0920www.revistacultura.ro [600988]

616
09/20www.revistacultura.ro
Câmpuri de expertiză
Remus Pricopie,
Dan Sultănescu, Remus Ioan Șteureac, Ioan-Aurel Pop
Arte & media & științe
Pandemic chicValorile vieții și comunitatea responsabilă
Disoluții culturale
în România mileniului 3

2
www.revistacultura.ro
sumar
editorial
Remus Pricopie / Ziua de mâine începe azi /
pag. 5
câmpuri de expertiză

Dan Sultănescu / Lecțiile alegerilor locale /
pag. 8
Remus Ioan Ștefureac / Efectele rezultatului
alegerilor locale din 2020 asupra dinamicii
politice românești / pag. 12
Ioan-Aurel Pop / Unii termeni istorici și
sensurile lor greșite / pag. 16
teme în dezbatere
Valorile vieții și comunitatea responsabilă.
Disoluții culturale în România mileniului 3
Dosar coordonat de Corina Taraș-Lungu
/ PP. 18-41 /
Nicu Ilie / Limite sub care nu poate fi vorba
nici de societate, nici de cultură, nici de stat /
pag. 20
Corina Taraș-Lungu / Abuzurile – o temă lipsă
pe agenda publică / pag. 21
Interviu cu Diana Oncioiu / „Societatea așa
percepe lucrurile: victimă egal rușine sau chiar
vină” / pag. 24
Cosmina Gherghe / Statutul de victimă: singur
împotriva tuturor / pag. 29
Interviu cu Mihaela Nabăr / „Nu știm să
recunoaștem formele de abuz, nu știm să le
raportăm” / pag. 30
Interviu cu Cristina Doboș / „Ruralul rămâne
un mediu defavorizat” / pag. 34
Interviu cu Oana Bîzgan / „Cumva, în liniște,
ne-a cuprins normalitatea acestor fenomene”
/ pag. 38Publicație editată de
Fundația Culturală
Augustin Buzura
Președinte:
ANAMARIA MAIOR-BUZURA
Revista CULTURA
promovează, în spiritul dialogului cultural,
diversitatea de opinii. Responsabilitatea
afirmațiilor făcute în cuprinsul articolelor aparține
fiecărui autor, iar punctele de vedere exprimate
nu reprezintă în mod necesar viziunea redacției.
Redacția
Coordonator editorial:
NICU ILIE
Editori:
DANA BUZURA-GAGNIUC
CARMEN CORBU
AURELIAN GIUGĂL
CRISTINA RUSIECKI
YIGRU ZELTIL
Machetare:
VIZUAL GRAFICANTE PUNCT RO
Adresa:
STRADA ION CREANGĂ, NR. 15-17,
SECTOR 5, BUCUREȘTI
E-mail:
[anonimizat]
ISSN 2285 – 5629
ISSN-L 1584 – 2894

3
09.20 / nr. 616
Ilustrația de număr: Alina Tofan & Georgiana Vlahbei, making of „Plastic. Memorie afectivă și risipă”.
Prin ”Plastic. Memorie afectivă și risipă”, un proiect-manifest de activare participativă prin artă dezvoltat de Asociația
Macaia, artiștii chestionează practici, reprezentări și utilizări ale plasticului în sfera individuală și socială. arte & media & științe
Teatru. Discursul civic din gala
UNITER / Cristina Rusiecki / pag. 44
Proză. Complezență și conspirații /
Nicu Ilie / pag. 48
Idei și societate / Memoria ca mijloc
de cunoaștere / Aurelian Giugăl /
pag. 52
Film. Anul platformelor de conținut
/ Nicu Ilie / pag. 54
Arte vizuale / Pandemic chic / Yigru
Zeltil / pag. 56

interviu
„Teatrele din România nu mizează
pe experiențe de tip laborator”
/ Interviu cu managerul cultural
Cristiana Gavrilă realizat de Cristina
Rusiecki / pag. 65 contribuții
Adriana Moca / Cultura independentă,
(re)sursă de bine comun / pag. 73
Militon Stănescu / Seriale. Sau despre igiena
minții / pag. 76
Virgil Mihaiu / SAMFEST JAZZ Satu Mare
/ pag. 78
români în lume
Teodor Stan / Un milenial în jazz-ul american.
Interviu cu pianistul Cătălin Dima / pag. 84
proiectele fcab
INTERVIU CU UN PRIETEN STRĂIN
Rubrică realizată de Ramona Mitrică / pag. 94
DOCUMENTELE AUGUSTIN BUZURA
Cu George Emil Palade, la Sinaia,
în 1994 / pag. 98

4
www.revistacultura.ro editorial
Alina Tofan & Georgiana Vlahbei, making of „Plastic. Memorie afectivă și risipă”
(Asociația Macaia, 2020)

5
09.20 / nr. 616
editorial
Ziua
de mâine
începe azi
Alina Tofan & Georgiana Vlahbei, making of „Plastic. Memorie afectivă și risipă”
(Asociația Macaia, 2020)„Munca – cea inovativă,
creatoare – rămâne cheia
oricărei zile de mâine în orice
stat capitalist dezvoltat.
Munca înseamnă și respect.”
(Remus Pricopie)

6
www.revistacultura.ro editorial
REMUS PRICOPIE
Aceasta este lecția pe care, de foarte
multe ori, o ignorăm și, atunci când
procedăm în acest mod, plătim
prețul judecăților incomplete.
Doctorii de mâine sunt azi studenți
în universitățile românești de medicină. Dar, din
păcate, tot azi udăm rădăcinile viitoarelor lor
insatisfacții profesionale. Incapacitatea autorităților
de a reclădi sistemul de sănătate publică, astfel încât
să fie aproape de suferințele tuturor celor bolnavi, îi
îndeamnă pe mulți dintre cei care vor deveni mâine
tineri medici să decidă să practice profesia aleasă
în alte state occidentale. Plecarea lor – și a tuturor
celorlalți specialiști, din alte domenii, care emigrează
preponderent în statele vest-europene – este o
pierdere a întregii națiuni, aproape imposibil de
remediat, și o rană deschisă în sufletul părinților, ai
căror copii trăiesc departe de casă.
Economia de mâine – sau, mai bine zis, lipsa ei
– este certificată tot azi, prin incapacitatea mai
multor guverne succesive de a da o direcție de
dezvoltare unei țări al cărui potențial de creștere
economică este cu mult subutilizat. Alții – în acest
caz, cercetătorii de la Universitatea Harvard – spun
despre noi că suntem a 25-a cea mai complexă
economie a lumii. Cu toate acestea, noi nu suntem
lămuriți că așa stau lucrurile. Și, după cum nici nu-i
întrebăm / ascultăm pe cei care ne-ar putea lumina
pe această temă, pare că ne dorim să rămânem
nelămuriți. Între timp, până ne clarificăm încotro
să o luăm, vindem tot, pe mărunțiș. Ce nu vindem
(includ aici și pădurile) se fură, cu acordul – sau
iresponsabilitatea – „paznicilor”.
Aerul curat, care ar trebui să inunde orașele și
localitățile în care locuim, este poluat tot azi, iar
lipsa educației ecologice și a politicilor sustenabile
fac ca viitorul să arate… îmbâcsit. Nu ne deranjează
că nu folosim banii europeni pentru curățenie /
ecologizare / și că avem cele mai multe gropi de
gunoi neautorizate din Uniunea Europeană. Amenda
o plătim mâine, când cei de azi nu vor mai fi la
guvernare.Agricultura este și ea în… secetă. Secetă de politici
„cu cap”, pentru care nu primim bani de la Bruxelles.
Cei care ar trebui să se ocupe de propunerile de
politici publice, în interesul fermierilor și al țării
(agenții naționale, institute de cercetare, universități
de profil etc.), fac politică – ceea ce nu ar fi rău, dacă
această „politică” ar fi de calitate și în parametrii
de legalitate. Pare că traseismul electoral, împănat
cu beneficii ilegitime, dă roade mai bogate decât
campaniile agricole clasice. Concluzia: și mâine va fi
secetă, iar merele tot din Polonia le vom cumpăra.
Școala, și ea, este zdruncinată, în principal, de cei
care nu prea au înțeles sensul ei, dar care ne conduc
azi, în detrimentul zilei de mâine. Problema școlii (de
azi) este simplă: este (prost) modelată de oameni
fără prea multă carte, iar cei care știu ce este de
făcut nu au carnet de partid. Până găsim și aici o
soluție, schimbăm ministrul educației, de două ori
pe an, ca să „spălăm” imaginea Guvernului.
Primăria, pentru moment, este ocupată. Nu, nu cu
rezolvarea treburilor cetățenilor, ci cu declarațiile
injurioase ale „noului” la adresa „fostului” (și
reciproca este adevărată). Între timp, se amână
distribuirea de apă caldă până mâine (în acest
context, „mâine” se traduce prin „la anul”).
* * *
Evident, putem să ne facem că nu vedem cum arată
ziua de azi. O altă variantă ar fi – și uneori este
firesc să procedăm așa – să identificăm cauzele și
să căutăm vinovații, pentru a-i trage la răspundere.
La fel de bine, însă, putem să folosim ce ne-a mai
rămas din ziua de azi pentru a ne pregăti mai bine
pentru ziua de mâine.
Ce putem face? Multe!
De exemplu, am putea să ne pronunțăm în principal
pe subiecte pe care le stăpânim, despre care am
studiat și care, eventual, fac obiectul domeniului
nostru de specialitate. Este adevărat, democrația
ne garantează libertatea de exprimare, dar nu ne
garantează și protecție în fața situațiilor ridicole,
în care ne plasăm singuri atunci când vorbim fără
să știm despre ce. Dacă am aplica această regulă
simplă, de bun simț – să vorbim mai puțin și numai
pe subiecte la care ne pricepem –, dintr-odată
am constata că (i) în jurul nostru este mai puțină
agitație, (ii) iar vocea celor care chiar au ceva de spus

7
09.20 / nr. 616
se aude mult mai bine. Am profita toți dacă am ști
că medicina este pe mâna medicilor, economia este
condusă de economiști, agricultura, de cei care știu
cum miroase pământul primăvara, la însămânțat,
și toamna, la cules, școala este pe mâna celor
care au vocație de dascăli, iar treburile cetății sunt
gestionate de gospodari.
Am mai putea, de asemenea, să aplicăm aceleași
standarde pentru toți. Arătatul cu degetul, fără să
te uiți în proximitate și, eventual, chiar în oglindă,
dăunează grav echilibrelor social-politice. Când
clamăm transparența, dar ne opunem oricărei
proceduri care ar putea să releve ceva din activitatea
noastră, se cheamă că suntem integri sau ipocriți?
Când clamăm legea, dar preferăm să invocăm
numai articolele care ne convin, suntem sau nu stat
de drept? Dar cu echidistanța, prevăzută de lege
și de Constituție, care șchioapătă, cum rămâne? O
putem, oare, recalibra, astfel încât să redescoperim
calea de mijloc? Poate, în felul acesta, poliția locală
se ocupă de siguranța cetățenilor, nu de campania
electorală, prefectul rămâne prefect, inspectorul
școlar și rectorul se ocupă de școală, nu de politică,
iar judecătorii CCR sau Avocatul Poporului nu mai
sunt bănuiți (justificat sau nu) de complicități.
Am putea, de asemenea, să muncim mai bine,
mai eficient. Acest lucru ni-l spun și studiile
independente, care plasează țara noastră în coada
clasamentului competitivității, la nivelul Uniunii
Europene, inclusiv atunci când vorbim de economia
digitală. Oare România, care deține una dintre
cele mai bune școli de matematică și informatică
din lume, nu poate munci azi inteligent pentru un
mâine digitalizat? Munca – cea inovativă, creatoare
– rămâne cheia oricărei zile de mâine în orice stat
capitalist dezvoltat. Munca înseamnă și respect.
Un om care știe să muncească nu are cum să nu
respecte munca celorlalți, să înțeleagă nevoia de
a colabora cu cei din jur, să fie sensibil la nou, la
provocări și să sufere atunci când sesizează că
prezentul dezechilibrat amputează viitorul.
Toate aceste lucruri simple, pe care le-am putea face
relativ ușor, ne-ar îmbogăți nu numai ziua de mâine,
ci și pe cea de azi, deoarece fără orizont nu există cu
adevărat prezent. nUn om care știe să
muncească nu are
cum să nu respecte
munca celorlalți, să
înțeleagă nevoia de
a colabora cu cei din
jur, să fie sensibil la
nou, la provocări și
să sufere atunci când
sesizează că prezentul
dezechilibrat
amputează viitorul.
Remus Pricopie este politolog.
Este rector al SNSPA și a fost
ministru al educației în perioada 2012-2014.

8
www.revistacultura.ro câmpuri de expertiză
Lecțiile
alegerilor
locale
DAN SULTĂNESCU
Finalizarea alegerilor locale din 27
septembrie permite analiștilor realizarea
unei puzderii de evaluări, de toate
felurile, cifrele fiind din abundență, iar
schimbările permițând concluzii din
cele mai diverse. Ceea ce voi încerca, mai jos, este
să parcurg câteva lecții pe care eu, ca analist, le-am
preluat din această trecere în revistă a rezultatelor.
Sunt concluzii care permit atât jocuri de comunicare
din cele mai spectaculoase (toate partidele pot
pretinde un fel de victorie, nu-i așa?), dar și
observarea unor nuanțe tot mai speciale.
Participarea la vot
În contextul epidemiei de coronavirus, participarea
la alegerile locale a fost în linia tuturor participărilor la alegerile locale de până acum (doar două procente
mai puțin decât în 2016, și comparabil cu 2008, 2004
sau 2000). Doar în 2012, prezența la locale a fost mai
mare (56%), dar contextul formării USL și preluării
guvernării justifica acel plus punctual. Prezența
este, de altfel, constantă la toate alegerile, dacă le
comparăm distinct (locale cu locale, parlamentare
cu parlamentare, prezidențiale cu prezidențiale). Ba
chiar, dacă am trage concluzii generalizatoare doar
folosind alegerile europene, am vedea un trend
ascendent. Dar, câtă vreme astfel de generalizări sunt
înșelătoare, ele trebuie evitate. Concluzia participării
este că românii vin constant la vot, fără mari
schimbări în ultimii ani. Noile generații socializate
sunt la fel de participative electoral cum erau noile
generații din trecut. Diferențele dintre noile generații
de acum și noile generații din trecut (cohortele care
se află în primii ani cu drept de vot) sunt la alte
aspecte participative (asociativitate, voluntariat, valori
democratice) și nu în ceea ce privește votul.

9
09.20 / nr. 616
Populația dominantă
Generația ultimilor „decreței” este cea care domină
grupele de votanți în ultimii ani, fiind cea care
dictează tendințele participative ale momentului.
Mă refer la ceea ce, în lucrarea mea de doctorat,
numeam categoria Decreței 2, care corespundea
celui de-al doilea boom demografic din perioada
comunistă, cu cei născuți între 1975 și 1989, inclusiv
(adică, cei născuți până în Revoluția din 1989), cu cca
5,3 milioane de votanți în prezent. Această generație
a devenit total activă (drept de vot, implicată) după
2004, moment în care reprezenta 22% dintre votanți.
Emergența sa s-a produs în 1996, când o parte a
avut drept de vot (reprezentând 7% din populația cu
drept de vot). Această generație s-a maturizat după
Revoluție, chiar în anii 1990, fiind una din cele trei
generații de tranziție importante (alături de prima
categorie de „Decreței”, o generație de sacrificiu,
activă în primii ani de după 1989). În prezent, acest
grup este foarte activ, cu participare politică, civică
și electorală în creștere. Reprezintă cea mai mare
categorie de votanți, fiind cea care influențează cel
mai mult dinamicile sociale, politice și economice
din prezent. Din urmă vine o nouă generație (cea
pe care aș numi-o „Copiii Revoluției”), cei născuți
după 1990 și formați de fapt după aderarea la NATO
și UE. Ea reprezintă astăzi 14% dintre votanți și va
ajunge să conteze major în viitoarele alegeri, fiindcă
are valori și comportamente profund diferite de
generațiile de până acum.
Fiefurile electorale
PSD își păstrează dominația în Sud, unde PNL nu
a crescut suficient de mult pentru a reprezenta o
alternativă. Moldova devine spațiu de concurență
directă între PSD și PNL. Iar Ardealul este dominat
mai ales de opțiuni de dreapta. În fine, marile orașe
fac loc votului în creștere pentru USR-PLUS. România
se împarte în fragmente, care sunt influențate major
de două aspecte – dezvoltarea socio-economică
a localităților (cu cât mai mare dezvoltarea, cu
atât mai mic votul pentru PSD și cu atât mai mare
votul pentru USR), dar și structurile teritoriale ale
partidelor (cu poziții dominante pentru PNL în
Ardeal, PSD în Muntenia și concurență directă între
cele două în Moldova). Generația ultimilor
„decreței” este cea
care domină grupele
de votanți în ultimii
ani… Reprezintă cea
mai mare categorie
de votanți, fiind cea
care influențează cel
mai mult dinamicile
sociale, politice
și economice din
prezent.
Din urmă vine o
nouă generație, cei
născuți după 1990 și
formați de fapt după
aderarea la NATO
și UE. Ea reprezintă
astăzi 14% dintre
votanți și va ajunge
să conteze major în
viitoarele alegeri,
fiindcă are valori
și comportamente
profund diferite de
generațiile de până
acum.

10
câmpuri de expertizăwww.revistacultura.ro
Votul politic și tendințele recente
Ultimul moment în care s-a dat un vot politic a
fost la alegerile europarlamentare, în urmă cu
16 luni. De atunci încoace, la o participare de
vot similară, s-au întâmplat următoarele – PNL a
continuat să crească, adăugând câteva sute de
mii de noi voturi celor obținute atunci și chiar
depășind PSD în câteva fiefuri importante. PSD a
recuperat din pierdere, peste jumătate de milion
de votanți revenind alături de acest partid. PMP
și Pro România și-au conservat bazinul politic,
rămânând marginal în zona politică, cu șanse de a
intra în Parlament peste trei luni. Iar USR-PLUS, în
ciuda victoriilor semnificative din câteva orașe, are
mai puține procente și voturi față de anul trecut.
Victoriile simbolice din București și alte orașe pot
contura imaginea unui val pro-USR, dar realitatea
structurală nu o susține încă.
Axa politică centrală a României
În fine, ultima tendință notabilă în această analiză
vine din modul în care se definește axa politică
centrală a României. Pentru moment, sondajele
confirmă că, la fel ca și în ultimele decade,
elementul care diferențiază și polarizează cel mai
mult societatea este raportarea la PSD (pro sau
contra). PSD a reușit să își recupereze electoratul
pentru că nu are o concurență reală pe acest
segment din partea oponenților de stânga. Iar
partidele anti-PSD au reușit să obțină victorii
importante împotriva PSD, chiar și într-un tur de
scrutin, în două situații: fie acolo unde au avut
structuri politice semnificative (vezi PNL, care
a putut deveni concurent major pentru PSD în
zone precum Maramureș, Sălaj, Giurgiu, Vrancea,
Constanța și nu numai), fie acolo unde partidele
dreptei s-au unit, susținând candidați comuni
(USR-PLUS a învins PSD doar acolo unde liberalii
le-au acordat sprijin – vezi București sau Bacău).
Forța anti-PSD cu cele mai multe succese, în aceste
alegeri, a fost PNL. Iar lecția pentru partidele de
dreapta din aceste alegeri este că singura cale
sigură de învingere a PSD este cooperarea.Ultima tendință
notabilă în această
analiză vine din modul
în care se definește
axa politică centrală
a României. Pentru
moment, sondajele
confirmă că, la fel
ca și în ultimele
decade, elementul
care diferențiază și
polarizează cel mai
mult societatea este
raportarea la PSD
(pro sau contra).
Iar lecția pentru
partidele de dreapta
din aceste alegeri
este că singura cale
sigură de învingere a
PSD este cooperarea.

11
09.20 / nr. 616
Campania pentru alegerile parlamentare începe
deja, iar lecțiile acestor alegeri locale vor trebui
digerate foarte rapid. În mai puțin de o lună, se
depun listele cu candidați și partidele vor începe să
concureze din nou pentru influențarea votanților.
Datele structurale ne arată că nu avem motive
să estimăm participări la alegerile parlamentare
mai mari de cele din ultimii ani (când media la
parlamentare nu a depășit 40% prezență). În ce
privește câștigătorii, lunile următoare ne vor oferi
cu siguranță răspunsuri legate de succesul sau
insuccesul formațiunilor politice. Un lucru este cert
– viitoarea guvernare va trebui să fie una de coaliție,
iar singura cale pentru ca o astfel de coaliție să aibă
succes ține de disponibilitatea la dialog, cooperare și
compromis. Adică ține de valori ale unei democrații
consolidate, de tradiție. nViitoarea guvernare
va trebui să fie
una de coaliție, iar
singura cale pentru
ca o astfel de coaliție
să aibă succes ține
de disponibilitatea la
dialog, cooperare și
compromis.
Dan Sultănescu este director de cercetare,
CPD-SNSPA (Centrul pentru Promovarea
Participării și Democrației din Școala Națională
de Studii Politice și Administrative),
www.civicparticipation.ro

12
www.revistacultura.ro câmpuri de expertiză
Efectele
rezultatului
alegerilor locale
din 2020 asupra
dinamicii politice
românești
REMUS IOAN ȘTEFUREAC
Spuneam în editorialul de luna trecută
că alegerile locale au dat întotdeauna
tonul politicii românești. Vorbind despre
cele aproape trei decenii în care s-au
organizat alegeri locale după schimbarea
de regim din 1989, am remarcat faptul că alegerile
locale organizate în 1996 au fost paradigmatice
pentru structura ulterioară a votului în România. Atunci, partidele de centru-dreapta au câștigat
în foarte multe județe din Transilvania, în Banat,
în București, dar și în câteva fiefuri ale stângii
din Muntenia (Dâmbovița și Prahova) și din Est și
Sud-Est (Constanța, Brăila, Iași și Suceava) și astfel
s-a fixat o distribuție teritorială a voturilor pentru
stânga și dreapta care s-a păstrat, cu unele variații
contextuale, până în prezent.
Dacă analizăm cele două hărți, constatăm
similitudini relevante între alegerile locale din 1996
și cele din 2020. În stânga se află harta votului la
alegerile locale din 2020, iar în dreapta harta votului

13
09.20 / nr. 616
la alegerile locale din 1996. Colorate cu galben sunt
voturile obținute de centru-dreapta, iar colorate cu
roșu (2020), respectiv albastru (1996) sunt voturile
de centru-stânga. Cu mici variații, se observă cu
ușurință distribuția geografică a voturilor stânga-
dreapta precum și echilibrul general al raportului
dintre centru-dreapta și centru-stânga.
O primă concluzie a rezultatului alegerilor locale din
2020 este echilibrarea hărții politice. Partidele de
centru-dreapta (PNL, USR-PLUS, PMP) au câștigat în
mod evident alegerile în ceea ce privește numărul
de voturi (peste 50%), însă partidele de centru-
stânga (PSD, Pro România, ALDE) care au candidat fie
separat, fie sub umbrela unor alianțe locale, nu au
trecut chiar printr-o catastrofă, votul lor politic fiind la
un nivel rezonabil de aproximativ 30-35%.
Pe de altă parte, PSD a pierdut un număr mare de
Consilii Județene (aproape o pătrime din zestrea
anterioară) și un număr important de primării,
ceea ce va slăbi infrastructura politică a partidului
în perspectiva alegerilor parlamentare. PNL și USR-
PLUS se întăresc, liberalii prin dublarea numărului
de Consilii Județene, USR-PLUS prin intrarea mai
puternică în administrația publică locală, ambele prin obținerea unor victorii simbolice importante, ceea
ce le proiectează un statut de favorite în perspectiva
alegerilor parlamentare din 6 decembrie.
Ca de obicei, principala competiție electorală s-a
desfășurat la București. După o primă parte anostă,
campania electorală din Capitală s-a dinamizat pe
fondul declanșării unei serii de atacuri la adresa
candidatului independent, Nicușor Dan, care,
din punctul meu de vedere, s-au întors împotriva
inițiatorilor, deoarece nu au făcut decât să trezească
din letargie candidatul de centru-dreapta și mai ales
electoratul care îl susținea.
Dincolo însă de aceste elemente tactice, victoria lui
Nicușor Dan nu a fost o surpriză atât din perspectiva
unei analize a datelor generale ale competiției, cât și
din perspectiva măsurătorilor sociologice anterioare.
În ceea ce privește primul plan, să nu uităm că
Nicușor Dan a intrat în competiție susținut de
două partide (PNL și USR-PLUS) care împreună
aveau peste 60% din voturile exprimate la alegerile
europarlamentare de anul trecut. Dacă dăm la o
parte votanții fără domiciliu permanent și flotant care
au putut vota la europarlamentare, dar nu și la locale,

