1. 1. Patrimoniul pedologic, definiții, categorii. Cu referință la termenul de „patrimoniu pedologic” în vorbirea curentă sunt folosite mai multe… [606075]

1 I. PATRIMO NIUL PEDOLOGIC

1. 1. Patrimoniul pedologic, definiții, categorii.

Cu referință la termenul de „patrimoniu pedologic” în vorbirea curentă sunt folosite mai
multe abordări:
– pământ – în sensul menționat, reprezintă stratul de la suprafața uscatului, care
permite dezvoltarea vegetației. Acest termen este folosit cu cel puțin trei accepțiuni:
a) de natură și calitate (argilos, lutos, nisipos, calcaros, humifer, sărac, gras etc.);
b) de întinde re și folosință (hectare de pămâ nt arabil sau cu vie, pădure etc.) ;
c) material de sol (strat, bulgăre de pământ etc.);
– teren – are în primul rând un înțeles de întindere, de regulă delimitată și cu o
anumită destinație (agricol, forestier, de construcție etc.). În această definiție termenul „teren” se
apropie de termenul „ pământ” (deși conform FAO terenul este definit complet diferit);
– sol – strat superior al uscatului.
Înțelesul primordial al termenului „sol” a fost și este de strat afânat în care sunt ancorate
plantele și care acoperă uscatul acolo unde este posibilă form area și acumularea de material
terigen.
Odată cu dezvoltarea agricultur ii, noțiunea de sol (patrimoniu pedologic) a avut la bază
două concepte mai mult sau mai puțin utilitariste. Cel mai vechi se baza pe ideea de sol ca
„pământ arabil”, alcătuit dintr -un amestec variat de materiale minerale și organice, având
anumite însușiri fizice și chimice care asigură plantelor nutriție și apă (abordare agrochimică).
Celălalt concept privea solul ca pe un rezultat al alterării rocilor sub influența factorilor
geologic i externi ( abordarea agrogeologică).
Pentru caracterizarea patrimoniului pedologic nu este suficientă numai studierea pe
verticală (pe profil) a însușirilor și dinamicii solului, ci trebuie avut în vedere și ce se întâmplă în
ariile învecinate (versant, depresiune, arii inundabile etc .) și relațiile cu ele. Aceasta deoarece
alături de acumularea și circulația pe verticală a materiei se adaugă și circulația laterală a ei.
Astfel, procesele de migrare și acumulare a substanțelor sunt respon sabile pentru stare a actuală a
profilelor de sol și implicit a peisajului de sol. Pentru a înțelege caracteristicile pedopeisajului
este necesară cunoașterea și acestei componente a migrației și acumulării substanțelor.
Studiul învelișului de sol se bazează deci pe cercetare a profilului de sol, ca eșantion
principal de lucru, dar considerat integrat în pedopeisaj și corelat cu dinamica acestuia.
Conceptele, teoriile moderne privind solul sunt în esență variante, respectiv îmbunătățiri
modificate și lărgite ale conceptului lansat de D okuceaev . Inclusiv mai recent, Ibanez și
Boixadera (2001) afirmă că de la lansarea conceptului de corp natural de către autorul rus, știința solului nu a mai beneficiat de vreo altă schimbare de paradigmă. Astfel, Soil Taxonomy (1996)
definește sol ul ca „o colecție de corpuri formate din materiale minerale și organice care acoperă
o mare parte din suprafața Pământului, conține materie vie și constituie suport pentru plante în
câmp și care, a fost s chimbat prin activitatea omului”.

2 Baza Mondială de R eferință pentru Resursele de Sol (W.R.B., 1998) definește solul ca:
„un corp natural continuu, care are trei dimensiuni spațial e și o dimensiune temporală și care
posedă trei caracteristici principale”.
1. Este format din constituenți minerali și organici și include faze solide, lichide
și gazoase.
2. Constitu enții sunt organizați în structuri specifice pentru mediul pedogenetic.
Aceste structuri formează aspectul morfologic al învelișului de sol. Ele rezultă din istoria
învelișului de sol și din dinamica și proprietățile lui actuale. Studiul structurilor învelișului de sol facilitează percepția proprietăților fizice, chimice și biologice și permite înțelegerea prezentului, trecutului și prezice viitorul lui.
3. Învelișul de sol este în evoluție constantă și permanentă, ceea ce dă solului cea
de-a patra dimensiune – timpul.
Mai recent, WRB a t recut la o abo rdare considerată mai completă, vorbind de epiderma
Pământului. O astfel de abodare are diverse avantaje, în special pe cel de a permite abordarea
problemelor de me diu într -un mod sistematic și holistic (WRB, 2007).
În pedologia românească, Florea (1993) definește solul ca un corp natural, tridimensional,
de material relativ afânat, alcătuit din compuși minerali, organici și organisme vii aflate în interacțiune , cu proprietăți fizice diferite de ale materialului parental inițial din care s -au format
și evoluat în timp, prin procese pedogenetice și pedologice, sub acțiunea climei și organismelor
în diferite condiții de relief, fiind capabil de schimb continuu de substa nță și energie cu mediul și
de asigurare a condițiilor necesare creșterii și dezvoltării plantelor.

1. 2. Solul – sistem și resursă.

În prezent, sub influența concepției sistemice, solul este considerat ca unul din cel e mai
complexe sisteme naturale de la suprafața litosferei, structurat, deschis, polifazic și cu mulți
comp onenți, polifuncțional , cu organizare proprie, capabil de schimb continuu de substanțe și
energie cu mediul înconjurător și de autodezvoltare, cu rol covârșitor în circuitul substanțelor în natură. Trebuie subliniat că solul face nu numai legătura dintre lumea anorganică și lumea
organică, dar are atribute ale sistemelor biologice, conferite de organismele vii componente.
Conform lui Barbu (1990), solul este nu numai un component al ecosistemelor terestre, ci
și un component important al mediului înconjurător și implicit al geosistemelor terestre care prezintă o anumită dinamică.
Sub aspect teoretic, este de subliniat acum convingerea tot mai clară conform căreia:
a) solul nu mai poate fi privit doar ca o rezultantă a factorilor naturali, întrucât pe
suprafețe întinse ale uscatului se resimte și influența modificatoare a factorului antropic;
b) expresia conform căreia solul este un „produs” al mediului geografic nu are totală
acoperire, deoarece pe măsură ce evoluează, solul se emancipează tot mai mult de sub tutela
factorilor pedogenetici și devine o entitate de sine stătătoare – cu organizare, dinamică și funcții
specifice, capabil de autodezvoltare internă și de autoreglare în raport cu stimulii mediului
extern.

3 Sistemul sol, ca rezultantă a acțiunii complexului de factori de mediu, reflectă prin
caracteristicile sale peisajul geografic. Cercetările ulterioare au arătat însă că solul reflectă nu
numai factorii actuali de solificare, ci și factori din trecut, prin urm are, trăsături relicte rămase
din stadii anterioare de evoluție. Prin urmare, solul este nu numai o oglindă a peisajului
geografic, ci și a evoluției acestuia. Solul „se adaptează” continuu nu numai la schimbările
naturale, ci și la cele artificiale care se produc în mediul ambiant, înregistrând și „memorând”
principalele momente de evoluție și reflectând astfel modificările în starea și evoluția mediului.
Prin aceasta solul apare ca un indicator al calității și evoluției med iului, foarte util în evaluarea
calitativă și cantitativă a eficienței lucrărilor de amenjare a teri toriului sau a mediului de utilizare
a resurselor de sol. P rin poziția sa la interferența cu celelalte geosfere (litosfera, hidrosfera,
atmosfera, biosfera) , pedosfera capătă o importanță esențială pentru omenire, de unde necesitatea
strigentă a protecției acestui înveliș atât de prețios, dar atât de subțire, fragil și deci expus
degradării. Așa se explică de ce solul este inclus astăzi drept component de baz ă în toate
structurile geosistemice sau ecosistemice la scara p lanetară, regională sau locală.

1. 3. Solul – resursă naturală.

Conceptul de sol – resursă naturală a evoluat odată cu gândirea despre sol. Primele date
despre soluri în România apărute în a doua ju mătate a secolului al XIX – lea și țineau de
conceptul despre sol fie de „pământ arabil” (Ion Ionescu de la Brad) în gândirea agronomică
veche, fie de „pământ sau sol vegetal” în gândirea agrogeologică.
Odată cu in troducerea concepției genetico -geografice, o bună perioadă de timp în studiul
solului a predominat gândirea naturalistă. În această gândire solul este considerat corp natural
distinct, mediu de dezvoltare a biocenozelor și component al mediului geografic, rezultat prin desfășurarea îndelun gată a proceselor pedogenetice determinate de interacțiunea factorilor
pedogenetici .
După 1950 gândirea naturalistă despre sol a evoluat , devenind pragmatică, solul fiind
considerat resursă naturală, regenerabilă în anumite condiții de utilizare, folosită ca mijloc de
producție în agricultură și silvicultură. Se dă atenție studi ului proprietăților solului, de care
depinde dezvoltarea plantelor sau tehnologia de lucrare și fertilizare a solului.
Sub influența teoriei generale a sistemelor, după 1970 se dezvoltă gândirea holistică
ecosistemică sau geosistemică despre sol, care este considerat subsistem al ecosistemelor, având funcții variate foarte importante pentru natură, inclusiv viețuitoare și societatea omenească (habitat, rezervor de apă, nutrienți și e nergie, filtru, sistem tampon, sistem epurator, coparticipant
la producerea de biomasă, la circuitul biogeochimic al elementelor chimice și la reglarea compoziției atmosferei și hidrosferei).
În prezent, solurile sunt definite ca entități naturale tridimen sionale de material relativ
afânat, situat la suprafața scoarței terestre și alcătuite din componenți minerali, organici și vii aflați în interacțiune cu caracteristici fizice, chimice, biologice și morfologice diferite de cele ale materialelor parentale d in care s -au format și evoluat în timp, prin procese specifice
pedogenetice, având o organizare proprie și fiind capabile de schimb continuu de substanțe și

4 energie cu mediul, de autodezvoltare și de asigurare a unor condiții necesare creșterii plantelor
terestre, proprietatea lor principală fiind fertilitatea.
Ca resursă naturală, cu respectarea anumitor condiții, solul poate fi utilizat de om pentru a
obține produse vegetale, fără ca prin acestea să -și diminueze potențialul de fertilitate, astfel că
poate fi considerat – în a cest caz – resursă regenerabilă. S uprasolicita rea solului sau
nerespectarea condițiilor de folosire și protecție poate determina, însă, deteriorarea sau distrugerea solului, regenerarea lui fiind greu de realizat și necesitând un tim p foarte îndelungat.
Solul este deci considerat a fi o resursă naturală ne regenerabilă la scara timpului uman .
În raport cu omul, solul reprezintă un principal mijloc de producție care este folosit în
procesul producției vegetale, devenind adesea obiect al m uncii și totodată, într -o anumită
măsură, produs al muncii omului , prin faptul că solul își poate modifica mult însușirile inițiale și
implicit potențialul productiv sub influența activității umane.
Solul constituie totodată și suprafața fizică terestră sa u locul de așezare și conviețuire a
colectivităților umane și de amplasare a construcțiilor necesare acestora, inclusiv a celor industriale, miniere, de recreație etc. În acest caz solul este privit ca teren de fundație sau material de construcție.
Din cele expuse rezultă că solul îndeplinește roluri importante în natură și în viața
societății omenești. Rolul esențial al solului este cel de a asigura plantelor elemente nutritive, apa și celelalte condiții de dezvoltare, participând astfel la producerea de b iomasă , d a r ș i l a
descompunerea resturilor organice; în acest mod se realizează un flux continuu de substanțe și energie, care conduce la reciclarea neântreruptă a elementelor chimice implicate în nutriție.
Importanța solului din acest punct de vedere a cr escut în ultimul timp ca urmare a
creșterii populației globului și necesităților pentru hrană ale omenirii. De aceea solul este considerat o mare avuție, nu numai a diferitelor națiuni, ci a omenirii în ansamblu. Aceste aspecte au fost subliniate în ultimii ani și de o serie de organisme internaționale (FAO, UNESCO, PNUD etc.), care au ridicat problema elaborării unei politici globale de protecție și
gospodărire a solurilor.

1. 4. Solul – resursă pedoecologică

Solul – resursă pedoecologică implică relați ile lui cu alte componente ale mediului. În
această calitate, față de alte componente ale mediului , învelișul de sol prezintă cel puțin patru
atuuri (Florea, 2001):
a) Solul ca interfață între componenții mediului mijlocește schimburile de substanțe
și energi e dintre cele patru geosfere (litosferă, atmosferă, hidrosferă, biosferă);
b) Solul este principalul component al mediului care permite evaluarea capacității
bioproductive a sistemelor teritoriale în diferite condiții de utilizare și tehnologii de valorificar e a
resurselor de sol;
c) Studiul complex al solurilor permite evidențierea și inventarierea factorilor
favorabili , a celor limitativi (restrictivi) și a celor de risc de degradare în diferite condiții de
utilizare și valorificare a resurselor naturale edafice și implicit preconizarea măsurilor sau
acțiunilor de prevenire a proceselor de degradare.

5 De aceea, studiul solurilor trebuie să se dezvolte ca studiu al sistemelor teritoriale, venind
în întâmpinarea valorificării resurselor funciare în contextul unei d ezvoltări economice durabile
și a asigurării unei securități alimentare.
Prin urmare, studiul unităților de sisteme teritoriale, a unităților de mediu ambiant este
singurul mod de abordare realistă a valorificării raționale a resurselor de sol și de stabil ire a
măsurilor diferențiate cele mai adecvate ce trebuie aplicate în teritoriu, în funcție de specificul
ecologic al solului și particularitățile regionale, pentru a asigura un echilibru între valorificarea
resurselor de protecția mediului și deci, o dezv oltare armonioasă, răspunzând în mod adecvat
antagonismului dintre utilizare / valorificare și protecție / conservare.

1. 5. Solul – mediu pentru dezvoltarea plantelor

Solul este pentru plante atât suport, în care se fixează prin sistemul radicular, cât și mediu
din care acestea își pot procura hrana și elementele de nutriție necesare creșterii și dezvoltării lor.
Pentru ca plantele să se poată fixa în sol este necesar ca acesta să aibă un volum util
corespunzător și o consistență care să permită dezvoltarea sistemului radicular. În solurile profunde și afânate, sistemul radicular al plantelor se dezvoltă nestingherit, în timp ce în solurile superficiale sau compacte sistemul radicular este slab dezvoltat.
Solul este în același timp și sursa principală de substanțe minerale de care au nevoie
plantele. La nivelul actual de cunoaștere se consideră că pentru creșterea și dezvoltarea plantelor
sunt necesare mai ales 16 elemente chimice. Dintre acestea, carbonul, hidrogenul și oxigenul sunt procurate din aer. Re stul de 13 elemente (N, P, K, Ca, Mg și S – macroelemente și Mn, Fe,
B, Zn, Cu, Mo și Cl – denumite microelemente) sunt obținute de către plante din faza solidă a
solului , în urma trecerii acestora în soluție de sol. Tot solul este sursa principală pentru un număr
de peste 40 elemente ce pot fi puse în evidență în diferite plante.
Un alt factor deosebit de important pentru creșterea și dezvoltarea plantelor este apa.
Pentru realizarea fiecărui gram de materie organică, planta consumă câteva sute de grame de apă.
Cantitatea enormă de apă pe care o consumă plantele în perioada de vegetație o extrag din sol, care prin proprietățile sale, realizează o înmagazinare a apei provenită din precipitații sau alte
surse.
De asemenea, dezvoltarea plantelor depinde și de cantitatea de aer, respectiv de oxigenul
din stratul de sol în care se găsesc rădăcinile. Oxigenul participă atât direct în procesul de respirație al rădăcinilor, cât și indirect, prin stimularea dezvoltării unor microorganisme și a unor
procese fiziologic e din plante.
Solul poate să asigure prezența simultană și continuă a apei, aerului și substanțelor
nutritive sub formă asimilabilă, care sunt factori vitali pentru plante .
Solul este afânat și poate absorbi și reține apa ajunsă la suprafața sa. Apa pătrun să și
reținută în sol provoacă o serie de reacții care determină trecerea în soluție a unor substanțe minerale. Ca urmare a acestor procese, în soluția solului plantele găsesc sub formă asimilabilă
substanțe nutritive minerale și apa necesară, componente de bază ale fertilității.
Cu ajutorul energiei solare și folosind dioxidul de carbon din atmosferă și substanțele
nutritive minerale și apa din sol, plantele verzi sintetizează materie organică. După moartea lor

6 plantele îmbogățesc substratul mineral în sub stanță organică. Pe seama materialului organic
încorporat în sol, sub acțiunea microorganismelor , se eliberează o serie de combinații minera le
accesibile, printre care și cele cu azot, care vor putea fi folosite din nou de generațiile următoare
de organism e.

