ilicit de nume.
Amestecul ilicit de nume are loc în următoarele cazuri:
1. Dacă prin două căsătorii copiii dintr -o căsătorie și copiii din cealaltă căsătorie devin consângeni și au
un nume de consân genitate după un părinte și altul după celălalt părinte. De exemplu, doi frați nu se pot
căsători cu două verișoare primare.

15 M – Dacă doi frați A și B s-ar
căsători cu două verișoare
primare C și D, copiii E și
Q H G F sunt după tații lor veri
primari, iar după mamele
lor verișori ai do ilea.
A B C D

E

F

2. Unchiul și nepotul nu se pot căsători cu două surori
C F – Dacă unchiu l A și nepotul
E se căsătoresc cu două
surori B și G, atunci
D A B G unchiul ar deveni cumnatul
nepotului său, iar nepotul
unchiul unchiului său. E cu
E G sunt în gradul V al
cuscriei de felul II.
3. Unchiul și nepotul cu mătușa și nepoata
G – Dacă unchiul A și nepotul
E dintr -o familie s -ar
căsători cu mătușa H și
C F H nepoata B din altă familie,
și anume unchiul
căsătorindu -se cu nepoata
D A B (A cu B), iar nepotul cu
mătușa ( E cu H), atunci
unchiul ar deveni nepotul
nepotului său, iar nepotul ar
E deveni unchiul unchiului
său. E cu H sunt în gradul
VI al cuscriei de fel ul II.
4. Bunicul și nepotul nu se pot căsători cu două verișoare primare.
F – Bunicul A și nepotul D nu s-
ar putea căsători cu două
verișoare primare B și H,
deoarece bunicul A prin
E G căsătorie cu verișoara
nepotului său ar deveni
cumnatul nepotului său. Iar
A B H verișoarele B și H ar deveni
după cuscrie, una din ele
nepoata celeilalte,
C coborându -se pe o treaptă
inferioară, iar cealaltă
căsătorită cu bunicul s -ar

16 ridica pe o treaptă super ioară
D față de cealaltă verișoară. D
cu H sunt încuscrite în
gradul VI al cuscriei de felul
II.
5. Străbunicul și strănepotul nu se pot căsători cu nepoata și mătușa.
G – Dacă străbunicul A și
strănepotul E s-ar căsători,
străbunicul A cu nepoata B,
F H iar strănepotul E cu mătușa
H, căsătoria lor ar fi ilegală
A B deși sunt încuscriți în
gradul VI al cuscriei de
felul II, deoarece
C intervine amestecul ilicit de
nume, astfel străbunicul,
prin căsătoria cu nepoata
D soției nepotului său, ar
deveni nepot al strănepotului
E său, iar mătușa ar deveni
strănepoata nepoatei
sale. E cu H sunt în gradul
VI al cuscriei de felul II.
Nu există confuzie sau amestec ilicit de nume în următoarele cazuri:
1. Unchiul și nepotul se pot căsători cu mătușa și nepoata, dacă unchiul ia pe mătușă, iar nepotul pe
nepoată .
– Dacă unchiul A se
C F căsătorește cu mătușa B,
atunci nepotul E se poate
D A B G căsători cu nepoata H a lui
B, deoarece E cu H deși
sunt în cuscriți în gradul VI
E H al cuscriei de felul II, nu
intervine cofuzie sau
amestec ilicit de nume.
2. Tatăl și fiul se pot căsători cu mătușa mică și nepoata mică, dacă tatăl ia în căsătorie pe mătușa
mică, iar fiul pe nepoata mică.
F – Dacă tatăl A se căsătorește
cu mătușa mică B, atunci
fiul C al lui A se poate
E G căsători cu nepoata mică D
a lui B, chiar dacă sunt
încuscriți în gradul VI (C
A B H cu D = gradul VI ),
deoarece nu există amestec
C D ilicit de nume.
3. Bunicul și nepotul se pot căsători cu mătușa mare și nepoata mare, dacă bunicul se
căsătorește cu mătușa mare iar nepotul cu nepoata mare.
E – Dacă bunicul A se
căsătorește cu mătușa mar e

17 B, atunci nepotul D al lui A
A B F se poate căsători cu nepoata
mare H a lui B, chiar dacă
sunt încuscriți în gradul VI
C G al cuscriei de felul II ( D cu
H = gradul VI ), deoarece
D H nu există amestec ilicit de
nume.
Amestecul ilicit de nume, când prin căsătorie ascendenții ar coborî pe o treaptă egală sau chiar
inferioară descendenților lor, a fost socotit ca impediment la căsătorie chiar și pentru gradul VII , în
următoarele situații:
1. Tatăl și fiul nu se pot căsători cu două verișoare secundare.
G – Dacă tatăl A și fiul C ar
dori să se căsătorească cu
două verișoare secundare,
F H B și D, căsătoria lor ar fi
oprită chiar dacă sunt
E I încuscriți în gradul VII al
cuscriei de felul II,
deoarece tatăl A prin
A B D căsătorie cu verișoara a
doua B a soției fiului său ar
deveni un fel de cumnat al
C fiului său, co borându -se pe
aceeași treaptă cu fiul său.
2. Bunicul și nepotul cu mătușa mică și nepoata mică
G – Dacă bunicul A s-ar căsători
cu nepoata mică B, iar
F H nepotul D al lui A cu
mătușa mică I, a lui B,
atunci bunicul ar deveni
E I nepot mic al nepotului său,
iar mătușa mică ar de veni
nepoata nepoatei sale mici.
A B

C

D
S-ar putea căsători bunicul cu mătușa mică și nepotul cu nepoata mică, deoarece nu există amestec
ilicit de nume.
F – Bunicul A căsătorindu -se cu
mătușa mică B, nepotul D,
al lui A, se poate căsători cu
G E nepoata mică I, a lui B,
deoarece nu există amestec
H B A ilicit de nume, chiar dacă
sunt încuscriți în gradul VII
al cuscriei de felul II.
I B

18

D

În privința impedimentului rudeniei cuscriei de felul II s -a următoarea regulă :
Cuscria de felul II constituie impediment la căsătorie în toate cazurile până în gradul V inclusiv ; în
cazurile de confuzie ilicită de nume până în gradul VI inclusiv , iar în cazurile de confuzie ilicită de nume
între ascendenți și descendenți până în gradul VII inclusivB. Un caz aparte este produs de căsătoria a doi
frați cu două verișoare primare , când amestecul ilicit de nume se produce numai la urmași.
Dar întrucât Codul Familiei și Codul Civil ale României nu recunosc sub nici o formă cuscria de felul
II ca impediment la căsătorie, Biserica face pogorămintele necesare, cân d cei căsătoriți civil – aflați rude de
cuscrie de felul II – ar solicita binecuvântarea religioasă a căsătoriei lor.
3. Cuscria de felul III
Cuscria de felul III – sau de trei neamuri – este raportul de rudenie ce se creează între cuscrii unui
soț din pri ma lui căsătorie cu cuscrii lui din o a doua căsătorie; sau dintre cuscrii unui membru dintr -o
familie de mijloc cu cuscrii unui alt membru din această familie de mijloc.
Cuscria de felul III se redă în schemă în felul următor:
I. II.
C C