14
câmpuri de expertizăwww.revistacultura.ro
și luăm în considerare profilul diferit, personalizat
al competiției politice pentru primărie, cele două
partide tot cumulau împreună un scor de minim 45%-
50%. În aceste condiții, era extrem de dificil pentru
primarul în funcție, Gabriela Firea, să câștige alegerile
candidând exclusiv sub sigla unică a PSD, mai ales
că toate partidele de centru-stânga nu adună în
București mai mult de 40%.
În ceea ce privește al doilea plan, cel al măsurătorilor
sociologice, lucrurile au fost și mai clare. Institutul
pe care îl conduc, INSCOP Research, a realizat mai
multe sondaje de opinie în București din iunie până
în septembrie și în absolut toate măsurătorile,
indiferent de scenariile de prezență, Nicușor Dan
se situa pe primul loc în opțiunile electoratului
bucureștean cu drept de vot, adică cu domiciliu
permanent sau flotant. După cum se poate observa
din graficul de mai jos, diferențele dintre rezultatul
consemnat al alegerilor locale din București și estimările sondajelor INSCOP Research au fost
minime (+0,2% în cazul comparației dintre sondajul
INSCOP din septembrie și rezultatul alegerilor pentru
Nicușor Dan, + 1,8% în cazul Gabrielei Firea și 1,1% în
cazul lui Traian Băsescu), ceea ce demonstrează încă
o dată că cercetările sociologice riguroase și oneste
sunt instrumente excelente pentru cei care știu să le
utilizeze atât în proiectarea strategiilor politice, cât și
în gestionarea campaniilor electorale.
De asemenea, datele de sondaj sugerau că, pe
fondul pandemiei de coronavirus, votanții cu
vârsta mai mare de 65 de ani, care constituiau
nucleul bazei electorale a Gabrielei Firea, urmau
să fie mai reticenți în a se prezenta la vot, spre
deosebire de votanții din categoria 18-44 de ani, a
căror anxietate în condițiile de risc sanitar era ceva
mai scăzută. Datele statistice ale prezenței la vot
au fost mai mult decât relevante, ele demonstrând
exact validitatea ipotezei sugerate de măsurătorile

15
09.20 / nr. 616
sociologice: tinerii au venit la vot într-o proporție
semnificativ mai mare decât vârstnicii. Acest
fenomen nu a fost unul izolat, el confirmând
o tendință salutară inaugurată la alegerile
europarlamentare din 2019, când tinerii, atât cei
din țară, cât și cei din București, au ieșit masiv
la vot după aproape trei decenii de absenteism
cronic, ce a reprezentat mereu o plagă pentru
democrația românească.
Dincolo de competiția electorală față de care
se cuvine să rămânem neutri, ieșirea tinerilor
din letargie și dezvoltarea comportamentului
participativ, implicarea lor mai extinsă în treburile
cetății prin exercițiul votului sau prin mobilizarea
civică în fața unor decizii controversate ale
autorităților locale ori centrale, reprezintă poate
una dintre cele mai bune vești date de aceste
alegeri locale. Iar dacă acest tip de comportament
va deveni o obișnuință, vom scrie o pagină
importantă în cartea de analiză a culturii civice a
românilor, pentru că vorbim despre un fenomen
care va alimenta modernizarea țării în deceniul
următor, toate, dar absolut toate partidele fiind
nevoite să adopte programe și politici publice
specifice, dincolo de sfera îngustă a măsurilor
asistențiale. nIar dacă acest tip de
comportament va
deveni o obișnuință,
vom scrie o pagină
importantă în cartea
de analiză a culturii
civice a românilor
pentru că vorbim
despre un fenomen
care va alimenta
modernizarea țării în
deceniul următor…
Remus Ioan Ștefureac este politolog,
coordonator al think-tank-ului STRATEGIC
Thinking Group (www.strategicthinking.ro) și
director al companiei de cercetare a opiniei
publice INSCOP Research (www.inscop.ro).

16
câmpuri de expertizăwww.revistacultura.ro
Unii termeni istorici
și sensurile lor greșite
IOAN-AUREL POP
Folosirea greșită a unor termeni se face,
de regulă, din ignoranță. Dar și ignoranța
este de mai multe feluri. De exemplu,
avem (aveam) în România un partid politic
numit „Partidul Umanist”. Sună foarte
frumos, dar termenul de „umanist” nu are nicio legătură
cu realitatea politică. Adjectivul „umanist” provine
din substantivul „umanism”, ca dovadă că în toate
dicționarele este definit drept un element, o persoană etc.
care aparține umanismului, care se bazează pe umanism
sau promovează umanismul, care este de domeniul
culturii clasice, care se consacră studiului operelor
clasice greco-latine. Dacă este substantiv masculin (un
umanist, doi umaniști), atunci se referă la un adept
sau partizan al umanismului, la un artist, gânditor care
aparține umanismului Renașterii, la un cărturar din epoca
Renașterii, care studia operele Antichității. Câteodată,
rar, ca substantiv masculin sau feminin (umanistă), avea
în atenție un student/ o studentă sau un elev/o elevă
de liceu care urma învățământul umanistic, pe vremea
când acesta se împărțea în real și uman. Prin urmare,
umanistul este legat indisolubil de umanism, care nu este
altceva decât o mișcare intelectuală europeană sau un
curent cultural din epoca Renașterii care promova studiul
literaturii clasice din Grecia și din Roma, entuziasmul față
de om și natură (compatibilă însă cu credința religioasă).
Umanismul este, altfel spus, ideologia Renașterii,
afirmată, în esență, în secolele al XIV-lea – al XVI-lea, iar
Renașterea urmărea imitarea (reînvierea prin imitare)
Antichității greco-latine și plasarea omului drept măsură
a tuturor lucrurilor. În consecință, o persoană de astăzi
nu poate să fie „umanistă”, ci, eventual, omenoasă sau
umană. La fel, un partid politic contemporan nu poate
să fie „umanist” decât dacă așază la baza doctrinei sale
principiile umanismului din secolele menționate, când
acesta era ideologia Renașterii. La fel, nu se poate spune
că un om este impresionist, în sens de impresionabil, ușor
de impresionat sau sensibil, pentru că impresionismul este un curent cultural, manifestat mai ales în arta plastică
(pictură), în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Anumite confuzii se creează destul de ușor și când
se folosesc noțiunile de „clasic”, „clasicism”, „clasicist”.
Confuzia dintre cuvintele „clasic”, „clasicism” și „clasicitate”
s-a remarcat timpuriu, în cadrul primelor menționări ale
acestora în diverse dicționare franceze sau engleze. O
perioadă, cuvintele au fost scoase din uz pentru a se evita
folosirea greșită a lor. Dar cuvintele nu pot fi exilate sau
eradicate de pe pământ ca oamenii. Pe când clasicitatea
este definiția a tot ceea ce întruchipează clasicul, adică
Antichitatea, clasicismul are mai multe conotații legate
de domeniul de interes. Cuvântul „clasic”, spre deosebire
de derivatele sale, este atestat încă din Antichitate,
desemnându-i pe cetățenii romani din prima clasă, din
totalul de cinci clase distincte. Adjectivul „clasic” se referă
astăzi, în primul rând, la ceva ce aparține Antichității
greco-latine, dar are și sensul de model, de text literar
alcătuit după canoanele tradiționale, de om de cultură
și de știință de mare valoare, a cărui operă rămâne în
patrimoniul cultural-științific al unui popor sau al lumii. În
plus, adjectivul „clasic” poate să trimită la un element
care aparține clasicismului. La rândul său, clasicismul
are și el mai multe înțelesuri. Cel mai răspândit dintre
ele trimite la un ansamblu de trăsături proprii culturii
antice greco-latine, aflată în cel mai înalt stadiu al său
de dezvoltare, caracterizată prin armonie, puritate,
sobrietate etc. Astfel, Eschil, Sofocle, Euripide, Horațiu,
Vergiliu, Ovidiu și mulți alții aparțin clasicismului greco-
latin. În al doilea rând, clasicismul este un curent în arta și
literatura europeană, apărut în secolul al XVII-lea în Franța
și caracterizat prin imitarea modelelor antice greco-
latine, prin interesul pentru aspectul moral, urmărirea
unui ideal, ordine, echilibru și claritate. În acest sens,
Boileau, Corneille, Racine, Molière, La Fontaine ilustrează
acest clasicism. În fine, clasicism poate să fie numită și o
perioadă din istoria culturii universale sau naționale ale
cărei creații reprezintă un maximum de realizare artistică
pentru etapa respectivă. De exemplu, perioada clasică
a literaturii române este considerată cea din a doua

17
09.20 / nr. 616
jumătate a secolului al XIX-lea și de la începutul secolului
al XX-lea, când s-au afirmat clasicii noștri, adică Eminescu,
Alecsandri, Creangă, Slavici, Caragiale. Clasicist (ca
substantiv) este, însă, de regulă, o persoană care se ocupă
de limbile și de cultura clasică, greco-latină. Eminescu,
atunci când scrie „Nu mă-ncântați nici cu clasici,/ Nici cu
stil curat și antic”, se gândește la scriitorii greco-romani
și la felul lor de a se exprima literar. Neoclasicismul este
un curent artistic (arhitectonic) care a excelat în perioada
anilor 1780-1820. În acest noian de forme și de sensuri
asemănătoare, este bine să ne mișcăm cu prudență și
să ne informăm riguros. Altminteri, riscăm să facem din
profesorul de latină de azi un „clasic”, iar din Shakespeare
un „clasicist”.
Este nevoie de atenție și în folosirea cuvântului „reformă”,
mai ales atunci când suntem pe tărâm confesional.
Reforma religioasă sau Reforma protestantă a fost
acea mișcare din secolul Al XVI-lea, menită inițial să
reformeze Biserica occidentală (numită ulterior Biserica
Romano-Catolică). Treptat, Reforma religioasă a condus
la formarea unor noi confesiuni în cadrul creștinismului,
dintre care cele mai importante sunt luteranismul,
calvinismul, anglicanismul, unitarismul (antitrinitarismul).
Pe teritoriul de azi al României, s-au afirmat, cu precădere
în Transilvania, luteranismul (în rândul sașilor), calvinismul
(în rândul maghiarilor și, mai puțin, al secuilor) și
unitarismul (în rândul păturilor mai sărace maghiare și
secuiești). Totuși, cu timpul, luteranismul a devenit un
fel de „religie națională săsească” („religia de Sibiu”), iar
calvinismul „religie națională maghiară” („religia de Cluj”).
Maghiarii îi zic, însă, calvinismului „credința reformată”,
iar Biserica calvină maghiară se cheamă „reformată”
(Református Egyház), ceea ce creează confuzii pentru
români. În limba română, cuvântul „reformat” este
sinonim cu „protestant”, prin urmare, pentru români,
reformați sau protestanți sunt și luteranii, și unitarienii, și
anglicanii, și calvinii. De aceea, când se traduce termenul
de „református” din maghiară în română, este corect să
se uzeze nu de cuvântul „reformat”, ci de cuvântul „calvin”.
O confuzie curentă se face și între termenii „religie” și
„confesiune”. Nu este corect să se spună „Sunt de religie
ortodoxă”, ci „Sunt de religie creștină și de confesiune
ortodoxă”. Religiile sunt câteva credințe majore,
precum budismul, mozaismul (iudaismul), creștinismul,
mahomedanismul (islamul) etc. În cadrul fiecăreia
există anumite varietăți, curente, culte, pe care, în cazul
creștinismului, le numim confesiuni. Astfel, confesiunile creștine sunt ortodoxia, catolicismul, luteranismul etc.
Între timp, mai ales în secolele al XIX-lea și al XX-lea, s-au
născut și cultele (confesiunile) creștine neoprotestante,
numeroase și complicate (cultul baptist, cel penticostal, cel
adventist etc.). Despre Transilvania de la începutul Epocii
Moderne se spune că era, în rândul elitei sale politice, țara
în care domnea regimul celor „trei națiuni și patru religii”.
De fiecare dată, expresia întreagă sau doar cuvintele
„națiuni” și „religii” trebuie să fie puse între ghilimele,
pentru că nu este vorba atunci de religii propriu-zise
(ci de confesiuni creștine) și nici de națiuni moderne (ci
de grupuri privilegiate pe baze etnice și politice). Nici
confesiunea nu se confundă cu ritul. De exemplu, Biserica
Română Unită cu Roma (Greco-Catolică), deși face parte
dintre bisericile catolice, este parte a bisericilor catolice
orientale și practică nu ritul roman (latin), ci ritul bizantin.
Cu alte cuvinte, din punct de vedere al ritului, greco-
catolicii români sunt bizantini, ca și ortodocșii români.
Mitropolitul român transilvănean (acum sfânt în
calendarul român ortodox) Simion Ștefan, din secolul al
XVII-lea, făcea o teorie sui generis a circulației cuvintelor:
„Bine știm că cuvintele trebue să fie ca banii, că banii
aceia sunt buni carii îmblă în toate țările, așea și cuvintele
acealea sunt bune carele le înțeleg toți”. Or, dacă noi,
autorii și vorbitorii, înțelegem cuvintele greșit, cum să
le înțeleagă cititorii, ascultătorii și privitorii bine? De
aceea, se cuvine să vorbim și să scriem corect, în deplină
cunoștință de cauză, iar dacă nu știm sensurile unor
cuvinte este mai bine să nu le folosim. Avem destule
variante și posibilități de a ieși din impas, pentru că limba
română este una dintre cele mai bogate din câte sunt pe
acest pământ. n
Ioan-Aurel Pop este istoric,
președinte al Academiei Române.

www.revistacultura.ro 18 teme în dezbatere
Alina Tofan & Georgiana Vlahbei, making of „Plastic. Memorie afectivă și risipă”
(Asociația Macaia, 2020)

19
09.20 / nr. 616
Valorile
vieții și
comunitatea
responsabilă
Disoluții
culturale în
România
mileniului 3
Totul pare blocat între practica
juridică defectuoasă, pedepsele
necalibrate, prea puținele inițiative
guvernamentale și o complicitate de
fundal a multor segmente societale.Alina Tofan & Georgiana Vlahbei, making of „Plastic. Memorie afectivă și risipă”
(Asociația Macaia, 2020)(Corina Taraș-Lungu)

20
www.revistacultura.ro teme în dezbatere
NICU ILIE
De la aderarea la Uniunea Europeană și până
în prezent, statisticile Eurostat pun România
pe primul sau primele locuri în tot ceea ce
înseamnă practici inumane: numărul de
victime ale traficului de persoane, numărul
de victime ale violenței familiale, numărul
de grupări de crimă organizată specializate
în trafic de persoane, numărul de minori
abuzați, dar și numărul de cazuri identificate
și aduse în fața justiției.
Cauza fundamentală, agravată
de colapsul sistemului educativ
și de corupția endemică, este
mentalitatea autoritaristă promovată
în ultima sută de ani. Statul român
se exercită (numai) prin instrumente brute,
generice, nediferențiate. Totul, de la taxare la
lupta anticorupție și la lupta anti-Covid, trecând
prin toate procesele sociale, are la bază o lipsă
a „acordului fin” – cote unice și măsuri generice,
impuse nediferențiat, neadaptat și exclusiv prin forța
de impunere. Reversul este că statul controlează
numai acele procese pe care le poate controla efectiv.
Spațiul conformării individuale, al atitudinii civice,
al asumării voluntare a regulii a fost neglijat, chiar descurajat de lungul șir de regimuri autoritare și
totalitariste prin care a trecut România. Astfel, tot ce
nu poate fi controlat de autoritatea legitimă a statului
(presupunând și că ea ar fi funcțională, ceea ce nu
întotdeauna este adevărat) nu rămâne în sarcina
unui corpus social educat și conștient, aderent la
valorile vieții și la valorile comunitare, ci creează
viduri de autoritate ocupate de grupări spontane ale
crimei organizate sau, la scară micro, de autoritatea
discreționară a soțului, a părintelui sau a tutorelui.
Cultura civică este astfel insularizată la acele nuclee
care aderă la cultura propriu-zisă. Educația umanistă,
pusă într-o margine a programei școlare a ultimelor
decenii, este permanent subminată de practici
sociale contrare, tolerate sau chiar valorizate social.
Legislația, în spiritul ei, dar și în textul multora
dintre prevederile legale care vizează practicile
inumane, este, probabil, singurul domeniu adaptat
valorilor unei societăți moderne. Însă, pentru ca
ea să devină funcțională, sunt necesare un corpus
social care să adere la ea, o educație efectivă,
care să aibă în centru valori civice și umaniste, și,
evident, un aparat instituțional profesionist, integru
și responsabil. Dintre multele reforme cu R mare,
tocmai aceasta, de la care trebuia început, le-a
scăpat din vedere tuturor. În lipsa unei platforme
culturale minimale, ca expresie asumată a valorilor
umaniste, România este condamnată să rămână un
stat sărac, autoritarist și, în multe locuri, inuman. nLimite sub care
nu poate fi vorba
nici de societate,
nici de cultură,
nici de stat

21
09.20 / nr. 616
CORINA TARAȘ-LUNGU
Abuzul reprezintă un măr al discordiei în
spațiul românesc. Totul pare blocat între
practica juridică defectuoasă, pedepsele
necalibrate, prea puținele inițiative
guvernamentale și o complicitate de fundal
a multor segmente societale. Peste tot și
toate levitează firava mentalitate liberală
a României. Deși tinde spre alinierea cu
țările dezvoltate din Europa, România
rămâne un spațiu în care principalul rol
în demantelarea unor cazuri sau a unor
abordări societale îi revine aproape exclusiv
presei, mai mult unui segment al acesteia.
Sau, în orice caz, societății civile.
Presa este polarizată cu privire la
mediatizarea acestor cazuri. Pe de-o
parte, există o tendință de prezentare
sub formă de șoc și divertisment a
situațiilor de abuz și violență, mai ales
în mass-media tradiționale. Pe de altă parte, noile
media sunt o portavoce a acestor cazuri, realizând
numeroase anchete jurnalistice, sponsorizând
studii și sondaje, realizând interviuri și presând
organele juridice să acționeze. Studiile recente
sunt îngrijorătoare în ceea ce privește abuzurile
și violența sexuale asupra minorilor sau asupra
femeilor, iar traficul de persoane reprezintă și
el o problemă extraordinar de gravă. În ciuda
tuturor statisticilor alarmante, eforturile statului
în această privință s-au diminuat în ultimii ani
din perspectiva aplicării legii. Rapoartele din
ultimii cinci ani demască o complicitate extinsă a funcționarilor publici cu rețele de traficanți, ceea ce
conduce inevitabil la agravarea acestor probleme.
Problema este mult mai profundă. Ea derivă din
educație (sau, mai degrabă, din lipsa ei) și din
condițiile de trai precare. În România, numărul
cazurilor de abuz sexual raportate este dublu
în rural față de urban, pe când abuzul fizic și
emoțional este mai mare în urban. Copiii care se
află cel mai adesea în această situație se remarcă
prin sărăcie, izolare socială, abandon școlar,
familii destrămate, vulnerabilitate psihologică sau
cognitivă a lor sau a adulților care îi îngrijesc.
Modul în care sunt soluționate aceste dosare,
modalitatea de interogare a copiilor, felul în care
autoritățile intervin în cazuri urgente (a se vedea
cazul Caracal sau cazul minorei din Mehedinți,
incendiată după ce a fost agresată sexual pentru că
autoritățile nu au intervenit la timp), discreditarea
acuzațiilor victimelor în favoarea agresorului, vidul
de programe de reabilitare a pedofililor, lipsa
explicațiilor din partea judecătorilor și secretizarea
unor documente cu privire la soluționarea
dosarelor, ignorarea unor probe în cazuri de
abuz sexual cu minori și insecurizarea victimelor
minore, toate reprezintă hibe ale sistemului judiciar
român care acționează, nu neapărat în mod
intențional, dar cu siguranță, prin consecință, în
defavoarea copiilor și în favoarea abuzatorilor.
România anului 2020:
copiii sunt viitorul,
fără ca ei să fie prezentul
În societatea românească actuală copiii nu ocupă
primul loc. Acest lucru ar trebui să ne îngrijoreze și
să ne îndemne la acțiune pe toți. De la soluționarea
cazurilor de infracțiuni în care au fost implicați și Abuzurile – o temă
lipsă pe agenda publică

22
teme în dezbaterewww.revistacultura.ro
până la discursul public care îi exclude de pe
lista priorităților, copiii duc o luptă de multe ori
necunoscută adulților și instituțiilor statului, care
îi neglijează sistematic. În ultimii ani, presa a
ridicat numeroase semne de întrebare și a condus
numeroase investigații cu privire la cazuri mai mult
sau mai puțin celebre de abuzuri și exploatare
sexuală asupra copiilor. Începând cu 2016 și până
în prezent, CEDO a condamnat constant România
pentru practica inechitabilă atunci când vine vorba
de protejarea copiilor abuzați sexual, atât din punct
de vedere fizic, cât și emoțional. Rezultatul a fost o
lungă perioadă de tăcere și evitare la nivel național
a măsurilor care se impun pentru redresarea
acestei situații de vulnerabilizare a copiilor.
În România, un copil este abuzat la fiecare 6 ore.
Iar datele sunt departe de realitate. În perioada
2015-2020, din 23.400 de dosare în care se cercetau
fapte de viol, act sexual cu minori și alte agresiuni
sexuale în 19.000 de dosare soluția a fost de clasare.
4 500 dosare au fost trimise în judecată. România
este țara cu cele mai multe mame minore – un
sfert din mamele minore din Uniunea Europeană
(23%). Mai puțin de 2% dintre ele accesează
serviciile publice de asistență socială, chiar dacă 70% dintre ele locuiesc într-o casă cu cel mult
două camere, iar 83% nu mai frecventează școala.
În 2019, în România, 10% din totalul nașterilor
au fost înregistrate în rândul adolescentelor.
Familia, chiar dacă ar trebui să constituie mediul
protector pentru copii, acel „acasă” unde ei să se
simtă în siguranță, a devenit sau a fost dintotdeauna
în mod tacit mediul în care au loc cele mai multe
abuzuri. Iar acest lucru a devenit normalitate.
Deși mai bine de jumătate din cazurile de abuz
raportate se petrec în familie, cca. 87% dintre copii
rămân în familii după ce cazurile sunt închise,
chiar și în cazurile de exploatare sexuală.
În România, pedepsele pentru abuz sexual reprezintă
10% din pedepsele date de state europene
dezvoltate pentru astfel de infracțiuni. 4.500 de
persoane condamnate pentru abuz sexual asupra
minorilor au primit în ultimii 6 ani ca pedeapsă
munca în folosul comunității, ei fiind distribuiți în
școli, grădinițe, centre educaționale, deși aceste
locuri presupun contactul prelungit cu copiii, iar
rata de recidivă în rândurile abuzatorilor sexuali
este de 70%. Până în 2018, mai mult de jumătate
dintre abuzatori au primit pedepse cu suspendare.
Clasa politică reprezintă prea puțin interesele acestor
copii. Ele nu fac parte din discursul politic recurent
și nici din agenda politică prioritară a vreunui partid.
La nivelul instituțiilor abilitate, demersurile sunt
firave, iar fenomene precum supraaglomerarea
asistenților sociali, birocrația excesivă, lipsa
profesionaliștilor în comunitățile rurale, expertiza
minimală, monitorizarea defectuoasă și multe
altele, ne demonstrează faptul că aceste instituții
au nevoie de o reformă structurală urgentă. Există
prea puține campanii și programe de intervenție
la nivel național pe baza acestui subiect.
ONG-urile reprezintă stâlpul principal de rezistență
pentru sprijinirea copiilor aflați în dificultate,
dar programele lor nu se pot adresa decât
câtorva comunități, iar lucrul este de durată.
Aceste ONG-uri, pe lângă munca de calitate
împreună cu copiii și, de multe ori, cu părinții și
profesorii acestora, duc și lupta supraviețuirii,
responsabilitatea comunicării cu instituțiile de Clasa politică
reprezintă prea puțin
interesele acestor
copii. Ele nu fac
parte din discursul
politic recurent
și nici din agenda
politică prioritară
a vreunui partid.