1. 6. Solul ca mijloc de producție

Așa cum s -a arătat, solul reprezintă geosfera în care se acumulează și se păstrează, sub
formă ușor accesibilă, multe din elementele necesare pentru existența și perpetuarea vieții pe
Pământ. Din această cauză, între condiți ile materiale necesare existenței omenirii, activității
productive a oamenilor, solul, datorită în primul rând fertilității, ocupă un loc deosebit, el oferind
atât mijloc și material de muncă cât și loc de așezare pentru oameni. Solul este deci nu numai un
corp natural, ci și mijloc de producție, prin intermediul căruia omul crează bunuri materiale.
Agricultura, îndelet nicire de bază a omenirii își întemeiază activitatea productivă pe sol,
care constituie atât obiect al muncii cât și mijloc de muncă , considerat din această cauză, ca
principal mijloc de producție.
În producția vegetală, procesul muncii și al creării bunurilor materiale este în mod
nemijlocit legat de fertilitate.
În cadrul unui sistem de agricultură rațional, fertilitatea solu lui poa te fi sporită, măsurile
agrochimice și ameliorative folosite pentru sporirea producției constituind, în același timp, mijloace pentru ridicarea fertilității solului.
Spre deosebire de mijloacele de producție folosite în industrie (mașini, unelte etc.), car e
se uzează, solul, în procesul producției agricole, nu se epuizează și nu- și pierde calitățile de care
depinde fertilitatea, dacă este folosit în mod corect .
1. 7. Solul ca resursă a dezvoltării durabile
Conceptul de dezvoltare durabilă implică mai mul te dimensiuni intercorelate și o
multitudine de participanți.
În acest context, agricultura durabilă prezintă strategii, iar resursele pedologi ce au un rol
crucial și aceasta deoarece resursele de sol împreună cu celelalte componente ale mediului sunt
implicate direct sau indirect în toate aspectele dezvoltării. Resursele de sol și dezvoltarea nu sunt concept e separate, nici nu pot fi abordate cu succes fără a se f ace legătură între una și alta,
deoarece ele au impact asupra puterii economice a oricărei țăr i la toate nivelurile dezvoltării.
Succesul dezvoltării reclamă, printre altele, politici care să țină seama foarte serios de
resursele de sol. Această intercondiționare a fost unanim acceptată și însușită de toate țările
participante la Conferința Națiun ilor Unite privind Mediul și Dezvoltarea de la Rio de Janeiro
(1992), care constituie un model pentru celelalte eforturi către o mai mare coerență în dezvoltare. Cu această ocazie, s -a accentuat că protejarea accesibilității și raționalizării utilizării re surselor
de sol trebuie să constituie o preocupare majoră a fiecărui om în parte a întregii societăți.
Pentru orice țară resursele de sol constituie bogăția națională cea mai ușor accesibilă și
exploatabilă în sprijinul dezvoltării. Modul cum sunt protejat e și utilizate resursele de sol are un

7 impact semnificativ asupra dezvoltării și potențialului de dezvoltare al societății. În acest
context, fiecare societate se confruntă cu probleme dificile legate de protejarea potențialului pe
termen lung al resurselo r sale de sol . Cerințele, ca și interesele, în această privință, trebuie
armonizate. Cerințele socio -economice actuale trebuie satisfăcute astfel încât să nu prejudicieze
disponibilitatea pe termen lung a resurselor de sol sau viabilitatea ecosistemelor de care
depindem noi și generațiile viitoare.
Deteriorarea resurselor de sol reduce atât calitatea cât și cantitatea multor alte resurse
folosite direct de om. Consecințele ignorării distrugerii solului pot fi catastrofale. Istoria omenirii ne oferă prea mul te exemple tragice de acest fel pentru a nu lua în considerare asemenea
perspectivă și a timpurilor noastre. Distrugerea agriculturii și despădurirea au dus la eroziunea
solului și deșertificare, generând în multe regiuni subnutriție și foamete. Cel mai gr av este faptul
că deteriorarea solurilor în unele cazuri poate duce la distrugerea definitivă, irecuperabilă, a acestora.
În acest context, acum când solicitarea resurselor de sol de către populația în continuă
creștere a ajuns la limita capacității lor d e utilizare și refacere, este imperios necesară abordarea
cu o altă etică a relațiilor om -sol, o etică nouă care se referă atât la folosirea adecvată a acestor
resurse cât și la grija atentă pentru menținerea și îmbunătățirea potențialului lor productiv, î n
lumina principiilor unei agriculturi și dezvoltări rurale durabile, care se caracterizează prin faptul că nu produce o degradare a mediului ambiant și este tehnologic adaptată condițiilor locale, viabilă sub aspect economic și acceptabilă din punct de ve dere social.
Această nouă etică față de sol presupune printre altele: – menținerea sau introducerea în circuitul economic a resurselor de sol în funcție de
capabilitatea (aptitudinea) lor de a fi utilizate pentru diferite folosințe fără pericol de degradare ;
– gospodărirea resurselor de sol astfel ca prin tehnologia aplicată, adaptată
variatelor soluri și condiții naturale, să se asigure o eficiență economică și relații armonioase cu mediul ambiant, fără a se deteriora calitatea solurilor și potențialul lor de fertilitate, atât pentru
prezent cât și pe termen lung;
– aplicarea la timp a măsurilor de prevenire sau de stopare a unor fenomene de
degradare sau de evoluție nefavorabilă a solurilor, cât și a celor de ameliorare a resurselor de sol
mai puțin rodnice, pe ntru mărirea capacității lor de producție;
– restaurarea terenurilor degradate antropic în diverse condiții pentru a se reface pe
cât posibil peisajele naturale anterioare;
– scoaterea cu mult discernământ din circuitul economic a terenurilor pentru alte
folos ințe decât cea agricolă sau silvică, mai ales de calitatea cea mai bună.
La formarea acestei etici noi față de sol trebuie să se înceapă cu educația fermierilor și a
deținătorilor de teren pentru a li se schimba mentalitatea, ca și cu tinerele generații , prin
intermediul școlii, al căr ei program de învățământ trebuie să reflecte mai profund rolul actual al
solului, tot atât de important pentru viața omului ca și apa și aerul .
De asemena, legisl ația trebuie astfel adaptată încât să încurajeze schimbarea men talității
conform noii etici față de resursele de sol și să stimuleze utilizatorii acestor resurse pentru
aplicarea măsurilor de ocrotire și îngrijire cu simț de răspundere a bunei stări a solurilor.

8 Adesea oamenii sau comunitățile nu au informații cu privire la impactu l lor asupra
resurselor de sol sau la căile puțin costisitoare de prevenire a daunelor. De aceea guvernele și
celelalte organisme statale abilitate trebuie să promoveze, în mod susținut , conștientizarea
populației cu privire la grija față de sol. Dacă se vrea succesul dezvoltării agriculturii durabile,
atunci grija pentru soluri trebuie să devină preocuparea și angajarea nu numai a guvernului, dar
și a tuturor segmentelor societății. În agricultură, dezvoltarea durabilă înseamnă în primul rân d
folosirea rațională a resurselor de sol, evitarea utilizării excesive a substanțelor chimice dăunătoare și păstrarea biodiversității.

1. 8. S olul ca obiect al îmbunătățirilor funciare

Actuala creștere a populației globului determină o permanentă nevoie de mărire a
producției vegetale, care se poate realiza fie prin sporirea producției agricole la hecta r, fie prin
extinderea suprafeței cultivate. În acest sens un rol important revine lucrărilor de îmbună tățiri
funciare care permit, pe mari suprafețe, o s chimbare favorabilă a condițiilor de sol și de mediu ,
ducând atât la creșterea potențialului productiv al terenuril or arabile, cât și la extinderea
suprafețelor cultivate pe seama terenurilor potențial arabile, adică a acelor terenuri inapte pentru a fi cu ltivate în condiții naturale, dar care pot deveni arabile după ameliorarea condițiilor
ecopedologice prin lucrări de îmbunătățiri funciare.
Prin natura lor , lucrările de îmbunătățiri funciare acționează asupra solului și însușirilor
lui. Preocuparea princi pală în toate lucrările de îmbunătă țire funciare constă în asigurarea în
solul arabil a condiții lor optime pentru buna dezvoltare a plantelor , prin reglarea dinamicii
regimului de apă, de aer, de că ldură, biologic, precum și a celui nutritiv, asigurând cre șterea
permanentă a fertilității solului și a producției agricole. Lucrările de îmbunătățiri funciare se
ocupă de valorificarea pentru agricultură a unor terenuri neproductive sau slab productive ,
creând condiții .
Rațiunea lucrărilor de îmbunătățiri funcia re este corectarea sau diminuarea acțiunii acelor
factori de mediu sau procese (naturale sau antropic e) care fie determină distrugerea învelișului de
sol (de ex: eroziunea și alunecările), fie limitează fertilitatea sau posibilitatea de utilizare agricolă
și de lucrare a solului (de ex: drenajul deficient, inundațiile).
Unul din aspectele fundamentale ale rolului lucrărilor de îmbunătățiri funciare este
optimizarea condițiilor de mediu (teren) și asigurarea pe termen lung a stabilității acestor
condiții, as tfel încât să fie asigurate o evoluție pozitivă a învelișului de sol și un nivel constant al
producției pentru culturile specifice din zonă.
În majoritatea situațiilor, lucrările de îmbunătățiri funciare singure nu sunt eficiente.
Pentru aducerea solului l a parametrii de fertilitate corespunzători culturilor sau folosințelor
propuse, este absolut necesar ca aceste lucrări să fie executate în complex cu lucrările
agropedoameliorative specifice corectării factorilor pedologici limitativi din teritoriul respec tiv.
Neexecutarea lucrărilor agropedoameliorative sau întârzierea executării lor – situație generată,
multă vreme, de înțelegerea greșită a noțiunii de etapizare – poate duce nu numai la anularea
eficienței ameliorative scontate , dar chiar la accentuarea d egradării învelișului de sol (de ex:
salinizarea solurilor din incintele îndiguite în lipsa aplicării spălărilor preventive, accentuarea

9 eroziunii pe terenurile cu lucrări CES, necontinuate cu aplicarea măsurilor de refacere a
învelișului de sol ș. a.) .
Problema eficienței lucrărilor de îmbunătățiri funciare îmbracă aspecte multiple. Deși
criteriul eficienței economice rămâne fără îndoială prioritar (deoarece reprezintă raportul dintre efortul material făcut de societate și beneficiul realizat) , nu pot fi omise efectele sociale ale
acestor lucrări , dat fiind rolul lor în refacerea și asigurarea stabilității condițiilor de habitat ale
colectivității umane, efecte care nu pot fi deocamdată exprimate în termeni bănești. Pe de altă
parte, este important de rețin ut că impactul ecologic -ambiental diferă în funcție de categoria de
lucrări de îmbunătățiri funciare. În general lucrările CES au un efect ambiental pozitiv, în timp
ce lucrările de desecare pot avea și urmări negative (aridizarea microclimatului, distruge rea
faunei și vegetației acvatice), care pot fi deosebit de grave atunci când se execută pe suprafețe mari și fără păstrarea unei proporții echilibrate între suprafețele rămase în regim natural și cele
amenajate, cazul marilor incinte amenajate în lunca și Delta Dunării.

1. 9. Contribuția studiului pedologic la buna reușită a lucrărilor de îmbunătățiri
funciare

În concepția și metodologia actuală, studiul pedologic analizează și prezintă solurile cu
atributele lor într -o viziune integratoare și dinamică, în corelație cu toate celelalte componente
ale ecosistemului căruia îi aparțin . Harta pedologică este de fapt o hartă a terenurilor, cuprinzând
într-o formă parametrizată și cu antificată atât datele referitoare la sol cât și pe acelea privind
elementele am bientale cu implicații în producția vegetală.
În acest fel, studiul amintit oferă proiectării o multitudine de date de fundamentare a
lucrărilor de amenajare, ameliorare și exploatare, depășind adeseori cadrul strict al solului și
completând observațiile ș i datele studiilor climatologice, hidrogeologice, geotehnice etc. cu
elementele referitoare la aceste aspecte, care se înregistrează și înmagazinează la nivelul solului.
În prezen t studiul pedologic pentru lucrările de îmbunătățiri funciare are un pronunța t
caracter tehnic și cuprinde numeroase elemente de noutate, la nivelul standardelor internaționale.
O serie de parametri tehnici , cum sunt drenabilitatea, erodabilitatea, nevoia de apă ș. a., sunt
redați sub formă de schițe sau hărți speciale (așa- zisele hărți pedotehnice). Pe baza prelucrării și
interpretă rii întregii informații privind solul și ceilalți factori de mediu , sunt realizate hărți cu
clasificări tehnice ale terenurilor (denumite hărți pedoameliorative) , care evidențiază factorii
limitativi, în raport cu folosința sau destinația propusă, pentru teritoriul sau zona studiată.
Când discutăm despre fundamentarea pedologică a lucrărilor de îmbunătățiri funciare,
este oportun să facem o separație între studiile preliminare de ansamblu, la scări mici, necesare
amplasării și s tabilirii capacităților și cele detaliate pentru proiectarea propriu- zisă.
Studiile de ansamblu s unt în măsură ca pe baza analizei pedologice integrate să aducă
preciz ări asupra oportunității și fezabilității unor amenajări de siste me de irigații, CES, desecare,
îndiguire și asanare etc., în cadrul unor unități naturale în care din analiza condițiilor climatice, geomorfologice, hidrogeologice sau de altă natură, ar rezulta necesitatea unor astfel de amenajări. Sau invers, ele pot pre ciza, pe baza cunoașterii învelișului de sol, perimetre care

10 necesită amenajări care par a fi în dezacord cu condițiile bioclimatice zonale, precum ar fi
irigațiile în zone umede sau eliminarea excesului de apă în zone uscate.
Astfel, în zonele de câmpii secetoase, studiile pedologice pot stabili, pe baza
caracteristicilor morfogenetice ale solurilor și pe baza cunoașterii arealelor cu d renaj critic și al
nivelurilor critice ale apelor freatice în raport cu salinizarea, sectoare sensibile succeptibile de exces de umidita te și/ sau salinizare secundară, în ipoteza aplicării irigației chiar în sectoare
adiacente. Pe această bază pot fi stabilite din start măsuri complementare de prevenire a unor
astfel de degradări, mergând de la controlul strict al normelor de udare până la completarea cu
măsuri de drenaj pentru menținerea nivelului freatic la nivele subcritice sau chiar suprimarea irigației.
Pe aceeași linie a irigațiilor, studiile pedologice pot releva restricții mari în legătură cu
aplicare a acestora pe pl atforme mărginite de versanți succeptabili la alunecare, cum este cazul în
Moldova , sau pot evidenția situații în care irigațiile pe pante, fie ele chiar mici, sunt absolut
nerecomandabile din cauza erodabilității foarte mari a solurilor, caracterului disc ontinuu al
învelișului de sol etc., cum este cazul în stepa dobrogeană.
Dimpotrivă , în anumite zone umede submontane, din cauza capacității mici de reținere a
apei, determinată de caracterul scheletic sau nisipos al solurilor, se poate ridica necesitatea
aplicării irigației (mai ales în contextul privatizării agriculturii), ca mijloc de obținere a unor
sporuri mari de recolte în pomicultură, pajiști și chiar terenuri arabile.
În domeniul amenajării complexe a versanților, analizele cuprinzătoare efectuate î n
cadrul studiilor pedologice, pornind de la pericolul de eroziune (corelat cu gradul de
fragmentare, erodabilitatea solurilor, utilizarea terenurilor etc.), eroziune a efectivă,
susceptibilitatea la alunecare sau tipul și amploarea alunecărilor existente, caracterul uscat s au
hidromorf al solurilor, pretabilitatea la folosințe etc., permit recomandări privind reașezarea folosințelor în acord cu principiile ecologiei și rentabilității, iar în cadrul folosințelor agricole, planificarea amenajărilor în funcție de gravitatea și pericolul degradărilor, alegerea schemelor de
amenajare în raport cu tipologia stațională etc.
În sfârșit, un ultim exemplu îl vom da în legătură cu studiile referitoare la amenajări prin
îndiguiri , desecări și asanări de lacuri și bălți în lunci și delte. Răspunsul pedologiei la
oportunitatea lucrărilor și stabilirea capacităților are la bază date referitoare în primul rând la
regimul hidric al solurilor, circulația apei, gradul de mineralizare și posibilitatea controlului nivelului apelor freatice și poate merge până la oferirea unor date privind natura și caracterizarea
depozitelor submerse , cu prognoza comportării lor după asanare, în legătură cu maturarea,
subsidența prin contracție în diferite grade de drenare, fertilitatea și norme d e fertilizare etc. În
legătură cu Delta Dunării, problema este deosebit de complexă, ea căpătând valențe noi î n
contextul situației socio -economice din țara noastră, iar dacă răspunsurile referitoare la
pretabilitate și productivitate sunt în primul rând de competența pedologiei, cele referitoare la
necesitate și oportunitate trebuie judecate într -un context mai larg, care să acopere toate
aspectele ecologice și economice, ca și cele ale protecției mediului natural.
În cazul studiilor pedologice la scări mijlocii și mari pentru fundamentarea proiectelor de
amenajare nu se mai pune problema necesității amenajării, aceasta fiind deja stabilită, ci aceea a stabilirii și fundamentării cerințelor de amenajare și ameliorare pentru diferitele areale din