A B A ` B` A B D C`

A` B`

III. IV.
C D `

B A B`
D A B C` E`

E A` B` F

G

V. VI.
C C

D B A B` D B A B`

E C`

F D`

19 Schemele I, II și III reprezintă cazul când două persoane dintr -o familie mijlocesc, prin câte o
căsătorie, cuscria familiei I cu familia a III -a. Iar schemele IV, V și VI servesc pentru reprezentarea cazului
când o singură persoană dintr -o familie de mijloc, prin două căsători i succesive, mijlocește căsătoria familiei
I cu familia a III -a.
În schema I, A reprezintă primul neam, C al doilea neam, iar B’ al treilea neam. Încuscriți de felul III
sunt A cu B’ în gradul II al cuscriei de felul III. În schema a II -a, A reprezintă primul neam, C al doilea
neam, iar C’ al treilea neam. Încuscriți sunt A cu B’ în gradul III al cuscriei de felul III și A cu C’ în gradul
IV al cuscriei de felul III. În schema a III -a, C reprezintă primul neam, B al doilea neam și D’ al treil ea neam.
Încuscriți sunt A și B cu toți consângenii lor, adică cu C, D și E, precum și A’ și B’ cu toți consângenii lor,
adică cu C’, D’, E’, F și G. În schema a IV -a, B reprezintă primul neam, A al doilea neam, iar B’ al treilea
neam. B cu B’ nu sunt încu scriți. În schema a V -a, C reprezintă primul neam, A al doilea neam, iar B’ al
treilea neam. Încuscriți sunt C și D cu B’; C cu B’ în gradul I , iar D cu B’ în gradul II al cuscriei de felul III.
În schema a VI -a, C reprezintă primul neam, A al doilea neam, iar B’ al treilea neam. B cu B’ formând o
unitate din cauza soțului comun A nu sunt încuscriți. Dar B este încuscrit cu toți consângenii lui B’, și anume
cu C’ și D’, precum și B’ cu toți consângenii lui B, și anume cu C, D, E și F. Deci F cu D’ sunt încuscriți în
gradul VI al cuscriei de felul III.
Deși nu este amintită ca impediment la căsătorie nici în Sfânta Scriptură, nici de canoane – a fost
însușită de Biserică din dreptul roman și bizantin, care opreau căsătoria între încuscriții de felu l III. Dreptul
roman și bizantin au recunoscut cuscria de felul III ca impediment la căsătorie, oprind:
1. căsătoria tatălui vitreg cu soția fiului său vitreg
– Tatăl vitreg D nu se poate
D A B căsători cu soția E a fiului
său vitreg C, deoarece sunt
încuscriți în gradul I al
C E cuscriei de felul III. Deci D
cu E = gradul I al cuscriei
de felul III.
2. căsătoria mamei vitrege cu soțul fiicei sale vitrege
– Mama vitregă D nu se poate
D A B căsători cu soțul E al fiicei
sale vitrege C, deoarece sunt
în gradul I al cuscriei de felul
C E III. Deci D cu E = gradul I
al cuscriei de felul III.
Această practică a fost menținută în Biserică multă vreme. Cu toate acestea, în secolul al XIV -lea
Matei Vlastares și alți canoniști au extins impedimentul cuscriei de felul III până la gradul III inclusiv , fiind
permisă căsătoria în gradul IV. În acest caz nu se pot căsători:
1. Tatăl vitreg cu fiica vitregă a fiicei sale vitrege
– Tatăl vitreg A nu se poate
A B C căsători cu fiica vitregă G a
fiicei sale vitrege D, deoarece
D E F sunt încuscriți în grad ul II al
cuscriei de felul III. Deci A
cu G = gradul II al cuscriei
G de felul III.
2. Un soț cu cumnatul (cumnata) celuilalt soț
– De exemplu, cumnatul B cu
A soția E. Aici sunt trei familii,
adică familia D, familia A și
familia C a cumnatului B și a

20 soției E. Soții B și C, precum
B C D E și D și E formează o unitate,
iar frații D și C sunt rude de
sânge în gradul II. Deoarece
rudele bărbatului (sau ale
femeii) cu femeia (sau
bărbatul) sunt în același grad
de încuscrire în care sunt
rudele cu bărbatul (s au
femeia), atunci cumnatul B
cu soția E se încuscresc în
gradul II al cuscriei de felul
III. Deci B cu E = gradul III
al cuscriei de felul III.
3. Familiile de două persoane care au luat în căsătorie succesiv a treia persoană.
– De exemplu, între cumnatul
C din prima căsătorie și
A B cumnata G din a doua
căsătoria a lui E. Frații C și
C D F G D,precum și F și G sunt rude
de sânge în gradul II. Deci C
E și G sunt în gradul IV al
cuscriei de felul III.
4. Familiile de două persoane care au luat în căsătorie succesiv a treia persoană.
– Tatăl vitreg A nu se poate
căsători după moartea soției
sale B și a fiului său vitreg C,
cu soția acestuia D, fiind
A B E încuscriți în gradul I al
cuscriei de felul III; nici cu
mama acesteia E, fiind
G C D F încuscriți în grad ul II, nici cu
sora ei F, fiind încuscriți în
gradul III. Dar fiul vitreg G
al lui A se poate căsători cu
sora F a lui D, fiind încuscriți
în gradul IV al cuscriei de
felul III.
5. Famiile de două persoane care au luat în căsătorie succesiv a treia persoană.
D – Dacă un soț A s-a căsătorit
cu soția B, iar după moartea
sau despărțirea de ea s -a
C A B E căsătorit cu o altă soție dintr –
o altă familie, după moartea
lui A, fratele soției sale prime
F E nu va putea lua pe soția a
doua a lui A, adică pe C,
G fiind în gradu l II; nici pe
fiica vitregă a soțului A, după
soția a doua, adică pe F, fiind

21 în gradul III . Fratele soției
sale prime E poate lua pe
fiica G a lui F, fiind în
gradul IV al cuscriei de felul
III.
În princ ipiu, Biserica Ortodoxă Română a stabilit că cuscria de felul III constituie impediment la
căsătorie până în gradul III inclusiv , fiind totuși posibil ca în gradul III să se obțină dispensă și de la acest
impediment. Codul Familiei și Codul Civil nu recuno sc deloc cuscria de felul III ca impediment la căsătorie.
În Biserica Ortodoxă Română cuscria sau afinitatea este prevăzută ca rudenie alături de
consângenitate în Statutul de organizare și funcționare al Bisericii Ortodoxe Române, în articolele 187 și 18 8
– în care se tratează despre incompatibilități – și în Regulamentul de procedură al instanțelor disciplinare și
de judecată, în art. 147, unde se prevede cine nu poate fi martor. În art. 187 din Statutul de organizare, la
punctul d, se spune: “Asemenea n u pot fi aleși membri ai Consistoriului Protopopesc, ai Consiliului Eparhial
și ai Consistoriului Eparhial cei ce sunt înrudiți între ei sau cu chiriarhul respectiv, până la al patrulea grad de
sânge sau al doilea de cuscrie”; și în art. 188 se spune: “Nic i un membru al vreunui corp bisericesc
reprezentativ, administrativ, de control și de disciplină bisericească nu poate lua parte la deciderea
următoarelor cauze: … b) a cauzelor rudeniilor, până la al patrulea grad de sânge sau al doilea de cuscrie”.
Iar în art. 147 din Regulamentul de procedură se prevede: “nu pot fi nici într -un caz martori: a)rudele în linie
dreaptă ale unei părți; b) frații și surorile; c) unchii, nepoții, verii primari, în linie colaterală, deci până în
gradul IV inclusiv; d) afinii ( cuscrii) în același grad.
Cuscria sau afinitatea de care este vorba în aceste articole este numai cea de felul I sau de un neam,
afinitate la care se referă și dispozițiile din legea civilă.
4. Cuscria “închipuită” sau “cvasiafinitate”
În dreptul biseri cesc ortodox se mai amintește un fel de cuscrie numită “ închipuită ” sau
“cvasiafinitate ” (
quasi affinitas, affinitas ficta), careia naștere prin logodna a două
persoane din familii diferite. Importanța acestei cuscrii s -a accentuat îndeos ebi după ce logodna religioasă a
fost egalată, de către Leon Filosoful, cu căsătoria religioasă. Dar cu toată această egalare, cuscria rezultată
din logodnă n -a constituit impediment la căsătorie în aceeași întindere cu afinitatea rezultată din căsătorie,
urmându -se practica dreptului roman care limita impedimentul la căsătorie rezultat din cuscria închipuită la
căsătoria dintre fiu și logodnica tatălui și invers; la căsătoria dintre logodnica fiului cu tatăl și apoi la
căsătoria cu logodnica fratelui și la cea dintre logodnic și mama logodnicei, adică pâna la gradul II. După ce
Sinodul VI ecumenic a prevăzut în canonul 98 pedeapsa ca pentru adulter pentru căsătoria cu logodnica
altuia, impedimentul din logodna bisericească a fost extins până la gradul VI, c a și la cuscria de felul I, prin
decretul sinodal al patriarhului Ioan Xifilinos, din anul 1066, întărit de împăratul Nichifor în anul 1080 și de
împăratul Alexie I Comnenul printr -o Novelă din anul 1092.
Cuscria “închipuită” sau “cvasiafinitatea” se redă în schemă în felul următor:
1 2 3