23
09.20 / nr. 616
stat din domeniu, dar și confruntarea situațiilor
anevoioase de exersare a lobby-ului la nivel înalt.
Văzută de sus problema care atârnă greu asupra
straturilor sociale menționate este nestrămutata
mentalitate de masă, care banalizează rolul unor
inițiative de educare a copiilor în școli cu privire
la modul în care se pot proteja de abuzatori, cu
privire la intimitatea propriului corp și conservarea
ei. De la părinți vehemenți care consideră că
naivitatea copiilor poate fi distrusă odată cu
abordarea instituționalizată a unui astfel de subiect,
de la Biserica Ortodoxă Română care consideră
prevenirea abuzurilor sexuale ca fiind „un atentat
asupra inocenței copiilor”, de la judecători pentru
care preadolescenții consimt actul sexual cu adulți
de vârsta a doua și până la omul de rând pentru
care copilul poate instiga la viol (50% dintre români
consideră că actul sexual este consimțit de minori),
realitatea ne arată că, de fapt, copiii noștri sunt
singuri în fața unor lupte prea mari pentru ei.
Sexualitatea face parte din cotidian. Copiii nu sunt
departe de mesajele pornografice care circulă
peste tot pe Internet, de „influencerii” care instigă la
violență, la nuditate și chiar la viol, de rețelele sociale
care conțin mesaje explicite de hărțuire, de prietenii
nocive cu adulți rău intenționați.
1 din 6 copii are prieteni sau cunoscuți care au fost
victime ale abuzului sexual. E nevoie ca statul să
coordoneze modul în care acești copii pot recunoaște
semnalele și pot discerne în situații de risc. Camera
Deputaților a votat în luna iunie proiectul prin
care Educația sanitară („sexuală” e un termen prea
dur pentru tendința noastră generală de a masca
realitatea) să fie introdusă ca materie de studiu în
școli. Ar exista două aspecte importante legate de
această decizie, primul ar fi ca ea să fie predată
de specialiști în domeniu, dată fiind profunzimea
subiectului, iar al doilea ține de faptul că părinții
pot refuza cursul pentru copiii lor. Marota este
aceeași – părinții care neglijează importanța acestui
subiect și care se transformă de cele mai multe
ori în părinți-elicopter, care supraprotejează în
sens nociv copiii, nu vor fi responsabilizați.
Nu e o întâmplare că cei mai mulți abuzatori
au fost abuzați la rândul lor în copilărie sau adolescență, iar cele mai multe persoane traficate
au fost cândva victimele unui abuz sexual. Ele
nu au știut cum să gestioneze problema și nu
au avut alături persoane care să le ajute.
Prin acest dosar, am încercat să atragem atenția
asupra punctelor nevralgice ale problematicii,
adunând discursuri ale activiștilor, ale
reprezentanților presei și reprezentanților politici.
Astfel, am sperat că putem schița un tablou cât mai
cuprinzător al modului în care abuzul este criticat
și totuși tolerat de societate, în liniile ei cele mai
profunde. Nu în ultimul rând, dorim să ne dezicem
de critica pasivă; îndrăznim chiar să sperăm ca
acest demers să deschidă discuții constructive, care
să conducă, împreună cu alte inițiative, la direcții
și soluții de îmbunătățire a situației actuale.
*Mulțumiri speciale publicației Dela0.ro,
Fundației World Vision România, deputatei
neafiliate politic, Oana Bîzgan, care mi-au
facilitat accesul la cifrele de mai sus. Văzută de sus
problema care
atârnă greu asupra
tuturor straturilor
sociale menționate
este nestrămutata
mentalitate de masă,
care banalizează
rolul unor inițiative
de educare a
copiilor în școli…

24
teme în dezbaterewww.revistacultura.ro
„Societatea așa percepe
lucrurile: victimă egal rușine
sau chiar vină”
O presiune care ar putea grăbi schimbarea
de mentalitate din jurul cazurilor de abuz ar
putea veni chiar din partea jurnaliștilor. Cum
ți se pare că abordează presa acest subiect?
Aș fi mai degrabă dezamăgită și pesimistă în
privința asta, pentru că presa prezintă încă multe
cazuri de violență împotriva femeii, cazuri de
violență cu minori, hărțuire stradală, revenge porn, ca știri de tabloid. Ideea e să te șocheze și
să dai click. Sunt căutate subiecte sexi, care devin
distracție pentru public. Modul ăsta de a reda
știrile sociale face publicul să rămână concentrat
pe victimă și atât. Avem știri care ne explică de ce
victima a fost abuzată. Femeia a înșelat bărbatul și
de asta a bătut-o. Nu e ok să pornim o știre cu asta
pentru că nimic din ce face femeia, de exemplu,
nu justifică bătaia. Rolul acestor știri nu sunt de
a informa, ci de a transmite ideea că omul ăla, Interviu cu Diana Oncioiu 
Nu știm să adaptăm
abordarea atunci
când victima este
un copil sau un
adolescent. Nu
supui un copil
audierii, reaudierii,
reinterogării,
pentru că nu faci
decât să îl expui…

25
09.20 / nr. 616
abuzatorul, a avut un motiv pentru care a făcut
ce a făcut. Ceea ce nu e ok. Titlurile sunt iarăși o
problemă. Am văzut cazul unei fete de 13 ani pe
care prima care a vândut-o a fost mama ei, apoi
ea a fost victima unui viol în grup. Presa locală a
scris în titlu că săracii bărbați trebuie să plătească
daune prostituatei. Când deschideai știrea aflai
că e o fată de 13 ani. Partea bună e că în ultimul
an au început să apară concomitent mai multe
materiale pe chestiuni de violență, cred că și cazul
de la Caracal a avut un impact mare, Ana Maria
Ciobanu de la DoR a vorbit cu adolescentele despre
cum au perceput ele toată povestea asta, cei de la
Sub25 discută foarte mult despre violența în rândul
adolescentelor, Libertatea scrie despre pedofilie
și pedepsele mici pe care agresorii le primesc,
jurnalista Ioana Burtea a publicat recent povestea
abuzului pe care l-a suferit ea însăși în copilărie.
Există o atenție mai mare în această direcție.
Cum ajung autoritățile românești să
considere că un preadolescent poate avea
contact sexual consimțit cu un adult?
Mi se pare inacceptabil ca un judecător să poată
decide dacă o fată de 11 ani a consimțit să aibă
contact sexual cu un adult. Nu știu cum se poate
ajunge la ideea că un copil de 11 ani poate
consimți așa ceva. Legea spune că minorul până
la 14 ani nu poate răspunde penal pentru că
nu are discernământ. E o contradicție. Nu are
discernământ pentru a răspunde penal, dar are
consimțământ ca victimă. Din păcate, exemple de
instanțe, care decid când un copil a consimțit sau
nu, sunt multe, nu vorbim de cazuri izolate, e o
practică judiciară. Nu e suficient să avem legislația
necesară. Mai e și mentalitatea pe care o întâlnim
chiar la profesioniști, de la care ne-am aștepta să
înțeleagă lucrurile mai bine. Argumentele care sunt
folosite pentru a justifica consimțământul sunt
de genul: „nu a strigat”, „nu a spus părinților”, „a
continuat să se vadă cu agresorul”, „ea iniția actul
sexual”, „nu purta lenjerie”, „ea stătea deasupra”, ea
având 11 ani. Pentru mine e ceva ce nu pot înțelege.
De aceea am încercat să vorbesc cu judecători,
dar bineînțeles că au refuzat toți. Ce trebuie să
înțeleagă judecătorii este că o constrângere nu
e doar fizică, nu trebuie să existe urme ca să fie constrângere. Ea poate să fie psihologică,
emoțională, sub formă de șantaj. În plus, nu știm
să adaptăm abordarea atunci când victima este un Din păcate, exemple
de instanțe, care
decid când un copil
a consimțit sau nu,
sunt multe, nu vorbim
de cazuri izolate, e o
practică judiciară. Nu
e suficient să avem
legislația necesară.
Mai e și mentalitatea
pe care o întâlnim
chiar la profesioniști,
de la care ne-am
aștepta să înțeleagă
lucrurile mai bine.

26
teme în dezbaterewww.revistacultura.ro
copil sau un adolescent. Nu supui un copil audierii,
reaudierii, reinterogării, pentru că nu faci decât să
îl expui la aceeași traumă din nou și din nou. La
nivelul Poliției Capitalei există un birou special care
se ocupă doar cu infracțiunile sexuale cu minori,
deși e funcțional din mai 2019, iar acolo audierile sunt înregistrate, tocmai ca să nu mai reaudieze
minorul. Abordările nu sunt adaptate la copil, sunt
sentințe care invocă declarații contradictorii ale
copilului, păi asta se întâmplă tocmai pentru că
el este reaudiat și face față expunerii la traumă
mereu altfel. Nu poți să ții un copil pe holuri 8
ore și apoi să-l mai audiezi alte câteva ore.
Statul român a fost condamnat la CEDO
deoarece a eșuat în a proteja copiii în
cazurile de abuz fizic și mental. Ce se
întâmplă cu planul pe care și l-a asumat
începând din 2016 statul roman?
Cică am avea o rețea de procurori, câte unul la nivel
de Parchet, care analizează cazurile de infracțiuni
de minori și le preiau dacă instituțiile din subordine
nu le pot gestiona, dar noi, trimițând solicitări la
toate parchetele de pe lângă Curțile de Apel, am
descoperit că e o rețea care nu funcționează. E
o rețea care există doar pe hârtie sau nici atât.
De unde crezi că pornește și unde crezi
că se sfârșește problema abuzurilor
sexuale asupra copiilor?
Pf, pornește din mai multe locuri. De exemplu,
avem instituții care au ca rol protejarea minorilor
sau prevenirea unor situații de abuz, cum ar fi
DGASPC-urile, care ar trebui reformate de ani de
zile. Să ne uităm la cazul de la Mehedinți, cel cu fata
de 17 ani, pe care au lăsat-o să plece din centru.
Asistenții sociali, acolo unde sunt cazuri vulnerabile,
sunt blocați să completeze hârtii, în loc să facă
teren. Eu documentez acum un caz cu o fată de 11
ani care a fost violată de unchiul ei, iar acolo există
un manager de caz și niște sesizări făcute de cineva
nu cu privire la abuz, dar legate de faptul că fata
și sora ei nu sunt crescute corespunzător. A fost
o anchetă acolo, dar sumară. Dacă ar exista un
contact continuu cu copilul nu ai cum să nu îți dai
seama că ceva se întâmplă acolo. Lucrez acum la un
dosar despre traficul de persoane, am fete scoase
de traficanți direct din centrele de plasament. La
școală, la fel. Documentez un alt caz cu o fată care
a fost traficată de colegul de liceu, în școala aia
nimeni nu s-a prins de nimic, deși fata a plecat de
la niște note foarte mari și a ajuns la note mici, Cică am avea o rețea
de procurori, câte unul
la nivel de Parchet,
care analizează
cazurile de infracțiuni
de minori și le preiau
dacă instituțiile din
subordine nu le pot
gestiona, dar noi,
trimițând solicitări la
toate parchetele de
pe lângă Curțile de
Apel, am descoperit
că e o rețea care
nu funcționează.

27
09.20 / nr. 616
inclusiv la purtare, a rămas repetentă, ceea ce nu a
fost un semnal pentru nimeni că ceva e în neregulă
acolo. În familii, dacă te uiți pe cazurile de abuz,
o să vezi că de cele mai multe ori abuzatorul este
cineva apropiat familiei; concubin, tată biologic,
tată vitreg, unchi, vecin ș.a.m.d., rareori este cineva
necunoscut. Ne lipsește un mod prin care să
învățăm copiii că nu e ok ca un adult să îl atingă în
zone intime sau să îi invadeze spațiul intim. Când
am scris despre abuzul sexual în universități, îmi
povestea o studentă că o colegă i-a spus în lift
cum că un profesor i-a trimis poze pe Instagram
în nu știu ce ipostaze. Ea i-a spus colegei că nu e
în regulă, dar colega în cauză nu își dădea seama
că e ceva în neregulă. Dacă ar exista o educație
timpurie pe niște lucruri absolut elementare,
lucrurile s-ar schimba. Copiilor le e teamă să spună
ceva, le e rușine, ceea ce e îngrozitor. Ca victimă,
să îți fie rușine. Societatea așa percepe lucrurile,
victimă egal rușine sau chiar vină. Există teama că
nu vor fi crezuți. Ar trebui să începem să ne credem
copiii și adolescenții mai mult. Reproșul „de ce
n-ai zis?” este atât de nepotrivit în cazurile astea.
De curând, Dela0 a publicat cazul unui gălățean,
Radu Murea, care a avut multiple relații sexuale
cu voluntarele minore ale ONG-ului pe care îl
conduce. Cum poate un oraș întreg, de la primar
la prefect, să cunoască relațiile unui președinte
de ONG cu minore de 16-17 ani și toată lumea
să se comporte ca și cum ar fi normal?
Nimeni din presa locală nu a preluat. Colegi din
presa locală au comentat că articolul este o violare
a vieții private, pentru că minorele aveau 16 și că nu
era caz penal. Noi am explicat că nu facem încadrări
juridice și, chiar dacă nu este o faptă penală, nu
înseamnă că nu este o chestiune de moralitate și de
etică. Cui să spună un adolescent ceva, dacă adulții
au reacția asta? E dezamăgitor. Am discutat cu
adolescenți despre povestea asta și unii dintre ei își
dădeau seama că nu e în regulă, dar cei mai mulți
nu. Președintele de ONG mi-a spus că și-a asumat,
că sunt o grămadă de bărbați căsătoriți care au
relații cu minore și nu își asumă. El credea că dacă
își asumă e ok. Dar nici măcar nu vorbeam de un
singur caz, deși ar fi fost oricum problematic, acolo
e vorba de mai multe cazuri, e un pattern după care omul ăsta acționează. El a mizat mult pe ideea că
are susținere, că are relații, că are o imagine foarte
bună. Lucrurile astea nu neapărat că îți dau putere,
dar îți conturează imaginea asta de persoană Dacă ar exista o
educație timpurie pe
niște lucruri absolut
elementare, lucrurile
s-ar schimba. Copiilor
le e teamă să spună
ceva, le e rușine,
ceea ce e îngrozitor.
Ca victimă, să îți fie
rușine. Societatea
așa percepe lucrurile,
victimă egal rușine
sau chiar vină. Există
teama că nu vor fi
crezuți. Ar trebui
să începem să ne
credem copiii și
adolescenții mai mult.

28
teme în dezbaterewww.revistacultura.ro
invincibilă, care contribuie la tăcerea inclusiv a
unor adulți și a ajutat ca lucrurile să fie trecute sub
preș. Instituțiile și oamenii din jurul acestui om care
puteau face ceva doar s-au disociat de el și atât.
Au considerat totul ca fiind un scandal sexual. Proiectul Safielumina.ro investighează
instituțiile de cult religios din România.
Uimitor sau nu, și acolo au existat abuzuri
sexuale asupra minorilor care au fost
trecute, prin complicitate, sub preș. Episcopul
Bârlădeanu sau călugărul Jitaru din Huși
sunt doar niște exemple. Ce pățesc aceste
fețe bisericești care profită de pozițiile de
putere și care se transformă din protectorii
copiilor și ai orânduirii creștine în abuzatori?
Acolo a fost diferit, pentru că actorii erau preoții,
iar noi trăim într-o țară ortodoxă. A fost șocant să
văd câți oameni au încercat să ne dea o explicație.
Îmi vine acum în minte un călugăr foarte respectat,
un călugăr citit, inteligent, un pustnic în adevăratul
sens al cuvântului, care ne spunea că el admite
că Bârlădeanu a distrus vieți, dar cine suntem noi
să îl judecăm? Că pe el îl judecă doar Dumnezeu,
că noi doar smintim poporul, care se va revolta
împotriva Bisericii, deși ne refeream doar la un
singur caz. Toată lumea se gândește la reacțiile
societății creștine, dar la copii se gândește cineva?
Acolo este un exemplu clar de ce se poate întâmpla
unde nu există un control al puterii. În orânduirea
noastră ortodoxă, episcopul are puterea absolută.
El e Dumnezeu. El decide dacă rămâi în sistem sau
nu, el îți decide soarta. Biserica nu are mecanisme
de control, iar la nivel de stat, combinația dintre
stat și Biserică face ca de multe ori statul să închidă
ochii la nereguli. Nu știm dacă a fost ceva planificat
sau dacă a fost vorba de nepregătire, dar imaginile
abuzului au stat multă vreme într-un sertar la
DNA, iar dosarul de abuz a fost închis la Curtea de
Apel. Atunci când au primit imaginile, dosarul s-a
redeschis și probabil va fi trimis curând în judecată.
La fel și Jitaru. Spre deosebire de alte cazuri, acolo
tăcerea este îngrozitoare. Cei care au fost abuzați
tăceau în continuare, cei care știau la fel, ne-a
luat foarte mult până să publicăm ceva, pentru
că ne-a luat un an să vorbim cu oamenii. Fără să
exagerez, cred că am vorbit cu 100 de seminariști
din mai multe generații. Și nu o dată, ci de mai
multe ori până ca ei să spună ceva. Chiar a fost
foarte greu. Unii dintre băieți au ajuns să aibă de
gestionat întrebări despre orientarea lor sexuală,
să își pună problema dacă sunt homosexuali sau
heterosexuali. În condițiile în care Biserica îi învață Îmi vine acum în minte
un călugăr foarte
respectat, un călugăr
citit, inteligent, un
pustnic în adevăratul
sens al cuvântului,
care ne spunea că el
admite că Bârlădeanu
a distrus vieți, dar
cine suntem noi să
îl judecăm? Că pe
el îl judecă doar
Dumnezeu, că noi
doar smintim poporul,
care se va revolta
împotriva Bisericii,
deși ne refeream doar
la un singur caz.

29
09.20 / nr. 616
că homosexualitatea e un păcat. Formele de abuz
erau diferite, Jitaru era agresiv, mergea pe șantaj.
Bârlădeanu miza pe apropiere, pe înțelegere,
le cumpăra lucruri. Pentru un copil sărac să te
îndrăgească însuși episcopul e ceva. Tăcerea
însemna pentru unii complicitate. Am întâlnit
mulți seminariști care vorbeau despre colegii lor
în termeni de beneficii, că au vrut să obțină note
mai mari și de asta acceptau. Aveau deja glume
care circulau printre ei cu privire la actele sexuale.
Inclusiv preoții spuneau că dacă au tăcut înseamnă
că le-a plăcut. Au fost și seminariști care s-au înțeles
bine cu episcopul și nu au fost abuzați, lor le-a
fost greu să accepte că așa ceva s-a întâmplat. Diana Oncioiu este jurnalist de investigație
la publicația Dela0 și membru al echipei
proiectului Să Fie Lumină. A fost desemnată
câștigătoarea „Premiului Ion Rațiu pentru
Jurnalism” în 2020 pentru investigațiile sale cu
privire la abuzurile sexuale asupra minorilor
și la modul în care instanțele au soluționat
aceste cazuri. Prin intermediul proiectului
safielumina.ro, Diana Oncioiu, împreună cu
ceilalți colaboratori, au demascat abuzurile
sexuale ale mai multor fețe bisericești asupra
minorilor seminariști, cazuri trimise în
judecată după sesizarea organelor abilitate.
Material realizat de Corina Taraș-Lungu
COSMINA GHERGHE
Reintegrarea în societate a unei
victime este dificilă în contextul
societății românești. Mentalitățile
de masă sunt marcate de o lipsă de
conștientizare a realității alături de
prejudecăți și de stereotipuri referitoare la victimă.
Lucrurile tragice care definesc societatea sunt
ascunse în mentalul colectiv datorită percepției că
evenimentele nu ne afectează în mod direct. Negarea
realității se află într-o strânsă legătură cu blamarea
victimelor, fenomen ce determină neasumarea
publică și nesoluționarea problemei reale. Victimele
traficului sexual de persoane poartă eticheta de
prostituate. Societatea eșuează în înțelegerea
consimțământului și le marginalizează prin pretexte
precum lipsa precauției, a prudenței. Sistemul
educațional românesc nu facilitează combaterea
traficului de persoane prin nepregătirea cadrelor
didactice și prin refuzul dezbaterii subiectului în
școli. Potențialul unor campanii de prevenție și a
unei informări corecte ar putea contribui major la ameliorarea fenomenului. Procesul de reabilitare
psihică depinde de intervențiile asistenților sociali
și ale psihologilor, în condițiile în care victimele
suferă de un șoc post-traumatic. Victima trebuie să
învețe să accepte imaginea socială și prejudecățile,
să recapete încredere în organele statului.
Ideile preconcepute afectează și spațiul juridic care
eșuează în constituirea unui spațiu sigur pentru
acestea. Victimele pot prezenta neîncredere în poliție
și pot refuza colaborarea cu autoritățile, în condițiile
în care se simt neputincioase și sunt convinse că
plângerea nu va fi luată în considerare din cauza
prejudecăților. De multe ori, cazurile persoanelor
traficate sunt încadrate la proxenetism, iar statul
român întâmpină dificultăți în a le considera
victime. În consecința unui sistem juridic defectuos,
victimele plătesc scump. Nesiguranța resimțită și
lipsa implicării sociale pot doar să atragă atenția
asupra dificultății gestionării problemei. Fenomenul
traficului sexual de persoane nu poate fi controlat
fără prevenție, fără schimbări de mentalitate și
fără soluționarea problemelor interne economice.
Modelul românesc ne arată, din nou, ușurința
cu care poți să-i învinovățești pe cei vulnerabili și
ezitarea în a-i trage la răspundere pe cei vinovați. nStatutul de victimă:
singur împotriva tuturor

30
teme în dezbaterewww.revistacultura.ro
Interviu cu Mihaela Nabăr
În rural, copilul și
părintele recunosc mai
greu tipurile de abuz.
În urban sunt școli
care își permit să mai
aducă oameni care să
mai vorbească despre
un astfel de subiect,
în rural, unde e o altă
Românie, uitată, nu
se întâmplă așa ceva.„Nu știm să recunoaștem
formele de abuz, nu știm
să le raportăm”
Doar 3 din 5 copii ar vorbi cu părinții
despre abuzul sexual. De ce nu fac părinții
parte din cercul de încredere?
În România, abuzul sexual a devenit un tabu. Cu
cât comunitatea este mai vulnerabilă, cu atât ea nu
poate recunoaște formele de abuz. România este
țara cu cele mai multe mame minore. În comunitățile
vulnerabile și în cele sărace, cazurile de abuz sunt exponențial mai numeroase. Vedem că 50% din
cazurile de abuz sexual se întâmplă în familie.
Părintele abuzator într-o zi abuzează copilul și în
altă zi îl hrănește și îl protejează. Motiv pentru care
copilul are un mix de sentimente. Pentru el deja
devine o normalitate și nu o declară. Pe de altă parte,
copilului îi este teamă să vorbească. Mai ales dacă ne
referim la comunitățile rurale, unde vedem că acel
tradiționalism, acel conservatorism al părinților are