11 perimetrul cercetat, a naturii și a volumului de lucrări, a furnizării datelor necesare alegerii și
dimensionării lucrărilor, precum și predicției, a efectelor referitoare la randamente.
La baza acestor interpretări și recomandări ale studiului pedologic stau datele referitoare
la calitățile și deficiențele ameliorabile și neameliorabile ale solurilor și terenurilor (în raport cu
folosințele actuale sau preconizate), precum și la distribuirea lor spațială. Pornind de la aceste
elemente, studiul pedologic conturează unitățile (pedo)ameliorative care sunt caracterizate prin
parametrii privind relieful, substratul litologic, învelișul de sol, fenomene de degradare, parametri care pot constitui factori limitativi ai producției în raport cu folosința preconizată sau care po t fi luați în considerare la dimensionarea lucrărilor. De la caz la caz, parametrii de
caracterizare a unităților (pedo)ameliorative (sau de amenajare) p ot fi următorii: pentru relief:
forma, panta, gradul de neuniformitate; pent ru roca parentală și subiacentă: natura și adâncimea;
pentru sol: textura, adâncimea orizonturilor imperme abile, gradul de satura ție în baze, reacția,
volumul edafic, gradul de tasare, grosimea orizontului cu humus; pentru excesul de umiditate:
nivelul hidrostatic mediu al stratului acvifer, gradul de gleizare sau stagno gleizare a solului,
intensitatea excesului de umiditate de suprafață și d in infiltrații laterale, condiții favorizante;
pentru eroziunea în suprafață: gradul de eroziune și / sau pericol de eroziune, erodabilitatea
solului, reacția hidrologic ă; pentru eroziunea în adâncime: forma de eroziune în adâncime,
dimensiunea, caracteristice malurilor și fundului organismelo r torențiale; pentru alunecări:
categoria, grosimea stratului alunecat. În plus se mai furnizează date pri vind utilizarea actuală a
terenului și lucrările de amenajare existente în teritoriu. Este de la sine înțeles că lista
parametrilor sau indicatorilor de caracterizare nu este limitativă, ea putând fi suplimentată prin
caietul de sarcini al proiectantului.
Unitățile (pedo)ameliorative constit uite pe baza aces tor parametri de caracterizare
furnizează date pentru estimări privind necesitatea și pretabilitatea și, în final, cerința de amenajare atât în raport cu restricțiile prezente cât și cu cele prognozate în ipoteza amenajării.
Necesitatea în acest caz se referă pe de o part e la scoaterea din capacitatea arealelor fără
limitări care nu pun probleme de amenajare sau , dimpotrivă , a celor cu restricții foarte severe,
neameliorabile, cărora trebuie să li se dea altă destinație decât cea agricolă, iar pe de altă parte la
caracterul mai mult sau mai puțin imperios al amenajării în funcție de intensitatea restricțiilor
ameliorabile (gradul de uscăciune, intensitatea excesului de umiditate sau a eroziunii etc.), sau de
pericolul de degradare prin diferite fenomene, cum ar fi eroziunea, salinizarea secundară etc.
Pretabilitatea sau posibilitatea la amen ajare decurge în primul rând din pericolul unor
degradări secundare. Este cazul sectoarelor susceptibile la exces de umiditate și/ sau salinizarea
în cadrul incintelor îndiguite sau irigate, al sectoarelor susceptibile la alunecare în cazul terasărilor etc.
Prin specificul său, studiul pedologic este cel mai în măsură să prescrie cerințele de
amenajare în fiecare unitat e (pedo) ameliorativă, mergând uneori până la conturarea măsurilor, în
funcție de natura și intensitatea limitărilor, de pericolele de degradare secundară, de dinamica și fluxul apelor freatice, de structura geologică a teritoriului, de caracteristicile climatului etc. Pentru a exemplifica, este suficient să se arate că în cazul de exces de umiditate pedologică poate
răspunde în ce măsură este necesară aplicarea drenajului sau desecării , care este adâncimea
optimă de pozare a drenurilor în funcții de condiț iile climatice și/ sau adâncimea de desecare,

12 care sunt aliniamentele preferențiale pentru interceptarea fluxurilor freatice, dacă este sau nu
cazul unor prisme drenante, care este pretabilitatea terenurilor la aplicarea drenajului în raport cu
caracterul gonflant și contractil al materialului parental etc., sau în cazul irigațiilor care este
metoda optimă de udare în funcție de complexitatea texturală a teritoriului, erodabilitate, care sunt măsurile complementare pentru prevenirea degradărilor sau corecta rea unor caracteristici
negative și multe altele.
Referitor la posibilitatea apariției unor fenomene negative în urma amenajărilor, pot fi
făcute recomandări privind necesitatea urmăririi evoluției solurilor în teritoriu, cu fixarea perimetrelor de maximă sensibilitate.
Pe aceeași bază a caracteristicilor solurilor din cadrul fiecărei unități (pedo)ameliorative
se prevăd și măsurile agropedoameliorative care să garanteze eficiența amenajărilor în perioada de exploatare (bunăoară drenajul de suprafață în caz ul stagnării apei, afânarea adâncă,
amendarea cu gips sau calcar, măsuri de agrotehnică antierozională etc.).
În sfârșit, pe baza grupării unităților pedoameliorative în funcție de caracteristicile fizice,
inclusiv hidrofizice, ale solurilor (conținutul de argilă, gradul de tasare, densitatea aparentă,
coeficientul de ofilire, capacitatea de câmp și totală pentru apă, capacitatea de apă utilă, porozitatea totală și de aerație, plafonul minim al umidității, viteza finală de infiltrație sau conductivitatea hi draulică etc.), studiul pedologic dă informații și face recomandări privind
elementele tehnice pentru proiectare și exploatare.
Un ultim aspect pe care trebuie să- l relevăm este acela că pe baza datelor pedologice
poate fi făcută și prognoza efectelor amen ajării cu privire la producții, lucru în măsură să ofere
elemente de judecată pentru oportunitatea amenajărilor cu lucrări de îmbunătățiri funciare sub aspect economic.

1.10. Optimiz area conținutului lucrărilor de îmbunătățiri funciare în contextul
dezvol tării durabile

În toată lumea , lucrările de îmbunătățiri funciare nu asigură efectul scontat. O orientare
corectă a activității în acest domeniu implică efectuarea unui studiu interdisciplinar complex ,
bazat pe o inventariere completă a problemelor , corelată cu o perspectivă clară a dezvoltării
durabile de ansamblu a agriculturii românești și a economiei naționale. Cu caracter preliminar se
pot enumera următoarele obiective sau probleme principale:
a) Restructurarea conceptului de lucrări de îmbunătățiri funciare în sensul lărgirii lui prin
cuprinderea explicită a obiectivelor ecologice și ambientale. În acest sens , orice lucrare de
îmbunătățiri funciare trebuie privită ca o intervenție ce poate determina schimbări majore în
funcționalitatea întregului ter itoriu. În România , ca acțiuni cu efecte negative bine cunoscute se
pot cita aridizarea microclimatului din Lunca Dunării (în urma desecării și îndiguirii) sau apariția înmlăștinirilor în Bărăgan (în urma introducerii irigației). În cazul Luncii și Deltei Dunării ,
insuficienta luare în considerare a aspectelor ecologice și ambientale în politica de îmbunătățiri funciare a a tras critici severe din partea ecologilor. Este deci necesar ca latura ecologică a
proiectelor de îmbunătățiri funciare să fie serios îmbunătățită, iar unde este cazul să fie elaborate chiar proiecte de specialitate de construcție și reconstrucție ecologică.

13 b) Elaborarea de soluții de amenajare și echipare a teritoriului astfel încât sistemele de
îmbunătățiri funciare să permită diversitatea maximă a folosințelor și organizarea de exploatări
agricole pe suprafețe mici sau pe bază de asociații, sindicate, societăți hidroameliorative etc.,
conform cerințelor economiei de piață .
c) Reconsiderarea concepției de amenajare și folosire a zonei c olinare , știut fiind faptul că
sub presiunea politicii de creștere a suprafeței arabile s -au promovat lucrări de îmbunătățiri
funciare (inclusiv de irigație) pe terenuri degradate sau cu risc ridicat de degradare prin folosire
agricolă. În acest scop , în proiectare vor trebui intensificate restricțiile în sensul excluderii de la
amenajare pentru arabil a suprafețelor cu soluri puternic degradate și neame liorabile economic
(cu pante și / sau pericol ridicat de eroziune și/ sau alunecări) și prevederea amenajă rii acestora
spre a fi utilizate ca pajiști sau păduri.
d) Introducerea obligativității și asigurarea bazei materiale, organizatorice și de finanțare
pentru ca lucrările de îmbunătățiri funciare să fie executate în complex cu lucrările agropedoameliorative , precum și introducerea pe terenurile amenajate a unor sisteme specifice
de agricultură cu o structură de folosințe și culturi adecvate.
e) Introducerea conceptului de eficiență pedologic ă drept criteriu de bază pentru
aprecierea eficienței lucrărilor de îmbunătățiri funciare și a tehnologiei de exploatare folosite pe
terenurile amenajate.
f) Introducerea prognozei pedologice de lungă durată în proiectele de îmbunătățiri
funciare. Spre exemplu, este de o deosebită importanță să se prevadă cum vor arăta
cerno ziomurile din Bărăgan peste 50 de ani de irigație cu tehnicile actuale .
Toate aceste rațiuni trebuie să se bazeze evident și pe studii pedologice, care să
actualizeze informația despre sol și condițiile noi create în teritoriu.

Tabelul 1.1. Terenuri agri cole afectate de principalii factori limitativi (suprafața în mii ha)

Factorul limitativ Terenuri
Arabile Agricole
Eroziune de suprafață
Eroziune de suprafață și exces de umiditate
Eroziune de adîncime
Alunecări
Eroziune de suprafață pe soluri saline si alcalice 1577
90
94
212
10 3884
191
240
702
27
Total suprafețe cu eroziune

Exces frecvent de umiditate de adîncime
Exces frecvent de umiditate de suprafață
Exces frecvent de umiditate mixtă
Exces frecvent de umiditate prin inundații
Soluri saline și alcaline cu exces de umiditate 1983

223
751
174
606
296 5044
260
1011
219 903
495
Total suprafețe afectate de exces de umiditate 2050 2898
Soluri saline și alcalice
Eroziune de suprafață și soluri saline și alcalice 296
10 495
27

14 Total soluri sali ne și alcalice 306 522
Total soluri afectate de diferiți factori

Pericol de eroziune
Pericol moderat de exces de umiditate
Pericol redus de exces de umiditate
(din care pericol de salinizare secundară) 4033

871
1668
1638
(1184) 7932

1094
1995
1752
(1253)
Total pericol 4177 4841
Total suprafețe afectate și cu pericol de a fi afectate 8210 12773

Se constată din cifrele de mai sus suprafețele foarte mari, de milioane de hectare, care pot
face obiectul lucrări lor de îmbunătățiri funciare de irigații, desecări sau combaterea eroziunii. De
altfel, pe o bună parte din aceste suprafețe au fost deja efectuate lucrări de amenajare, astfel că se
ridică doar probleme de monitoring și de întreținere.
Comitetul Securității Alimentare Mondiale de la FAO a defini t în 1974 obiectivul său "să
asigure tuturor, în orice moment, accesul material și economic la alimentele de bază de care au
nevoie", trebuind, în acest scop, să garanteze trei condiții: a) aprovizionări sau disponibilități
alimentare suficiente; b) stabi lirea disponibilităților alimentare; și c) accesul oamenilor, mai ales
al celor săraci, la hrană. La aceste condiții, Conferința Internațională privind Alimentația a
adăugat, în 1992, dimensiunea nutrițională, prin care trebuie "să permiți tuturor accesul, oricând,
la alimente salubre și nutritive de care au nevoie pentru o viață sănătoasă și activă".
Așadar, necesitatea alimentară este condiționată, în primul rând, de asigurarea de
alimente în cantitatea și de calitatea corespunzătoare cerințelor vieții oamenilor. Rolul asigurării
acestor cerințe revine în primul rând agriculturii. Importanța agriculturii pentru securitatea
alimentară se datorește în primul rând rolului său principal ca prim furnizor de produse
agroalimentare, în cantități și de calitate co respunzătoare, iar în al doilea rând rolului pe care îl
joacă în oferirea directă și indirectă de locuri de muncă și venituri pentru populația săracă în
ansamblul circuitului economic, mai ales în țările cu venituri mici.
Asigurarea de produse agroalimenta re în condițiile corespunzătoare securității alimentare
depinde în mod deosebit de resursele de sol de care dispune agricultura și mai ales de calitatea
acestora.
Rezultatul inevitabil al agriculturii a fost, în totdeauna, diminuarea fertilității naturale a
solului, deoarece prin agricultură s -au îndepărtat din sol părți însemnate din rezerva totală de
elemente nutritive pentru plante, ca și din rezerva de compuși organici . Se estimează că în
România de exemplu, circa 50 % din elementele nutritive preluate d in sol, prin recolte, provin
din rezerva nativă a solului (Răuță și colab., 1997). Acest consum din rezerva nativă a solului are
loc într -un ritm care depășește cu mult capacitatea solului de a- și reface și menține rezervele de
elemente nutritive, ceea ce înseamnă ca avem de-a face cu o agricultură de tipul "mineritului" ,
care duce la epuizarea capitalului natural de fertilitate a solului, la scăderea producției și calității
acesteia, iar, mai devreme sau mai târziu, terenul agricol este abandonat vegetației sălbatice sau
lăsat pradă deșertificării.
Este, într -adevăr, un paradox, pe cât este de ușor de distrus, pe atât este de greu de refăcut
un sol. Chiar în condițiile naturale ale unui înve liș vegetal, formarea unui centimetru de sol

15 necesită 100 până la 400 de ani, iar pentru a se realiza un sol gros de 40- 50 cm ar trebui 3000
până la 12000 de ani.
Ca răspuns la întreaga suită de neajunsuri ale agriculturii conven ționale, oamenii de
știință au trecut la experimentarea altor sisteme de agricultură, cunoscute sub termenul generic
de "agricultură alternativă" , pe care US National Research Council, 1989 a definit -o ca un sistem
de îmbunătă țire a eficienței prin practici menite să promoveze protecția, amelio rarea și
valorificarea superioară a resurselor de s ol și apă, utilizarea integrală a îngrășămintelor, mai ales
a celor organice, și reciclarea deșeurilor și reziduurilor. De fapt, una din misiunile agri culturii
alternative este îmbunătățirea calității solului.
Cu alte cuvinte, agricultura alternativă con stituie numai strategia de tranziție, țelul ei fiind
crearea premiselor pentru trecerea la agricultura durabilă, singura capabilă să întrunească cele
patru cerințe fundamentale: 1) securi tatea alimentară; 2) locuri de muncă și producere de venit
pentru ag ricultori; 3) protecția, ameliorarea și utilizarea durabilă a resur selor și (4) participarea
largă, cu putere de decizie, a populației.
Promovarea dezvoltării agriculturii durabile în acest context are un rol fundamental ,
pentru că pe de o parte asigură c rește rea de disponibilități alimentare, la prețuri accesibile masei
de consuma tori, iar pe de altă parte este principalul motor al progresului pentru populația rurală.
În prezent, este unanim recunoscut că foametea și malnutriția sunt consecințele unui
ansamblu complex de cauze, dintre care unele sunt legate de agricultur ă și de calitatea solurilor
pe care se obțin produsele agroalimentare. Toate aceste cauze pot fi influențate de politicile
aplicate. De aceea, dacă se dorește să se elaboreze politici ef icace privind secu ritatea alimentară,
este necesar să se înțeleagă bine legăturile dintre se curitatea alimentară, nutriție și calitatea
solului, ca și toți determinanții unei bune nutriții.