B C A B C C

A D D A B D

După Circulara Sinodului patriarhal din Constantinopol din septembrie 1808 este interzisă căsătoria
dintre logodnic și mama văduvă a logodnicei decedate , adică A cu C, fiind rude în gradul I al cuscriei
închipuite; între logodnică și fiul log odnicului ei mort , adică A cu D, fiind tot în gradul I al cuscriei
închipuite; și între logodnică și fratele logodnicului ei mort , adică între A și D, fiind în gradul II al cuscriei
închipuite. La încuscrierea închipuită sunt îngăduite, deci, căsătoriile în gradul al III -lea. Motivul acestui
impediment la căsătorie rezidă, pe de o parte în egalarea admisă de Biserică a logodnei cu căsătoria, iar pe de

22 altă parte în faptul că la căsătorie trebuie să se țină seama nu numai de ceea ce este permis, legal, ci și de ceea
ce se cuvine, ceea ce este onorabil și drept după natură. Codul Familiei nu recunoaște o cuscrie întemeiată pe
logodnă.
Pentru evitarea consecințelor la care s -ar expune logodnicii care nu ar mai trece la încheierea
căsătoriei, fie în urma decesului unui logodnic, înainte de a se fi căsătorit, fie în urma refuzului unuia dintre
logodnici de a se mai căsători cu logodnicul său, Bisericile Ortodoxe au stabilit ca preoții să nu mai
săvârșească logodna religioasă decât o dată cu cununia religioasă.

Rudenia spirituală, rudenia adopțiunii, rudenia întemeiată pe actul asistării la cununie, rudenia din starea de
tutelă

1. Rudenia spirituală
Rudenia spirituală este legătura ce se întemeiază prin primirea la Sfântul Botez între naș și fin,
precum și între anumite rude ale acestora.
Botezul fiind socotit de Biserică – atât de cea Ortodoxă cât și de cea Romano -Catolică – o naștere
spirituală, nașul care asistă pe copi l la Botez este considerat ca părintele său spiritual; de aceea și raporturile
dintre naș și fin, precum și dintre unele rude ale lor, sunt asemănate celor ce se creează între copil și părinții
săi firești, numai că legăturii dintre naș și fin – precum și dintre unele rude ale lor – nu i se spune
consângenitate, ci rudenie spirituală. Arborele genealogic al rudeniei spirituale se formează ca și la rudenia
fizică. Finul și descendenții lui formează astfel o linie paralelă cu fiii naturali ai nașului, finul g ăsindu -se deci
în gradul I de rudenie spirituală cu nașul său și în gradul II de rudenie spirituală cu fiii acestuia, ca frați
spirituali. Fiul finului și nepotul nașului sunt în gradul IV de rudenie spirituală, ca veri spirituali.
La început, venind la B otez și persoane mai în vârstă, pentru respectarea atmosferei de moralitate care
trebuie să existe între rudele spirituale în gradele apropiate, împăratul Justinian a interzis căsătoria nașului cu
fina sa12. După ce Sinodul VI Trulan, prin canonul 53, a dat rudeniei spirituale o importanță deosebită,
socotind -o mai mare decât rudenia fizică, s -au extins impedimentele rezultate din rudenia spirituală în aceeași
măsură ca și la rudenia de sânge, adică până la gradul VII inclusiv.
Mai târziu Basilicalele13 au restrâns rudenia spirituală ca impediment la căsătoria până la gradul III
inclusiv în toate cazurile. Potrivit acestei măsuri s -a oprit:
a) căsătoria nașului cu fina (gradul I )
– Nașul A aținut în brațe la
A B Botez pe fina D, deci A cu D
nu se pot căsători deoarece
C D sunt în gradul I al rudeniei
spirituale.

E

b) căsătoria nașului cu mama finului (gradul II )
– Nașul A a ținut în brațe la
A B Botez pe finul D al lui B.
Deci nașul A nu se poate

12 Codex, V, 4, 26.
13 Basilicale, XXVII, 5, 14.

23 C D căsător i cu mama finului D,
deci cu B, deoarece sunt în
gradul II al rudeniei
E spirituale.

c) căsătoria fiului nașului cu fina (gradul II )
– Nașul A a ținut în brațe la
A B Botez pe fina D. Fiul C, al
nașului A, nu se poate
C D căsători cu fina D, deoarece
sunt în gradul II al rudeniei
spirituale
E
d) căsătoria nașului cu fiica finului (gradul II )
A B – Nașul A a ținut în brațe la
Botez pe finul D. Nașul A
nu se poate căsători cu fiica
C D E, a finului D, deoare ce sunt
în gradul II al rudeniei
spirituale.
E
e) căsătoria fiului nașului cu fiica finulu i (gradul III )
A B – Nașul A a ținut în brațe la
Botez pe finul D. Fiul C, al
nașului A, nu se poate
C D căsători cu fiica E, a finului
D, deoarece sunt în gradul
III al rudeniei spirituale.
E
La rudenia spirituală gradele se numără însă numai în linie dreaptă, descendentă, adică de la naș și de
la fin către descendenții lor. În linie ascendentă se ia în considerare numai mama finului cu care nașul și
descendenții lui nu se poate căsători. Canon istul Balsamon, în Răspunsurile sale canonice către Manuil al
Alexandriei, întemeindu -se pe importanța dată prin canonul 53 Trulan rudeniei spirituale, a extins
impedimentul rudeniei spirituale asupra tuturor descendenților nașului și finului până în gradu l VII inclusiv.
Episcopul Ioan al Citrului, în Răspunsirile sale date lui Constantin Cabasila, a extins acest impediment și
între colateralii nașului și finului, tot până în gradul VII inclusiv. Părerea lui n -a fost însă respectată, după
cum nu a fost resp ectată nici părerea lui Balsamon, impunându -se măsura prevăzută de Basilicale, care a
restrâns rudenia spirituală ca impediment la căsătorie până la gradul III inclusiv.
Îndreptarea Legii sau Pravila cea Mare de la Târgoviște din anul 1652 și -a însușit păr erea lui
Balsamon, extinzând impedimentul rudeniei spirituale asupra descendenților nașului și finului până la gradul
VII (glava 195).
Potrivit unei decizii sinodale a patriarhului Ioasaf al II -lea al Constantinopolului din anul 1560, se
oprește căsătoria între doi fini ai aceluiași naș, deși sunt din familii diferite, extinzând impedimentul și asupra
descendenților lor până la gradul VII. Prin aceeași decizie patriarhală, s -a prevăzut un fel de cuscrie,
întemeiată pe actul ținerii la Botez, declarând -o imp ediment la căsătorie până la gradul II inclusiv. Astfel
finul nu se poate căsători cu văduva nașului său și nici nașul cu văduva finului, fiind înrudiți spiritual în
gradul I; de asemenea finul nu se poate căsători cu văduva fratelui său spiritual – precum nici două persoane
care au fost ținute la Botez, una de un soț și alta de celălalt soț – fiind rude spirituale în gradul II; dar se pot
căsători două persoane care au fost ținute la Botez, una de socru, iar cealaltă de ginere; de asemenea se pot
căsători doi frați spirituali cu două surori, fiind înrudiți spiritual în gradul IV.