31
09.20 / nr. 616
efecte extrem de nocive asupra copilului. Fetițele
din programele noastre, spre exemplu, vorbesc mai
mult cu asistenții sociali, cu psihologii și consilierii
noștri decât cu mamele lor pentru că ar fi probabil
bătute deoarece vina s-ar întoarce asupra lor. 50%
dintre părinți spun că își bat copilul din vina copilului.
Este halucinant. Pentru a face evident faptul că
violența nu educă, derulăm programe precum Școala
Părinților sau programe de consiliere pentru părinți,
vrem să facem din ei partenerii noștri de discuție.
Care sunt diferențele dintre urban
și rural în ceea ce privește situația
abuzurilor împotriva minorilor?
Diferența dintre urban și rural este dată de accesul
la educație și educația propriu-zisă a părinților. Nu
și într-un urban mic, pentru că acolo situația este
asemănătoare cu cea din rural când e vorba de
abuz. Într-un urban mare avem mai degrabă forme
de bullying mult mai frecvente. În rural, copilul
și părintele recunosc mai greu tipurile de abuz.
În urban sunt școli care își permit să mai aducă
oameni care să mai vorbească despre un astfel de
subiect, în rural, unde e o altă Românie, uitată, nu se
întâmplă așa ceva. În rural există o rezistență mult
mai mare, părinții refuză acolo să învețe cum să
fie părinți. Acolo copiii vorbesc mai mult cu bunica
decât cu mama. Bunica e persoana de referință, care
nu a lovit niciodată copilul. Asta e o altă diferență
majoră între mediul urban și mediul rural. În rural,
persoana care face parte din cercul de siguranță al
lui copil și la care copiii ar merge oricând e bunica.
Toți copiii ne spun: „Bunica nu mă bate. Mama da,
tata da”. Ceea ce nu o să găsim în mediul urban
pentru că acolo sunt părinți mai educați. Părinții din
urban sunt mai deschiși în a primi informații legate
de creșterea copiilor; cu toate că se consideră deja
cunoscători, ei se implică în programe din propria
inițiativă. În rural nu a venit niciun părinte care să
vrea să fie inclus în Școala Părinților, de exemplu.
Totuși, e interesant de observat că în studiile pe
care le-am făcut nu se diferențiază foarte mult
urbanul de rural în ceea ce privește metodele de
corecție aplicate copiilor. În ambele medii părinții
îi bat la fel pe copii și consideră că o fac pentru
educația și binele lor. Mai mult în urban decât în
rural, părinții bat copilul pentru că el este de vină. Noi tot întrebăm: dacă am avea o putere magică,
ce-ai vrea să ți se întâmple și aș putea eu să fac
pentru tine? În ultimul timp, răspunsul la această
întrebare e din ce în ce mai des: educație.
World Vision România a realizat un sondaj
în lunile decembrie 2019-ianuarie 2020, cu
minori din București, Dolj, Vâlcea, Vaslui,
Cluj, Iași, Buzău și Ialomița. Studiul a avut un
rezultat tulburător: un minor este victima unui
abuz sexual la fiecare 6 ore. Cum ați ajuns la
acești copii și cum au reușit ei să colaboreze
cu voi, dată fiind profunzimea problemei?
Noi lucrăm cu comunitățile rurale din România de
30 ani. O parte dintre ei ne știu de foarte multă
vreme, îi cunoaștem și îi protejăm de când erau
foarte mici, facem parte deja din cercul de siguranță
al lor. Noi avem un Consiliu Consultativ al Copiilor,
care e reprezentativ la nivel național și care e format
din 12 copii selectați din comunitățile în care noi
lucrăm. E vocea copiilor din programele noastre,
fiind ales printr-un vot foarte democratic. Evident că Noi tot întrebăm: dacă
am avea o putere
magică ce-ai vrea să
ți se întâmple și aș
putea eu să fac pentru
tine? În ultimul timp
răspunsul la această
întrebare e din ce în
ce mai des: educație.

32
teme în dezbaterewww.revistacultura.ro
ei sunt formați și acompaniați de colegii mei. Cheia
succesului pentru acest chestionar pe care noi l-am
făcut și l-am implementat a fost facilitarea lui de către
copiii din Consiliul Consultativ. Cifrele studiului ne
arată că 20% dintre copii care spun numai prietenilor
despre faptul că sunt abuzați, deci sinceritatea lor
în cazul acestui studiu a fost cu atât mai mare cu
cât ei s-au dezvăluit unor persoane de vârsta lor.
Poate că minorii ar fi putut să recunoască
semnalele timpurii, pentru a preveni abuzul
sexual, dar cum să facă ei asta dacă educația
sexuală (sau orice nume ar purta acest
subiect în școli) e un tabu pentru noi?
Noi nu ne putem substitui statului. Noi suntem un
ONG, suntem prezenți în 300 de școli și în tot atâtea
comunități rurale, dar ar fi extrem de important ca
lucrurile acestea să fie instituționalizate. Ar trebui
să avem „Educație sexuală” sau „Educație pentru
sănătate” în școli, se poate numi oricum până la
urmă. Haideți să facem intențional lucrurile și să ne asumăm. Unele lucruri se fac la orele de educație
civică, dar aceste subiecte trebuie abordate de către
specialiști. Să nu ajungem în cealaltă extremă, să
facem mai mult rău decât bine și să ajungem, în stilul
nostru caracteristic, ca aceste ore să fie făcute de
către profesorul de geografie. Este un subiect extrem
de sensibil și el trebuie abordat de către oameni cu
pregătirea și expertiza necesare pentru a-l aborda.
Cât de mare amploare crezi că
are această problemă?
Datele oficiale sunt mult sub realitate. Știm că 1
din 3 copii nu spune nimănui. Pe lângă faptele
nedeclarate, un alt factor care ne determină să
credem că acele cifre oficiale sunt mai mari este
această perioadă a pandemiei, când toate poveștile
pe care le-am cunoscut prin asistența pe care am
oferit-o ne-a condus înspre creșterea numărului
abuzurilor. Totuși, în această perioadă de pandemie,
în mod neașteptat pentru noi, numărul cazurilor
raportate de abuz nu a crescut. Deși știm foarte clar
din comunitățile în care lucrăm că nu e așa. Oamenii
au stat mai mult în familie, în case de 5 metri pătrați
câte 7 membrii, e clar că lucrurile au degenerat destul
de mult. Una dintre explicații ar fi că DGASPC-urile
au avut alte preocupări, nu au monitorizat așa cum
ar fi trebuit fenomenul, fiind focusate pe partea
sanitară. Apoi vedem o încredere foarte scăzută
în autoritățile statului. În comunitățile noastre, noi
raportăm cazurile de abuz. Familiile respective vin
către noi, dar nu merg către autoritate. Mai mult
decât atât, reprezentanții autorităților vin atât de
rar încât acele familii nu știu cui să se adreseze.
Sunt deci foarte mulți factori care ne determină
să credem că aceste cifre sunt mult mai mari.
Sunt studii serioase din alte țări care ne spun că în
perioada pandemiei cazurile de abuz asupra femeilor
și copiilor au crescut cu 30-40%, e clar pentru noi
că România nu face notă discordantă, doar că nu
știm să recunoaștem formele de abuz, nu știm să
le raportăm, iar serviciile abilitate să acționeze în
aceste cazuri sunt departe de persoanele afectate.
Faceți lobby pe lângă autoritățile abilitate?
Sigur că da. Nu putem să stăm cu mâinile în sân.
La fiecare 6 ore un copil este abuzat. Copiii au Ar trebui să avem
„Educație sexuală”
sau „Educație pentru
sănătate” în școli, se
poate numi oricum
până la urmă.
Haideți să facem
intențional lucrurile
și să ne asumăm.

33
09.20 / nr. 616
o lege în favoarea lor, care sancționează toate
formele de abuz, iar World Vision România susține
implementarea acestei legi. Avem parteneriate cu
ANPDCA, cu DGASPC-urile din zonele în care lucrăm.
Susținem ca pe lângă autoritățile publice locale,
acele servicii publice, SPAS-urile (Serviciile publice de
asistență socială), să aibă personal specializat care
să identifice aceste cazuri în teren. Considerăm că
SPAS-urile au fost deprofesionalizate, avem asistenți
sociali cu specializare de referent agricol, ceea ce
nu ne ajută absolut deloc. Sunt copii care nu au fost
la timp identificați și au ajuns chiar și la suicid.
În comunitățile în care ați ajuns,
profesorii v-au fost parteneri?
Da, profesorii ne-au fost parteneri, mai ales în
comunitățile rurale, acolo unde profesorul este încă o
persoană de referință în comunitate. Avem copii care
merg la școală pentru că la școală este mai bine decât
acasă, pentru că acolo au o masă caldă, au cu cine să
vorbească. Cei mai mulți sunt așa. În ultimii 3 ani, ne-am
dedicat mult timp ca să învățăm profesorii cum să
observe semnalele de abuz timpurii. Sunt situații în
care profesorii la școală nu recunosc abuzurile asupra
copiilor, chiar dacă acei copii încep să lipsească
de la ore, să aibă rezultate din ce în ce mai slabe.
Profesorii sunt pedagogi, dar nu toți sunt psihologi
sau consilieri. De asta rolul unui consilier într-o școală
este extrem de important. Dar în România avem
un consilier la 800 de copii. În comunitatea rurală
consilierul nu ajunge niciodată. De-asta World Vision
nu are pedagogi, dar are psihologi și consilieri care
completează ceea ce profesorul nu poate să facă.
Dincolo de abuzați, abuzatori și persoanele
implicate în programele voastre, cum
reacționează comunitatea acolo unde ajungeți?
La nivelul zonelor în care lucrăm avem Comitete
Comunitare Consultative. Acele comitete există în
legislația de protecție a copilului ca având rol în
identificarea cazurilor de copii abuzați, de copii în
situații de risc de abandon școlar ș.a.m.d. Ele sunt
formate din cineva din partea Primăriei, în general
secretarul sau asistentul social, acolo unde există,
din profesori ai comunității respective, din preot și
lideri informali din comunitate – de exemplu, acolo unde avem comunități de romi, reprezentanții Roma
sunt în acest Comitet Comunitar Consultativ. Rolul
lor e acela de a referi către personal specializat
cazurile vulnerabile. Pentru noi, această structură
este extrem de importantă pentru că îndeamnă la
dialog, pentru că forțează autoritatea publică locală
să se uite la problemă și pentru că e de referință
în comunitate, oamenii merg către ei pentru a le
comunica cazurile. Aceste structuri ar trebui să
existe prin Consiliul Local pe lângă toate primăriile
din România. Legea există, dar nu e implementată.
Mihaela Nabăr este directorul executiv al World
Vision România. Fundația World Vision România
este o organizație neguvernamentală care pune
în centrul activității sale bunăstarea copilului
și lucrează în comunități pentru a oferi copiilor
din mediul rural șansa la o viață mai bună.
World Vision România are un fond de urgență
și a lansat un SMS la 8864 cu textul SPERANȚĂ.
Material realizat de Corina Taraș-LunguÎn România avem un
consilier la 800 de
copii. În comunitatea
rurală consilierul nu
ajunge niciodată.
De-asta World Vision
nu are pedagogi,
dar are psihologi
și consilieri care
completează ceea
ce profesorul nu
poate să facă.

34
teme în dezbaterewww.revistacultura.ro
Care este percepția societății asupra victimelor
traficului de persoane? Se poate discuta despre
discriminarea și marginalizarea acestora?
Da, categoric. Undeva trebuie să înțelegem că
este un efort comun la care noi toți trebuie să
ne aliniem. Și trebuie să înțelegem foarte clar că nu ajutăm deloc dacă arătăm cu degetul o fată
care este o victimă a unui caz de exploatare.
Adică rușinea și teama de a nu fi judecată este
principalul factor pentru care ele nici nu spun
ce li s-a întâmplat vreodată. Se întâmplă, spre
exemplu, să te afli într-o comunitate și vecina de
bloc să o arate cu degetul pe o altă fată și să zică
că s-a întors din Germania, că a fost acolo damă Interviu cu Cristina Doboș
Presa se luptă într-o
zonă în care din ce în
ce mai multă lume
vrea să pună mâna
pe mintea omului,
iar de multe ori are
mai puține mijloace
decât cei care o fac în
scop propagandistic. „Ruralul rămâne un
mediu defavorizat”

35
09.20 / nr. 616
de lux sau a fost la produs. Și pentru că lumea
vorbește, fata respectivă se simte marginalizată și
discriminată. De cele mai multe ori nu a fost libera
ei voință să ajungă acolo. Oamenii din comunitate
o arată cu degetul, o blamează, iar asta nu o ajută
cu nimic să-și revină. Ce ar trebui să facem cu toții
ar trebui să fie un efort comun, un sprijin. Nu este
vorba de consiliere, ci este important ca, atunci
când cunoaștem o victimă, să nu o evităm, ci să
încercăm să comunicăm cu ea, să încercăm să o
facem să se simtă ca făcând parte din comunitate.
Care sunt cele mai vulnerabile comunități
și ce putem face pentru a le proteja?
Cele mai vulnerabile comunități ar fi comunitățile
unde există o lipsă de educație, nu neapărat cele
subdezvoltate. În ultimele statistici ale rapoartelor
Agenției Naționale Împotriva Traficului de Persoane,
referitor la traficul sexual, vedem că vârsta a
scăzut până la clasele gimnaziale. Fetele sunt
racolate și exploatate sexual, iar lipsa de educație
este principalul factor. La nivel de comunitate,
nu mai există o diferență foarte clară între rural
și urban. Bineînțeles că din sate și din comune
sunt foarte multe fete care pleacă și nu își cunosc
drepturile. Ruralul rămâne un mediu defavorizat,
însă și la oraș sunt foarte multe fete, chiar fete
cu educație, care sunt ademenite de studiourile
de videochat care au luat amploare în ultimii ani.
Acestea se află în majoritatea orașelor care sunt
și mari centre universitare. Sunt foarte multe fete
care se înregistrează și lucrează legal. Ele își fac
o firmă, își fac un PFA și se înregistrează acolo ca
operator calculator. Ele au un serviciu legal, plătesc
taxe la stat și fac muncă de videochat legală. Ea
nu poate fi catalogată drept exploatare sexuală
în primă fază, nu ca un trafic de persoane, însă în
timp ele ajung să fie traficate. De ce? Pentru că cei
care lucrează prin studiouri, la un moment dat,
înregistrează filmulețe și le amenință că le vor da
publicității sau că le vor trimite familiilor și apoi le
obligă să facă alte lucruri. Ele ajung totuși într-un
caz de exploatare. Aici vorbim despre fete care au
o educație, care fac o facultate, în orașe destul de
mari, Timișoara, Iași, București. Deci undeva nu mai
contează că ești bogat, că ești sărac, că ai educație
sau nu, oricine poate să cadă în plasa traficanților. Care sunt semnele care arată că o
persoană este în pericolul de a deveni
o victimă a traficului de persoane?
Depinde despre ce situație de exploatare vorbim.
Victimele traficului de persoane pot fi în mai multe
domenii. Principalele scopuri de exploatare sunt: Cele mai vulnerabile
comunități ar fi
comunitățile unde
există o lipsă de
educație, nu neapărat
cele subdezvoltate. În
ultimele statistici ale
rapoartelor Agenției
Naționale Împotriva
Traficului de Persoane,
referitor la traficul
sexual, vedem că
vârsta a scăzut până
la clasele gimnaziale.
Fetele sunt racolate
și exploatate sexual,
iar lipsa de educație
este principalul factor.

36
teme în dezbaterewww.revistacultura.ro
sexuală, prin muncă, cerșetorie și alte infracțiuni. De
exemplu, dacă vorbim despre un caz de exploatare
prin muncă câteva semnale sunt: dacă găsești un
loc de muncă în construcții în străinătate și nu ți se
face contract de muncă, nu ți se respectă anumite
drepturi sau contractul de muncă este într-o limbă pe care nu o cunoști. Acestea sunt anumite semnale
care pot să-ți dea de gândit că urmează să te afli
într-o situație de exploatare. În cazul exploatării
sexuale, este foarte cunoscută metoda loverboy
în care există acel bărbat care ademenește o fată
sub promisiunea unei vieți mai bune. Îi promite tot
felul de lucruri, o face să se îndrăgostească de el
și în decurs de câteva luni de zile, poate chiar și un
an de zile, o aduce într-o țară unde o exploatează
sexual, o pune să se prostitueze. În situațiile
respective, ție, ca persoană în cauză, ca posibilă
victimă, prinsă în metoda loverboy, îți e mai dificil
să îți dai seama. Tu te îndrăgostești de băiatul
respectiv și nu mai observi ce se întâmplă în jurul
tău. Este bine să ai o prietenă care să te avertizeze
sau care să-ți atragă atenția cu lucruri precum: te
controlează, îți ia documentele sau telefonul, nu
ai niciodată control asupra lui și așa mai departe.
Este important să fii cu ochii deschiși pentru că, din
ce am observat în cei aproape opt ani de zile de
muncă, este foarte ușor să fii păcălit. Există multe
persoane care susțin că ele nu credeau că pot păți
asemenea lucruri și cu toate acestea au căzut în
capcana traficanților. Nu există o rețetă, o formulă,
care să te protejeze de posibilitatea traficului. Dacă
vorbim despre comunitate, semnalele în comunitate
pot fi multiple. Noi am și dezvoltat un training pe
tema asta și am dezvoltat o curriculă – „Ascunși
sub ochii noștri” – în care povestim semnalele din
comunitate. Dacă ești profesor, spre exemplu, poți
să vezi în clasa ta cum se comportă elevii și poți să
îți dai seama dacă o fată poate fi exploatată. Dacă
ești medic, când cineva vine pentru o consultație
poți să vezi dacă fata respectivă are vânătăi, dacă
are semne. În momentul în care ești în cabinet
cu ea poți încercă să afli anumite informații. La
fel, dacă lucrezi într-o agenție de turism poți să-ți
dai seama că fata respectivă, însoțită de un tip,
care a venit să-și cumpere un bilet să plece în
Germania, ca exemplu, poate fi exploatată prin
prostituție. De aceea e bine să cunoști semnalele.
În cazurile în care victimele nu doresc
ajutor și nu au încredere în autorități,
ce se poate face pentru acestea?
Da, există cazuri în care victimele nu doresc să
primească ajutor în primă fază. Explicația este Dacă vorbim despre
un caz de exploatare
prin muncă câteva
semnale sunt: dacă
găsești un loc de
muncă în construcții
în străinătate și nu
ți se face contract
de muncă, nu ți se
respectă anumite
drepturi sau
contractul de muncă
este într-o limbă pe
care nu o cunoști.
Acestea sunt anumite
semnale care pot
să-ți dea de gândit…

37
09.20 / nr. 616
una foarte simplă, deoarece ele au trăit foarte
multe momente traumatizante. Inițial, ele nu pot
să retrăiască povestea, ele nu pot să o spună încă
o dată autorităților. Victimele trebuie să dea o
declarație într-un dosar, să-l acuze pe traficant.
Aceasta este treaba ofițerilor de la crimă organizată
sau a celor care anchetează dosarul. De multe
ori, o victimă a exploatării sexuale nici nu se vede
ca o victimă, nici nu-l vede pe omul ăla ca pe un
traficant, îl vede ca pe iubitul ei. Și de foarte multe
ori este foarte greu pentru victimă să intre în
această postură. Tocmai de aceea este mai întâi
recomandat ca ea să intre într-un program de
asistență, să aibă parte de consiliere și să urmeze
mai multe proceduri și etape destul de lungi, de
la câteva luni până la un an, până când victima
este pregătită să declare ceva. Mai mult de atât, în
procesul în care a suferit traumele, ea poate să nu
mai știe exact ce a făcut, în ce țări sau localități a
fost. Din cauza asta, peste jumătate din victimele
care s-au întors în țară sau care sunt identificate
merg direct către un ONG unde primesc îngrijire,
consiliere. Abia apoi ele sunt pregătite să declare
autorităților. Tot în ciclul ăsta de traume, se
întâmplă ca ele să fie amenințate și șantajate dacă
vor spune Poliției ce li s-a întâmplat. Majoritatea
se mulțumesc cu faptul că au ajuns acasă și atunci
speră că vor lăsa trecutul în urmă, că își vor vedea
de viața lor și nu îl mai reclamă pe traficant.
Cristina Doboș este director de programe
educaționale la Asociația eLiberare, ONG
care, din 2013, desfășoară activități de
prevenire a traficului de persoane și
a exploatării sexuale în România. Material realizat de Cosmina GhergheDe multe ori, o
victimă a exploatării
sexuale nici nu-l vede
pe omul ăla ca pe un
traficant, îl vede ca pe
iubitul ei. Și de foarte
multe ori este foarte
greu pentru victimă
să intre în această
postură. Tocmai de
aceea este mai întâi
recomandat ca ea să
intre într-un program
de asistență, să aibă
parte de consiliere…

38
teme în dezbaterewww.revistacultura.ro
Ce înseamnă democrație matură pentru dvs.?
Un sistem care funcționează și care nu depinde
de omul care îl conduce. Va fi atunci când vom
ajunge noi să spunem nu că omul sfințește locul, ci
că lucrurile funcționează pe anumite proceduri, în
mod transparent, indiferent de cine le conduce.Dacă ați avea puterea totală de a decide
un set de măsuri cu privire la prevenirea
și combaterea abuzurilor sexuale
asupra minorilor, cu ce ați începe?
Aș implementa 7 pași. Am propus Guvernului
un document pe care l-am prezentat MAI-ului, Interviu cu Oana Bîzgan
Dacă astăzi
avem nivelul de
criminalitate pe care îl
avem și care în ultimii
ani a avut o creștere
fulminantă, acest
lucru s-a întâmplat
cu complicitatea
noastră, a tuturor.„Cumva, în liniște,
ne-a cuprins normalitatea
acestor fenomene”

39
09.20 / nr. 616
mai multor actori politici și ONG-uri. Măsurile
pleacă de la comunicarea cu cetățeanul și
înțelegerea fenomenului până la îmbunătățirea
legii adopțiilor, până la educație, până la ceea
ce numesc eu investment for good, investiția
în categorii de specialiști și de oameni care
lucrează în Poliție, în sistemul judiciar ș.a.m.d.,
pentru a le oferi ustensilele necesare ca ei să își
desfășoare activitatea în demnitate. Mă refer
aici de la curățenia în sălile de tribunal până la
modul în care sunt audiați minorii sau modul
în care o victimă este tratată de polițiști.
Lipsește o practică judiciară unitară
la nivelul României când vine vorba
de abuzuri asupra minorilor?
Cred că există principii unitare și cred că este
important ca fiecare judecător să poată să analizeze
fiecare caz în parte, specific, însă cu siguranță
putem îmbunătăți modul în care abordăm în mod
unitar problemele de genul acesta. Nu mă refer
aici doar la sistemul judiciar, ci mă refer la noi toți,
politicienii, instituțiile statului și opinia publică.
Pasivitatea aceasta, ca lipsă a unor programe și
politici publice coerente vizibile, conduce treptat
la normalizarea abuzului în România. S-a ajuns
până acolo încât 55% dintre români consideră
că actele sexuale cu minori sunt în mare parte
consimțite. Ce face clasa politică pentru asta?
Primul pas este să acceptăm că avem o problemă
și să facem un plan așa cum România a făcut deja
pentru a îmbunătăți aceste lucruri. Dar de la zis
până la făcut e drum lung. Iar dacă astăzi avem
nivelul de criminalitate pe care îl avem și care în
ultimii ani a avut o creștere fulminantă, acest lucru
s-a întâmplat cu complicitatea noastră, a tuturor.
Cumva, în liniște, ne-a cuprins normalitatea acestor
fenomene. Instrumentele politice țin de stabilirea
unor priorități reale prin care toți jucătorii politici
se pun la o masă și abordează acest subiect cu
importanța și cu prioritatea necesară. Ulterior,
este nevoie de a pune oamenii potriviți în locurile
potrivite și de a pune la dispoziție bugetul necesar
pentru ca această schimbare să aibă loc. Nu
în ultimul rând, este apoi și responsabilitatea noastră, individuală, ca cetățeni, unde va trebui
să exersăm să luăm atitudine. Respectând aceste
paliere lucrurile se vor schimba și credeți-mă că se
pot schimba. Proiectele legislative pe care eu am
reușit să le trec prin Parlamentul României în acest
mandat, având susținerea tuturor partidelor politice,
arată că se poate. E nevoie de reziliență. Aici e rolul
nostru, al politicienilor și al instituțiilor. Indiferent
de rezistența pe care uneori o ai de la societate,
marile schimbări se întâmplă prin deciziile potrivite
și asumate ale clasei politice. Înainte să ne chinuim
să convingem toată țara, cred că trebuie să ne
chinuim să convingem autoritățile și clasa politică.
Care sunt realizările pe care
le-ați menționa acum?
Înființarea Registrului Automat pentru infractorii
sexuali. Este primul și singurul instrument de Primul pas este să
acceptăm că avem o
problemă și să facem
un plan așa cum
România a făcut deja
pentru a îmbunătăți
aceste lucruri. Dar
de la zis până la
făcut e drum lung.