II. CALITATEA SOLULUI

2. 1. Conceptul de calitate a solului, evaluări
Termenul de calitate derivă din latinescul „qualitas” sau „qualis” (de ce tip, fel).
Traducerile termenului includ noțiunile de nivel de excelență, proprietate sau atribut care diferențiază un lucru sau o persoană. Calitatea este rezultatul sumei tuturor caracteristicilor și trăsăturilor unui program, proces sau serviciu, care are influență asupra abilității acestuia de a satisface anumite cerințe. După cum afirmă Ungureanu I. (2005), calitatea este o măsură a excelenței, care definește proprietățile dorite ale unui produs, proces, lucru. Sensul cel mai frecvent al termenului calitate, acela de însușire pozitivă presupune caracteristici satisfăcătoare ale unor componente ale suportului ecologic, care răspund unor necesități vitale ale omului (și nu numai).
Interesul pentru calitatea solului a sporit considerabil în ultimele 2 -3 decenii , lucru
favorizat de dezvoltarea conceptului despre funcțiile solului, dar și din punct de vedere al siguranței alimentare, cât și din cel al asigurării sănătății omu lui, esteticii mediului, condițiilor de
viețuire și biodiversității. Preocupările pentru calitatea solului mai au rădăcinile în efectele
dăunătoare ale creșterii exploatării antropice a resurselor de sol.

16 Efectele negative ale agriculturii extensive au devenit și mai pronunțate în anii ’20- ’30 ai
secolului XX, acestea fiind una din principalele cauze ale crizei care a afectat economiile țărilor
lumii în acea perioadă. Hăul în care a ajuns omenirea ca urmare a falimentării agriculturii
extensive l -au făcut pe președintele SUA Roo sevelt să declare că o națiune care își distruge
solurile se distruge pe sine însăși
Aceasta a pus bazele unei noi abordări a solurilor în general și a calității solului în
special. Motivul întârzierii apariției conceptului, în opinia mai multor autori, a fost credința larg răspândită în reziliența aproape nelimitată și capacitatea de autoepurare a solului. În pofida
efectelor cu care se confruntă omenirea, în literatura de specialitate se promova cu insistență
ideea despre sol ca o resursă naturală regenerabilă.
Inputurile specificate au favorizat sporirea semnificativă a producției agricole și respectiv
a veniturilor , asigurând prosperarea unei bune părți a țărilor lumii. În același timp însă,
soluționând problemele de ordin agrochim ic, sistemele agricole intensive au provocat un șir de
factori restrictivi noi cu impact pronunțat asupra productivității și calității solurilor . Efectele s -au
materializat în reducerea consecventă a fertilității solurilor și sporirea cheltuieli lor materia le
pentru asigurarea unei productivități stabile. În această situație s -a ajuns la o contradicție între
fertilitatea solului și productivitatea acestuia. A ceasta a implicat dezvoltarea conceptului despre
funcțiile solului, iar în conformitate cu acesta conceptul de „calitate a solului”.
Noțiunea și termenul de calitate obligă la evaluarea și exprimarea adecvată a dinamicii
sale, care ar trebui să exprime desfășurarea ech ilibrată a legăturilor dintre componente. În
conformitate cu abordarea ecosistemică, cal itatea solului spre deosebire de calitatea aerului și a
apei nu rezidă doar din cua ntificări ale concentrațiilor de poluanți. Solul este considerat un
component dinamic și interactiv al ecosistemelor, nu doar un mediu inert care susține rădăcinile
și nutri enții pentru plante. Astfel, înțelegerea calității solului necesită o abordare holistică și
complexă (Lewandowski și Zumw inkle, 1999). Prin urmare, actualele abordări își îndreaptă
atenția asupra caracteristicilor dinamice ale solului, luând în calcul multiplele funcții ale ace stuia
în afara productivității, cum ar fi reglarea circuitului apei, capacitatea de filtrare și tamponare a
anumitor substanțe, etc. Aceste abordări nu mai definesc calitatea solului doar prin absența unei caracteristici ben efice, ci prin capacitatea sa de a îndeplini funcțiile dorite.

2. 2. Funcțiile solului

Solul este privit în prezent ca un corp (sistem) natural dinamic , situat la suprafața
uscatului , alcătuit din compuși solizi minerali și organici, apă, aer și organisme vii, care
reprezintă un mediu pentru dezvoltarea plantelor. El constituie stratul de interfață sau zona de legătură dintre scoarța terestră, atmosferă, hidrosferă și biosferă, prin care se realizează schimbul
de substanțe și energie între acestea, schimb care s tă la baza perpetuării vieții. Totodată el
constituie o importantă resursă naturală , reutilizabilă dar limitată ca întindere și fragilă , fiind ușor
de deteriorat sau distrus, dar greu de regenerat.
Capacitatea de a îndeplini procesele/ serviciile stipulat e mai sus se materializează în
funcțiile solului.
Funcțiile biosferice.

17 – asigură viața pe pământ. Fiind produs al vieții , solul mai este și principala condiție
de existență a acesteia, deoarece asigură toate cele necesare pentru existența și diversificarea
vieții pe pământ;
– asigură sensul și intensitatea proceselor în cadrul biosferei;
– asigură și întreține circuitele biogeochimice în cadrul biosferei;
– contribuie la reglarea compoziției atmosferei și hidrosferei prin participarea la
circuitul substanțelor chimice și apei din natură;
– reglează conținutul de carbon în biosferă.
Funcții ecologice (ecosistemice):
– component esențial al ecosistemelor, asigurând condiții pentru dezvoltarea
viețuitoarelor;
– furnizor de apă, aer, nutriție, apă, căldură etc. pentru plante , asigurând astfel
dezvoltarea și diversificarea acestora;
– „geodermă” protectoare pentru relief;
– tampon pentr u variații bruște de temperatură , umiditate, aciditate etc.;
– filtru de protecție, important pentru prevenirea contaminării apei fr eatice;
– epurato r prin distrugerea substanțelor organice străine sau agenților patogeni ajunși în
sol;
– spațiu în care se depozitează și se descompun resturile organice;
– habitat biologic și păstrător al biodiversității viețuitoarelor din sol.
Funcții socio -economice:
– contr ibuie la producerea de substanță vegetală care servește ca materie de bază pentru
alimente, îmbrăcăminte, combustibil, materie primă;
– contribuie la regenerarea capacității de producție a ecosistemelor prin recircularea
elementelor chimice implicate în foto sinteză.
Funcții energetice:
– acumularea de energie chimică și transfer de substanțe și energie între geosfere;
– absorbție de căldură (radiație solară) și propagarea ei în atmosferă.
Funcții tehnico -industriale:
– bază fizică pentru diferite infrastructuri le gate de activitatea omului (necesare
industriei, așezărilor, transportului, recreației, sportului etc.);
– materie primă în industrie (nisip, lut, argilă).
Funcții de patrimoniu cognitiv:
– înregistrarea unor momente ale evoluției uscatului sau ale peisajului natural sub forma
unor trăsături relicte;
– păstrarea unor mărturii ale istoriei civilizației (vestigii arheologice).

2. 3. Calitatea solului, abordări

Termenul calitatea solului este mult discutat în literatură, având diverse conotații, fapt
care dă naște re la multe confuzii. N oțiunea de calitate implic ă un șir de caracteristici care
definesc relații subiectiv -obiective, considerate antropocentric, referitoare la starea de satisfacere

18 a cerințelor omului sau de gradul în care corespunde utilizărilor specif ice (de a fi bun sau rău).
Adeseori, accentul se pune în cazul calității solului pe însușirile de care depinde starea de
sănătate pe care solul o induce viețuitoarelor, astfel că de multe ori în literatură se echivalează calitatea solului cu sănătatea solu lui (Brady și Weil, 2000). Confuzia se datorează și înțelesului
diferit al cuvântului calitate, fie ca grad de bonitate a solului, cu semnificație de valoare globală (de exemplu teren de calitate excelentă), fie ca adjectiv de calificare referitor la o anu mită
însușire a solului (de exemplu sol cu foarte bună capacitate de tamponare, sol cu fertilitate înaltă, redusă, etc).
În acest context, ideea de calitate a solului variază la diferiți oameni în funcție de
preocupările lor:
– pentru agricultori înseamnă u n teren productiv, care se exploatează ușor, cu profit
ridicat și care își menține fertilitatea;
– pentru silvicultori – suportul optim al ecosistemelor forestiere cu productivitate și
biodiversitate ridicate, care asigură acestora o mare capacitate de rezis tență și reziliență;
– pentru naturalist sau geograf înseamnă sol integrat în mod armonios în peisajul
geografic;
– pentru cei care se ocupă de mediu înseamnă un sol care își îndeplinește funcțiile în
ecosistem sau geosistem la potențialul său cu privire la menținerea biodiversității, calitatea apei și aerului, ciclul nutrienților, cantitatea și calitatea biomasei produse etc.
În România, calitatea solului a fost privită până de curând sub aspec tul îndeplinirii
funcției de a contribui la producerea de biomasă , prin definirea și evaluarea claselor de bonita re a
solurilor sau a celor de pretabilitate la anumite folosințe sau amenajări (ICPA, Metodologia elaborării studiilor pedologice, 1987).
În general, actualele abordări diferă de cele inițiale, prin îndepărt area atenției asupra
caracteristicilor dinamice ale solului, care pot fi afectate de deciziile manageriale. Ele se deosebesc prin axarea nu numai asupra caracteristicilor de genul nivelelor de azot, fosfor, potasiu sau materie organică, ci și asupra activi tății biologice, fracțiunilor materiei organice, infiltrării
apei și stării de agregare a solului. În ultimii ani, conceptul de calitate a solului a evoluat și ca răspuns la creșterea preocupărilor globale asupra utilizării durabile a terenurilor, care imp lică
ideea ca managementul durabil al solului presupune mai mult decât controlul eroziunii solului.
Warkentin și Fletcher (1977) au inițiat dezvoltarea unui concept al calității solului,
materializat în multiplele funcții al acestuia. Ulterior aspectul a fost dezvoltat de Larson și Pierce
(1991) , care au promovat o definiție a calității solului bazată pe luarea în considerare pe cât de
bine funcționează acesta în contextul ecosistemului. Mai târziu Larson și Pierce (1994) au separat mai multe funcții major e care ar putea fi folosite în aprecierea calității solului: abilitatea
de a reține, accepta și elibera nutrienți pentru plante și subsol; abilitatea de a reține, accepta și elibera nutrienți și alte substanțe chimice; promovarea și susținerea creșterii ră dăcinilor;
păstrarea habitatelor biotei; răspunsul la manag ement; rezistența la degradare.
În definiția cea mai cuprinzătoare, calitatea solului poate fi descrisă ca fiind combinația
proprietăților solului, care îi permit să -și conserve pe termen lung toat e funcțiile lui naturale. În
cei mai simpli termeni, calitatea solului este capacitatea acestuia de a funcționa, definiție care reflectă natura dinamică. Deci, calitatea solului este legată de utilizarea lui, astfel, calitatea unui

19 sol utilizat pentru agricultură este, în general, mai sensibilă la efectele eroziunii în suprafață
decât în cazul în care are o funcție de suport. De asemenea, un sol poate avea o calitate bună pentru îndeplinirea funcției de suport fizic, dar a re o calitate slabă ca și producăto r de biomasă.

2. 4. Evaluarea calității solului
2. 4. 1 Indicatori de calitate a solului.

Calitatea solului nu poate fi măsurată direct (ca de altfel și fertilitatea solului). Ea poate fi
evaluată indirect, printr -o serie de indicatori calitativi și can titativi, ținând seama că aceștia
reflectă alcătuirea și compozițiile diferite ale solului, proprietăți și procese fizice, chimice și biologice variate , care interacționează într -un corp sau sistem cu caracter de viu într -o continuă
dinamică, având deci un caracter foarte complex.
Evaluarea stării de calitate a unui sol presupune un termen de referință față de care
capacitatea funcțională să fie comparată (reference soil condition). De regulă, comparația se face față de un sol larg răspândit și, deci, repr ezentativ pentru un teritoriu și / sau cu o semnificație
aparte din punct de vedere agricol, forestier, ingineresc etc. (benchmark soil); de asemenea se poate compara cu însușirile inițiale ale solului respectiv (baseline), ca în cazul monitoringului pedol ogic, sau cu însușirile unui sol similar, aflat sub vegetație nativă (nederanjată) ori cu un sol
similar martor. Evaluarea calității solului necesită, de asem enea, precizarea scopului în care se
face estimarea sau a condiții lor de utilizare , pentru că aceeași însușire a unui sol poate fi bună
pentru o anumită folosință, plantă sau management, rea pentru altă folosință, plantă sau utilizare, sau indiferentă pentru alte situații. Evaluarea se face, deci, în raport cu situații concrete de
utilizare a solului.
Este de remarcat caracterul relativ și subiectiv al evaluării diferitor însușiri ale solului,
datorită interpretării lor ținând seama de cât de util e sunt omului .
Calitatea solului este determinată, în fond, de o serie de procese fizice, chimice și
biologice și de intensitatea dezvoltării lor . Deoarece nu este posibilă măsurarea acestora, se
folosește o ser ie de proprietăți care sunt semnificative pentru aceste procese. Proprietățile
respective măsurate (sau evaluate) constituie setul de indicatori pe care se bazează evaluarea calității. În acest context caracteristicile unor indicat ori folosiți trebuie să fie sensibilitatea la
modificările în gestionare, dar și stabilitatea în fața unor modificări care nu au legătură cu factorul decizional (cum ar fi cele climatice), și reflectarea unor aspecte ale funcționării sistemului. În mod ide al, un indicator ar trebui să prezinte o corelație liniară cu o entitate sau
aspect al obiectului aflat în studiu (Duelli și Obrist, 2003). Indicatorii trebuie să fie simpli și robuși, relevanți, ușor de înțeles, valizi din punct de vedere analitic și efec tivi ca și cost (Hewitt
et al., 1997).
Majoritatea indicatorilor folosiți în acest scop sunt fizici, chimici și biologici. O perioadă îndelungată pentru evaluarea calității solului erau aplicați doar indicatori
chimici, în special cei care caracterizau conținutul de elemente nutritive în sol. Mult mai târziu în
atenție au intrat și indicatorii fizici, aceștia însă fiind utilizați doar în scopul evaluării relațiior solului cu plantele. C aracteristicile biologice au fost ignorate la început, nu neapărat datorită

20 lipsei de importanță, ci datorită lipsei metodelor de analiză, precum și a interpretării dificile a
rezultatelor și lipse i datelor necesare comparației.
Actualmente , în scopul evaluării calității solului cei mai folosiți sunt (după Brady și Weil,
2002):
Indicatori fizici:
– textura și structura: influențează reținerea și transportul apei și subs tanțelor;
– adâncimea solului și înrădăcinarea: influențează potențialul de fertilitate,
eroziunea solului, stabilitatea reliefului;
– infiltrația și densitatea aparentă: influențează potențialul de eroziune, porozitatea,
productivitatea;
– capacitatatea de reți nere a apei: este corelată cu reținerea și transportul apei, cu
erodabilitatea hidrică, cu lucrabilitatea și traficabilitatea etc.
Indicatori chimici: – conținutul total de materie organică: definește stocarea de C, fertilitatea potențială,
stabilitatea stru cturală;
– pH-ul: definește pragurile (treptele) de activitate chimică și biologică;
– conductivitatea electrică: definește pragurile de activitate microb iană și a
plantelor;
– conținutul de N, P, K extractabili: definește accesibilitatea nutrienților pentru
plante și potențialul pentru pierderi de N și sunt indicatori de fertilitate și calitate a mediului.
Indicatori biologici:
– carbonul și azotul masei mic robiene: reflectă potențialul catalitic microbian și
avertizare timpurie despre efectul managementului asupra materiei organice;
– azotul mineralizabil potențial: reflectă potențialul de aprovizionare cu azot și
fertilitatea solului;
– respirați a specifică: re flectă activitatea microbiologică pe unitatea de biomasă
microbiană;
– numărul de microorganisme: reflectă activitatea organismelor din sol, mai ales a
viermilor de pământ .
Din punct de vedere practic, este utilă sistematizarea indicatorilor pedologici ținân d
seama de gradul în care sunt influențați și se modifică în funcție de managementul solului. Din acest punct de vedere, se pot distinge 3 grupe care reflectă diferite categorii de proprietăți, și anume:
– proprietăți relativ stabile, care nu se schimbă prin management sau prea puțin:
textura, caracterul scheletic, mineralogia substratului , grosimea solului, orizonturi restrictive ;
– proprietăți labile, care se pot schimba repede, chiar de la o zi la alta, ca rezultat al
condițiilor meteorologice sau al practicilor manageriale curente: conținutul de apă, densitatea aparentă, conținutul de N, P, K accesibile, pH -ul, respirația solului, compoziția aerului din sol
etc.;
– proprietăți intermediare, care se pot modifica sub influența unor practici
mana geriale pe termen mediu sau lung: conținutul de materie organică, conținutul de carbon
organic activ, bi omasă microbiană, structurarea solului, respirație specifică etc.