24 Dacă tatăl ar primi, ca naș, la Botez pe propriul copil, el ar deveni față de soția sa cumătru și în acest
caz căsătoria lor ar trebui desfăcută. De aceea Biserica a interzis ca pă rinții să fie nași ai propriilor copii,
pentru evitarea desfacerii căsătoriei lor.
Codul civil român – până la intrarea în vigoare a Codului Familiei (1954 – recunoștea ca impediment
rudenia spirituală în gradul I, adică între naș și fină și invers. Codul Familiei nu mai recunoaște rudenia
spirituală și, deci, nici vreun impediment la căsătoria rezultată din acest fel de rudenie.
Practic, impedimentul rudeniei spirituale s -a impus însă până în gradul II inclusiv. În gradul III s -a
acordat dispensă, pe când în gradele II și I nu s -a acordat și nici nu se poate obține dispensă (cf. can. 53 VI
ec.)14.
2. Rudenia întemeiată pe actul asistării la cununie
Rudenia întemeiată pe actul asistării la cununie nu este prevăzută de vechile rânduieli canonice ale
Bisericii, dar s -a impus pe cale de obicei, la început până în gradul III inclusiv, în toate cazurile, cu
posibilitatea acordării dispensei în gradul al III -lea. Acestui obicei îi dă expresie și glava 198 din Îndreptarea
Legii sau Pravila cea Mare de la Târgoviște d in anul 1652, care extinde impedimentul până la gradul IV.
3. Rudenia din starea de tutelă
Potrivit prevederilor Codului Familiei (art. 8) “în timpul tutelei căsătoria este oprită între tutore și
persoana minoră ce se află sub tutela sa”. Impedimentul s -a impus pentru considerente de ordin moral.
Este prohibitiv ( A cu B, gradul I ).
– Tutorele A se căsători cu
A persoana aflată sub tutela sa
când aceasta B împlinește
vârsta de 18 ani, dacă nu
B există alt impediment.
3. Rudeni a adopțiunii
Infierea – sau adopțiunea – este actul juridic în virtutea căruia iau naștere, în interesul înfiatului, în
afara filiației firești raporturi de rudenie de întindere variabilă și care coexistă sau nu cu rudenia firească,
potrivit cu felul înfie rii săvârșite.
În realitate sunt două feluri de înfiere, adoptându -se sistemul reglementării instituției înfierii din
dreptul roman: a) înfierea deplină (adopțio plena) și b) înfierea nedeplină (adoptio minus plena) sau
înfierea cu efecte depline și înfier ea cu efecte restrânse.
a) Înfierea cu efecte depline – reglementată de art. 79 Codul Familiei – este înfierea în virtutea căreia
înfiatul întrerupe orice legătură de rudenie cu părinții firești și rudele acestora și devine rudă cu înfietorul și
rudele ace stuia, la fel ca un copil firesc al înfietorului. Numai în cazul căsătoriei se aplică dispozițiile art. 6
din Codul Familiei, interzicându -se căsătoria celui înfiat cu consângenii lui firești în linie dreaptă la infinit,
iar în linie colaterală până în gra dul IV inclusiv. Drepturile și îndatoririle izvorâte din filiația între cel înfiat și
părinții săi firești și rudele acestora încetează; aceste drepturi și îndatoriri, din momentul încuviințării înfierii
iau naștere între înfietori și rudele acestora și ce l înfiat, ca și cum ar fi vorba despre o filiație firească.
b) Înfierea cu efecte restrânse este înfierea în virtutea căreia se creează legături de rudenie numai
între înfietor, pe de o parte și înfiat și descendenții lui, pe de altă parte. De la data încu viințării înfierii cu
efecte restrânse înfiatul are față de cel ce înfiază drepturile și obligațiile pe care le are copilul din căsătorie
față de părinții săi, iar descendenții înfiatului au față de cel ce înfiază drepturile și obligațiile pe care
descende nții copilului din căsătorie le au față de ascendentul acestuia. Înfiatul și descendenții săi păstrează
toate drepturile și obligațiile izvorâte din filiația față de părinții firești și rudele acestora (art. 75 Codul
Familiei). Înfierea cu efecte restrânse nu dă naștere rudeniei între cel înfiat și rudele celui care înfiează (art.
77 Codul Familiei).
Potrivit prevederilor Codului Familiei ( art. 7 ): “Este oprită căsătoria: a) între cel care înfiază sau
ascendenții lui pe de o parte și cel înfiat ori descendenții acestuia pe de altă; b) între copiii celui care
înfiază pe de o parte și copiii acestuia pe de alta; c) între cei înfiați de aceeași persoană ”.

14 Canonul 53 al Sinodului VI ecumenic. Cf. Dr. Nicodim Milaș, Canoanele…, vol. I, part. 2, p. 421 -422; Vezi și Arhid. prof. dr.
Ioan N. Floca, Canoanele…, p. 130.

25 A B
C D E
F G H – Potrivit art. 7, alin. 1, lit. a din Codul Familiei sunt considerate
impedimente dirimante, impedimentele care opresc căsătoria între
înfietor și înfiat ( A cu D = gradul I ), înfietor și descendentul
înfiatului ( A cu F = gradul II ), ascendenții înfietorului și
descendenții înfiatului ( G cu D = gradul III ).
– Potrivit prevrederilor art. 7, alin. 1, lit. b din Codul Familiei sunt
considerate prohibitive impedimentele care opresc căsătoria între
copiii înfietorului și copiii înfiatului ( C cu F = gradul III ) și copiii
înfietorului și înfiat ( C cu D = gradul II ).
– Potrivit art. 7, alin. 1, lit. c din Codul Familiei sunt considerate
prohibitive și impedimentele care opresc căsătoria între cei înfiați de
aceeași persoană ( D cu E = gradul II ).
Pentru motive temeinice Codul Familiei, art. 7, alin. 2, prevede posibilitatea acordării dispensei, adică
se poate încuviința căsătoria între persoanele prevăzute de art. 7, alin. 1, lit. b și c, adică între copiii
înfietorului și înfiat ( C cu D = gradul II ), copilul înfietorului și copilul înfiatului ( C cu F = gradul III) și cei
înfiați de aceeași persoană ( D cu E = gradul II ).
Doctrina canonică a stabilit impedimentul din adopțiune sau înfiere pe cale de obicei după asemănare
cu impedimentul înrudirii religioase prin asistență la botez extinzând acest impediment până la gradul II
inclusiv. Leon al VI -lea Filosoful interzice, prin Novela 24 , căsătoria între frații adoptivi ( D cu E = gradul
II).
5. Deosebirea de confesiune
Deosebirea de confesiune nu este prevăzută de Codul Familiei ca impediment la căsătorie. Canoanele,
în principiu, nu îngăduie căsătorii între ortodocși și eterodocși. Astfel canonul 72 Trulan interzice în mod
absolut asemenea căsătorii, declarând nule pe cele care s -ar încheia; canonul 14 al Sinodului IV ecumenic le
îngăduie însă cu condiția ca soțul et erodox să declare că va trece la ortodoxie. Această dispoziție fiind
anterioară celei a Sinodului Trulan, potrivit normelor de interpretare, poate fi socotită abrogată. Cu toate
acestea, Biserica Ortodoxă Română – urmând și practicile celorlalte Biserici O rtodoxe – ținând seama pe de
o parte de faptul că în realitate căsătoriile mixte nu pot fi evitate, nefiind oprite de legislația civilă, iar pe de
altă parte luând în considerare îngăduința Sfântului Apostol Pavel ca un soț care s -a încreștinat, dacă acest a
consimte la această situație, a reglementat încheierea căsătoriilor mixte prin “ Regulamentul pentru relațiunile
bisericești ale clerului ortodox român cu creștinii eterodocși ” din anul 1881, prevăzând în art. 4 posibilitatea
binecuvântării de către preoț i a unor asemenea căsătorii, însă cu respectarea uzului, potrivit căruia toți copiii
care vor rezulta dintr -o asemenea căsătoriei să devină membri ai Bisericii Ortodoxe. Posibilitatea
binecuvântării căsătoriilor mixte este prevăzută și de “ Regulamentul de procedură al instanțelor disciplinare
și de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române ”, în vigoare în prezent, sub rezerva aprobării prealabile a
episcopului respectiv (art. 47). De aceea, în situația în care preoților li se prezintă asemenea cazuri, ei sunt
datori să ceară în prealabil aprobare de la chiriarhul respectiv.
Existența unor asemenea impedimente la căsătorie prevăzute numai de Biserică obligă pe preotul
căruia i se adresează cei căsătoriți civil ca să le săvârșească și Sfânta Taină a Cununiei – în principiu preotul
trebuie să cerceteze mai întâi dacă între cei în cauză există asemenea impedimente și – dacă există – că s-au
obținut dispensele necesare. Înainte de a trece la oficierea Sfintei Cununii, preotul este dator să se edifice
asupra unui alt aspect reglementat numai de Biserică, anume la a câta căsătorie se găsesc soții. Statul nu
limitează numărul căsătoriilor pe care le poate încheia un bărbat sau o femeie. Biserica – așa cum s -a mai
arătat – îngăduie numai cu anumite epitimii căsătoria a do ua și a treia, indiferent dacă cel în cauză a rămas
văduv prin decesul soțului sau prin divorț. De aceea pentru cei care încheie prima căsătorie preotul va urma
rânduiala stabilită de Biserică pentru membrii ei din această categorie. Pentru cei care se căs ătoresc a doua
sau a treia oară, preotul va urma rânduiala specială stabilită pentru cei aflați în această situație. Dacă s -ar
întâmpla însă ca unul din soți să fie la prima căsătorie, iar celălalt la a doua sau a treia căsătorie, li se va
oficia Sfânta Ta ină a Cununiei după rânduiala prevăzută pentru cei ce se căsătoresc a doua sau a treia
oară, iar nu după rânduiala primei căsătorii. De asemenea, soții care au mai fost căsătoriți religios, înainte