40
teme în dezbaterewww.revistacultura.ro
coordonare la nivel național și de monitorizare
a cazurilor de acest gen. Ar mai fi proiectul
legislativ de modificare a Codurilor Penale de
creștere a pedepselor minime pentru acest tip
de agresori, astfel încât niciunul dintre ei să nu
mai poată să fenteze pușcăria. În momentul de față, aproape 70% dintre ei primesc pedepse
cu suspendare. Acest lucru este inacceptabil.
Cum se raportează clasa politică la
această problemă? Nu am văzut pe
nimeni care să își facă, de exemplu,
campanie electorală având pe ordinea de
zi prevenirea abuzurilor asupra copiilor.
Vă spun eu de ce. Atunci când discuți despre lucrurile
astea trebuie să fii autentic. Nu e doar un subiect
de campanie. Un astfel de subiect nu dă bine, dacă
nu vii cu soluții clare și reale, în care să crezi.
Să fim mai optimiști cu privire la viitor sau toată
lumea, inclusiv politicienii, se raportează cu
resemnare la această problemă a copiilor?
Acest subiect nu interferează cu agenda niciunui
partid politic. Anumiți colegi din partidele actuale
sunt preocupați de aceste subiecte, dar, într-adevăr,
în cultura noastră și în mediul în care suntem
obișnuiți să trăim, așteptăm să ni se arate direcția
de la centru sau din vârf. Nivelul de optimism este
propriu, ne aparține fiecăruia. Eu din activitatea
mea politică simțeam mai degrabă deznădejde
și uneori eram fără speranță, dar mă motivez
singură acum din exemplele pozitive din jurul
meu, mă conving că se poate. Multe din aspectele
vieții politice țin de modul în care colaborează
legislativul cu executivul. Eu am crezut că pot să
ocolesc statul, acest colos, pe care îl folosim mult
în discursul noi versus ei. Însă realitatea este
că sunt oameni în acest colos care sunt de un
profesionalism extraordinar. Ne-am săturat cu
toții de politicul acesta și nu mai avem răbdare, e o
cerință cât de poate de legitimă a oamenilor. Nu se
vor întâmpla minuni peste noapte, dar atâta timp
cât direcția este una corectă și, atâta timp cât vom
face lucrurile în mod sistematic bine, vom avansa.
Dincolo de partide pentru care nu poate nimeni
garanta, foarte important e rolul cetățeanului,
care nu trebuie doar să voteze, ci să și tragă la
răspundere clasa politică, pe cei care i-a învestit
pentru reprezentare. Până când nu vom reuși să
avem o democrație matură și chiar și atunci, rolul
cetățeanului nu se oprește la vot, ci începe cu votul. Acest subiect nu
interferează cu
agenda niciunui partid
politic. Anumiți colegi
din partidele actuale
sunt preocupați de
aceste subiecte, dar,
într-adevăr, în cultura
noastră și în mediul în
care suntem obișnuiți
să trăim, așteptăm să
ni se arate direcția de
la centru sau din vârf.

41
09.20 / nr. 616
Cum sunt pedepsele pentru agresiunile
sexuale? Ne aliniem altor state europene?
Nu ne aliniem. În momentul de față, cei care primesc
cu suspendare sunt trimiși la școli și la grădiniță
să facă muncă în folosul comunității, deși rata de
recidivă este de 70%. Nu trebuie să fii psiholog,
psihiatru, jurist sau rocket scientist ca să îți dai seama
că nu pui lupul paznic la oi. Mi se pare civilizat să
creștem pedepsele. Există studii foarte clare care
îți arată corelarea clară dintre duritatea pedepsei și
scăderea unor astfel de infracțiuni în societate. Nu
avem sisteme de reabilitare psihologică în închisori,
nu protejăm victima, nu monitorizăm agresorii. Am
vrut să cresc foarte mult pedepsele, după ce am
făcut multe studii comparative, dar în România unii
specialiști consideră că un viol asupra unui copil
nu poate să fie mai grav decât o crimă și că dacă
pentru crimă pedeapsa maximă este de 15 ani, un
viol nu poate primi mai mult. Mai mult decât atât,
Guvernul a contestat la CCR această lege pentru că
discriminăm, se pare. Din punctul vedere al măririi
pedepsei maxime, în momentul ăsta nu ar ajuta cu
nimic să o mărim, pentru că în cca. 85% dintre cazuri
se acordă pedeapsă minimă sau aproape de minimul
necesar. Pragmatic, util și realizabil a fost pentru
mine să pledez pentru creșterea pedepselor minime
pe toate palierele de infracțiuni împotriva minorilor,
astfel încât oricine care se gândește să abuzeze un
copil de orice fel să știe că va ajunge la pușcărie. Să
terminăm cu fentarea și cu poveștile inventate în
tribunal unde o fetiță de 11 ani este considerată că
a instigat, pentru că purta fustă scurtă, un bărbat
care avea de 4-5 ori mai mult decât vârsta ei.
Oana Bîzgan este, din 2016, deputat
independent în Parlamentul României, încă.
Este, de asemenea, Young Global Leader la
World Economic Forum, Vital Voices Fellow
și membru al Comisiei pentru egalitatea
de șanse pentru femei și bărbați.
Material realizat de Corina Taraș-LunguPragmatic, util și
realizabil a fost pentru
mine să pledez pentru
creșterea pedepselor
minime pe toate
palierele de infracțiuni
împotriva minorilor,
astfel încât oricine
care se gândește să
abuzeze un copil de
orice fel să știe că va
ajunge la pușcărie. Să
terminăm cu fentarea
și cu poveștile
inventate în tribunal
unde o fetiță de 11
ani este considerată
că a instigat, pentru
că purta fustă scurtă,
un bărbat care avea
de 4-5 ori mai mult
decât vârsta ei.

42
www.revistacultura.ro arte & media & științe
Alina Tofan & Georgiana Vlahbei, making of „Plastic. Memorie afectivă și risipă”
(Asociația Macaia, 2020)

43
09.20 / nr. 616
Alina Tofan & Georgiana Vlahbei, making of „Plastic. Memorie afectivă și risipă”
(Asociația Macaia, 2020)arte
media
științe
Așa cum s-a văzut
„E-book-ul a fost o cochetărie
de vreme rea, a se citi lock-
down, iar acum editurile s-au
întors furibund în tipografii. În
așteptarea revoluției e-book,
putem răsfoi scan-urile oferite
de librării și edituri în timp
ce ținem în carantină cărțile
comandate on-line.”
(Nicu Ilie)

44
arte & media & științewww.revistacultura.ro
CRISTINA RUSIECKI
Teatrul Național din Timișoara a reușit
să-și ducă la bun sfârșit festivalul, FEST-
FDR, ajustându-și selecția la spectacole cu
unul-doi actori, tocmai ca să minimizeze
riscurile. Norocul a fost și de partea
Teatrului Național din Craiova și a Teatrului
Odeon, care au ieșit la public cu cele mai noi
producții, primul cu „Inimă și alte preparate
din carne” de Dan Coman, regia Radu Afrim,
cel de-al doilea cu „Kilometrul zero” de
Saviana Stănescu, regia Andrei Măjeri, unde
nu numai spectatorii au stat cu mască, dar
și actorii de pe scenă au jucat cu protecție.
Așa cum am arătat și în lunile precedente,
situația este mult mai gravă în teatrele
independente, care se zbat între viață și
moarte. După ani buni în care echipele lor
infime și-au investit energia lucrând de
dimineață până noaptea, acum își văd toate
eforturile ducându-se pe apa sâmbetei.
Dar în tot răul e și un bine. Criza a adus și
plusuri. Am mai constatat, cu alte ocazii,
că închiderea teatrelor a obligat creatorii
să găsească forme noi, un hibrid de teatru-
film, mai ales în producțiile destinate
vizionării online. Un alt plus, cu totul surprinzător,
s-a petrecut la Gala UNITER. Exact
la 30 de ani de existență, Gala a
suferit înnoiri atât în formă cât și la
nivelul discursului celor implicați.
Viața noastră nu va mai fi ca înainte – ne atrag zilnic
atenția analiștii de toate naturile. Ei bine, pare că
nici discursul artiștilor nu va mai rămâne cel de
dinainte. În contextul realităților severe, alocuțiunile
lor publice au devenit mai clare, mai asumate, mai
explicite, mai ferme.
Programată inițial pe 11 mai și amânată din
motivele binecunoscute pentru 21 septembrie, Gala
UNITER s-a desfășurat la Craiova, ca să celebreze
cei 170 de ani de la înființarea teatrului de aici.
Gala a avut loc în aer liber și răcoros, în Parcul
„Nicolae Romanescu”, în spațiul Teatrului de Vară,
spectaculos aranjat de scenografa Irina Moscu.
Distanțarea socială și măsurile de precauție au fost
la ordinea zilei. Pentru scurte momente s-au aflat
(maximum) doi oameni pe scenă, și aceștia la o
distanță respectabilă. Noua situație a determinat
schimbarea la față a Galei. S-a zis cu emoțiile
înlăcrimate, s-a zis cu amintirile pline de duioșie ce
porneau de la „pașopt” și nu se sfârșeau niciunde,
s-a zis cu evocările profesorilor din școală și ale
directorilor de teatru cu care a lucrat premiatul în
cele câteva zeci de ani de carieră. Asta și pentru Teatru.
Discursul civic
din gala UNITER

45
09.20 / nr. 616
că vârsta celor nominalizați și premiați a scăzut
mult față de anii precedenți. De pildă, la Premiul
pentru cea mai bună regie, nominalizații s-au înscris
în „venerabila” categorie 27-33 de ani. Și, știm cu
toții, genul acesta de prefix impune modalități de
expresie diferite de ale generațiilor anterioare. Dar
un discurs ca acela al Rodicăi Mandache (Premiul
pentru întreaga activitate), actriță cu „tinereți
succesive”, cum afirma Radu Afrim în laudatio, a
dovedit – pentru a câta oară?! – că prospețimea
și farmecul nu se alterează nicidecum cu anii de
carieră.
Mai scurtă cu o oră, cu intervențiile amfitrionului
Ion Caramitru extrem de condensate, Gala a avut
ritm, viață și implicare civică. În regia lui Bobi Pricop
(ce manager inteligent are Teatrul din Craiova, să
angajeze o garnitură de doi regizori formată din
Radu Afrim și Bobi Pricop!), toate momentele de
laudatio s-au transferat în video, iar alternanța
video-live-video-live a sporit dinamismul. E drept
că nu totul a fost perfect, dacă ne referim la
intervențiile unora dintre invitații de gen masculin
care au comis, involuntar, câte o nedelicatețe față
de doamnele premiate, dar asta nu ține nici de
organizare, nici de concept.
Schimbarea de fond a însemnat implicarea artiștilor
în problemele epocii, în rapelul la actualitate, în
accentele civice pe care le-au asumat mulți dintre
cei premiați. Câteva teme importante au revenit în
intervențiile lor. Mai întâi, necesitatea ca discursul
artistic să reflecte problemele dureroase ale zilei.
Eugen Jebeleanu (Premiul pentru cea mai bună
regie) a ținut să mulțumească „actorilor care au avut
curajul de a aduce pe scenă poveștile lor intime,
revoltele lor, și care au crezut într-un teatru angajat,
care să vorbească despre societatea contemporană
în care trăim”.
Apoi, a fost prima ediție a Galei UNITER în care mulți
dintre cei premiați și-au centrat alocuțiunea pe
tema arzătoare a teatrului independent, în pericol
de dispariție dacă nu este susținut de autorități.
Unul dintre cele mai convingătoare discursuri
a fost cel al Oanei Cristea Grigorescu (Premiul
pentru critica de teatru) care a subliniat că premiul
„a fost posibil datorită tinerilor artiști și în mod special independenților. Ei au împrospătat teatrul
românesc, au adus alternativa și ne-au dat nouă,
criticilor din generația mea, cel puțin, mult de scris
și de meditat”. Apoi criticul a adăugat: „Premiul îl
împart cu toți acești colegi de breaslă, artiști și critici, Schimbarea de
fond a însemnat
implicarea artiștilor în
problemele epocii, în
rapelul la actualitate,
în accentele civice
pe care le-au asumat
mulți dintre cei
premiați. Câteva teme
importante au revenit
în intervențiile lor. Mai
întâi, necesitatea ca
discursul artistic să
reflecte problemele
dureroase ale zilei.

46
arte & media & științewww.revistacultura.ro
care au iubit mișcarea independentă, nu numai
teatrul instituționalizat. Împreună sunt familia
teatrului românesc”.
Pe aceeași poziție s-a situat și coregrafa Ioana
Marchidan (Linotip, Premiul pentru promovarea
teatrului-dans), care a vorbit din perspectiva independenților. Echipa de trei oameni de la Linotip
s-a străduit din răsputeri să mențină singurul centru
independent coregrafic din Capitală. „Premiul
confirmă impactul sectorului independent în peisajul
nostru cultural. Spațiile și organizațiile independente
sunt expuse unui uriaș risc de dispariție. Suntem
activi, suntem prezenți, suntem vizibili și suntem
necesari”, a atras atenția Ioana Marchidan. De
altfel, și regizorul Eugen Jebeleanu a menționat:
„Mulțumesc teatrului independent, pentru că eu de
acolo vin”. Pentru a atrage atenția asupra gravității
situației, regizorul și-a dedicat premiul „sectorului
teatrului independent din România care are nevoie
de toată susținerea noastră, nu numai de aceea a
artiștilor și a publicului, ci și de cea a Ministerului
Culturii și de a statului pentru a putea să-și continue
activitatea de acum pentru multă vreme”. Niciodată
nu s-a mai auzit la Gala UNITER sintagma „teatru
independent” de atâtea ori. Așa de numeroși au
fost cei care au urcat pe scenă și și-au exprimat
solidaritatea, afinitățile și încrederea în valorile
independenților încât președintele UNITER, Ion
Caramitru, a promis că UNITER le va fi de aici înainte
partener de drum și că va căuta modalități eficiente
de a le reprezenta interesele.
O altă noutate în discursul public din spațiul nostru
teatral a fost referirea directă la homosexualitate.
Asta într-o țară unde acum nici doi ani clasa
politică impunea referendumul pentru sfânta
familie tradițională. Stabilit de zece ani în Franța,
Eugen Jebeleanu, care lucrează în egală măsură
în România, în țara de adopție, ca și în alte spații
europene, i-a mulțumit lui Yann Verburgh: „E omul
și artistul alături de care trăiesc în viață și în muncă.
Alături de el am învățat că a fi diferit de normă, a
fi homosexual în societatea în care trăim nu e o
rușine, ci o mândrie”, a afirmat el.
Cu siguranță, Gala UNITER din 2020 a adus multe
deschideri în maniera asumată de a se referi la
discriminarea din România. Premiul British Council
pentru promovarea și susținerea incluziunii sociale
și încurajarea implicării civice i-a revenit Companiei
de Teatru Rom Giuvlipen. Promotoarea sa, actrița
Mihaela Drăgan, a condamnat rasismul, a pledat
pentru obținerea unui spațiu propriu, în care să
se poată desfășura spectacolele companiei și a Așa de numeroși au
fost cei care au urcat
pe scenă și și-au
exprimat solidaritatea,
afinitățile și
încrederea în valorile
independenților încât
președintele UNITER,
Ion Caramitru, a
promis că UNITER le
va fi de aici înainte
partener de drum și
că va căuta modalități
eficiente de a le
reprezenta interesele.

47
09.20 / nr. 616
militat pentru teatrul feminist rom. Tema feministă
a adus-o în discuție și regizorul Eugen Jebeleanu
atunci când a subliniat: „Regret un singur lucru și
acela e că printre cei trei nominalizați (la Premiul
pentru cea mai bună regie, n.n.) nu se află nicio
prezență feminină. Îmi doresc ca de acum încolo
să existe mai multe prezențe feminine, mai
multe regizoare care să fie apreciate, susținute și
premiate”.
Gala UNITER de anul acesta a arătat cu totul altfel.
S-a schimbat înfățișarea, s-a schimbat structura, s-a
schimbat ce și cum s-a spus. Să nu uităm însă că,
în afară de implicarea civică la care s-a referit cea
mai mare parte a acestui articol, arta teatrului are
multe alte fațete și direcții care generează tot atâtea
prilejuri de reflecție. Ar fi nedrept ca pe acestea să le
neglijăm. nGala UNITER de
anul acesta a arătat
cu totul altfel. S-a
schimbat înfățișarea,
s-a schimbat structura,
s-a schimbat ce și cum
s-a spus.
Foto: Florin Biolan (sursa: uniter.ro)

48
arte & media & științewww.revistacultura.ro
Proză.
Complezență
și conspirații
NICU ILIE
E-book-ul a fost o cochetărie de
vreme rea, a se citi lock-down, iar
acum editurile s-au întors furibund în
tipografii. Oricum, prețul cărții digitale
e la fel de mare sau de mic, depinde de
unde privești, ca al cărții tipărite, iar ce-i
în mână nu-i minciună. Poate tabletele
distribuite gratuit elevilor vor restarta,
într-un final, piața cărții, dar asta nu
se va petrece peste noapte, fie ea și
noaptea de Halloween. În așteptarea
revoluției e-book, putem răsfoi scan-urile
oferite de librării și edituri în timp ce
ținem în carantină cărțile comandate on-
line.
Dublul roman al Simonei Sora,
„Complezență. Înălțarea la Ortopedie
/ Musafir pe viață”, este o propunere
editorială cu o structură remarcabilă.
Personajului principal i se trasează
două universuri distincte (nu le numesc „paralele”
pentru că ar trimite spre SF și nu este cazul) în care
trebuie să înfrunte aceleași probleme etice și tipuri
diferite de totalitarism, vertical și orizontal. În prima
variantă („ipoteză” o numește marketingul de la Polirom), eroina este cadru medical într-un spital
comunist implicat în anchetarea unui avort. În cea
de a doua variantă, e vorba de un spital ultracatolic
din Occident, în aceeași perioadă. Ipoteza fugii din
țară nu schimbă, între cele două variante, lucrurile
esențiale și liniile dure de contact cu societatea.
Scriitura, excesiv introspectivă, punctează fluid și
personal de la cele mai neînsemnate impresii la mari
conflicte sociale, toate puse în aceeași metrică:
„Cum să fii singură? Cum să n-ai pe nimeni?
De unde ți-a venit prostia asta? Cine trimite
copii singuri la dentist? Cum să fii singură
când suntem toți împreună? Cum să fii
singură când noapte de noapte visezi că te joci
cu o întreagă șleahtă de puradei care nu stau
nici în Dacia, nici în Gojdu, nici în centru, ci
stau cu tine, pe lângă tine și-n capul tău toată
ziua? Mai știi când m-ai pus să le scriu numele,
să nu-i uiți, și ți-ai vârât foaia sub pernă? Când
ajungem acasă, a zis Rozina, smucind-o pe
Maia, care o urmărea cu gura căscată, te pun
la peretele ăla pe care ai desenat fluierătura
de adunat gașca: do re mi do re do sol sol do.
Așa era? Ca să nu mai zici că ești singură…”
Alt roman: „Zilele astea s-a făcut jumătate de secol
de când cineva nota evenimentele lui 1939, făcând
bilanțul ultimului an normal, înainte de năvălirea
vremilor anormale. Nimeni nu-și închipuia că, peste

49
09.20 / nr. 616
doar câțiva ani, teribilul an 1939, în care începuse
războiul, avea să fie socotit cel mai frumos din istoria
noastră recentă.” Mihai Zamfir este cunoscut mai
mult ca istoric literar și memorialist, dar a ajuns
deja la al cincilea roman. „În așteptare” jonglează
cu naturalețe și maturitate prin istoria recentă a
României. Focusul este, ca și în cazul cărții semnate
de Simona Sora, același deceniu 9 de dinaintea
căderii comunismului. Arhitectura romanului copiază
arhitectura unei case în care permanenta oscilație
pe verticală, între mansardă și parter, marchează
stări sociale și evoluții ale acestora, din anii 1930 și
ascensiunea legionarismului până în 1990.
„Anton, fără să facă mai nimic, se comporta
ca un prinț consort iritabil, pentru că, atunci
când se îmbăta, o și pălmuia pe Mărioara.
Nimeni nu găsea ceva anormal în asta, până
și tata, când îi povesteam, dădea din umeri
(«Ce să-i facem?»). Pe mine, șocul încercat
atunci în liceu mă urmărește și azi, după ce
toți actorii acelor scene la care am asistat
s-au dus de multă vreme, după ce au avut loc
războaie, prăbușiri politice, schimbări care au
răvășit lumea. Însă raportul dintre soț și soție,
dintre bărbați și femei a rămas la noi același;
Anton și Mărioara adolescenței mele s-au
multiplicat în milioane de exemplare și nimic
nu le poate împiedica proliferarea. Toată
viața ei, Mărioara nu s-a gândit nici măcar o
singură dată să protesteze; a suportat totul
fără să crâcnească și l-a iubit pe parazitul
ei doar pentru că era cu câțiva ani mai în
vârstă decât ea și pentru că era de la oraș,
bucureștean (individul se născuse undeva
prin Giulești). El, de câte ori se îmbăta, îi căuta
pricină și o făcea «țărancă tâmpită». Cred că
Anton își programa atent bețiile și palmele
administrate Mărioarei: nu se îmbăta foarte
des și se înfuria cu măsură, doar așa, să știe
cine e șeful.”
Aflată la a doua tinerețe, Ema Stere a obținut premii
pentru debut cu romanul „Copiii lui Marcel”. Cu
o bogată experiență în adaptări radiofonice, Ema
Stere a produs timp de nouă ani, cu multă cafea, după cum mărturisește, și cu pixul pe hârtie, un
roman proaspăt, cu un umor discret, care mi l-a
evocat pe Vlad Mușatescu, dar cu tematici actuale
și relevante social: comunități utopice, mirajul vieții
eco, conspiraționiști, rock, hipstereală, case self-
made, agricultură organică. Autoironia minează
permanent tot acest fundamentalism bio, făcându-l
nu doar pasabil, ci și agreabil.
„– Consolidăm casa veche cum putem. Am
vorbit cu niște oameni. Opt stâlpi de beton
cu fundație subzidită și o centură care să
lege stâlpii. Ar trebui cel puțin șaișpe, dar
noi punem opt. Nu mă întrerupe. Lucrăm
noaptea. Pentru părțile noi: fundație de beton
armat, cum am zis, în care încastrăm bulumaci
sau cum se cheamă. Pot fi de lemn, dar eu mă
gândesc la metal, sincer mă gândesc la metal.
Știi de ce?
– Nu.
– Dinule, știi de ce mă gândesc la metal? Mă
urmărești?
– Da.
– Fiindcă metalul e rezistent. De aia. Nu mă
pricep, dar mă gândesc că metalul o să țină.
Adică frământăm lut cu picioarele, îți aduc
paie, ce vrei tu, dar eu am nevoie de ceva
solid. Altfel lucrăm cu plastilină. Mă asculți?
– Da.
– Știi că n-avem autorizație de construcție, nu?
– Da.
– Știi cât durează s-o obții?
– Nu.
– Patru luni. Pe puțin.
– N-are cum!
– Ba exact așa. O lună e certificatul de
urbanism. Două luni să iei autorizații,
acorduri, avize și alte tâmpenii. O lună
autorizația de construcție în sine. Patru luni.
– Da, dar noi modificăm o structură veche
care…
– Eu zic de structura nouă! Și e totul pe film!
Ne dă la televizor că facem construcție și noi
n-avem autorizația scoasă! Un chioșc în piață
dacă-ți faci, tot îți trebuie autorizație. Și-atunci
știi ce fac? Vin la tine și-ți spun: Dinule, dă-mi
bani din bugetul de emisiune, jumătate, poate
mai mult, să antedatăm niște hârtii. Asta fac!”