21 Dintre aceste proprietăți (ș i indirect indicatori) se dă atenție ultimilor, căci odată
deteriorați, refacerea lor este dificilă și cere mult timp și invers, printr -o practică managerială
bună se poate ridica nivelul acestora. Natura indicatorilor și numărul lor depind de scara de
evaluare și, evident, de scopul în ca re se face evaluarea.
Indicatorii aleși pentru evaluare trebuie să fie sensibili la schimbări ale proprietăților prin
management, siguri, să reflecte corect situația, să fie ușor de obținut sau determinat și capabili să
detecteze schimbări chiar mici în timp scurt în procese, proprietăți și interrelații din sol. Ei
trebuie să fie măsurați cantitativ sau cel puțin estimați semnificativ. În unele cazuri se po t obține
prin funcți i de pedotransfer (relații matematice între 2 sau mai multe proprietăți ale solului) care
arată o confidență statistică de nivel ridicat.
Pentru a veni în întâmpinarea nevoii fermierilor de a-și aprecia singuri impactul
tehnologic asupra evoluției solului, mai mulți autori au propus seturi de indicatori a i calității
solului (Larson și Pierce,1991; Doran și Parkin, 1994; Sarrantonio și colab., 1996; Karlin și colab., 1998; Ditzler și Tugel, 2002). O trăsătură comună a seturilor de indicatori propuși este că toți includ unele combinații ale proprietăților fizice, chimice și biologice. De aceea au fost
realizate teste de către specialiști și fermieri, cu ajutorul cărora să se poată aprecia calitatea solului. Fiecare card conține o listă de indicatori ai calității solului cu un set de termeni descriptivi pentru fiecare indicator definind trei niveluri de calitate a solului bună, satisfăcătoare
și slabă. Notele sunt acordate în general pe o scară numerică cu 1 pînă la 3 gradații pentru
calitate slabă; 4 pînă la 6 pentru calitate satisfăcătoare și 7 pînă la 9 pent ru calitate bună. În mod
colectiv, cele 7 carduri au identificat 32 de indicatori fizici, 12 indicatori biologici, 9 indicatori
chimici și 15 indicatori cu referire la plantă.
Aceste carduri au perspectivă în aprecierea calității solului pentru că sunt înțelese de către
fermieri. Scopul acestor carduri este de a furniza fermierilor un instrument care va fi simplu de
utilizat, necostisitor și care furnizează rezultate rapide. De asemenea, acest card este un
instrument util fermierilor pentru compararea diferitelor efecte tehnologice asupra aceluiași tip de sol, monitorizarea schimbărilor în timp acolo unde un nou sistem tehnologic a fost i ntrodus și
detectarea zonelor cu probleme.
După cum am arătat aceste carduri sunt destinate fiecărei zone în parte și includ parametri
care interesează într -un anumit biotop. De exemplu, prezența sărurilor are tendința să fie văzută
ca un indicator al unei calități slabe a solului de unii fermieri, în timp ce alții o pot vedea ca pe o însușire pozitivă, dacă funcția de interes este habitatul pentru speciile rare de plante halofite. De aceea, se insistă ca aceste carduri să nu fie utilizate pentru compararea calității solurilor ce
aparțin diferitelor unități de sol, ci se urmărește evoluția aceluiași sol în timp, sub impact antropic.
Această radiografie a noțiunii de calitate a solului îndeplinește o realitate și anume faptul
că fermierul astăzi trebuie să fie interesat în egală măsură atât de producțiile agricole obținute cât și de evoluția s olului, protecției mediului înconjurător în context economic, pentru că înainte de
toate, procesul de producție agricolă este o activitate economică care nu va avea continuitate
decât dacă este rentabilă.

22 2. 4. 2. Metodologia de evaluare și exprimare a calității solului.

O metodologie de evaluare globală a calității solului, valabilă pentru orice condiții și
utilizări nu există și nici nu poate fi elaborată, deoarece calitatea solului se estimează în funcție de modul de folosire sau de funcțiile pe care le îndeplinește, care sunt foarte variate. De aceea,
evaluarea calității solului se face pentru fiecare utilizare sau funcție în parte, pornind fie de la proprietățile pedotopului (deci indicatori pedologici) fie pe bază de funcții ale solului care, la rândul lor, sunt estimate tot prin indicato ri pedologici.
În principiu, metodologia constă în:
– alegerea celor mai potriviți indicatori care se referă la în sușiri care arată o strânsă
corelație cu funcția sau modul de utilizare a solului luat în considerație și o reflectă cel mai expresiv, urmată de încadrarea valorilor indicatorilor în clase de mărimi;
– stabilirea măsurii în care valorile indicatorilor (sau c lase de mărime ale lor) sunt
favorabile pentru funcția sau utilizarea evaluată, adică răspund cerințelor acestora;
– atribuirea unui calificativ sau index (numeric) de calitate, ținând seama de măsura
în care diferiți indicatori au fost sau nu favorabili (de nivelul calitativ al lor în situația considerată).
Aplicarea în practică variază foarte mult ca grad de fundamentare a criteriilor de evaluare
(indicatorilor), plecâ nd de la simple observații în teren și determinări expeditive în câmp până la
studii pedologice detaliate cu date morfogenetice, fizice, chimice, biochimice, biologice, despre mediu l sau situl respectiv completate cu analize variate de laborator .
Pentru o exprimare globală a calității solului s -a emis ideea stabilirii unui minim de
parametri de sol care ar putea fi utilizați pentru exprimarea „sănătății” solului sau idea calculării
unui indice de calitate, ca o m edie simplă sau ponderată a indicilor numerici corespunzător i celor
5 funcții principale ale solului.

2. 5. Calitatea solurilor și durabilitatea

Oamenii de știință se аflă în toiul unei îngrijorări fără precedent legată de durabilitatea
resurselor regenerabile și calitatea ecosistemului. Practicile de utilizare а solurilor sunt
chestionate cu referire la capacitatea de а asigura nevoile actuale, fără а co mpromite necesitățile
viitoare. Durabilitatea terenurilor agricole, а pădurilor, pășunilor și pajiștilor depinde de menținerea calitații proprietățil or solului care afectează funcții le de productivitate și hidrologice
ale solului (Неrriсk, 2000).
Interesul pentru calitatea și sănătatea solului а fost stimulat de recenta realizare сă solul
este vital atât pentru producția de hrană și fibre cât și pentru funcțiile globale ale ecosistemelor. Calitatea și sănătatea solului se modifică în timp datorită evenimentelor naturale sau impactului
antropic. Ele sunt ameliorate prin management și decizii de utilizare, care iau în considerare
multiplele funcții ale solului, și sunt afectate de deciziile axate ре о singură funcție, сum ar fi
productivitatea. Criteriile pentru indicatorii calității solului și sănătății se leagă în special de utilitatea lor în definirea proceselor ecosistemice și in integrarea proprietatilor fizice, chimice și biologice, senzitivitatea lor la variațiil e climatice și de management, și accesibil itatea lor și

23 utilizarea pentru specialiștii din agricultură, producători, factori de decizie. Deși solurile аu о
calitate intrinsecă legată de proprietățil e lor fizice, chimice și biologice, și de constrângerile
impuse de climat și de ecosisteme, ultimu l factor determinant аl calității solului este utilizatorul
final. Astfel, aprecierea calității și sănătății solului și direcția modificării în timp sunt principalii
indicatori ai unei utilizări durabile. Oamenii de știință pot aduce о соntribuție la managem entul
durabil аl terenurilor, traducând cunoașterea și informația științifică în unelte practice și abordări
сu ajutorul cărora utilizatorii să poată aprecia durabilitatea practicilor lor manageriale. Primii
pași în călătoria noastră spre acest management durabil trebuie să fie identificarea destinației
finale, strategiile sau parcursul сu care vom ajunge acolo, și indicatorii сă mergem în direcția
bună (Doran, 2002).
Practicile agricole vechi аu afectat reziliența solului și а proceselor naturale . Calitatea
multor soluri а scăzut semnificativ prin trecerea pășunilor și pădurilor la arabil, cultivarea
mecanică și monocultura prășitoarelor а rezultat în pierderi fizice de sol prin eroziune, scăderi
puternice ale conținutului de materie organică, și о eliberare concomitentă de dioxid de carbon în
atmosferă. În ultimele decenii, analizele arată circa 40% din terenul arabil mondial са fiind
afectat de degradări, са rezultat аl eroziunii , poluării , tăierilor, suprapășunatului, salinizării și
deșertificării. Aceste procese sunt de mare amploare, egalate doar de probleme de mediu са
încălzirea globală, subțierea stratului de ozon și scăderea în biodiversitate.
Dintre toate activitățile umane, agricultura probabil alterează сеl mai puternic mediul
global (în special сеа modernă, industrializată). De aici și actuala luptă dintre sistemele
agrotehnice convenționale și alternative, și scopul extins care nu mai presupune doar
productivitatea. Сеа mai valabi lă dеfinițiе а durabilității rămâne сеа care spune: "asigurarea
prezentului fără compromiterea abilității generațiil or viitoare de a -și îndeplini propriile nevoi"
(WCED, 1987).
Păstrarea și îmb unătățirea calității solului înseamnă durabilitate, și este legată de
păstrarea ре termen lung а funcțiilor solului. Potrivit dеfinițiеi FАО, agricultura durabilă și
dezvoltarea rurală implică managementul și conservarea bazei de resurse naturale și orient area
schimbărilor tehnologice și instituțiоnаlе într -o manieră care să asigure satisfacerea continuă а
nevoilor umane, pentru generații le din prezent și viitor. Un astfel de deziderat presupune
realizarea unor proiecte de evaluare а terenurilor, cu caracter multidisciplinar, care trebuie să
satisfacă simultan cinci cerințe fundamentale: să asigure menținerea / creșterea productivității; să asigure protecția mediului; să prezinte viabilitate economică; să asigure securitatea alimentară; să
prezinte acceptabi litate socială (Patriche, 2003).
Calitatea solului pare а fi un indicator ideal аl unui management durabil аl solului. Totuși,
еа este puțin folosită, trebuind să fie depășite câteva obstacole – să se demonstreze relația cauzală
dintre calitatea solului și funcțiile ecosistemului (conservarea biodiversității), producția de
biomasă și conservarea resurselor de sol și арă . Deși sunt mulți indicatori care reflectă
capaci tatea curentă a solului de а funcționa, рuțini dintre ei pot prezice capacitatea solului de а
continua să funcționeze după о anumită degradare .
Adoptarea calității solului са indicator аl managementului durabil аl terenurilor а fost
îngreunată de un număr de factori саrе includ inerenta complexitate а relații lor dintre măsurători,
indicatori și funcții, tendința oamenilor de știință de а sublinia această complexitate, precum și

24 costurile măsurătorilor și interpretărilor. Există сеl рuțin patru impedimente care trebuiesc
depășite pentru а facilita această adopt are: explicarea relațiilor dintre calitatea solului și funcțiile
ecosistemului; reducerea costurilor analizelor, creșterea simplității acestora; minimizarea întârzierii dintre prelevarea probelor și analize și primirea rezultatelor (Herrick, 2000).
Puterea calității solului са unealtă а managementului terenurilor poate fi puternic crescută
prin integrarea сu cel рuțin trei alte grupe de indicatori: proprietăți ale solului, indicatori biotici și abiotici care nu țin de sol, și indicatori socio -economici: proprietățile solului care nu variaza
funcție de folosință includ textura, mineralogia, adâncimea solului, care reflectă potențialul solului de а funcționa; climatul, vegetația, speciile de animale, topografia.

2.6. Calitate, durabilitate, degradare

Calitatea solului nu este ușor de definit. Unul din modurile de definire а calității solului,
sau mai degrabă а pierderii acestuia, este în termenii degradării lui. Degradarea netă а solului
este suma degra dării din care se scade рroporția de formare sau restaurare а lui (Blaikie și
Brookfield, 1987). Dеfinițiа lor recunoaște сă există două forțe care pot degrada solurile –
procesele naturale și cele antropice, și сă practicile manageriale și procesele de fo rmare а solului
pot conlucra pentru а reduce această degradare. Conceptual acest model este simplu, însă este
foarte dificil să se cuantifice calitatea solului la о scară obișnuită, în special ре suprafețe mari .
Dawnes (1982) afirmă сă, în stare naturală, solul are un echilibru dinamic. Oamenii
alterează tоtuși sistemele naturale. Unele soluri se acomodează intervenției umanе, ре când altele
аu о toleranță mică. În concluzie, trebuie să aplicăm principii ecologice pentru а crea sisteme
potrivite și sta bile de management pentru diferite tipuri de teren. Aici avem nevoie de о
înțelegere а ecologiei solului și а obstacolelor care trebuiesc depășite pentru а păstra un echilibru
dinamic efectiv (Sherwood și Uphoff, 2002).
Deteriorarea calității solului poate avea un efect negativ asupra funcțiilor solului .
Gravitatea daunelor provocate calității solului de procesele de deteriorare depinde, în primul
rând, de tipul de degradare și apoi de sensibilitatea sau vulnerabilitatea solului la acțiunea unui
proces specific, două ca racteristici care se referă de fapt la răspunsul solului la schimbări .
Pierderea саlității solului poate fi c auzată de о varietate de forțe. Efectele acestor forțe
sunt evidențiate de modificările în proprietățile fizice, chimice sau biologice аlе solului.
Degradările fizice includ formarea crustei solului, eroziunea, compactarea, modificări аlе proprie tăților hidrologice аlе solului, dispersia agregatelor structurale. Degradarea chimică
include efecte ре termen lung аlе pesticidelor, fertilizatorilor, apei de irigație, pierderile de nutrienți, acidifierea, salinizarea, acumularea de săruri lа suprafața solului, pierderile de materie
organică . Procesele de degradare а calității solului pot să se соmbinе și efectele lor pot fi
potențate. De асееа, c ând sunt evaluate amenințările asupra calității solului, asemenea
interferențe trebuie avute în vedere .
Ре baza analizelor standardelor curente, Snakin et аl. (1996) аu dezvoltat un set de
indicatori ai calității solului pentru а еvаluа degradarea fizică, chimică și biolog ică а solului.
Autorii аu divizat indicatorii degradării solului în două grupe: indicatori factuali (care descriu starea calității solului în timpul investigației, care includ gradul de eroziune, conținutul de săruri

25 solubile, fito -toxicitatea solului, etc .), și indicatori de prognoză (care reflectă ratele de acumulare
а atributelor negative аlе solului și posibila lor еvоluțiе în timp).
Autorii аu propus cinci stadii separate de degradare: 0 (calitate înaltă, soluri а căror
productivitate corespunde сu fer tilitatea lor naturală; deviația productivității de lа standard nu
depașește 5%), 1 (slab degradate, 5 -25% mai mică decît standardul), 2 (moderat degradate, 25-
50%), 3 (puternic degradate, 50- 75%), 4 (foarte puternic degradate, peste 75%).
Stările de degradare а solurilor nu sunt definite са valori absolute ale indicatorilor, ci
relative față de о stare inițială (sau definită са inițială) а solurilor. Gamele de valori folosite
pentru stabilirea claselor de degradare аu fost definite folosind experimente și estimările
ехреrților.
Degradarea fizică а solurilor este determinată de următorii parametri: adâncimea
orizontului А, adâ ncimea sedimentării, densitatea aparentă, capacitatea de арă.
Degradarea chimică implică azotul, fosforul, potasiul, sărurile solubil e, sodiul
schimbabil, potențialul redox și gradul de poluare.
Deci, abilitatea solului de а funcționa са și component аl ecosistemului poate fi
degradată, agradată sau susținută ре măsură се proprietăți le dependente de utilizare se modifică
са răspuns la u tilizarea și managementul terenului. De exemplu arătura convențională generează
cantități mai mari de materie organică, о eroziune mai redusă, infiltrație mai ridicată, agregate
stabile mai multe, biomasă microbiană mai ridicată, mai ales în comparație сu lucrările
convenționale (Fesha et al., 2002).