26 de a li se oficia noua cununie, trebuie să obțină desfacer ea căsătoriei religioase anterioare, care se aprobă
numai dacă motivele pentru care s -a aprobat divorțul civil sunt admise și de Biserică pentru desfacerea
căsătoriei. Preotul care nu ar respecta această rânduială și ar săvârși Cununia religioasă celor car e nu au
obținut mai întâi desfacerea Căsătoriei anterioare va fi sancționat potrivit Regulamentului de procedură al
instanțelor disciplinare (art. 46) cu pedeapsă până la transferare, la stabilirea pedepsei ținându -se seama de
buna sau reaua credință cu ca re a lucrat. Căsătoria săvârșită în asemenea condiții este socotită nulă, fiindcă
altfel soții ar fi bigami din punct de vedere religios; iar dacă bigamia nu este admisă nici din punct de vedere
civil, cu atât mai puțin poate fi îngăduită din punct de vede re religios.
6. Locul săvârșirii Sfintei Cununii
În principiu Cununia religioasă se săvârșește ca și celelalte Sfinte Taine în biserică. În afară de
biserică, la locuința mirilor, Cununia religioasă se săvârșește numai în cazuri excepționale, când unul din tre
soți ar fi bolnav sau când soții ar fi înaintați în vârstă, sau încheie a doua sau a treia căsătorie.
7. Timpul săvârșirii Sfintei Cununii
Ca timp al săvârșirii Sfintei Cununii sunt socotite potrivite zilele care nu sunt prevăzute ca zile de
post și ce le în care nu se serbează praznice mari ale Bisericii. În nici un caz nu sesăvârșesc Cununii în zilele
de Miercuri și Vineri, la 29 august și la 14 septembrie. Cu aprobarea episcopului, pentru cazuri speciale, pot
fi săvârșite Cununii după prima săptămână și înainte de ultima săptămână a posturilor mari de peste an, în
principiu la domiciliul soților și cu recomandarea evitării petrecerilor.
8. Efectele Sfintei Taine a Cununiei
Efectele juridice ale administării Sfintei Taine a Cununiei sunt de cea mai mare importanță pentru
viața Bisericii și ele se împart în două categorii și anume:
a) Efecte juridice ale cununiei, de care se ocupă legile bisericești;
b) Efecte juridice ale căsătoriei, de care ocupă legile de stat.

a) Efectele juridice ale cununiei, de c are se ocupă legile bisericești sunt următoarele:
– cei căsătoriți și cununați sunt considerați ca formând cea mai mică unitate socială religioasă, adică
familia creștină sau sanctuarul familial creștin, care împreună cu altele, intră în alcătuirea unei co munități
locale creștine sau a unei unități bisericești locale;
– deși fiecare din cele două persoane își păstrează individualitatea sa, ele sunt socotite ca formând un
trup și contează ca atare în toate regulile privitoare la rudenie și la calcularea gra delor de înrudire;
– între soți se ceează îndatoriri și drepturi reciproce și egale, sub raport religios;
– soții au aceleași drepturi și îndatoriri față de copii;
– legătura creată prin Taina Sfintei Cununii îi obligă să viețuiască împreună până la sfâ rșitul vieții;
– divorțul, adică despărțirea căsătoriei legale sau valid încheiate nu se îngăduie în principiu decât după
adulter și în mod excepțional, pentru motive ce pot fi asimilate cu moartea parțială sau totală, fie fizică, fie
religioasă, fie mora lă sau civilă.
b) Efectele juridice ale căsătoriei, de care se ocupă legile de stat, sunt mult mai numeroase și mai
variate și ele sunt prevăzute în principal de Codul Familiei
Codul Familiei, reglementând amănunțit Căsătoria și Familia, în art. 25 a pre văzut că: “ bărbatul și
femeia au drepturi egale în căsătorie ”, iar cu privire la drepturile și îndatoririle părinților față de copiii lor
minori a prevăzut că “ ambii părinți au aceleași drepturi și îndatoriri față de copiii lor minori, fără a deosebi
după cum aceștia sunt din căsătorie, din afara căsătoriei ori înfiați ”(art. 97), precizând, în art. 101, că
“părinții sunt obligați să crească copilul, îngrijind de sănătatea lui fizică, de educarea, învățătura și
pregătirea profesională a acestuia, potrivit cu însușirile lui, spre a -l face folositor societății ”
Prin încheierea căsătoriei după rânduielile legilor de stat ca și a cununiei religioase după rânduielile
canonice, se întemeiază familia, care constituie atât cel dintâi sanctuar al vieții creștine – cea mai mică
unitate socială bisericească – t și cea mai mică, dar și cea mai hotărâtoare unitate socială civilă. Având
această poziție în cadrul vieții bisericești ca și în cadrul vieții laice, familia se prezintă întocmai ceea ce și
este ea în realitate și anume ca o piatră de temelie a întregului edificiu social al Bisericii, ca și a întregii vieți

27 obștești și a organizației statale. Din această cauză, atenția și grija manifestatî față de familie arătată atât din
partea Bisericii, cât și din partea statulu i, gradul de conștiință a misiunii fiecăruia dintre aceste două
organizații pentru această mică unitate socială, acordându -i atenția și sprijinul corespunzător.