50
arte & media & științewww.revistacultura.ro
Din cărți cărțile se fac
„Lumea cărții” e o sintagmă intens-televizată la
un moment dat, care poate stârni repulsie prin
dulcegăria discursului în care, de regulă, este
amestecată. Și totuși, cărțile, mai ales cele de
proză, au o lume a lor, din ce în ce mai distinctă de
lumea străzii, a piețelor (simbolice și alimentare),
a transportului în comun și a blocajelor din trafic.
Ecouri ale acestora, ca elemente cronotopiale
– ancore și măști care să disimuleze autonomia
livrescului –, apar cu metodă și frecvență, dar cărțile
negociază mai degrabă între ele instrumentarul,
grilele valorice și chiar universurile. Noutățile
editoriale ale momentului transpun, mai ales când e
cazul unor literați aflați la primele romane, ideea că,
dintr-un unghi anume, cărțile din cărți se fac.
Există o scriitură specifică poeților care trec bariera
romanului. Nu în toate cazurile, dar caracteristică.
O construcție din interior spre exterior, din frază
către arhitectura narativă, care – ea, arhitectura
– rezultă din aglomerarea modulelor poetice, în
vortexul liberei asocieri, mai pregnant decât din
masterplanul pe care orice romancier îl accesează
la un moment dat. La debutul său în proză (încă
umblăm cu un canon școlăresc în care proza scurtă
și romanul pot fi așezate pe aceleași rafturi, dar
nu și filmul, ca artă epică), poetul Ștefan Manasia
propune, prin „Cronovizorul”, un roman care poate
fi considerat transmedia: o trecere a unui mesaj
sau a unui motiv dintr-o artă în alta, dintr-un limbaj
artistic în altul. Cotidianul – al nostru, plin de nume
proprii, de locuri și de oameni care pot fi pozați –
servește ca suport pentru o „distopie cu accente
eco”/„narațiune paranoidă”, cum spune, în coperta
4, Alex Goldiș. În termeni de design, narativul
rezultă din juxtapunerea pe axe multiple a unor
module poetice. Cusătura, pe care Manasia o lasă la
vedere, este livrescul și transculturalul: personajele
nu au contururi proprii, iar limitele lor sunt date
de foarfeca șablonului cultural. Ca un fir împletit,
lecturile, filmele văzute, mass-media creează o
realitate globală, una pe care personajele sunt
agățate fără a o influența. Dar tensiunile (tensorii)
din aceasta influențează viețile tuturor:Poetul Ștefan
Manasia propune,
prin „Cronovizorul”,
un roman care
poate fi considerat
transmedia: o trecere
a unui mesaj sau a
unui motiv dintr-o
artă în alta,
dintr-un limbaj
artistic în altul.
Cotidianul – al
nostru, plin de nume
proprii, de locuri și
de oameni care pot
fi pozați – servește
ca suport pentru o
„distopie cu accente
eco”/„narațiune
paranoidă”, cum
spune, în coperta 4,
Alex Goldiș.

51
09.20 / nr. 616
„Ieri eram Dl & Dra Literatură, astăzi îmi
biciuiesc mușchii, ard caloriile cot la cot cu
tinerii durdulii și puștoaicele cu căști pe
urechi, oarbe ca statuile egiptene, lovind
banda de jogging, mecanic. 50, 50.2, 50.4,
50.7, 51, 52, 55, 54 km/h afișează computerul
cu LED-uri multicolore. Marc apasă STOP și
coboară din șaua lată a bicicletei, ia sticla cu
apă din suport și bea o gură zdravănă. Apa e
rece, plasticul recipientului – aburit. Unul din
tipii pe care îi vede de fiecare dată la sală are
picioarele epilate la sânge. Dreptul i-acoperit
în întregime cu un poem și vinietele aferente,
cu Decalogul sau imnul unei echipe de fotbal,
își spune, urcând pe platforma stepperului
apropiat.”
„Monștri cu bot de catifea”, Simona Poclid, are o
copertă explicită, cu o prelucrare, via Michelangelo,
după Ispitirea Sf. Anton a lui Martin Schön. Știm din
start cine sunt monștrii – atractivitatea lumescului,
distracțiile, ceilalți, tot ce ne împiedică să aspirăm la
divin sau, în variantă existențialistă, la sine; rămâne
în discuție „botul de catifea”. Dincolo de discursul
hieratic și de apăsarea aforismelor omniprezente,
este de notat un autor cu o proză abstractă și
simbolică, quasi-lirică, în marginile a ceea ce pe
vremuri se numea „absurd”.
O mențiune specială trebuie făcută pentru romanul
„Maria și Machiavelli” al Iuliei Motoc. Judecătoare la
CEDO, autoare a zeci de studii de drept internațional
și drept comparat, colaborator al secțiunii „Câmpuri
de expertiză” din Cultura, Iulia Motoc a publicat, din
timp în timp, poezie și proză în periodicele literare.
Propune acum publicului, prin intermediul editurii
Tracus Arte, un roman cu ecouri dintr-o lume
(suspendată, să sperăm, nu dispărută) globalizată
și cosmopolită, în care intriga, iubirile, trădările,
carierele, divertismentul trec de la un meridian la
altul cu ușurința cu care cititorul întoarce paginile
cărții. Universul romanului semnat de Iulia Motoc
este un canvas dens al referințelor culturale, pe
alocuri neacoperit cu masă narativă, care nu se
lasă dominat de personaje; mai degrabă acestea se strecoară în interstițiile spațiului livresc. Eșecul și
însingurarea sunt, astfel, mereu aproape. Între un
Est și un Vest, nu la fel de abuzive, dar deopotrivă
de acaparatoare, între cultură și subculturi, în
multitudinea de valori concurente, spațiul personal
se desenează cu greu și ia forma unui „străin”, a unei
lipse de aderență, a unui deficit. nUniversul romanului
semnat de Iulia Motoc
este un canvas dens al
referințelor culturale,
pe alocuri neacoperit
cu masă narativă,
care nu se lasă
dominat de personaje;
mai degrabă acestea
se strecoară în
interstițiile spațiului
livresc.

52
arte & media & științewww.revistacultura.ro
Idei și societate.
Memoria ca mijloc
de cunoaștere
AURELIAN GIUGĂL
Au apărut la Iași memoriile lui
Claude Karnoouh (1), amintirile
călătorului francez despre lumea
satelor și orașelor românești. După
un preambul și o prefață, cele 11
capitole plus partea de încheiere („Un posibil final”)
prind în mănunchi impresiile antropologului despre
spațiul românesc. Multe dintre acestea se pot regăsi
risipite și prin alte volume sau au fost povestite de
autor celor care l-au cunoscut câtuși de puțin. Sunt
însemnări despre România, spațiul românesc, despre
viața-i adultă petrecută la Breb, la Cluj-Napoca, în
spațiul moldo-valah, București y compris, adică din
acele locuri aflate „mereu în miezul universalului”.
Pentru Karnoouh, „a hoinări prin București sau
aiurea” înseamnă a observa transformările spațiului
geografic în temporalitatea politică numită istorie,
modernitate târzie, așa cum recurent apare în
scrierile-i. Chiar orașul modern pe care-l observă
autorul, Bucureștiul în cazul nostru, se inserează în
spațiu ca un oraș supus permanentelor transformări
și adaptări, fiecare putere politică și spirituală
punându-și amprenta, deopotrivă culturală și politică,
transformând spațiul prin distrugerea vechiului. În
acest mod, capitala valahă a secolului al XIX-lea va fi
înlocuită de o modernitate aristocratică și burgheză
– ilustrativ, o veche biserică medievală de pe Calea
Victoriei, ce purta hramul Sfântului Ioan, s-a retras din lume, făcând loc construirii clădirii CEC-ului,
spațiul capitalului financiar – după cum, mai apoi,
puterea comunistă își va construi și ea propria
identitate, punându-și amprenta asupra arhitecturii
orașului. După cum observă Karnoouh, orașul se
mișcă dinspre amestecul arhitectural al stilului neo-
tardo-clasico-pseudo-oriental al începutului de secol
XX spre stilul neo-tardo-post-clasico-postmodern
al comunismului, Casa Poporului, devenită între
timp Palatul Parlamentului și Muzeul de Artă
Contemporană, fiind efigiile noii modernități.
Interbelicului arhitectural modelat de utilitarismul
comunist, cu critica de rigoare a suporterilor „vârstei
de aur” interbelice, devine în postcomunism un
Leviathan urbanistic, logica pieței și fluxurilor
imobiliare scoțând din uz miile de imobile cu valoare
patrimonială – a se vedea demersul fotografului Alex
Mazilu, „Bucureștiul de altădată rămâne în fotografii”,
Este suficient să mergem în suburbiile orașului
pentru a vedea în ce mod evoluează orașul nostru
spre „stadiul Dubai al capitalismului” (Mike Davis).
Prin urmare, nu este doar o chestiune ce ține de gust,
de subtilitățile arhitecturale ale elitelor interbelice
și comuniste, este mai ales o problemă ce ține de
transformarea spațiului în era modernității. Iar
orașele României, Bucureștiul în particular, nu aveau
cum să se sustragă acestei modernități.
Iar antropologul francez, unul din observatorii critici
al acestei lumi, mereu împotriva curentului, este
convins că privilegiul ce vine din familie – id est „o

53
09.20 / nr. 616
anumită îndestulare financiară”, după cum el însuși
se exprimă – trebuie tratat cu respect și tradus într-o
„etică socială minimală” ce exclude convenționalismul
structurat inclusiv în logica avantajelor personale.
Am decupat mai sus doar o bucățică din felia
memoriilor lui Claude Karnoouh. Extrem de literare,
prețios căutate, amintirile sunt sensibil-melancolice,
pasajele de final fiind îmbibate de picurul tristeților
date de timpul care se scurge, ne trece și ne
transformă. „În amurgul vieții mele…”
În imaginarul social și literar românesc, satul ocupă
un spațiu privilegiat, în special în perioada de dinainte
de 1945. Recent, un volum coordonat de Ionuț
Butoi și Mircea Platon (2) a reunit o colecție de texte
aparținând marilor clasici. Astfel, putem găsi aici
texte foarte prețioase precum „1907 din primăvară
până-n toamnă” (Caragiale), „Laudă țăranului român”
(Liviu Rebreanu), „Cultura țăranului” (Grigore Antipa)
sau „Este liber omul pe munca sa și proprietarul pe
pământul său?” (C. D. Aricescu).
Departe de fi o colecție de reprezentări hiperbolic-
encomiastice despre satul românesc, mai degrabă
volumul surprinde, lapidar și secvențial, istoria
împilărilor suferite de țărani în lungul proces al
modernității românești. Iată de ce textele din
acest volum nu trebuie citite ca un elogiu dedicat
satului românesc, mai degrabă elogiul devine parte
integrantă a acestor reprezentări sociale, experiența
tragică a țăranilor pe parcursul lungului secol de
transformări sociale modelându-ne în mare parte
istoria politică, economică, socială și culturală.
Textele selectate, eclectic îmbinate, surprind (în
mare) cele două momente esențiale din istoria
dezvoltării economice românești. Pe de o parte,
chestiunea țărănească ce vine în prim-plan în secolul
al XIX-lea și se oprește odată cu momentele 1907
și Primul Război Mondial. În România secolului al
XIX-lea, acumularea primitivă de capital s-a făcut
în detrimentul țăranilor, categoria socială cea mai
numeroasă, 90% în acele vremuri, aranjamentele
politico-economice fiind construite în așa fel încât
neoiobăgia (Dobrogeanu-Gherea) s-a individualizat
ca parte a mecanismului economic de extragere și
exploatare. Pe de altă parte, există o sinteză a unor texte ce ilustrează mecanismele politico-economico-
sociale date de dezvoltarea interbelică, cu încercările
de industrializare și sistematizare incipientă a satului
românesc, imaginate de puterile politice interbelice.
Este un volum ce ne dă o imagine de ansamblu nu
doar despre ce a însemnat satul românesc în epoca
post-1821-1848-1859, dar sunt parte integrantă a
istoriei noastre economice, politice și sociale, simpla
parcurgere a acestor texte facilitându-ne contactul cu
România ce a fost, făcându-ne să înțelegem cum și de
ce ne-a fost așa istoria. n
1 Claude KARNOOUH, „Tribulațiile unui călător străin în România
(1971-2017). Reflecții și amintiri”, Editura SEDCOM LIBRIS, Iași,
2020.
2 Ionuț BUTOI, Mircea PLATON (coordonatori), „Percepții privind
satul românesc. Antologie din clasici ai culturii naționale”, Editura
Cuvântul Vieții, București, 2019.Antropologul francez,
unul din observatorii
critici al acestei lumi,
mereu împotriva
curentului, este convins
că privilegiul ce vine
din familie – id est „o
anumită îndestulare
financiară”, după cum
el însuși se exprimă
– trebuie tratat cu
respect…

54
arte & media & științewww.revistacultura.ro
Film. Anul
platformelor
de conținut
NICU ILIE
Filmele românești anunțate pentru acest an
au putut să-și programeze premierele doar
în cadrul festivalurilor TIFF și One Word,
când „Acasă”, „Lemn”, „Malmkrog”, „Ieșirea
trenurilor din gară”, „A Riffle and a Bag” au
avut scurte întâlniri cu publicul. La fel au
stat lucrurile și cu producțiile care au avut
premiera în primele luni ale anului, cum
este „Tipografic majuscul”, al lui Radu Jude,
sau „Colectiv”, al lui Alexander Nanau. Și în
cazul lor, lămpile de proiecție s-au închis
imediat după deschidere. Co-producțiile
„Servitorii”, „Eden”, „Berliner” și „Mergând
spre Paris”, al lui Peter Greenway, au avut
premiere doar în străinătate. Alte filme
românești – „Mia își ratează răzbunarea”,
„Beginning”, „Lucia, Lucia”, „Și atunci… ce e
libertatea?” – au fost reprogramate pentru
anul viitor.
Box office-ul arată… ca după război, zice
un șablon publicistic. Însă, în timpul
războiului, mai ales dacă ne gândim la al
doilea mondial, filmul a dus-o extrem de
bine.
În România, încasările cinematografelor sunt la
20% față de „săptămânile normale” – dacă încă mai credem în normalitatea de până acum. Redeschiderea
sălilor a trecut aproape neobservată, iar premiera
„Tenet” a fost repede depășită de coregrafia kung-fu
„Mulan”, producție americană a regizoarei Niki Caro,
recent lansată la nivel mondial. Filmul autohton, care,
ca operă de artă, fusese vernisat în festivaluri, nu și-a
găsit încă drumul către mall-uri.
În restul Europei, sălile de cinematograf, acolo
unde ele s-au deschis și în măsura în care ele
au funcționat, au favorizat producțiile locale. În
Danemarca, tandemul Thomas Vinterberg–Mads
Mikkelsen („The Hunt”) a produs cea mai aclamată
premieră, „O altă rundă”. În Franța, unde, deși sălile
s-au deschis, publicul le-a evitat, înregistrându-se în
trei luni o audiență sub media unei săptămâni din
2019, filmele care au adus public la casele de bilete
au fost cele franceze – comedia incorectă politic
„Tout simplemenent noir”, Pascal Zadi, comedia
„Cum să fii o soție bună”, cu Binoche, drama „Vara
lui 85”, François Ozon. Filmul american care a avut
o săptămână de glorie, în vară, în sălile franceze,
a fost „Tenet” – cu încasări, exclusiv la premieră,
demne de „vremurile bune”. După care a venit valul
doi al pandemiei și audiența s-a prăbușit. În Cehia,
unde încasările au scăzut cu 55%, filmele căutate de
public au fost producțiile locale „Bouràk” și „3Bobule”,
ambele comedii. În Slovacia, premiera-record a
fost thriller-ul politic „Porc”/„Sviňa”. O situație în
linii mari diferită a fost cea din Italia, țară care are
o relație specială cu cinematograful, fiind, timp de
decenii, în top 3 al producătorilor mondiali de titluri
de film, după SUA și India. Primul stat european

55
09.20 / nr. 616
puternic afectat de Covid-19 și primul care a introdus
o carantină drastică, Italia a redeschis cinematografele
imediat după aceea, iar măsurile de prevenție, luate
în serios de public, au permis stabilirea unor audiențe
extraordinare la nivel european și, de asemenea, un
nivel de securitate biologică necesar ca spectacolele
să nu fie suspendate și stagiunea cinematografică
reînchisă. Audiența a favorizat producțiile americane
„Dezechilibrat” (cu Russell Crowe), „Tenet” și roman-
ce-ul „After We Collided”. Producțiile și co-producțiile
italiene, zeci de titluri, au adus și ele public în săli, fără
însă a se apropia de „Tolo Tolo”, comedia cu ISIS a lui
Checco Zalone, care dominase luna ianuarie.
În box-office-ul mondial luna octombrie a adus
pentru prima dată pe primul loc un film care nu a
rulat decât sporadic în Statele Unite și în Europa –
„Cei 800” –, o producție chinezească a cărei acțiune
este în 1937, la începutul conflictului sino-nipon.
Filmul a avut premiera în august și a realizat 98%
din încasări în China. În schimb, cele mai multe
superproducții americane au ales să-și amâne pentru
anul viitor ieșirea pe marile ecrane iMax. Singurul
care a riscat este Christopher Nolan, cu filmul său
„Tenet”, care, practic, și-a impus să încalce canoanele
și trendurile actuale. Nu doar pe cele ale carantinei.
Întreaga construcție cinematografică este făcută fără
a include editarea digitală, stații grafice sau efecte AR
și VR. Bătrânește, cu FX optic, cascadori, sticlă spartă
și mobilă ruptă. Filmul – de spionaj, plin de acțiune.
Nolan este regizorul care s-a impus cu „Memento”
și a intrat în cercul Oscarurilor cu „Batman
Begenings”, „Dark Knight”, „Inception”, „Interstellar”
și „Dunkirk”. În distribuție: John David Washington
(„BlacKkKlansman”), Robert Pattinson, Michael
Caine, Elizabeth Debicki. Pariul poate fi considerat
câștigător, dat fiind că filmul și-a scos cheltuielile
de 205.000.000 dolari (estimare IMDB) pe ecranele
internaționale și a marcat un profit 45.100.000
(apud BoxOffice Mojo) în Statele Unite. În plus, este
unul dintre puținele filme care se pot înscrie pentru
premiile Academiei, dacă ele se vor acorda în 2021 –
și dacă iarna acestui an va fi la fel ca vara.
Relansarea, în perioada pandemiei, a serviciilor Netflix
și HBO – care puneau deja o presiune majoră asupra
cinematografului on-stage –, cu creșteri de două cifre
ale numărului de abonați, va marca pe termen lung businessul cu film și va schimba definitiv jaloanele
afacerii. Cele care pierd afacerea din mână sunt marile
studiouri americane. În schimb, o cinematografie
cum este cea europeană, care punea totuși un preț
mic pe încasările din bilete, care are susținere de
stat, prin granturi, și care beneficiază de co-finanțări
ale distribuitorilor prin internet, poate avea chiar de
câștigat. Pentru filmul românesc, on-line-ul duce la o
creștere reală a audienței, atunci când, în locul sălilor
ponosite de care aveau parte filmele autohtone,
producțiile intră în asemenea rețele de conținut. Prin
urmare, filmul european și, în teorie, cel românesc ar
trebui să privească fără mare îngrijorare spre viitor.
Dacă proiectul Cinepub oferise de multă vreme,
complet gratuit, un mare număr de „pelicule”
românești relevante, HBO Go, Netflix și platforme
independente precum TIFF Unlimited deschid și mai
mult accesul publicului la filme de mare interes din
perioada recentă, de la „Un pas în urma serafimilior” la
„De ce eu?”, sau mai vechi, restaurate la noi standarde:
„O lacrimă de fată” sau „Balanța” 4K. nPentru filmul
românesc,
on-line-ul duce
la o creștere reală
a audienței, atunci
când, în locul sălilor
ponosite de care
aveau parte filmele
autohtone, producțiile
intră în asemenea
rețele de conținut.

56
arte & media & științewww.revistacultura.ro
Arte
vizuale.
Pandemic
chic
YIGRU ZELTIL
Oare ne așteaptă după sfârșitul
pandemiei – un sfârșit ce pare să se
îndepărteze pe măsură ce trece timpul
– o actualitate culturală sărăcită? Să
fie avalanșa aceasta din săptămânile
trecute o (pen)ultimă răbufnire înainte
de colaps?