2. 7. Calitatea solului și calitatea terenului

Scopul cercetărilor legate de calitatea solului este să învețe сum să se gestioneze solul
pentru а asigura о productivitate ре termen lung și о integritate а mediului. Studiul calității
solului înseamnă luarea de decizii manageriale specifice unei anumite locații, și nu о analiză а
folosinței generale а terenului. Rezultatul studiilor de calitate а solului nu trebuie sa fie о hartă а folosințelor optime (о bonitare) și о prescriere а celor mai bune tehnici.
Pentru activitățile agricole, solul repr ezintă сеа mai importantă resursă. În contextul
dezvoltării durabile însă, solul trebuie analizat nu individual, ci са un component integrat morfologic și funcțional într -un ansamblu de componente biofizice și socio- economice – teren
(Patriche, 2003).
Noțiunea de teren cuprinde " toate atributele relativ stabile sau сu ciclicitate de
manifestare predictibilă ale biosferei de deasupra și de desubtul unei anumite secțiuni din suprafața topografică, atribute ale atmosferei, solului ș i substratului geologic, ale hidrologiei,
populații1or de plante și animale, incluzând și efectele din trecut și prezent ale activității umane, în măsura în care aceste atribute exercită о influență importantă asupra utilizării prezente și viitoare а terenului de către оm " (Patriche, 2003).
Terenul deține о serie de funcții vitale pentru dezvoltarea biosferei și а societății umane:
de producător, biotică, de regulator climatic, hidrologic, de stocare, de control а poluării, de spațiu vital, de arhivare, de spațiu conector.
А evalua terenul înseamnă а determina compatibilitatea dintre teren și activitățile umane.

26 Evaluarea terenului își propune cunoașterea oportunităților și limitărilor impuse de teren, și
încearcă să traducă informația de ре teren într -о formă utilizabilă din punct de vedere practic.
Performanța terenului poate fi cuantificată în trei moduri: pretabilitate (se raportează la о întreagă gamă de utilizări – arabil, pășune, fâneață, viti -pomicol, etc.); favorabilitate (se referă la
о anumită uti lizare); valoare (implică о bază monetară, rentă, venit) (Patriche, 2003).
Pretabilitatea terenului este abilitatea unui tip de teren pentru о anumită utilizare.
Procesul de clasificare а pretabilității terenului reprezintă aprecierea și gruparea unor arii
specifice funcție de pretabilitatea lor pentru anumite utilizări. Pretabilitatea este о masură а cât
de bine calitățile unei suprafețe se potrivesc сu cererile unei anumite forme de utilizare.
Calitatea terenului este un atribut complex, care acționează într -o anumită manieră în а
influența pretabilitatea unui teren la un anumit tip de utilizare. Calitățile terenului pot fi exprimate în manieră pozitivă sau negativă (capacitatea pentru арă, rezistența la eroziune,
hazardul de inundare, valoarea nutritivă а pășunilor). О calitate а terenului este relevantă pentru un anumit tip de utilizare dacă influențează ori nivelul de intrări necesar, magnitudinea
beneficiilor obținute sau ре ambele. Sunt uneori estimate sau măsurate direct, însă frecvent sunt
descrise prin caracteristici ale terenului. Calitățile sau caracteristicile folosite pentru а determina
limite ale claselor sau subclas elor de pretabilitate sunt cunoscute drept criterii de diagnostic.
Evaluarea ter enurilor cere о comparație а beneficiilor obținute și а inputurilor necesare
pentru fiecare tip de teren . Evaluarea este efectuată în termeni relevanți la contextul fizic,
economic și social al zonei, și implică compararea а mai mult decât un singur tip de utilizare.
Principalele activități într -o evaluare sunt: consultațiile legate de obiectivele evaluarii,
datele și presupunerile ре care se bazeaza, descrierea tipurilor de utilizări care vor fi luate în
calcul, și stabilirea cerințelor pentru acestea; descrierea unități lor de cartare și derivatele calității
terenului; compararea tipurilor de utilizare și cele actuale; analize sociale și economice;
clasificarea calitativă а pretabilității terenului, prezentarea rezultatelor evaluării (Brinkman ș i
Young, 1976).
Contextul ariei de studiu vа include localizarea și accesibilitatea, zona climatică, relieful,
starea actuală а lucrărilor de îmbunătățiri, populația și rata demografică, nivelul de trai, educația, baza economică actuală, infrastructura eco nomică, dimensiunea fermelor, sistemul de
proprietate, sistemul politic . Datele generale luate în calcul în delimitare sunt relieful, solul,
vegetația, dar și proprietăți le fizice ale solurilor, calitatea și cantitatea apei dispon ibile, соndițiilе
terenului сu referire la posibilitatea irigării.

III. VALORIFICAREA ȘI MANAGEMENTUL PATRIMONIULUI PEDOLOGIC
3. 1. Patrimoniul pedologic mondial , utilizarea și valorificarea.

Pe plan mondia l, dintr -o suprafață totală de 13.013 mil hectare, 1.469 mil hectare sunt
inutilizabile, 1.966 mil hectare sunt degradate prin diferite activități umane, 3.671 mil hectare
sunt terenuri stabile (cele mai valoroase pentru agricultură și silvicultură) și 5.909 mil hectare alte terenuri, nedegradate prin activități umane (natural stabile ori stabilizate prin activități umane) dar și terenuri degradate și neutilizate. Eroziunea este cel mai important tip de degradare

27 a solului și afectează cca 1. 094 mil hectare (12 %), în timp ce deteriorar ea fizică se manifestă pe
83 mil hectare (4 %) (Oldeman și colab 1991).
În tabelul de mai jos sunt prezentați factorii ce au condus la degradarea solului scoțându –
se în evidență că 29.5 % (579 mil hectare) au fost degradate prin despădurire, 34.5 % (679 mil
hectare) degradate prin suprapășunat, 28 % (552 mil hectare) degradate prin aplicarea unui
management agricol defectuo s, 6.8 % (133 mil hectare) degradate prin supraexploatare și 1.2 %
(23 mil hectare) degradate prin activități industriale.
Cercetările previn degradarea solurilor în țările din Europa Centrală și de Est (proiectul
SOVEUR) au arătat că 385 mil hectare ori 67 % din suprafața totală nu este afectată de
degradare. Compactarea solului reprezintă tipul dominant de degradare și afectează 11% din suprafața totală ocupând 21.7% din terenurile degradate. Gradul de compactare este în principal
ușor (40 % din terenurile compactate) până la moderat (58%), dar efectul asupra productivității
este foarte serios , deoarece peste 50 % din compactare este raport ată ca având un impact puternic
ori chiar extrem. Compactarea apare deseori în combinație cu crustificarea, ce se manifestă pe 27.5 mil hectare ori cca 5 % din suprafața totală. Impactul crustificării este mai mic decât al compactării , aproape tot de la neglijabil la moderat. Eroziunea prin apă este al doilea factor de
degradare ca importanță , afectând 44 mil hectare ori 7.7 % din suprafața totală. Celelalte forme
de degradare afectează fiecare sub 5% din suprafața totală. Distribuția diferitor tipuri de degradare se prezintă astfel: 21.7% compactare, 15.9% eroziune prin apă, 10.8% scăderea
fertilității solului, 9.6% crustificare, 9.2% aridizare, 8.7% acidifiere, 7% eroziune prin vânt, 3,8% poluarea cu pesticide, 3.1% exces de apă, 2.8 % poluarea cu metale g rele, 2.2 % contaminarea
radioactivă, 1.7 % salinizare, 1.7 % alunecări, 1.8 % altele (Lynden, 2000).

Factorii ce au produs degradarea solului, exprimată în mil . hectare terenuri degradate (după
Oldeman și colab. 1991 )

Tăierea
pădurilor Suprap ășunat Managementul
agricol Supraexploatare Activități
biologice industriale
Africa 67 243 121 63 +
Asia 298 197 204 46 1
America de
Sud 100 68 64 12 –
America de
Nord și
Centrală 18 38 91 11 +
Europa 84 50 64 1 21
Australia 12 83 8 – +
Total Glob 579 679 552 103 22

28 3. 2. Sistemul de agricultură convențională

Termenul agricultură convențională vrea să exprime un fel de agricultură clasică, ce s -a
moștenit și transmis din generație în gene rație pâna în perioada contemporană, cu toate
progresele tehnice și biologice ce au însoțit progresul social în general. Termenul mai semnifică
și un sistem de agricultură cel mai frecvent practicat , acceptat de majoritatea agricultorilor și
specialiștilor .
Termenul nu poate fi confundat cu așa numitul „sistem de agricultură tradițională”, prin
care se înțelege de obicei agricultura practicată în perioada premergătoare apariției și dezvoltării pe scară largă a procesului de chimizare a agriculturii , prin utilizarea îngrășăminte lor minerale și
a pesticidelor.
Sistemul de agricultură conve nțională în varianta moderat intensivă caracterizează
exploatațiile ce dețin un procent ridicat de culturi prășitoare în cadrul asolamentului și o rotație
de 2-3 ani, în care locul principal îl ocupă două specii de plante din grupa cerealelor – grâul și
porumbul – care aproape întotdeauna succed între ele. Îngrășământul cel mai utilizat în acest
sistem este gunoiul de grajd și în mai mică măsură îngrășămintele obținute industrial prin
prelucrarea unor roci naturale. Sistemul acesta corespunde perioadei de început a utilizării îngrășămintelor obținute industrial.
Apariția societății indu strializate, progresul științific și tehnic din diverse sectoare ale
societății, diversificarea trebuințelor umane cu privire la produsele agroalimentare au determinat
în a doua jumătate a secolului XX extinderea suprafețelor de teren ocupate cu plante ind ustriale
(sfecla de zahăr, floarea soarelui, tutunul etc.) și utilizarea pe scară largă a îngrășămintelor minerale, care au contribuit la creșterea nivelului recoltelor. S -a introdus pe scară largă
mecanizarea lucrărilor la culturile de c âmp, la cele pomi –viticole și legumicole, dar mai ales în
zootehnie. S -a trecut astfel la a doua fază a agriculturii convenționale, cea intensivă, care se
practică pe scară largă în țările dezvoltate din societatea contemporană, către care tinde și agricultura din țările în curs de dezvoltare.
Sistemul de agricultură convențională în varianta intensivă este caracterizat prin
mecanizarea procesului de producție și utilizarea, potrivit trebuințelor, a îngrășămintelor
minerale și a pesticidelor.
Agricultura convențională be nefeciază totodată de soiuri și hibrizi de înaltă
productivitate, a căror sensibilitate la atacul de boli și dăunători este de multe ori ridicată.
Aceasta presupune utilizarea obligatorie a preparatelor chimice de sinteză în scopul evitării atacurilor ce m icșoreză substanțial nivelul recoltelor posibele. În zonele cu precipitații
insuficiente formării recoltelor s -a prevăzut irigarea ca verigă obligatorie pentru acoperirea
pierderilor de apă prin evapotranspirație, în alte zone se folosesc măsuri de preveni re a eroziunii,
de evitare a procesului de salinizare secundară a solului prin lucrări de desecare și drenare cu apă de calitate optimă.
În varianta moderat intensivă, exploatația agricolă dispune și de un sector de creștere a
animalelor, de la care rezult ă o cantitate satisfăcătoare de gunoi de grajd pentru fertilizarea
solurilor ce urmează a fi cultivate cu specii de plante din grupa tuberculifere, a rădăcinoaselor, a speciilor pomi -viticole și legumicole.

29 În varianta puternic intensivă a agriculturii convenționale s -a ajuns la o specializare a
exploatațiilor agricole pe profiluri agricole, legumicole, zootehnice sau pomi -viticole, astfel încât
este dificil să se asigure reciclarea gunoiului de grajd sau a altor reziduuri zootehnice pentru
refacerea fertil ității solului. Î ngrășămintele minerale reprezintă aproape întotdeauna singurul
mijloc de asigurare a nutriției optime a plantelor cultivate pentru obținerea de recolte mari. Variantele de agricultură convențională specificate mai sus presupun mai multe va riante:
a) În funcție de felul culturilor din asolamentul exploatației agricole:
– asolament complex cu mai multe specii de plante, inclusiv leguminoase;
– asolament în care predomină speciile de plante prășitoare;
– asolament în care predomină cerealele păioase, adeseori fără specii furajere,
necesare sectorului zootehnic;
– cereale păioase în monocultură;
– asolament reprezentat preponderent prin specii furajere și puține sau foarte puține
culturi de câmp.
b) În funcție de modul de întreținere a solului:
– exploatații în c are întreținerea solului se face prin lucrări mecanice caracteristice
agriculturii contemporane;
– exploatații în care nu se practică arătura, recurgându -se la sistemul minim de
lucrări (minimum tillage);
– exploatații în care combaterea buruienelor se face pe cale mecanică;
– exploatații ce folosesc doar erbicidarea pentru combaterea buruienelor, nu și
lucrările mecanice.
c) În funcție de sortimentul de îngrășăminte utilizate se deosebesc:
– exploatații ce utilizează doar gunoiul de grajd ca îngrășământ, pentru restituirea
sărurilor minerale îndepărtate din sol cu recoltele;
– exploatații ce folosesc nămolurile zootehnic, urina, nămolurile de la canalizarea
orașelor, composturile din gunoaie orășenești ca mijloc de întreținere a fertilității solului;
– exploatații ce utilizează composturi realizate din paie și tulbureală de bovine;
– îngrășămintele verzi ( în cultură dublă) ca mijloc de refacere a fertilității solului;
– îngrășămintele organice provenite din zootehnie, completate cu îngrășăminte
verzi;
– fără îngrășăminte organice special aplicate, doar miriște, rădăcinile și paiele sau
cocenii tocați servind pentru întreținerea humusului din sol.
d) Intervenții prin îngrășăminte organice și minerale pentru refacerea fertilității
solului:
– îngrășăminte organice, în completare cu îngră șăminte minerale;
– se folosesc doar îngrășăminte minerale potrivit recomandărilor elaborate în baza
analizei agrochimice a solului;
– aplicarea îngrășămintelor minerale cu azot se face după principiul N
min (azotul
mineral) existent în stratul arat, la începutul vegetației sau la începutul primăverii.

30 e) Se practică sistemul de agricultură integrată, înțelegând prin aceasta folosirea atât
a preparatelor chimice împotriva bolilor și dăunătorilor la plante, cât și a unora din măsurile
preconizate de agricultură biol ogică .

3. 3. Agricultura alternativă

Obiectivele agriculturii:
– conservarea și sporirea fertilității solului.
– protecția mediului ambiant.
– activizarea circuitului substanțelor și a energiei în cadrul agroecosistemelor.
– reducerea consumurilor materiale și energetice pentru obținerea de cantități stabile
de produse alimentare.
– asigurarea stabilității agroecosistemelor.
În contextul ac estor obiective sistemele agricole alternative reprezintă procedee de
obținere a recoltelor fără administrarea mijloacelor chimice de protecție a plantelor și îngrășămintelor minerale. Din această cauză în literatură adesea se afirmă că perspectivele
sistemelor agricole alternative sunt limitate, deoarece fără fertilizanți minerali agricultura este
imposibilă. Sistemul de agricultură alternativă implică mai multe forme:
a) Agricultura biologică.
b) Agricultura ecologică.
c) Agricultura integrată.

3. 3. 1. Agricultu ra biologică

Agricultura biologică este privită în primul rând ca o „alternativă” împotriva fenomenului
de poluare produs prin utilizarea excesivă a îngrășămintelor minerale și a pesticidelor.
Agricultura biologică nu are pretenția că poate înlătura toate aspectele negative generate de
agricultura convențională, ci încearcă doar să limiteze cât se poate de mult majoritatea acestora. Ea are meritul de a recunoaște rolul fundamental pe care- l are humusul și variațiile sale de la un
an la altul în ce privește starea de fertilitate și relațiile sol- plantă cultivate. Sistemul acesta acordă
mare importanță reciclării materiei organice, obținerii de composturi de tot felul, folosirii
îngrășămintelor organice pentru regenerarea humusului.
Agricultura biologică consideră că gunoiul de grajd aplicat solului nu servește direct
nutriției plantelor, dar nici nu este o sursă însemnată de elemente de nutriție. În cantitățile în care se aplică gunoiul de grajd c ontribuie la îmbunătățirea însușirilor fizice, fizico -chimice și
biologice a solului, a complexului de microorganisme din sol.
Tehnicile de lucrare a solurilor au drept scop principal favorizarea activității biologice a
solului.
Principalele caracteristici ale agriculturii biologice pot fi rezumate astfel:
– recomandă folosirea asolamentelor multianuale în componența cărora se conțin și
specii leguminoase;
– preconizează afânarea superficială a solului prin lucrări mecanizate;

31 – principalul îngrășământ recomanda t este gunoiul de grajd;
– unele variante ale agriculturii biologice recomandă ca fertilizant composturi
preparate după anumite rețete considerate ca având însușirea de a valorifica „forțele naturii”.