ÎNCETAREA ȘI DESFACEREA CĂSĂTORIEI CIVILE ȘI A CUNUNIEI RELIGIOASE SAU
DIVORȚUL

Orice aspect al problemei trebuie să -l privim pornind de la rânduiala potrivit căreia o căsătorie și o
cununie religioasă încheiată cu observarea tuturor condițiilor care le dau ființă legală, fie în viața civilă, fie în
cea bisericească este destinată să dureze între aga viață a celor care au încheiat -o. Potrivit acestei învățături –
unanim recunoscută ca valabilă – în mod normal, legătura ce se stabilește prin căsătorie și se întărește prin
binecuvântarea bisericească a cununiei religioase nu poate să înceteze decât p rin decesul unuia dintre soți sau
prin decesul amândurora, adică în urma morții naturale sau prin declararea pe cale judecătorească a morții
unuia dintre soți, în caz de incertitudine a morții fizice sau naturale.
În aceste cazuri căsătoria civilă ca și c ununia religioasă încetează să mai existe sau își pierde ființa
legală, pe data morții naturale a unuia sau a amândurora sau pe data pronunțării hotărârii judecătorești de
declarare a morții unuia dintre soți sau amândurora.
În cazul în care însă o căsăto rie s-a încheiat cu ignorarea existenței unor impedimente care nu permit
să se încheie o căsătorie se procedează la anularea acesteia atunci când impedimentele puteau fi înlăturate
prin dispensă sau la declararea ca nulă din momentul încheierii ei atunci c ând impedimentele existente nu pot
fi înlăturate prin dispensă, ele fiind dirimante sau dărâmătoare.
În cazul când intervin alte cauze care fac imposibilă păstrarea sau continuarea legăturilor
matrimoniale între soți, atunci această legătură nu încetează totuși de la sine, ci poate fi desfăcută numai prin
respectarea unor anumite rânduieli, printr -o procedură și un act legal, care se numește act sau certificat de
desfacere a căsătoriei sau de despărțire sau divorț.
În legătură cu desfacerea căsătoriei civ ile ca și a cununiei religioase, existente real și legal, prin
pronunțarea divorțului sau a despățirii căsătoriei și a cununiei religioase respective în mod legal civil și
canonic, sunt de făcut următoarele precizări privind motivele legale de divorț sau d esfacere legală a căsătoriei
și cununiei, organele competente îndreptățite a pronunța divorțul, în Stat și Biserică, procedura folosită și
într-un caz și în altul, pronunțarea divorțului, consecințele acestui act și efectele juridice ale acestuia.

a) Motivele de desfacere a căsătoriei și cununiei
Motivele de desfacere a căsătoriei civile admise de legile civile și cele de desfacere a cununiei
religioase, admise de legile bisericești s -au deosebit și se deosebesc ca număr și greutate pe care le -o acordă o
legislație sau alta. Numărul acestor motive a fost foarte mare și uneori s -a mers la specificarea în amănunt a
acestora, atât prin legile civile cât și prin cele bisericești
Astăzi însă, în țara noastră, potrivit legislației ce reglementează materia, nu există o listă amănunțită,
ca în trecut, în care să se arate sau să se încerce a se arăta toate motivele de divorț, ci aprecierea motivelor
este lăsată la latitudinea instanței, care atunci când sunt întrunite condițiile, le poate admite pentru desfacerea
căsătoriei sau le poate respinge în cazul când constată lipsa temeiniciei acestora. Cu toate acestea, din
prevederile Codului Familiei, pot fi determinate cinci motive de divorț, pentru care instanțele pronunță
divorțul, acestea ne mai fiind lăsate la apre cierea instanțelor. Acestea sunt: alienația și debilitatea mintală
cronică, boala gravă cronică și contagioasă, condamnarea unui soț la detenție mai mare de trei ani și
declararea unui soț ca dispărut , declarare ce se face prin hotărâre judecătorească.
Legislația Bisericii ca și practica vieții bisericești n -a stabilit niciodată o listă determinată sau precisă
de motive de divorț. Ea s -a orientat în aprecierea motivelor de divorț în primul rând după normele sale cu
caracter religios și apoi după normele st abilite de Stat în diversele epoci, pentru admiterea divorțului.
Potrivit învățăturii ei, Biserica, la început, a admis desfacerea căsătoriei și cununiei pentru un singur
motiv și anume acele prin care însuși Mântuitorul l -a admis: adulterul (Matei 19, 9). Pentru alte motive, oricât
de grave, Biserica s -a împotrivit neadmițând desfacerea căsătoriei și cununiei, ținând la trăinicia căsătoriei,

28 după cuvântul Domnului nostru Iisus Hristos că “ceea ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă”(Matei 19,
9) și după c unoscutele rostiri ale Sfântului Apostol Pavel: “Te -ai legat cu femeie? Nu căuta dezlegare”(I
Corinteni 7, 27) și “celor căsătoriți, le poruncesc, nu eu, ci Domnul: Femeia să nu se despartă de bărbat”(I
Corinteni 7, 10).
Biserica, cu toate acestea, în sco pul păstrării unei bune rânduieli în viața sa și totdeauna căutând să
evite tulburarea și păgubirile aduse de aceasta, a găsit necesar că și în materie de desfacere a căsătoriei sau
divorț poate stabili o serie de norme noi în scopul de a evita unele conse cințe grave în cazul menținerii
căsătoriilor care nu -și mai pot atinge scopul și care primejduiesc dea dreptul atât viața fizică, cât și cea
morală și cea religioasă a soților, a unei familii sau chiar a mai multor familii, influențând în mod negativ și
societatea bisericească pe o rază destul de întinsă. De aceea pornind de la constatarea că desfacerea căsătoriei
sau divorțul se admite de către Mântuitorul numai pentru un act grav care a fost asimilat în efectele sale cu
moartea morală și socotind că mai e xistă și multe acte care pot provoca moartea morală a unuia dintre soți,
precum și unele care pot provoca moartea religioasă, iar altele care pot provoca moartea civilă a unuia dintre
soți, cu efectele lor negative asupra întregii familii și asupra obștei bisericești în general, pe cale practică, de
obicei, ca și prin anumite hotărâri, unele chiar din epoca Sfinților Apostoli, s -a admis pronunțarea desfacerii
cununiei sau a divorțului bisericesc pentru mai multe categorii de motive asimilate cu moartea, adi că socotite
că ele produc efecte asemănătoare cu moartea fizică, deși nu identice cu aceasta, și că precum prin aceea
încetează legătura căsătoriei și cununiei, tot așa și acestea pot impune în unele cazuri încetarea legăturii
matrimoniale.
Privite astfel lucrurile, motivele de divorț, admise de Biserică, pot fi grupate în următoarele patru
categorii:
– motive care provoacă moartea religioasă , cum sunt: apostazia, erezia și ținerea la botez a
propriului fiu (I Corinteni 7, 15; can. 53 VI ec.);
– motive c are provoacă moartea morală , cum sunt: alienația incurabilă, crima, avortul, atentatul la
viața soțului osânda gravă din partea duhovnicului, care se dă pentru păcate foarte grele, cum sunt cele
strigătoare la cer, adulterul, boala venerică, silirea la act e imorale, refuzul conviețuirii conjugale și
părăsirea domiciliului (can. 8 Neocezareea, 18 Sfântul Vasile cel Mare, 4 Sfântul Grigorie de Nissa);
– motive care provoacă moartea fizică parțială , cum sunt: neputința îndeplinirii însatoririlor
conjugale sau ipotența și frigilitatea, boala gravă incutabilă și contagioasă (SIDA,Lepra), etc.;
– motive care provoacă moartea civilă , cum sunt: condamnarea la detenție pe viață, condamnarea la
detenție mai mult de trei ani, declararea unui soț ca dispărut, anularea unei căsătorii prin hotărâre
judecătorească, călugărirea și alegerea de episcop .
b) Organele competente a pronunța desfacerea căsătoriei civile și a cununiei religioase
Aprecierea motivelor de desfacere a căsătoriei, admiterea lor și pronunțarea divorțu lui intră exclusiv
în competența organelor judecătorești. În țara noastră această competență o au Parchetele ca instanțe de fond
și Tribunalele ca instanțe de recurs.
În viața bisericească, pronunțarea divorțului – de-a lungul istoriei – a intrat în compe tența mai multor
organe, care au variat începând cu episcopul cu presbiteriul său, trecând apoi la horepiscopi, iar mai târziu la
unele instanțe eparhiale și mitropolitane. Rolul și competența instanțelor bisericești în materie a crescut mult
în cadrul Bis ericilor de limbă greacă, unde se păstrează până azi. Explicația constă în faptul că în timpul
cuceririlor arabe și turcești în competența acestor instanțe s -a dat și dreptul de a judeca și unele chestiuni
civile, mai ales cele legate de căsătorie, logodnă , dotă și divorț.
Astfel de instanțe judecătorești au existat și în Biserica noastră până în epoca lui Alexandru Ioan Cuza
și s-au numit dicasterii , adică judecăți sau instanțe de judecată. Începând cu Codul Civil (1865) al lui Cuza
Vodă s -a introdus obli gativitatea căsătoriei civile și ca urmare cauzele de divorț au fost trecute în competența
exclusivă a instanțelor civile. Dicasteriile rămânănd fără obiect, au încetat să mai existe cu această dată.
Este de menținut cazul special din Biserica Ortodoxă Gr eacă, unde și azi efecte juridice produce
numai căsătoria religioasă, iar divorțul este dat în competența dicasteriilor bisericești. Faptul acesta nu
împiedică însă ca pentru neortodocși competența respectivă să revină instanțelor judecătorești civile.
c) Procedura în materie de divorț