Legea savanei
pentru Art Safar i
Art Safari a atins și la cea de a șaptea
ediție, aflată iarăși sub patronajul
Primăriei Municipiului București și
UNESCO, realizată în parteneriat
cu Muzeul Municipiului București,
promovată și anul acesta pe autobuzele STB, o
cotă apreciabilă de popularitate – peste 32 000 de vizitatori, în pofida restricțiilor și a prețului biletelor,
peste cele ale muzeelor –, cu prețul unei reputații
sulfuroase în rândul artiștilor și galeriștilor, și mai
nemulțumiți decât până acum.
Decizia în sine a organizatorilor de la Galeriile
Artmark de a include o expoziție dedicată lui Sabin
Bălașa, în pofida reputației sale de „pictor de curte”
al lui Ceaușescu, ar fi asigurat negreșit o controversă
considerabilă, având în vedere legitimarea
pavilionului de către autoritățile locale. Însă, așa
cum reliefează Caterina Preda în articolul „Albastrul
infinit al artistului socialist de stat Sabin Bălașa sau
cum se rescrie istoria” din revista 22, nici măcar nu
au fost puse lucrările (printre care a fost strecurat și
un „Cinematograf în uzină”, de pildă) în contextul lor
problematic.
Mai gravă este însă situația expoziției „Școala de la
București” (un construct curatorial înjghebat de Silvia
Rogozea pentru a aduna laolaltă mai toată scena
bucureșteană actuală, dar și pe Corneliu Baba, Geta
Brătescu sau Ion Grigorescu), unde, așa cum a sesizat
mai întâi Ștefan Sava de la Salonul de proiecte, o
serie întreagă de artiști în viață și de galeriști pe care
aceștia îi reprezintă au fost voit ignorați, nu au fost
notificați, au fost expuse lucrări din colecții private

57
09.20 / nr. 616
și alte surse fără a se cere acordul deținătorilor de
drepturi. În cazul regretatului Mircea Nicolae, acesta a
fost inclus cu o lucrare modificată de către (probabil)
colecționar; iar în ceea ce-l privește pe Dan Perjovschi,
organizatorii nu au răspuns solicitării acestuia de a fi
exclus din expoziție. Modalitatea de protest aleasă de
Dan Prjovschi a fost aceea de a transforma lucrarea
„WOR(L)D” (prezentă în expoziție) într-o ediție multiplă
și nelimitată pentru a reduce valoarea exemplarului
„original”, ceea ce s-a și întâmplat într-un performance
pe data de 2 oc tombrie, la deschiderea expoziției sale
de desene „Fidelio ești tu” de la Institutul Goethe.
Maniera aceasta neprofesionistă nu este decât
o ilustrare elocventă a cinismului de care au fost
capabili cei din spatele Art Safari. Mai putem
enumera biletele destul de costisitoare pentru
întregul public larg, căruia pavilionul pretinde
că i se adresează (de fapt, așa cum sugera un
spot de promovare, „trofeele” sunt menite să fie
„instagramabile”, nu să țină locul unui act de educație
artistică), alegerea discutabilă a spațiului (fostul sediu
Bancorex; probabil singura alternativă ar fi fost un
mall, așa cum „Satelitul Art Safari” este găzduit de
AFI), compartimentarea voit anevoioasă, obligându-i
pe vizitatori să navigheze prin încăperi cu plasare de
produse ce nu pot fi ocolite…
Nu în ultimul rând, trebuie notat umorul involuntar
al juxtapunerii următoare: expoziția dedicată
grupului feminist radical Guerrilla Girls (care
protestează din 1985 încoace contra sexismului
instituțiilor artistice și reprezentării inegale a
femeilor; dintre statement-urile reproduse, cel cu
„Avantajele de a deține propriul tău muzeu de artă”
sună cel mai ironic în acest context) se află pe același
etaj cu „Școala de la București”, la care abia o treime
din artiștii selectați sunt femei, după două etaje
dedicate aproape în întregime unor bărbați, Bălașa și
Petrașcu… Altminteri, care ar fi impresiile mele?
Ni s-au oferit la intrare măști de sezon cu imprimeu
semnat de Obie Platon – nu știu cât de eficiente
în vederea covidului, dar trendy, ilustrative pentru
„pandemic chic”… În afara expozițiilor, văd, printre
altele, și un lup dacic tricolor în chip de Ouroboros,
o rizibilă sculptură ce ar trebui să servească drept
avertisment asupra cinisimului celor ce urmează. Mai întâi, o expoziție amplă Gh. Petrașcu, ce a
urmărit chiar și reconstituirea unei părți din atelierul
maestrului. Singura problemă a discursului curatorial
(Ovidiu Cîrstina și Ruxandra Dumitru): îl situează pe
artist într-un foarte discutabil raport de originalitate
față de contemporanii săi români, subestimând
influența lui Grigorescu…
Trecând de țigările electronice… la etaj, Bălașa
(curator: Ioana Spiridon). Cele mai multe dintre
picturi îmi erau familiare deja din reproduceri, nu m-a
șocat decât acea marină minimalistă, „Valul”, însă ce
nu cunoșteam erau filmele sale de animație din anii
1960-70 (cu muzică atonală, bănuiesc, furnizată de
compozitori congeneri, neprecizați însă). Coșmarești, Art Safari a atins și la
cea de a șaptea ediție
o cotă apreciabilă
de popularitate cu
prețul unei reputații
sulfuroase în
rândul artiștilor și
galeriștilor, și mai
nemulțumiți decât
până acum.

58
arte & media & științewww.revistacultura.ro
psihedelice, violent de arhetipale… Aici e Bălașa
întreg, înainte de a se reduce la un „brand”-uibil
pseudo-suprarealism polizat, cu erotismul său abia
eufemizat, în forme de un copios ridicol involuntar,
pe drept cuvânt acuzat de kitsch.
La același etaj este amplasată într-o singură sală
expoziția Sweet Internet, organizată de Centrul
Cultural Expo Arte și prezentând o serie de artiști
de la Centrul Artelor Vizuale Multimedia, a căror
tematică se află oarecum în siajul tendinței
internaționale „post-internet art”. Antologică este
pictura lui Radu Pandele, care pare la prima vedere
abstract-expresionistă, dar ascunde imaginea unei
tinere pe un pat, în fața unui laptop – teza evidentă
a unei angoase digitale (așa cum ar sugera și poezia
ce ține loc de statement curatorial), însă redată
convingător. În rest, un anumit estetism postuman
și o anumită ironie (exemplificată la maxim de
Sebastian Oara, cu o mașină de spălat fetuși
bidimensionali în carouri ce sugerează o identitate
negăsită).Aceiași organizatori i-au invitat pe Irina M. Damaskin
și curatorul Cristian Cojanu să-i aducă în prim-plan
pe Alexandra Grigore, Aurel Vlad, Otto Constantin,
Tara von Neudorf, Theodor Grigoraș (a cărui expoziție
recentă, „Delectatio Morosa II”, am ratat-o! Lui îi
aparțin cele mai remarcabile lucrări de-aici) și Vali
Chincișan la Bestiar 2020, o expoziție colectivă
înțesată de umor negru și nerv teratologic… (Pentru
NAG, a fost reeditată la 1001 ARTE, cu Dragoș
Preutesei și Laurențiu Zbîrcea în locul Alexandrei
Grigore.)
Revenind la „Școala de la București”, ce aș mai putea
spune despre acest talmeș-balmeș nefericit de
aglomerat (susținut, cum spuneam, de un discurs
curatorial îndoielnic, care, de exemplu, adună o serie
oarecare de pictori figurativi sub titulatura ad-hoc „La
Nouvelle Vague”)? Alături de lucrări iconice (Gorzo
cu „Mr. President is a Sexual Object” și stencil-ul
„Vin în 5 minute”, dar și controversata serie „Eroi și
sfinți”, realizată anul acesta de Wanda Hutira pentru
o agenție de publicitate și retrasă din spațiul public în
urma presiunii BOR), precum și de lucrări mai puțin
Expoziția Școala de la București (Art Safari)

59
09.20 / nr. 616
cunoscute ale unor nume majore (Suzana Dan), sunt
prezente și nume obscure mai mult sau mai puțin
interesante (mi-a atras atenția Ovidiu Feneș cu un
desen minimalist aplicat pe o pictură cu apă: „Plută
milimetrică”). Totuși, cu excepția unei săli ocupate
în întregime de desene pe pereți vizibile numai în
lumina neoanelor UV, exponatele sunt destul de
înghesuite.
Ca și până acum, Art Safari este o „șaormă cu de
toate” în centrul orașului, mai la îndemână pentru
„neinițiați” (care s-au bucurat oricum de tot ce i-ar
putea bucura), fără a livra o „inițiere” adecvată în
lumea artei românești.
Trei nopți albe
cu NAG București
Muzeul de Artă Recentă și-a făcut
deja o tradiție din a fi o instituție
„contrarian” de eficientă; ultima
dovadă în acest sens este
campania lor de achiziții de artă
contemporană românească, „E albastră!”, demarată
dinaintea campaniei similare ce abia acum (!?) se
derulează la Ministerul Culturii și MNAC. În două
luni, MARe a primit oferte de la 600 de artiști cu
aproape 7300 de lucrări – o dovadă a interesului și
încrederii unei părți semnificative din breaslă – din
care au fost selectate numai circa 80 (semnate de
50 de artiști) – pictură, grafică, fotografii, sculpturi,
dar și artă video și audio sau performance-uri. Acest
proces a însemnat pentru instituție și o cercetare
socio-antropologică, ce urmează să fie prezentată
exhaustiv, ca bază de date, într-un catalog bilingv ce
va apărea „în curând”.
Până atunci, expoziția cu lucrările selectate, „Din
senin”/„Out of the blue”, relevă poate nu tocmai
„o veritabilă fișă de observație a direcțiilor și
posibilităților artei și artiștilor locali”, din moment ce,
pe lângă faptul că include nu puțini artiști prezenți
deja în colecția permanentă a muzeului sau în expozițiile temporare de până acum, nu se abate
de la stilul curatorial al lui Erwin Kessler, pendulând
îndeosebi între aceleași registre predilecte – ludic și
derizoriu, abstracționism și misticism (cu o excepție:
folclorismul deșănțat al lucrării lui Cosmin Moldovan)
– și etalând aceleași grad, destul de ridicat, de
ocupare a spațiului și a pereților din subsol și de la
ultimul etaj…
Printre alegerile care mi s-au părut mai interesante
se numără pânza Florinei Drăguș, „Field I” (o mocirlă
a cărei textură extrage pictura din platitudinea
fotorealismului), construcția geometrică a Alinei
Crasovschi Feneș (ce sugerează un copil jucându-se
cu un fel de lego, figurat însă cu aceleași mijloace),
o instalație de perete cu blană realizată de
Naiana Vătavu și intitulată „Mecanism românesc
de îmbrățișare”, ori chiar lucrarea reprodusă pe În două luni, MARe a
primit oferte de la 600
de artiști cu aproape
7300 de lucrări – o
dovadă a interesului
și încrederii unei păr –
ți semnificative din
breaslă…

60
arte & media & științewww.revistacultura.ro
afișul expoziției, „Orizont” de Codruța Cernea,
de o austeritate apolinică în contrast cu picturile
monocrome ale tinerilor Norbert Filep sau Lucian
Hrisav (cu un vanitas neinspirat). Kero Zen este și
el prezent cu un „autoportret” de o complexitate
similară lucrărilor sale de mari dimensiuni, iar în
categoria „importanță istorică deja recunoscută”
putem menționa Doru Covrig cu o sculptură din ciclul
„Dictateur”, Vlad Nancă cu „Backgammon chair” și o
serie de portrete neo-expresioniste timpurii ale lui
Gorzo.
„Noaptea la MARe”, programul muzeului pe durata
celor trei nopți NAG, a inclus și un performance
(„Scurta viață a unui tablou vechi”, cu Sibi-Bogdan
Teodorescu și Sergiu Diță), muzică (Marin Grigore) și
filme de scurtmetraj românești, precum și o dublă
expoziție, „Ritualuri”, cu arta video a lui Hermann
Nitsch din epoca participării sale la transgresiva
mișcare acționistă vieneză, pe de o parte, dar și cu
picturi abstract-expresioniste recente ale acestuia,
în care fascinația pentru violență din tinerețe a fost
sublimată în forme eye-candy. În cadrul expoziției permanente au fost incluse temporar „Sarcofagul
roz” al lui Horia Damian și un portret tardo-cubist
din 1965 al lui Doru Bucur.
Muzeul Național de Artă Contemporană, prin
comparație, a avut parte de un program considerabil
mai sărăcăcios: mai exact, singurul motiv pentru
care am bătut drumul până la Casa Poporului a
fost proaspăta expoziție de grup Young Artists
Connections 2020. Singurele surprize notabile
pe care le-am avut au fost din partea Alexandrei
Boaru (cu grupajul „I Want to Become a Plant”) și a
pictoriței Mirela Cerbu (cu o serie de peisaje cvasi-
abstracte prin care se perindă, ca protagonist, o
muscă); în rest, destul de mult conformism față de
reperele istoriei și pieței de artă contemporană, fie
și ironic (Tudor Ciurescu, „Donald Judd x Monster
Energy”).
În barul teatrului Apollo 111, Mobius Gallery au
prezentat un concept năstrușnic: peste tablourile lui
Andrei Gamarț, „The River” și „The Great Escape”, sunt
proiectate imaginile camerelor de supraveghere după
Expoziția Young Artists Connections 202 0 (Muzeul Național de Artă Contemporană)

61
09.20 / nr. 616
care a pictat autorul, rezultând figuri care însuflețesc
peisajul pictat. Rezultatul, de un sentimentalism
neîndoielnic kitsch, în pofida jargonului din statement,
este tot atât de categoric magnetizant – și relaxant
după un tur epuizant între galerii…
Una dintre cele mai bune expoziții, când vine vorba
de pictură, a fost cea solo de la Arbor.art.room:
„Woman Unchained” de Irina Greciuhina din Chișinău,
care prelucrează, în dulcele stil postmodern,
„arhetipurile feminine” și o gamă largă de referințe
culturale într-o serie de compoziții excelente și cu
o coloristică remarcabilă; traiectoria artistei merită
urmărită în continuare.
La Atelier 35, expoziția colectivă „My Life Coach
Insisted on 90 Days of Self-Love” („Instructorul meu
de viață mi-a cerut 90 de zile de iubire de sine”), cu
grafică, animații și instalații relaționale, ironizează
cu succes industria contemporană de „self-help”,
Diana Badea și Daria Nedelcu folosindu-se de spațiu
mai bine decât curatorii precedenți din galeria de pe
Șelari.Un punct pe care l-am ratat în mod rușinos pe hartă:
Carol 35, unde expoziția „CALCAN” pare să fi reunit
crema mișcării de artă murală din România, de la
Pisica Pătrată și Irlo până la cei din spatele „Celulei de
Artă”.
La Centrul Artelor Vizuale Multimedia, Antonia
Corduneanu speculează clișee postumaniste în
expoziția ironic intitulată „If your species disappears,
clap your hands”. Vanitas internautic și suprafețe
polizate: nicio surpriză, doar că estetica este
ireproșabil valorificată. (Tematică similară, dar mijloace
opuse, s-a putut observa la Galeria Nicodim: „Specii pe
cale de dispariție”, cu Jorge Peris și Michiel Ceulers.)
Pe strada Ceremușului 3-5, la sediul tipografiei Fabrik,
am asistat la lansarea unei cărți de artist, „Four
Projects”, semnată de arhitectul Raphael Zuber, și am
ratat expoziția „WE’RE HERE”, unde au expus artiști
queer din România (Aris Tureac, Liviu Bulea, Lea
Rasoszky, Adrian Florin Pop, Paul Mureșan, Tiberiu
Căpudean) și din alte câteva țări; lucrările pot fi însă
vizualizate pe un canal de pe platforma Vimeo.
Irina Greciuhina, Woman Unchained (Arbor.art.room)

62
arte & media & științewww.revistacultura.ro
Festivalul DIPLOMA, ajuns la ediția a șaptea,
prezintă în jur de 90 de lucrări ale unor
tineri absolvenți ai facultăților vocațional-
creative din țară (arte vizuale, arte
decorative, arhitectură și design), precum
și mai multe lucrări câștigătoare ale edițiilor trecute
(la IQOS Living Room). De data aceasta, lucrările au
fost prezentate deopotrivă offline, la Combinatul
Fondului Plastic, și online. Cele mai remarcabile mi
s-au părut următoarele: seria „Manipulare” de Alina
Tudor (cu ambalaje de dulciuri celebre metamorfozate
în insecte!), „Morphé” de Ana Ionescu, seria de
ceramică „Arlechinada” a Cătălinei Gavriliță, „Heads
of my Heads” de Ema Cristescu, albumul de fotografii
„Florari” al Denisei Lobonț (care arată în ipostaze
inedite vânzătorii din fosta Piață cu Flori din sectorul
5), animația stop-motion „O călătorie pe tărâmul
interior”, realizată de Robert Antonov, grupajul video
„Internet, Explore” al Andradei Tudorache, pseudo-
atlasul botanic ilustrat, „Varius Atlas”, al Andreei
Csizek, splendida instalație interactivă a lui Bogdan
Matei, „Arta și Inteligența artificială. Cum am decis
să mă joc cu arta, lumea și nimicul”), ciclul de desene
„Immigration Land” al lui Ovidiu Batista, ciclul de
picturi geometrice „Menhir” al lui Andrei Dinică-
Nicolescu, ciclul de picturi „You know, you don’t know
and you don’t remember” (Tania-Georgiana Șimonca)
și ciclul „Rat(AT)At” al tânărului sculptor Alexandru
Ranga…
La Eforie 8, expoziția colectivă „Almost free” (curatoare:
Raluca Nestor Oancea) a utilizat la maxim spațiul
claustrofobic (și întunericit!) al unui fost magazin, cu
instalații și proiecții (pe filiera intermedia, „kinema ikon”, fiind inclus și Călin Man) care ocupă aproape
fiecare colț al camerei, putându-te împiedica și o
carte de artist (Maria Borțoi, „Aerul”). Rezultatul a fost
cacofonic, distractiv în modul său frustrant… dar cam
atât.
Mai multe nume din portofoliul galeriei Estopia –
Marina Aristotel, Andrada Feșnic, Juhos Sándor, Sergiu
Laslo, Madár Réka, Andrea Tivadar și, nu în ultimul
rând, Edith Torony – s-au reunit pentru expoziția de
grup „Foreseeing the Present”, pe care o puteți vizita
până la mijlocul lunii octombrie; merită, fiind vorba de
pictori/țe despre care veți mai auzi de acum încolo…
La galeria H’art, Aurel Gheorghiu Cogealac (din
localitatea dobrogeană Cogealac), autorul ilustrației
de pe coperta legendarei antologii îngrijite de Marin
Mincu, „Generația 2000”, revine, după ani de dificultăți
în organizarea vreunei expoziții la Constanța, cu
„Lucrări vechi și noi”. Marca artistului o constituie
suprapunerea unor realități cotidiene și simbolice,
figurate prin picturi minuțioase și asamblaje ce
amintesc de cele ale lui Joseph Cornell, cabinete
cu obiecte găsite și organizate în jurul câte unei
compoziții.
Laborna este un spațiu independent remarcabil de
mai mult timp, și nu face excepție expoziția „Posibil,
sigur”, cu un amestec eclectic de prezențe notabile
precum Cristina Garabețanu, Nicu Ilfoveanu, Ciprian
Paleologu sau Mihail Coșulețu (autorul ilustrației
de pe coperta princeps a romanului cărtărescian
„Solenoid”, un pictor al geometriilor tot mai
interesant).
Galeria Estopia

63
09.20 / nr. 616
Înainte de frig
În galeria Spike din Berlin, Lia Perjovschi a avut
o amplă expoziție personală, „2020 key words”,
cu lucrări conceptuale noi ce nu se limitează la
reprezentativele diagrame ale artistei, ci cuprind
și instalații (post)minimaliste și relaționale
în care dimensiunea afectivă și cea politică sunt
complementare.
În Slănic Moldova, cei de la incontext.art l-au invitat pe
Dan Perjovschi să ocupe „laboratorul de supraviețuire
prin artă” constituit de spațiul unei foste centrale
termice. Veteranul scenei de artă, entuziast ca în
fața oricărui proiect localizat în „zone unde arta
contemporană de calitate lipsește”, a declarat pentru
Adevărul: „La Slănic am desenat despre natură,
comunitate, artă contemporană, viitor, lucruri care-i pot
interesa pe tinerii voluntari dinăuntrul spațiului dar și pe
turiștii care trec întâmplător prin stațiune”.
Revenind în București, un autentic eveniment a
fost „BIOS – An Interactive Art Exhibition About the Anthropocene”, la Galateca. Cei de la UNATC-CINETIc
– Alina Rizescu, Dorin Cucicov, Maria Năstase, Adrian
Tăbăcaru, Octavian Albu, Emil Drăgan, Dan Adrian
Ionescu, Răzvan Pascu, Sebastian Comănescu,
Matei Băcanu și Bogdan Ștefănescu – au realizat 11
instalații de artă digitală și interactivă, poate printre
cele mai bune din România până în prezent.
Într-o cheie similară merită menționată „Ride the
Snake to the Lake” de Thea Lazăr, instalată într-un
garaj care constituie spațiul unei galerii artist-run,
Cazul 101. Plantele nu au lipsit dintre preocupările
artiștilor contemporani de la noi (a dovedit-o, anul
trecut, „Viața secretă a plantelor” de la defuncta
tranzit.ro/București), însă Thea Lazăr le leagă ludic
de postumanism și de arta post-internet deopotrivă,
într-o formulă reușită.
La Switch Lab, o expoziție notabilă de fotografie,
„Drum Bun!”, realizată de Jan Michalko, care
surprinde, în maniera unui Garry Winogrand sau a
altor maeștri ai fotografiei de stradă, scene cotidiene,
derizorii și fantastice, din România zilelor noastre, cu
o realizare compozițională excelentă. n
Thea Lazăr, Ride the Snake to the Lake (Cazul 101)

64
www.revistacultura.ro interviu
Alina Tofan & Georgiana Vlahbei, making of „Plastic. Memorie afectivă și risipă”
(Asociația Macaia, 2020)

65
09.20 / nr. 616
Teatrele
din România
nu mizează
pe experiențe
de tip
laborator
Alina Tofan & Georgiana Vlahbei, making of „Plastic. Memorie afectivă și risipă”
(Asociația Macaia, 2020)„Cele mai importante probleme pe care le
are teatrul românesc sunt supraviețuirea
tinerilor artiști și susținerea sectorului
independent.”
(Cristiana Gavrilă)

66
www.revistacultura.ro interviu
Ești unul dintre cei mai talentați oameni care
scriu, de fapt, scriau despre teatru și dans.
Ai lucrat mult timp la revistele Time Out și
BeWhere. Ce anume te-a făcut să renunți la o
meserie pentru care aveai o vocație evidentă în
favoarea managementului cultural?Mă flatează enorm ceea ce spui, iar această întrebare
mi-a adresat-o mai multă lume și de obicei evit
un răspuns, însă nu cred că este vorba despre o
schimbare de meserie sau o renunțare la ceva în
favoarea a altceva. Mă bucur că ai folosit termenul
meserie, în teatru și în tot ceea ce presupune
Interviu cu managerul cultural Cristiana Gavrilă,
coordonatorul Programului 9G
MATERIAL REALIZAT DE
CRISTINA RUSIECKI

67
09.20 / nr. 616
activitatea din jurul unui spectacol s-a pierdut
această semnificație a specializărilor, atât de
necesară pentru a face lucrurile să funcționeze în
beneficiul artiștilor, al spectacolelor și, de ce nu, al
publicului. Ca și tine, eu sunt teatrolog de meserie,
ceea ce presupune mai multe direcții în care îți poți
pune în practică ceea ce se presupune că ai învățat
în școală. Scrisul, jurnalismul, secretariatul literar,
cercetarea, managementul cultural, impresariatul…
fiecare poate fi o variantă și nu cred că una o
exclude pe cealaltă. Pe rând, sau intersectat, m-am
apropiat de toate aceste zone și recunosc că scrisul
a rămas mereu cel mai apropiat și satisfăcător lucru
în raportul meu cu profesia. În ultimii ani am scris
mai puțin și am publicat și mai puțin (spre deloc),
recunosc că mi-e dor să scriu despre teatru și îmi
lipsește acel tip de analiză sensibilă și de atenție
inteligentă spre care te trimite exercițiul scrisului.
Dacă acești ultimi ani la care mă refer s-au suprapus
cu existența Programului 9G la TNB, un proiect lipit
bine de sufletul meu și al echipei alături de care
lucrez, nu este o întâmplare, și da, a fost o opțiune
asumată cu entuziasm și aproape cu inconștiență. Mi
s-a părut cu mult mai necesar ca 9G să existe la TNB
și să reziste în spațiul cultural de la noi, unul nu chiar
cel mai confortabil și prietenos din punct de vedere
administrativ și instituțional.
Peste aceste lucruri, sau invers, aceste lucruri au
venit peste îndoielile mele în legătură cu rolul criticii
și al criticului. Cred că sensul criticului de teatru
sau… de orice ar fi el… este altul decât cel impus
la întâmplare și acceptat cu indiferență astăzi în
viața socială și culturală. Poziția critică nu este una
distanțată de fenomen prin scaunul comod de
spectator atoateștiutor și absent din zona activă a
teatrului.
Te-ai ocupat de la început de Programul 9G. Când
și cum s-a înființat Programul 9G? Care au fost
premisele?
Ideea și dorința unui program în Teatrul Național
din București dedicat tinerilor artiști neangajați i-au
aparținut domnului Ion Caramitru. Încă din faza
de proiect, Sala Mică a fost gândită să găzduiască
o astfel de inițiativă. Programul 9G la TNB a fost
lansat în cadrul Centrului de Cercetare și Creație Teatrală „Ion Sava”, în ianuarie 2014, când Sala
Mică a fost terminată și a devenit funcțională, chiar
înainte ca șantierul să fie finalizat… uite că în curând
facem 7 ani și 7 ediții. Premisele nu erau cele mai
încurajatoare, propunerea și regulamentul 9G la
care am ajuns împreună cu domnul Caramitru erau
total atipice pentru o instituție de tipul TNB. Adică o
selecție de proiecte ale tinerilor artiști independenți
cu vârsta până în 35 de ani, cărora teatrul le pune la
dispoziție spațiu de repetiție, Sala Mică, magazia de Cred că sensul
criticului de teatru
sau… de orice ar
fi el… este altul
decât cel impus
la întâmplare
și acceptat cu
indiferență astăzi
în viața socială și
culturală. Poziția
critică nu este
una distanțată de
fenomen prin scaunul
comod de spectator
atoateștiutor și
absent din zona
activă a teatrului.