3. 3. 2. Agricultura organică

În literatura de specialitate sistemul de agricultură organică se confundă cu cel numit
„agric ultura biologică”, definirea lui fiind redată prin expresia: agricultura organică reprezintă o
agricultură fără chimicale (Lamp -Kin, 1990). Autorii conceptului de agricultură organică
consideră că definiția de mai sus este „scurtă, clară și concisă”.
Caracteristica principală a agriculturii organice este că recomandă evitarea, pe cât posibil,
a preparatelor chimice de sinteză (îngrășăminte, pesticide, hormoni sintetici), folosirea lor fiind
acceptată doar când asemenea tratamente sunt indispens abile.
Departamentul agriculturii din SUA definește agricultur a organică ca sistemul care evită
sau exclude în mare măsură utilizarea pr eparatelor obținute prin sinteze industriale, cum sunt
îngrășămintele, pesticidele, regulatorii de creștere și diverșii aditivi în hrana animalelor. Pentru obținerea unui randament maxim sistemul recurge la rotația culturilor, la folosirea ca îngrășământ a gunoiului de grajd, a îngrășămintelor verzi și a resturilor vegetale compostate, la
cultivarea plantelor leguminoase, toate acestea pentru menținerea fertilității solului, folosește
mijloace biologice pentru combaterea atacului de insecte și boli, asolamentul și mijloacele mecanice fiind folosite pentru combaterea buruienelor.
Prin urmare, adepții sistemului de agricultură organică nu exclud cu desăvârșire folosirea
preparatelor de sinteză în gestionarea exploatației agricole, eliminarea lor fiind privită ca o
necesitate în practica curentă.
Principalele obiective ale sistemului de agricultură organică sunt: folosirea doar a
tehnologiilor de întreținere a solului care asigură circuitul normal al substanțelor nutritive, incluzând aici preocuparea pentru micr oorganismele, flora și fauna solului, pentru plantele și
animalele din sol, evitarea tehnologiilor ce pot produce poluarea mediului ambiant, atenție la impactul pe care îl poate avea asupra mediului orice activitate umană neconformă cu ecosistemul
natural, obiectivul final fiind obținerea de hrană și îmbrăcăminte în cantități suficiente omenirii
și de calitate corespunzătoare.

3. 3. 3. Agricultura durabilă

Conceptul de dezvoltare durabilă este o strategie politică enunțată pentru prima dată în
1987 în cadrul Comisiei Mondiale a Mediului și Dezvoltării, prin aceasta înțelegându -se „o
dezvoltare care să satisfacă cerințele generațiilor actuale fără a compromite pe cele ale
generațiilor viitoare de ași satisface propriile nevoi”.
Este vorba de o dezvoltare vi abilă din punct de vedere economic, echitabilă din punct de
vedere social și ecologic, privită în spațiu și în timp.
Ideile conceptului au prins repede un anumit contur, recunoscându- se pretutindeni
necesitatea dezvoltării economice a fiecărei țări, cu acceptarea cerințelor de folosire, dar și de

32 protejare, a resurselor naturale și a mediului, a patrimoniilor naturale și culturale. O asemenea
cerință presupune respectarea anumitor principii de etică și echitate, în care să fie implicat
fiecare individ al so cietății, fiecare colectivitate umană, organismele pol itice și de stat. Noțiunea
de „durabilitate” este orientată spre viitor. O gestiune durabilă trebuie să permită generațiilor viitoare atingerea unui nivel de existență echivalent celui de astăzi, ceea ce înseamnă că ele trebuie să dispună de bogățiile naturale necesare. Durabilitatea poate fi considerată un concept axat pe resurse. Nevoile cantitative și calitative ale generațiilor viitoare nu sunt cunoscute și sunt greu de presupus. De aceea nu se poate prevedea momentan ce cantitate de resurse naturale
trebuie conservate pentru viitor. Principiul precauțiunii impune, totuși, utilizarea cu atenție și în mod eficace a resurselor disponibile.
Aspectele referitoare la protecția mediului depășesc dimensiunile unei singure exploatații
agricole, activitățile trebuind să ia în considerare teritoriul unei întregi localități sau regiuni a
unui bazin hidrografic sau a unei zone cu specific deosebit, care cere lucrări de conservare a patrimoniului natural prin aceasta înțelegând păstrarea calității solurilor și a apelor de suprafață și subterane, a diversității plante lor, a peisajelor naturale.
Agricultura durabilă trebuie privită în contextul dinamic al dezvoltării întregii societăți
înglobând aici sfera producției avantajoase, a mediului ecologic, interesele economice locale și generale, gândind în perspectivă spre o existență în deplină securitate a generațiilor viitoare.
O exploatație agricolă durabilă trebuie să fie viabilă din punct de vedere economic,
acceptabilă din punct de vedere social, reproductibilă în timp și transmisibilă în perfectă stare de funcționare către generațiile viitoare. Atributul cel mai important a agriculturii durabile se referă
la calitatea solului și a mediului ambiant în general.
Larson și Pierce (1991) au dezvoltat un conce pt cu privire la „setul minim de date”
necesare monitorizării calității solurilor. În acest sens ei au propus o serie de indicatori cu privire
la însușirile fizice, chimice, fizico -chimice și biologice ale solurilor la un moment dat. Acești
indicatori sunt: conținutul de elemente nutritive forme accesibile plantelor, conținutul total de carbon organic din sol, conținutul de carbon labil, textura, capacitatea pentru apă accesibilă plantelor, structura solului, rezistența la penetrare, pH-ul, conductivitatea electrică și adâncimea
medie de pătrundere a sistemului radicular .
Rotația culturilor este un factor ce contribuie mult la creșterea calității solului, prin
comparație cu monocultura, la ridicarea randa mentului economic. Realizarea de exploatații
mixte, cu sector al culturilor de câmp dar și zootehnic, îmbunătățesc structura culturilor din rotații și menține calitatea solurilor la nivel ridicat. Rotațiile scurte și monocultura nu sunt compatibile cu prin cipiile agriculturii durabile.
Agricultura durabilă mai presupune planuri cu durată scurtă, medie și lungă de
management a calității solului.
3. 3. 4. Agricultura ecologică

În cadrul practicilor agricole ecologice măsurile agrotehnice sunt axate pe favorizarea
proceselor de conservare și reproducere a tipului de pedogeneză (procese tipogenetice).
Elementele de bază ale acestuia sunt:

33 1) Biologizarea agroecosistemelor , care presupune sporirea resurselor energeti ce
prin încorporarea sistematică de resturi organice proaspete în sol.
2) Minimalizarea lucrărilor și reducerea riscului degradării fizice a solului.
3) Reducerea ponderii componenței antropice prin adaptarea activităților agricole
la legitățile și mecanismele de funcționare a mediului, care include minimalizarea tuturor
inputurilor din exterior , inclusiv fertiliz area organică prin aplicarea gunoiului de grajd.
4) Stârpirea buruien ilor se va face prin măsuri agrotehnice.
5) Protecție de boli și insecte prin tratări la preparate biologice.

IV. MANAGEMENTUL RISCURILOR ÎN CADRUL PRACTICILOR AGRICOLE
ECOLOGICE

Solul este legat de mediul înconjurător printr -un flux continuu de materie și energie. În
evoluția sa îndelungată, sub acțiunea factorilor naturali și de cul tură agricolă, solul tinde spre o
stare staționară caracterizată prin tendințe de egalizare a importurilor și exporturilor de energie și
substanțe. În cazul evoluției sale, solul ajuns la stadiul de echilibru își menține o stare entropică
practic constant ă, printr -un complicat mecanism de autoreglare, autoconservare și interconexiune
a proceselor de humificare- mineralizare și respectiv, a fertilității.
În acest context, fertilitatea este o însușire fundamentală care s -a dezvoltat în decursul
timpului concomitent cu formarea și evoluția solurilor și implică însușirile fizice, fizico -chimice,
chimice și biologice de bază ale solului. Anume pe optimizarea acestora sunt axate toate eforturile umane în cadrul activităților agricole.
Pentru a impune solurilor un sens de evoluție anume dorit, pentru a stabili natura,
cuantumul și momemtul cel mai potrivit de aplicare a măsurilor necesare, cât și pentru a menține
la un nivel ridicat capacitățile de producție a acestora, este necesară o supraveghere permane ntă a
factorilor care interferă, îndeosebi a acțiunilor antropice, prin măsuri de monitorizare, în primul rând asupra componentelor ușor schimbabile sau a celor care condiționează o bună dezvoltare și fructificare a plantelor cultivate.
Varietatea pronunța tă a condițiilor bioclimatice a determinat o diversitate mare a solurilor
și o diferențiere sporită a factorilor de fertilitate. Aceastea implică necesitatea unei abordări
diferențiate a activităților umane în cadrul practicilor agricole.
În contextul prot ejării terenurilor agricole de acțiuni degradative și a conservării și
sporirii fertilității solurilor se impune o analiză detaliată a factorilor de risc, a factorilor limitativi și restrictivi ai producției agricole. Analiza are în vedere identificarea acestor degradări sau limitări și stabilirea arealelor de manifestare a lor, precum și a factorilor care le determină.
În contextul celor expuse evaluarea capacităților solurilor presupune:
– evaluarea potențialului solurilor în cadrul întregului complex de fa ctori naturali și
antropic ;
– evaluarea curentă a factorilor de fertilitate;
– identificarea restricțiilor și evaluarea impactului acestora asupra fertilității;
– identificarea interacțiunilor și interrelațiilor dintre factorii restrictivi și elaborarea
măsurilor de combatere în complex sau diferențială a acestora;

34 – stabilirea priorităților și identificarea modalităților de utilizare a solurilor cu
maximum de eficiență economică și ambientală în condiții concrete de m ediu;
– stabilirea restricțiilor și factorilor restrictivi cu ulterioara luare de decizii vis -a-vis
de încadrarea terenurilor în circuitul agricol ecologic.

Măsuri de precauție
În scopul evitării și minimalizării diverselor forme de degradare a solului , utilizato rii
întreprind măsurile de precauție stipulate în continuare. În etapa de încadrare a terenului în
circuitul agricol, utilizatorii evaluează riscurile de degradare și elaborează planuri de măsuri
preventive proactive de evitare a proceselor de degradare.

Măsuri de prevenire a deteriorării fizice a solului

Utilizatorii trebuie să aplice următoarele măsuri de prevenire a deteriorării fizice a
solurilor:
1. efectuarea mai multor lucrări la o singură trecere pentru minimizarea numărului
de treceri a mașinil or agricole, în cadrul lucrărilor de pregătire a solului, semănat și de întreținere
a culturilor;
2. tocarea și încorporarea în sol, prin discuire și arat, a miriștii și oricăror altor resturi
vegetale;
3. includerea în rotația culturilor a unor plante ameliorat oare ( furajere perene);
4. utilizarea mașinilor agricole cu pneuri de presiune joasă și cu roți late pentru
micșorarea acțiunii de comprimare a solului.
În dependență de cauzele care provoacă și intensifică procesele de compactare a solului,
utilizator ii trebuie să întreprindă următoarele măsuri generale de prevenire a compactării
secundare a solurilor:
1. exercită lucrări în cadrul practicilor agricole, care s unt conforme cu condițiile
pedoclimatice, și pe durata desfășurării lor asigură succesiunea cultu rilor în rotație de lungă
durată, inclusiv prezența unor culturi amelioratoare, precum și întreprind măsuri, în urma cărora
are loc creșterea treptată a conținutului de humus și ameliorarea structurii solului;
2. minimizează trecerile pe teren ale mașinilor și tractoarelor și efectuează mai multe
lucrări la o singură trecere prin folosirea agregatelor complexe, precum și reduc suprafața de
teren bătătorită prin executarea trecerilor pe aceleași urme;
3. schimbă în fiecare an adâncimea de arătură, în corelare cu tehnologiile diferitelor
culturi din asolament și executarea periodică (o dată în 4 -5 ani) a unor lucrări de afânare la
adâncimea de 40 -50 cm ;
4. utilizează mașini agricole care limitează presiunea pe sol prin folosirea pneurilor
cu presiune scăzută ;
5. respectă valorile maxim admisibile ale presiunii la suprafața solului în funcție de
tipul de sol, textura acestuia și perioada din an de lucrare a solului .

35 Măsuri de prevenire a degradării și refacerea structurii solului
În scopul prevenirii degradării și refacerii structurii solului, utilizatorii trebuie să
întreprindă următoarele măsuri:
1. executarea tuturor lucrărilor solului și practicarea traficului pe teren în perioade
optime de lucrare;
2. practicarea prioritară a sistemului de lucrare minimă a solului, care constă în
efectuarea lucrărilor de arat cu o peridiocitate de 4 -5 ani și reducerea presiunil or mecanice
asupra solurilor pe parcursul perioadei de vegetație;
3. practicarea unei structuri de culturi variate, cu rotații de lungă durată (5 -7 ani),
care include și culturi ameliorative (leguminoase și graminee perene);
4. aplicarea asolamentelor și încorpo rarea anuală în sol a materiei organice proaspete
pentru asigurarea unui bilanț pozitiv al humusului și intensificarea activității organismelor vii din
sol, în special a mezofaunei (râmelor);
5. aplicarea substanțelor amelioratoare pentru menținerea în limite optime (pH 6,2-
8,2) a reacției solului și /sau corectarea acesteia, și a componenței cationilor schimbabili;
6. utilizarea plugurilor specializate: pluguri cu lățime de lucru variabilă, pluguri
oscilante, pluguri cu brăzdare în trepte;
7. efectuarea lucrărilor solului la viteze mici de înaintare;
8. utilizarea pneurilor cu presiune mică, a pneurilor cu lățime mare și a altor tehnici
care măresc suprafața de contact a roților cu solul;
9. irigarea cu apă de bună calitate, care are conținut de săruri mai mic de 1g/litru,
reacție neutră sau slab bazică;
10. se exclude irigarea prin aspersiune cu aspersoare gigantice cu intensitate excesivă
și se utilizează irigația localizată;
11. acoperirea suprafaței terenurilor irigate prin aspersiune cu resturi veg etale, gunoi
de grajd, rumegus etc.

Măsuri de prevenire a formării excesului de apă și salinizării secundare
Măsurile de prevenire a formării excesului de apă și salinizării secundare se execută în
teritoriile amenajate pentru irigație, teritoriile cu risc de inundație, iar în anii ploioși și în
celelalte teritorii.
Pentru prevenirea excesului de apă și salinizării secundare trebuie să se practice:
1. asigurarea unei structuri de culturi și asolamente cu plante amelioratoare pentru
refacerea stării fizice cumulativ cu toate celelalte măsuri de prevenire a deteriorării fizice a
solului stipulate în prezenta lucrare;
2. irigarea solului cu norme și debite de udare strict stabilite, în funcție de
caracteristicile solului și pentru neadmiterea infiltrației de apă în adâncime sau stagnării apei la suprafața solului;
3. reducerea necesităților pentru irigare prin optimizarea regimului de umiditate a
solului și diminuarea evaporării fizice prin mulcirea suprafeței solului și prin amplasarea culturilor în funcție de resurs ele disponibile de apă ;

36 4. excluderea lucrărilor de irigare pe terenurile cu risc de formare a excesului de
umiditate și salinizare;
5. excluderea compactării de suprafață care poate cauza stagnarea apei;
6. adaptarea unei metode de irigare potrivită cu solu l și topografia terenului, cu
cantitatea și calitatea apei disponibile, cu exigențele culturii și condițiile climatice din zonă;
7. asigurarea condițiilor pentru dezvoltarea unui sistem radicular adânc bine
dezvoltat, capabil să exploreze un strat gros de sol și să utilizeze intens apa. Momentul irigării să
fie ales astfel încât cultura să sufere un ușor deficit de apă;
8. aplicarea irigării cât mai uniform posibil și nivelarea terenurilor pentru o
distribuire uniformă a apei pe suprafața solurilor;
9. utilizarea ap ei de irigație de bună calitate (mineralizarea <1g/l);
10. aplicarea unui surplus de apă de irigație (cerință de spălare) periodic pentru
prevenirea acumulării sărurilor solubile în stratul superior din solul irigat și a unei doze mici (2 –
3t/ha) de g ips pentr u prevenirea solonețizării secundare a solului;
11. crearea șanțurilor temporare de evacuare a surplusului de apă din perioadele
ploioase.
Pe lunci și râ uri, canalele de desecare se curăță obligatoriu de vegetație pentru a se
menține în stare bună de funcționare, în special, unde există risc de inundare în perioada
viiturilor.