29 Indiferent prin câte faze au trecut organizarea procedurilor de divorț în trecutul Bisericii în general și
în trecutul Bisericii noastre în special, ele au cuprins întotdeauna și cuprind și azi două etape sau două faze și
anume:
– o procedură de investigație și de anchetă, cu care era împreunată și aceea de împăcare, adică
procedura prin care se încerca stăruitor împăcarea soților porniți spre divorț. În Biserică organul însărcinat cu
această procedură a fost totdeauna prot opopul;
– și o procedură de judecare a cauzelor de divorț, în fața dicasteriei sau a instanței eparhiale ori
mitropolitane, instanță formată din clerici corespunzători și prezidată de episcop sau când nu o prezida
episcopul, acesta aproba numai sau respingea hotărârile instanței.
În cazul când se admitea motivul de divorț și divorțul se pronunța, se întocmea un act oficial de
divorț, numit “ carte de despărțenie ” emisă de episcop și prin care se arăta motivul divorțului, iar căsătoria
era declarată d esfăcută.
În același fel se procedează și azi, acolo unde mai există instanțe bisericești care au competență în
chestiuni matrimoniale.
În Biserica Ortodoxă Română, de la încetarea competenței instanțelor bisericești pentru chestiuni
matrimoniale, desfac erea cununiei religioase se pronunță de către episcopul eparhiot la cererea celor
interesați, însoțită de actul doveditor al pronunțării divorțului de către organul judecătoresc civil competent,
fără de care autoritatea bisericească este ținută să nu pronu nțe desfacerea cununiei (art. 90, lit. l din Statutul
de organizare și funcțiuonare al Bisericii Ortodoxe Române).
Simplificarea formei de desfacere a cununiei bisericești așa cum se practică la noi azi, permite
purtarea unor discuții care se pare că ar d uce la necesitatea revenirii la pronunțarea divorțului religios printr –
un act al episcopului care să însemneze de fapt dezlegarea legăturii de taină dintre persoanele care cer să fie
despărțite, pentru că fără o astfel de dezlegare, desfacerea cununiei rel igioase sau divorțul religios nu are
decât caracterul unei îngăduințe sau toleranțe a separării conjugale a celor ce divorțează, iar nicidecum
caracterul de act prin care căsătoria existentă anterior cu binecuvântare bisericească în chip deplin, și legal ș i
religios, încetează să mai existe de la data pronunțării divorțului.
d) Consecințele produse de divorț
Forma simplificată a acordării desfacerii cununiei religioase sau a divorțului religios a produs unele
consecințe defavorabile și contrare învățături i noastre de credință.
O astfel de consecință este aceea că se socotește că divorțul bisericesc nu ar desface de fapt, sau nu ar
dezlega legătura pe care o creează Sfânta Taină a Cununiei între cei doi soți și, ca urmare, dacă ei se
răsgândesc după obține rea divorțului și vor să -și reia legătura conjugală, se spune cu ei nu mai trebuie să
fie cununați din nou, pentru că reintră în legătura anterioară a cununiei. O astfel de socotință din partea
unora este însă greșită și se vede din faptul că dacă voiesc, fiecare din soții divorțați bisericește, se pot
căsători cu alte persoane și li se poate administra, iar de obicei li se administrează, cu ocazia căsătoriei a
doua, Sfânta Taină a Cununiei, apoi și în cazul când se desparte, a doua lor căsătorie, li se poa te administra,
chiar și a treia oară cu alte persoane, cu care nu mai fuseseră în legătură conjugală, Sfânta Taină a Cununiei,
nu însă și a patra oară datorită hotărârii Sinodului din anul 920 care interzice aceasta. Privite lucrurile în
lumina părerii gre șite că divorțul religios nu desface legătura de taină, ar însemna că a doua și a treia
administrare a Sfintei Taine a Cununiei nu ar fi propriu -zis o taină și Biserica ar admite bigamia și
concubinajul, soții considerându -se numai formal despărțiți.
O altă consecință sau un alt aspect care relevă și el într -un fel greșeala ce se face atunci când se crede
că divorțul bisericesc nu dezleagă legătura Tainei Căsătoriei este acela al reluării posibile a legăturii
conjugale din prima căsătoriea doi soți care în tre timp divorțaseră și obținuseră divorțul bisericesc și s -au
mai căsătorit a doua sau chiar a treia oară cu alte persoane. Întrebarea care se pune este: în ce situație se
găsesc aceștia ?
Potrivit părerii greșite enunțate ar însemna că aceștia își pot re lua nu numai conviețuirea conjugală, ci
și legătura de taină sub care intraseră prin prima cununie ce li s -a administrat și că ei nu trebuie să mai
primească din nou Sfânta Taină a Cununiei. Astfel privite lucrurile ar însemna o adevărată bagatelizare a
celor sfinte, o nesocotire a lor și chiar o hulă împotriva Duhului Sfânt; iar în cazul celor care revin după a