Măsuri de prevenire a epuizării solurilor
Utilizatorii trebuie să întreprindă următoarele măsuri de prevenire a epuizării solurilor:
1. să respecte asolamentele, să implementeze un sistem optim de fertilizare și
lucrare, să efetueze protecția plantelor de buruieni, boli și dăunători pentru asigurarea unor cantității optime a elementelor nutritive în sol;
2. îngrășămintele minerale de origine naturală și organic ă se administrează în
termeni și proporții optime în funcție de necesitățile plantelor culturilor agricole, de indicii
agrochimici ai solului, de cultura premergătoare și de condițiile agrometeorologice;
3. să asigure reproducerea fertilității solului prin optimizarea asolamentului; în
asolament se includ culturi amelioratoare, se administrează materie organică proaspătă și se optimizează însușirile și regimurile fizice ale solurilor, se ameliorează și se remediază terenurile degradate;
4. să cultive plante leguminoase în asolamentele de câmp pentru acumularea azotului
în sol. Cota optimă a culturilor leguminoase în asolamente trebuie să fie de 20- 25 la sută;
5. periodic (odată în 6- 8 ani) se evaluează capacitatea bioproductivă a solului, se
elaborează și se implementează planuri de măsuri cu durată medie și lungă pentru prevenirea
epuizării solurilor.

Măsuri de prevenire a poluării solurilor
Pentru prevenirea poluării solului trebuie să se respecte următoarele măsuri:
1. prevenirea poluării prin adaptarea proceselor și fl uxurilor t ehnologice astfel încât
să se stopeze difuzarea de substanțe poluante;

37 2. mijloacele biologice se utilizează prioritar în activitățile de protecție a plantelor;
3. buruienile se distrug pe cale mecanică, iar impactul dăunătorilor se reduce prin
respectarea tehno logiilor agricole specifice fiecărei culturi;
4. se reduce necesarul mijloacelor de uz fitosanitar prin respectarea asolamentelor;
5. în asolament se includ speciile de culturi care extrag poluanții;
6. se diminuează impactul poluanților prin refacerea terenurilor degradate prin
exploatări miniere deschise (cariere);
7. se exclude acoperirea (copertarea) solurilor cu materiale provenite din er oziune ;
8. se minimizează riscul inundațiilor cu ape acumulate din areale cu concentrații
sporite de poluanți prin recepționarea și evacuarea dirijată a acestora;
9. nu se aplică ca fertilizanți materiale îmbogațite în poluanți, iar pentru irigare nu
se folosesc apele poluate;
10. pentru protecția plantelor se aplică substanțe de uz fitosanitar cu eficacitate
biologică maximă, dar cu impact minim asupra mediului înconjurător.

Amenajarea hidrologică a terenurilor

Măsurile de amenajare hidrologică a terenu rilor arabile în pantă includ măsuri de
prevenire și reglare a scurgerilor de suprafață și de reducere a intensității eroziunii prin aplicarea
unei structuri antierozionale a culturilor și asolamentelor și a măsurilor agrotehnice specifice
terenurilor în pantă.
În cadrul terenurilor în pantă utilizatorii tre buie să întreprindă următoarele măsuri de
reglare a scurgerilor de suprafață:
1. afânarea adâncă fără răsturnarea brazdei cu păstrarea la suprafață a resturilor
vegetale;
2. practicarea aratului într -o parte cu răsturnarea brazdei în amonte sau în aval ;
3. aplicarea următoarelor măsuri agrotehnice ce favorizează captarea și
înmagazinarea apei în sol:
a). fisurarea solului la adâncimea de 12 -15 cm în mijlocul fiecărui spațiu dintre rânduri;
b). brăzdarea întreruptă a solului la fiecare al doilea spațiu dintre rânduri;
c). mușuroirea rândurilor în cadrul ultimei lucrări (în timp) a solului în spațiile dintre
rânduri.
În locul plugurilor reversibile, utilizatorii pot pr actica aratul în lături (părți) care se
execută pe ambele laturi ale fiecărei parcele.
Toate măsurile stipulate mai sus se execută strict pe curbele de nivel. În scopul prevenirii
formării scurgerilor de suprafață se vor întrepr inde următoarele măsuri:
1. elaborarea schemelor de rep artizare a terenurilor arabile pe versanți, a plantațiilor
pomicole și viticole, cu luarea obligatorie în considerație a condițiilor geomorfologice, pedoclimatice și riscul erozional;
2. stabilirea numărului de sole și parcele de lucru, a configurației și măr imii acestora
pe fiecare versant în conformitate cu înclinarea, forma și dimensiunile versantului, și orientarea solelor pe direcția generală a curbelor de nivel;

38 3. stabilirea unei rețele optime de căi de deplasare și dimensionarea și amplasarea lor
corectă pe versanți: a). drumuri de exploatare, amplasate pe linia generală a curbelor de nivel; b).
drumuri de legătură deal -vale cu tronsoane oblice, panta tronsoanelor 2 -30 înclinate în sens
invers pantei terenului; c). drumuri secundare; d). zone de întoarcere ;
4. efectuarea următoarelor lucrări de optimizare a gradului de compactare a solului:
a). afânarea adâncă cu scopul fărămițării orizontului subarabil (talpa plugului);
b). excluderea tasării terenurilor și/sau formării de benzi tasate în cadrul acestora;
c). excluderea afânării excesive a solurilor din cadrul terenurilor în pantă;
5. efectuarea tratamentelor chimice și a lucrărilor curente cu mașinile agricole numai
după răsărirea plantelor. Dacă managementul de cultivare a culturii respective impune tratarea
chimică și lucrări curente ale acestora până la răsărirea plantelor, în spatele mașinilor agricole se anexează un sistem de afânare superficială, care reduce compactarea și formarea de urme ale mașinilor;
6. semănatul terenurilor în pantă pe direcția curbelor de nivel cu norme de semănat cu 10 –
20% mai mari decât cele recomandate pentru terenurile netede. Lucrările ulterioare de întreținere a terenurilor se fac strict pe curbele de nivel:
7. construcția digurilor în amonte și a micilor digulețe, amenajarea diverselor obstacole
(gărdulețe, plase etc) de -a lungul curbelor de nivel pentru reducerea scurgerilor;
8. crearea de benzi înierbate cu specii bine protectoare de suprafață. Lățim ea benzilor
înierbate este de până la 2 -6 m;
9. întreprinderea măsurilor pentru reducerea forței vii a torenților: nivelări- modelări ale
suprafeței, canale de nivel, căderi în trepte (praguri, baraje, consolidări, debușee înierbate etc.);
10. terenurile în pantă nu se mențin ca „ogoare negre” sau curățite de resturi vegetale;
11. evacuarea dirijată a surplusului de apă de pe versanți prin amenajarea unei rețele de
canale pentru captarea și evacuarea surplusului de apă de pe versanți și prevenirea eroziunii în adâncime.
Pe terenurile arabile în pantă, culturile agric ole trebuie să f ie cultivate în combinații
capabile să asigure pierderi de sol fertil ce nu vor depăși 5- 6 t/ha și se aplică:
1. Pentru versanții cu înclinare de până la 2
0:
a). prășitoare – 60%; cereale păioase – 2%; leguminoase – 15%; culturi furajere – 5%;
b). cereale păio ase -50%; culturi prășitoare – 50%;
c). culturi prășitoare – 50%; alte – 50%, cereale păioase și leguminoase anuale amplasate
în fîșii cu lățimea maximă de 200 m;
2. Pentru terenurile cu înclinare de 2 -5% se aplică sistemul de culturi în fășii cu lățimea
de 100-150 m, care includ 50% prășitoare, 25% – cereale păioase, 5% -ierburi perene; 20% –
culturi leguminoase și furajere;
3. Pentru terenurile cu înclinare de 5- 80 se aplică 30% culturi prășitoare, 40% cereale
păioase, 20% culturi leguminoase și furajere, 10 % ierburi perene. Culturile se cultivă în fișii cu
lățimea de până la 100 m și benzi – tampon cu lățimea de 4 -5 m.
Pantele cu înclinare de peste 80 nu se includ în categoria terenurilor arabile, aceste pante
se folosesc pentru plantații multianuale (pomico le și viticole) și pășuni. În cadrul terenurilor în

39 pantă cu soluri preponderent nisipoase, nisipo- lutoase și luto -nisipoase în componența
asolamentelor se mărește cota culturilor protectoare cu 20- 30%.
Plantele protectoare semănate toamna devrem e sau plante ca secara, muștarul ș.a., se
încorporează în sol primăvara înainte de semănat printr -o arătură superficială în scopul asigurării
reducerii eroziunii prin apă. Pe terenurile situate în pantă, unde nu este posibilă semănarea
permanentă cu specii de ierburi , se practică culturi în fâ șii alternante de plante bune bune
protectoare și benzi înierbate pe lungimea curbelor de nivel. Pentru consolidarea și protecția
terenurilor se amenajează valuri de pământ, agroterase, banchete netede sau garduri de niveluri.
Pentru optimizarea cadrului hidrologic a te renurilor în pante cu plantații viticole se vor
promova următoarele măsuri:
1. orientarea rândurilor de vie pe curbele de nivel și executarea în aceeași direcție a
lucrărilor agrotehnice de întreținere;
2. executarea de biloane de pământ cu pantă uniformă pentru reținerea apei pe
versanți;
3. crearea de biloane înclinate pentru dispersarea și evacuarea apei;
4. crearea de benzi înierbate pe versanți cu pante uniforme;
5. crearea canalel or de coastă pe curbe de nivel sau înclinate, cu dispersoare naturale
sau artificiale de evacuare a apelor, în funcție de pantă și tipul solului;
6. plantarea benzilor de arbuști fructiferi pe pantele din amonte ale drumurilor
orientate pe curbele de nivel;
7. crearea de terase cu platformă orizontală sau înclinată, cu taluze consolidate cu
ziduri de piatră.
În cadrul plantațiilor de pomi se vor întreprinde următoarele măsuri:
1. orientarea rândurilor de pomi pe curbele de nivel și executarea arăturilor în
această d irecție;
2. în plantațiile tinere între rândurile de pomi se intercalează culturi de plante bune și
foarte bune protectoare;
3. executarea de benzi înierbate pe versabți;
4. semănarea întregii suprafețe cu specii de ierburi (înierbare), cu lucrarea solului
numai în jurul pomilor;
5. crearea de canale de coastă pentru evacuarea apelor, de pe pante de peste 10% în
regiunile umede;
6. crearea manuală sau mecanică a teraselor continue cu platformă orizontală;
7. în cazul terenurilor cu soluri grele și pante de peste 150, precum și cele înclinate
ușor sau mijlociu, se crează terase individuale orizontale.

8. 4. Managementul riscului secetei pedologice în cadrul practicilor agricole ecologice

Seceta pedologică însumează toate fenomenele și procesele însoțite de reducerea
rezervelor, gradului de mobilitate și de accesibil itate a apei din sol și de asigurare a plantelor cu
cantitățile necesare ale acesteia.
Factori care induc riscul secetei pedologice sunt:

40 Factori naturali :
– gradul sporit de drenare naturală ca urmare a amplasării fizico -geografice și
fragmentării erozionale;
– creșterea frecvenței și intensității secetelor atmosferice; modificarea regimului
precipitațiilor concretizată în sporirea torențialității ploilor din perioada de primăvară și toamnă;
– panta terenului ;
– eroziunea liniară și de suprafață: alunecările de teren, ravenarea;
– vulnerabilitatea la secetă a unor soluri din regi une: extrem argiloase, salinizate-
solonețizate, textural diferențiate, erodate, stratificate, cu componență granulometrică grosieră,
astructurate, compacte etc.;
Factori induși antropic:
– reducerea severă a suprafețelor împădurite și înțelenite;
– compactarea și destructurarea solului;
– stratificarea profilului solurilor arabile;
– deranjarea profilului solurilor și formarea profilelor tehnogene;
– crustificarea;
– colmatarea și distrugerea continuității spațiului poros;
– salinizarea- solonețizarea secundară;
– poluarea chimică;
– degradarea tehnogenă (depozitarea deșeurilor, excavații miniere);
– drenarea- desecarea ariilor umede.

Dintre lucrările care prezintă o eficiență ridicată în valo rificarea precipitațiilor,
diminuarea scurgerilor superficiale și reținerea apei pe versanți se vor promova: organizarea
hidrologică a terenurilor, gropile de plantare prevăzute cu pâlnii, ș anțurile cu aval, fâșiile
desfundate, semănăturile în fâșii, înierbarea etc.
Dintre lucrările de ameliorare a solurilor erodate se va promova replantarea care asigură
eficiență hidrologică și ecologică sporită. În cadrul terenurilor distruse prin alunecări se va promova plantarea arborilor în gropițe cu drenaj local și sol împrumutat. Pentru diminuar ea
secetei pedologice în cadrul terenurilor salinizate – solonețizate se vor promova lucrări de
ameliorare chimică.
Crearea de perdele și cordoane forestiere – realizarea acestui obiectiv reprezintă un pas
important în prevenirea și combaterea secetei cu con secințe benefice în sporirea cu 10 -30% a
producțiilor de porumb, păioase, floarea -soarelui, livezi, vii, plante furajere. Dintre speciile de
arbori preferință se va acorda pomilor fructiferi (corcodușul, zarzărul, cireșul, dudul) și nucului.
În aceste acti vități se înscrie și crearea unor rețele de islazuri (garduri) verzi. Dintre
arbuști preferință se va acorda păducelului, coacăzului, socului negru ș.a.
Sortimentul de culturi se va adapta condițiilor de asigurare cu apă, urmărindu- se
satisfacerea cerințelor economice din produsele de bază (cereale, oleaginoase, leguminoase, legume etc.)
Pentru condiții se secetă se vor promova culturi alternative cu toleranță mai mare la
deficitul hidric. Rotația culturilor și organizarea asolamentelor vor urmări asigurarea acumulării

41 și conservării apei în sol, ameliorarea însușirilor fizice, chimice și biologice ale solului, evitarea
propagării agenților patogeni, dăunători și a buruienilor. Metodele culturale (densitatea plantelor, distanța dintre rânduri, perioada de semănat, prășitul, efectuarea tratamentelor pentru protecția culturilor ș.a.) se vor adapta la rezerva de apă din sol. Se va asigura combaterea in tegrată a
buruienilor, a agenților patogeni și a dăunătorilor. Se vor cultiva soiuri și hibrizi cu perioada de vegetație mai scurtă tolerante la secetă și arșită.
Vor fi promovate sisteme de lucrare redusă a solului și a alternării lucrărilor care să
asigu re menținerea resturilor vegetale la suprafața terenului în vederea conservării apei în sol,
reducerea eroziunii și proceselor de degradare (fizică, chimică, agrochimică, funcțională).
Fertilitatea solului se va ameliora preponderent prin fertilizare organ ică cu gunoi de grajd
sau resturi vegetale compastate, îngrășăminte verzi și culturi leguminoase anuale și perene, etc.
Promovarea sistemului de tip „dr y farming” , care să permită acumularea maximă și
consum minim de apă. Dintre măsurile principale incluse într -un astfel de sistem se pot
menționa: structuri de culturi cu cerințe mici față de apă; neadmiterea culturilor care usucă exagerat solurile; densități și fertilizare adecvate; rotații care să asigure în cursul anului perioade fără culturi în timpul cărora apa din precipitații să se acumuleze în sol; sistem de lucrare a solului care să favorizeze și să reducă evaporația; prevenirea crustei și spargerea ei dacă totuși s -a
format; mulcirea solului.
În cadrul riscului moderat și redus al secetei pedologice se v or promova sisteme de
agricultură rațională diferențiate pe condiții pedoclimatice, care să asigure îndeosebi succesiunea culturilor într -o rotație de lungă durată, inclusiv prezența unor culturi amelioratoare,
conservarea/sporirea conținutului de humus și ameliorarea structurii solului.
Dat fiind caracterul complex al secetei pedologice avertizarea și/sau supravegherea
acesteia necesită urmărirea permanentă a schimbărilor survenite în calitatea solurilor. Monitoringul secetei pedologice trebuie să asigure:
– cunoașterea evoluției calității fizice a solurilor în scopul stabilirii și impunerii
măsurilor de protecție, conservării, reconstrucției, verificării eficienței măsurilor luate;
– aplicarea măsurilor preventive conform „principiului precauționar” și trecerea de
la strate giile de remediere și reactive l a cele preventive și proactive;
– cunoașterea riscurilor naturale și stabilirea celor mai corespunzătoare moduri de
utilizare a terenurilor cu grad diferit de vulnerabilitate la seceta ped ologică care să răspundă atât
cerințelor dezvoltării economice cât și imperativului durabilității;
– instituirea sistemului național de monitoring al calității solurilor pentru
supravegherea, evaluarea, prognoza, avertizarea și intervenția operativă cu privi re la starea și
evoluția solurilor;
– instituirea bazei proprii de date privind resursele de sol și a sistemului propriu
informatic în acest domeniu.