30 treia căsătorie ar însemna că admitem legal și a patra căsătorie care este expres interzisă de canoanele
bisericești.
Având în vedere aspectele re levate în legătură cu părerea greșită potrivit căreia prin divorțul
bisericesc nu se dezleagă legătura de taină, mulți ierarhi și teologi ortodocși au pus problema adoptării unei
forme sacramentale corespunzătoare caracterului divorțului religios de act p rin care se desface legătura de
taină a cununiei și ca urmare s -a propus reintroducerea în practică a vechilor cărți de despărțenie, cu ocazia
admiterii cărora arhiereul să pronunțe divorțul bisericesc în cazul unui rit religios, alcătuit din rugăciuni și
ectenii adecvate, spre a sublinia însăși natura actului care se săvârșește. O astfel de rânduială și o formulă a
unei rugăciuni corespunzătoare de dezlegare a legăturii de taină a Sfintei Taine a Cununiei de către arhierei și
deci de pronunțare solemnă a d ivorțului bisericesc a întocmit, a propus Sfântului Sinod al Bisericii noastre și
a aplicat în timpul arhipăstoririi sale, învățatul ierarh și teolog, dogmatistul Irineu Mihălcescu, și a publicat -o
în revista Mitropolia Moldovei din anul 1942.
Reluarea și soluționarea acestei probleme în sensul în care a încercat soluționarea ei mitropolitul
Moldovei Irineu, a fost susținută cu stăruință și de profesorul și canonistul Liviu Stan, care a invocat în
susținerea ei și o serie de alte considerente de natură teo logică și canonică, și anume:
– Mai întâi pledează pentru aceasta faptul că episcopului i s -a recunoscut întotdeauna în chip
tradițional sau pe cale de obicei, care nu face însă parte dintr -o simplă rânduială sau tradiție legală ori
ceremonială a Biserici i, o putere și un drept care prin natura sa face parte din puterea arhierească și se
comunică prin hirotonie și ca urmare învățătura despre această putere intră în cuprinsul Sfintei Tradiții, iar nu
în cuprinsul oricărei tradiții bisericești, iar această p utere și acest drept constă în calitatea pe care o are
episcopul de a dezlega legătura de taină a Sfintei Cununii. Dacă nu i s -ar fi recunoscut constant această
putere și acest drept pe seama episcopului, atunci toate divorțurile sau dezlegările de căsător ii bisericești pe
care le -au săvârșit episcopii până acum ar trebui socotite niște înscenări sacrilege și chiar hulitoare de
Dumnezeu, pe care Biserica nu numai că le -a tolerat, ci chiar le -a oficializat.
– În al doilea rând, trebuie să mai avem în vedere faptul că părerea greșită despre natura divorțului
bisericesc s -a născut prin influența a două teze sau învățături greșite, apărute ca inovații în Biserica Romano –
Catolică și anume: mai întâi a învățăturii că Sfânta Taină a Cununiei ar avea caracter indel ebil, ceea ce
înseamnă că harul comunicat sau împărtășit celor ce se cunună nu s -ar șterge și nu s -ar pierde niciodată și ca
urmare ei nici nu s -ar putea despărți niciodată, deci nu ar fi cu putință nicidecum vreun divorț bisericesc. Dar
și această învățăt ură, ca și cea despre caracterul indelebil al altor Sfinte Taine este fundamental greșită, în
sprijinul ei neputându -se invoca nimic de natură să o justifice din punct de vedere teologic sau din punct de
vedere al dogmei, ci numai cel mult sub un anumit as pect sau dintr -un anumit punct de vedere strict
pragmatic, care însă nu poate fi admis, fiind în contradicție cu învățătura de credință. Că ortodoxia a gândit și
gândește altfel, rezultă clar din faptul că ea a admis și teoretic și practic, deci și doctrin ar și practic, divorțul
bisericesc precum și repetarea Sfintei Taine a Cununiei, în cazul căsătoriei bisericești a doua și a treia.
– A doua consecință greșită a învățăturii relevate despre caracterul indelebil al Sfintei Taine a
Cununiei, căci dacă haru l acesteia nu se pierde, atunci se înțelege că ea nu poate fi repetată și nici nu poate fi
îngăduită repetarea ei, atât pentru motive religioase, cât și pentru motive morale, spre a nu se nesocoti harul
odată conferit și spre a nu se săvârși o nelegiuire, prin repetarea Sfintei Taine respective asupra unor
persoane care au primit -o și care nu pot să piardă harul acesteia.
– O altă inovație greșită din punct de vedere dogmatic în legătură cu Sfânta Taină a Cununiei, care a
determinat întărirea primei ei înv ățături greșite și păstrarea acesteia, în privința indelibilității Sfintei taine a
Cununiei, a indisolubilității căsătoriei și a nerepetării Sfintei taine a Cununiei, este aceea potrivit căreia
Biserica Romano -Catolică învață că nu preotul este cel ce admi nistrează Sfânta taină a Cununiei, ci cei ce se
căsătoresc și -o administrează reciproc în prezența preotului, al cărui har face numai posibilă această lucrare
pe care o săvârșesc cele două persoane care se căsătoresc. Din această învățătură greșită rezultă că nici
preotul, nici episcopul, care nu sunt activi în administrarea Sfintei Taine a Cununiei și deci nu sunt ei cei care
crează legătura de taină dintre soți, nu au nici calitatea și puterea de a dezlega această legătură și deci întrucât
legătura respec tivă se stabilește pentru întreaga viață și întrucât nu există posibilitatea ca ea să fie dezlegată

31 de către preot sau de către episcop, evident că divorțul bisericesc nu înseamnă dezlegarea legăturii de taină
dintre doi soți, adică a legăturii care o prim iseră prin Sfânta Taină a Cununiei.
Cu toate acestea, în Biserica Apuseană, calitatea și dreptul de a dezlega această legătură de taină se
recunoaște papei, fapt care infirmă întreaga practică curentă a Bisericii Romano -Catolice, prin care se
etalează: in disolubilitatea căsătoriei, caracterul indelebil al Sfintei Taine a Cununiei, nerepetarea acestei
Sfinte și neputința de a fi dezlegată prin divorț legătura Sfintei Taine a Cununiei.
Pentru a eluda în mod practic consecințele care s -ar impune din recunoaș terea învățăturii și practicii
Bisericii vechi în privința căsătoriei, cununiei și divorțului, lucruri care se recunosc prin admiterea divorțului
numai prin lucrarea papei, în Biserica Romano -Catolică ori de câte ori se pune problema unui divorț, se
recurg e la trei stratageme și anume: la declararea căsătoriei ca nulă sau inexistentă din momentul încheierii
ei, la instrumentarea unui proces de anulare a căsătoriei existente, la așa -zise convalidare a căsătoriei în
privința căreia ar exista îndoiala că ar fi căsătorie adevărată, ori primejdia de a fi desfăcută pe calea admiterii
simplei separații dintre soți, nu însă și a divorțului. Pentru soluționarea acțiunilor introduse pentru nulitatea
unor căsătorii, pentru anularea altora și pentru convalidarea unora, în cadrul Bisericii Romano -Catolice
funcționează un sistem de instanțe sau tribunale matrimoniale cu diverse numiri și competențe.
e) Efectele divorțului
Din cele arătate mai sus, se vede că pe câtă vreme divorțul bisericesc este admis și socotit în Bise rica
Ortodoxă ca producând efectul despărțirii complete a căsătoriei religioase, în Biserica Apuseană, romano –
catolică el nu este admis decât ca o excepție pe care o poate face numai papa, și numai în acest caz el este
socotit ca producând efectul desfacer ii căsătoriei, pe când în mod obișnuit se pretinde că nu se poate admite,
cum el n -ar fi posibil pentru motivele pe care le -am invocat și de aceea în cazul neputinței de a se continua
conviețuirea dintre soți, se admite numai separația lor fizică și gospod ărească, cunoscută sub numele de
“separația de pat și masă”.
În ce privește alte efecte ale divorțului, pe lângă acela al desfacerii reale și complete a căsătoriei, mai
trebuie menționate următoarele trei aspecte:
– efectul asupra dreptului celor divorța ți de a se căsători cu alte persoane;
– efectul asupra dreptului de a se recăsători între ele persoanele divorțate; și
– efectul asupra relațiilor de înrudire în care s -au găsit persoanele în cauză până la data divorțului.
Asupra dreptului de a se recăs ători cei divorțați cu alte persoane,în practica actuală, divorțul
bisericesc nu prevede restricții, deși în practica Bisericii vechi au existat o serie de astfel de restricții privind
timpul după care se poate efectua o căsătorie nouă și persoanele cu car e se poate efectua aceasta.
Asupra dreptului persoanelor divorțate sau a soților divorțați de a se recăsători între ei, divorțul
bisericesc nu a produs nici un efect restrictiv, așa că s -a admis mereu recăsătorirea soților divorțați.
Efectul divorțului b isericesc ca și al divorțului civil asupra relațiilor de înrudire în care se găseau până
la divorț soții, nu poate fi socotit acela al încetării relațiilor respective de înrudire, ci acestea rămân și nu pot
fi șterse prin efectul divorțului, atât vâcu priv ire la rudele directe cât și la cele colaterale pe linie de
consângenitate, cât și cu privire la cele de cuscrie stabilite prin căsătoria soților ajunși ulterior să divorțeze15.

15 Diac. prof. dr. Ioan N. Floca, Încetarea sau desfacerea căsătoriei civile și a cununiei religioase sau divorțul în lumina învățăt urii
creștine, în “Mitropolia Ardealului”, an. XIX(1974), nr. 10 -12, p. 572 -579.