68
www.revistacultura.ro interviu
costume, depozitul de decoruri, atelierele teatrului,
fără a face în primă fază nicio investiție în producție.
Doar spectacolele incluse în repertoriu beneficiază
de investiții mici în producție, de plata drepturilor de
autor, actorii fiind plătiți cu procent din încasări.
În timp, colegi din teatru mi-au povestit că se
puneau pariuri că programul va fi închis după primul
spectacol. Acum aceste lucruri îmi sună amuzant
pentru că atunci nu mi-am pus niciodată problema
că 9G s-ar putea închide. Pentru a continua a fost
necesar să atragem sponsorizări, finanțări, să ne
găsim parteneri. Faptul că un astfel de program
era necesar și așteptat la momentul lansării lui o
demonstrează zecile de proiecte înscrise la fiecare
selecție, sutele de tineri actori, regizori, scenografi,
coregrafi, video, sound și light designeri care au
lucrat la 9G. Din cunoștințele mele este primul și
probabil singurul program de tipul acesta lansat
într-o instituție. Există și în alte părți concursuri de proiecte regizorale, diferența pe care o face 9G la
TNB este aceea că se adresează echipelor de creație.
Inițiatorul unui proiect, care nu trebuie neapărat să
fie un regizor, deși ar fi de preferat, vine la pachet
cu întreaga echipă a spectacolului, singurele condiții
impuse fiind legate de vârstă și de statusul de a nu
fi angajat într-un teatru. Din această perspectivă, 9G
susține posibilitatea unei experiențe de care tinerii
artiști au nevoie și căreia nici în școala prea grăbită de
azi nu i se mai acordă atenție: o experiență de echipă,
gândită și realizată în condiții de teatru profesionist.
Și pentru că vorbesc despre echipe de creație, trebuie
să subliniez faptul că și 9G este un program de
echipă, alături de mine au fost de la început Ionuț
Corpaci și Viorel Florea. În absența unei echipe nici nu
văd cum s-ar putea construi ceva într-un teatru.
Care este scopul acestui program?
Deși nu ar trebui să spun asta, este o întrebare
grea… Cred că în acești aproape șapte ani scopul
s-a definit altfel în funcție de ediție și de etapa în
care se afla 9G, în funcție de artiștii pe care i-am
avut selecționați și invitați să lucreze la Sala Mică.
Evident că 9G la TNB susține activitatea tinerilor
artiști, dar acesta este un scop prea măreț și foarte
general. Pornind de la această intenție sau misiune
a 9G-ului, planurile noastre s-au schimbat și adaptat
în funcție de propunerile care au venit de la ei.
Poate că necesitatea programului se datorează
și acestei conexiuni în continuă transformare pe
care am încercat să o păstrăm cu tinerii artiști. Pe
lângă concursul de proiecte, tot ca o necesitate, a
apărut o colaborare cu UNATC, astfel că de-a lungul
ultimelor stagiuni, în urma unor vizionări, am preluat
câteva dintre spectacolele de licență și master.
Scopul imediat, acela măsurabil, este o stagiune
permanentă 9G la Sala Mică care să ofere tinerilor
artiști contextul profesionist în care să fie văzuți de
spectatori și nu numai.
Din câte știu, în fiecare an organizați un concurs
de proiecte pentru tinerii creatori. Cum le
selectați pe cele câștigătoare? Există niște criterii
anume? Stabiliți priorități în fiecare an ca la AFCN
sau criteriile sunt general valabile?
Da, zilele acestea chiar vom lansa o nouă selecție 9G. Faptul că un astfel
de program era
necesar și așteptat
la momentul lansării
lui o demonstrează
zecile de proiecte
înscrise la fiecare
selecție, sutele de
tineri actori, regizori,
scenografi, coregrafi,
video, sound și light
designeri care au
lucrat la 9G.

69
09.20 / nr. 616
A șaptea. Am fi început de mult repetițiile la noile
proiecte, dar am amânat pentru că lucrurile plutesc
într-o incertitudine greu de previzionat, după cum
bine știm. Însă uite că și în aceste vremuri incerte,
sus pe teatru, la Amfiteatru TNB, a fost o premieră
9G, „M de la Murphy” de Andrea Gavriliu.
De la început am evitat să impunem teme și direcții
verificate și am încercat să lăsăm o cât mai mare
libertate artiștilor să aleagă ceea ce îi preocupă, ce
talent au sau ce li se pare urgent de adus pe scenă.
Domnul Caramitru, referindu-se la 9G, folosește
expresia experimentul tânăr, cred că și la acest lucru
se referă.
Nu avem niște criterii puse în excel și diferențiate
cu notare de la 1 la 5, dar niște criterii clare evident
că există: coerența viziunii, originalitatea, impactul,
echipa artistică.
După experiența câștigată în Programul 9G, tinerii
creatori au confirmat șansa acordată de TNB?
Eu le urmăresc activitatea cu mare drag și interes.
Mă bucur să văd că mulți dintre actori au fost
angajați în teatre importante din țară sau chiar la
Teatrul Național din București. Sunt câteva proiecte
care nu se puteau întâmpla în altă parte decât la
9G și mai cred că ele au cântărit mult în demersul
artistic al unor tineri foarte prezenți astăzi în teatrul
românesc. Nu știu dacă, în anul 2014, „Distopie.
Shakespeare. Remix” al Catincăi Drăgănescu se
putea realiza în lipsa unui 9G. Poate că ceea ce
reprezintă acum prezența Catincăi Drăgănescu,
a lui Andrei Măjeri, Horia Suru, Ștefan Lupu,
Radu Iacoban, a Elenei Morar sau Iris Spiridon se
datorează și dezbaterii, controversei, spargerii unor
bariere instituționale pe care Programul 9G și le-a
asumat încă de la lansare. Și lista este lungă… dar nu
e momentul să facem un bilanț de acest fel.
Când considerați că un proiect dezvoltat în 9G a
fost un succes și când nu?
Știm cu toții cât de relativ este succesul în teatru.
Depinde despre ce fel de succes vorbim: un succes
este „ActOrchestra” în regia lui Horia Suru, cel mai
longeviv spectacol 9G, cu Emilian Mârnea, Petre Ancuța și Florin Călbăjos, trei actori care au fost
angajați în TNB, dar și „Distopie. Shakespeare.
Remix”, un spectacol curajos, foarte controversat,
care a produs reacții și dezbateri în mediul teatral.
Ce se întâmplă cu spectacolele care au succes?
Se reiau și în stagiunea următoare sau stabiliți
din capul locului un număr fix de reprezentații și
pentru ca apoi să iasă din repertoriu?
Regulamentul 9G sună foarte clar: echipele au
dreptul să prezinte un număr de trei reprezentații
cu public, indiferent dacă spectacolul rămâne sau
nu în repertoriul Sălii Mici. Pentru spectacole incluse
în repertoriu, traseul este același ca al oricărui
spectacol din TNB. Câteva dintre spectacolele
realizate în acești ani nu se mai joacă din motive
foarte diverse, fie că o actriță a plecat din țară sau
un actor a fost angajat în afara Bucureștiului, fie că
pur și simplu și-a epuizat publicul, dar avem și multe
spectacole care se joacă de ani buni cu succes.
Care este publicul predilect al acestor spectacole?
S-a conturat, de-a lungul anilor, un set de
preferințe ale acestuia?Sunt câteva proiecte
care nu se puteau
întâmpla în altă
parte decât la 9G
și mai cred că ele
au cântărit mult în
demersul artistic al
unor tineri foarte
prezenți astăzi în
teatrul românesc.

70
interviuwww.revistacultura.ro
Programul și-a găsit publicul lui destul de rapid.
Dacă în primul an vânzările noastre erau un motiv de
îngrijorare, pentru că era evident că publicul clasic
de TNB nu gustă genul acesta de provocare și se
ghidează după alte repere în alegerea spectacolelor,
de cele mai multe ori după numele actorilor,
repertoriul clasic, mai mult genul comedie, acum
putem spune că Sala Mică și-a format publicul ei și,
în ultimii ani, procentul de ocupare al locurilor este
unul satisfăcător. Mai cu seamă că actorii sunt plătiți
din încasări. În același timp, este verificat faptul că
ceea ce se întâmplă la 9G are legătură directă cu
ce se întâmplă în restul teatrului. TNB a început de
mult timp o schimbare repertorială și de viziune care
începe să se vadă foarte clar, și-a adaptat sistemul de
vânzare a biletelor, a lansat anul trecut stagiunea de
vară la Amfiteatru TNB, un spațiu absolut superb, în
aer liber, sus pe teatru, unde s-au jucat foarte multe
spectacole din mediul independent. Aceste lucruri
devin măsurabile în timp. Revenind la preferințele
publicului, cred că la 9G cel mai bine au fost primite
spectacolele puțin neconvenționale, cu teme
desprinse din realitatea imediată, cu umor și cu o
tușă sensibilă de seriozitate. „(D)efectul placebo”,
creație colectivă după un concept de Ștefan Lupu,
poate că e cel mai bun exemplu în acest sens. În
acest moment îmi dau seama că lucrurile acestea
s-ar putea să fie doar la timpul trecut, va trebui să
vedem cum se reconfigurează sala de teatru, scena și
raportul cu publicul în perioada imediat următoare.
Din păcate, este clar că etapa pe care o trăim
acum nu va fi scurtă și că nu va trece fără să-și lase
amprenta.
Așa cum ai spus, proiectele 9G se fac cu actori
tineri care nu sunt angajați ai Teatrului Național.
Ce impact are colaborarea cu TNB asupra carierei
lor?
În distribuțiile spectacolelor de la 9G sunt tineri
neangajați în teatre. Aceasta este una dintre
condițiile esențiale ale programului. De la data
primului spectacol și până la ora acestui interviu,
mulți dintre actori sunt deja angajați în TNB sau fac
parte din alte trupe. Mulți dintre ei sunt în teatrele
din București. Dar când spun mulți, mă raportez la
realitatea noastră teatrală, la posibilitatea pe care
o au absolvenții de actorie de a fi angajați într-un teatru. Și dacă la o primă numărătoare îmi vin în
minte vreo 15 actori de la 9G care au fost angajați,
în raport cu numărul minuscul de angajări care
s-au făcut în ultimii ani, înseamnă mult. Măsurând
în raport cu numărul halucinant de absolvenți care
termină în fiecare an, înseamnă foarte puțin. Din
păcate, sistemul de învățământ teatral și sistemul
teatral din România funcționează în realități aproape
paralele. Mulți actori tineri sunt colaboratori în
distribuțiile unor spectacole mari ale Teatrului
Național, în câteva cazuri chiar cu roluri importante.
Despre impactul acestor colaborări în cariera lor sau
despre experiența prezenței lor în producții 9G este
nu ar fi pertinent să comentez eu, fiecare dintre ei
trebuie să-și aibă răspunsul lui.
Orice teatru național din lume care se respectă
are un astfel de program. În cadrul lui se
experimentează, se inovează, teatrul viitorului
prinde contur. Au existat anumite direcții pe care
le-ai constatat în spectacolele dezvoltate în acest
program? Există preferințe ale tinerilor creatori
pentru anumite teme, anumite subiecte, anumite
elemente stilistice?
Cu puține excepții, există o preocupare pentru
realitatea imediată, pentru o dramaturgie a temelor
cotidiene, cu un mesaj transmis cu o directețe ce
sparge orice convenție teatrală. Dar acest lucru
plutește în aer de mai mult timp, nu este neapărat
o noutate constatată doar la proiectele citite pentru
9G. Regele Lear și voința de putere din Shakespeare
pot deveni matricea unui joc de calculator („Distopie.
Shakespeare. Remix”), o explozie într-un mall poate fi
tratată cu ușurință în termenii parodiei, venind cu un
contrapunct grav („Ziua în care nu se cumpără nimic”
de Kim Atle Hansen, regia Horia Suru). Virtualul și
nevoia de diversitate care ne-au acaparat viața și
ne-au închis în niște mici baloane de săpun, unde nu
există nici tristețe, nici probleme, ci doar o fericire
continuă – „(D)efectul Placebo” (creație colectivă,
spectacol coordonat de Ștefan Lupu). Născut din
improvizația actorilor care își doreau un text despre
problemele generației lor, lucrat pe sistemul work
in progress, spectacolul reprezintă o premieră și din
punctul de vedere al formulei de lucru. Teatrele din
România nu mizează pe experiențe de tip laborator.

71
09.20 / nr. 616
O altă tendință vine din nevoia de a experimenta
limbaje și expresii nu neapărat noi, dar mai
conservator privite și primite în teatrul românesc
recent. Corporalitatea, întrepătrunderea cu
mijloacele tehnice, montajele rapide ale ideilor,
juxtapunerile de limbaje vizuale care nu urmăresc
spectaculosul, ci punctează simplitatea și emoția, pot
să fie tendințe proaspete, dacă vrei.
Ce îi lipsește teatrului românesc în momentul de
față? Ce ar trebui îmbunătățit pentru ca tinerii
de care vă ocupați să aibă mai multe șanse?
Trebuie să ne gândim cu maximum de
responsabilitate că această criză medicală și
planetară, care a oprit brusc orice activitate artistică
și care modifică orice mod de funcționare cunoscut
de noi până acum, s-a suprapus pe un colaps deja
existent în zona independentă. Dacă întotdeauna în
România s-a vorbit despre supraviețuirea spațiului
independent, iar cei care au făcut fenomenul să
supraviețuiască și să dea rezultate performante
au fost chiar artiștii independenți, prea puțin
susținuți de autorități, în acest moment termenul
de supraviețuire se mută între rezistență sau
dispariție. Dacă nu se începe rapid din acest punct,
cu măsuri concrete, cu bani și sprijin de orice fel ar fi
necesar în sectorul cultural independent, foarte viu
și necesar, mâine orice dezbatere despre reforma
teatrului va deveni inutilă. Vorbesc acum despre
problemele independenților pentru că ei sunt artiștii
pe care noi îi avem la 9G. În urmă cu șase luni la
aceste întrebări ți-aș fi răspuns că sunt necesare
niște finanțări multianuale ofertante pentru ca tinerii
să poată dezvolta proiecte, că trebuie schimbate
niște norme legislative care răspund nevoilor anilor
1990, deși trăim în 2020, că trebuie corelat sistemul
de învățământ artistic cu realitatea teatrală de la noi.
Astăzi, cred că cele mai importante probleme pe care
le are teatrul românesc sunt supraviețuirea tinerilor
artiști și susținerea sectorului independent.
Care sunt cele mai mari satisfacții ale
coordonatorului programului 9G?
Faptul că 9G la TNB există de 7 ani, că avem un
repertoriu stabil și o sală în care putem juca
spectacolele, că văd pe afișele teatrelor actori și regizori care au trecut pe la 9G, că sunt mulți tineri
artiști care ne întreabă când lansăm următoarea
ediție, că am putut scoate o premieră în pandemie,
la Amfiteatru TNB, cu actori pe scenă și public în sală
– „M de la Murphy”. Și că la Sala Mică s-a format o
echipă 9G foarte profesionistă și cu drag de teatru. nÎn urmă cu șase luni
la aceste întrebări
ți-aș fi răspuns că
sunt necesare niște
finanțări multianuale
ofertante pentru
ca tinerii să
poată dezvolta
proiecte, că trebuie
schimbate niște
norme legislative
care răspund
nevoilor anilor
1990, deși trăim
în 2020, că trebuie
corelat sistemul de
învățământ artistic
cu realitatea teatrală
de la noi. Astăzi…

72
www.revistacultura.ro contribuții
Alina Tofan & Georgiana Vlahbei, making of „Plastic. Memorie afectivă și risipă”
(Asociația Macaia, 2020)

73
09.20 / nr. 616
Alina Tofan & Georgiana Vlahbei, making of „Plastic. Memorie afectivă și risipă”
(Asociația Macaia, 2020)„O parte din efortul de conștientizare cu
privire la educație, valori, și artă aparține
sectorului independent, prin sutele de
proiecte cofinanțate din buzunarele
personale și AFCN, derulate în satele,
comunele și orașele mici ale țării.”
Ecranizările cărților care ne plac sunt rar la
înălțime, dar de data asta, Neil Gaiman a
fost implicat activ în producerea mini-seriei
și rezultatul e vizibil. Sir Terry Pratchett
sunt convins că ar fi fost plăcut impresionat
de rezultat – comedia Apocalipsului,
presărată pe ici pe colo și anume prin
punctele esențiale cu o critică din ce în ce
mai validă a paradigmei sociale curente… (Adriana Moca)
(Militon Stănescu)contribuții

74
www.revistacultura.ro contribuții
Cultura
independentă,
(re)sursă de
bine comun
ADRIANA MOCA
Ca să nu mai rămânem repetenți și anul
acesta, vorba lui Caragiale, la materia
„cultură independentă”, ce este și ce
face ea, apelăm la definițiile din DEX:
CULTÚRĂ, culturi, s. f. Totalitatea
valorilor materiale și spirituale create de omenire și
a instituțiilor necesare pentru comunicarea acestor
valori. / Faptul de a poseda cunoștințe variate în diverse
domenii; totalitatea acestor cunoștințe; nivel (ridicat) de
dezvoltare intelectuală la care ajunge cineva.
INDEPENDÉNT, -Ă, independenți, -te, adj. 1. Care
nu depinde de cineva sau de ceva; (despre un
popor, un stat) care se bucură de independență,
liber, autonom. ◊ Loc. Prep. Independent de… =
fără a ține seamă de…, indiferent de… 2. (Despre
oameni și manifestările lor) Care se bizuie pe
puterile proprii, cu inițiativă personală.
Cultura independentă e făcută, deci, de oameni
(și instituții non-guvernamentale) care se bizuie în
demersurile lor pe inițiativă personală și puteri proprii,
chiar dacă sunt finanțați (și) prin diferite instrumente
publice sau private. Cei care supraviețuiesc prin
proiecte AFCN (ori Ministerul Culturii sau autoritățile
județene de resort) știu foarte bine că una din
condițiile de eligibilitate e cofinanțarea din resurse proprii cu minim 10% din totalul bugetului. În funcție
de plafonul pe aria tematică, trebuie să scoți din
buzunarul asociației 6.000, 7.000, 8.000 de lei. Și
asta nu e simplu deloc. Fie ai sponsori care-ți virează
anual 2% sau 20% din impozitul pe profit (dacă
e o companie), fie muncești și aloci rodul muncii
tale în beneficiul proiectelor. Sponsorii sunt rari
ca apa în deșert, Mecena nu există. Nu sunt legi
care să ofere echitabil ceva în schimb, iar cultura,
cum puteți vedea zilnic, e un domeniu considerat
neimportant, nu rareori subiect de bășcălie. Deh,
n-avem decât 30 de ani de libertate (gestionată
strâmb) și democrație (mai mult demagogică)!
Independenții sunt acele persoane ce posedă
cunoștințele necesare și au activitate îndelungată
pe domeniile lor de expertiză, pe care o oferă unor
comunități cu acces restrâns la cultură. Ca să ne
lămurim de ce accesul restrâns la cultură e valabil
pentru toată țara, inclusiv orașele mari, priviți în jur
și observați câte mărci culturale vă atrag privirea
într-o scurtă plimbare prin capitala patriei. Câte afișe
despre cărți, concerte de muzică clasică, spectacole
sau expoziții vă fac să vă notați în memorie un citat,
o dată importantă, un artist? Dar în mediul online
de câte ori v-a interesat un eveniment cultural?
Ce scriitori mari sunt aniversați în 2021, știți? Ei
bine, o parte din munca de oxigenare a culturii și,
probabil, de restaurare a termenului de „intelectual”

75
09.20 / nr. 616
(care nu e cel ce învârte pe degete câteva concepte
prețioase, ci un om capabil să articuleze coerent) e
făcută de „independenți”. În Franța, numărul lor se
situează în jurul a două milioane de persoane. În
România, nu știe nimeni câți sunt, probabil puțini,
așa că nu ajung la o masă critică, a cărei voce să se
audă. Răzleț, ici și colo, se ridică tonul, se plânge,
se scriu scrisori publice, se arată cu degetul spre
Ministerul Culturii. Câtă vreme rămânem pe rețelele
sociale, poate fi considerat un joc de imagine. Sigur,
însă, că și după întâlnirile sectorului independent
cu autoritățile s-a așternut tăcerea și praful.
Oricâtă voință ai avea, oricâtă determinare și entuziasm,
după o vreme obosești sau te cuprinde lehamitea,
fiindcă înțelegi cât de „dependent” de politică este
sectorul în care activezi. Cum politica noastră nu
recunoaște nici cultura instituțională, nici pe cea
independentă drept domenii de surse și resurse vitale
pentru viața societății, ne aflăm în situația de a rămâne
niște fii și fiice ale ploii, la mila unor politicieni/primari
dornici de expunere publică și olecuță de publicitate.
Exemplul doamnei Firea e elocvent, niciunul din primarii
anteriori ai Bucureștiului n-au pedalat atâta pe factorul
„imagine” adus de artiști. Efectele culturii independente
nu sunt așa de glamoroase pentru politicieni, clar!
Cum să te lauzi că ai plantat semințe de întrebări
incomode și gândire critică, ai dus filme în sate unde
există televizoare setate pe canale de divertisment
tâmpit, ai jucat spectacole în cămine culturale care
trăiesc bine-mersi din nunți, botezuri, cumetrii, ai citit
copiilor din autori uneori necunoscuți (cel mai adesea
români contemporani), ai modificat un milimetru
dintr-o prejudecată, ai setat un alt regim de valori, cu
sentimentul că ceea ce faci e util și necesar (în ciuda
realității), chiar dacă o iei de fiecare dată de la capăt,
blestemând miturile fondatoare cu un meșter incapabil
să creeze fără un sacrificiu și cu o oaie vorbitoare
în dodii? Da, efectele culturii independente vor fi
vizibile doar în ani, pe termen lung. Pe termen scurt și
mediu, cultura română e ocupată cu supraviețuirea.
Independenții se străduiesc să nu clacheze, la propriu.
În Franța, care prezervă și climatul de cultură
independentă, se alocă fonduri de urgență la
nivel de stat, așa cum notează Le Monde într-un
articol din iulie 2020: 706 milioane de euro pentru
spectacole (teatru, dans și muzică), 391 milioane pentru arta vizuală, 525 milioane pentru patrimoniu și
arhitectură, 217 milioane pentru carte și 320 milioane
pentru cinema. Orașul Lyon a deblocat un fond de
4 milioane de euro pentru susținerea sectorului
cultural în ansamblu (independenții sunt incluși).
Nu are rost să facem comparații, că n-avem cu ce!
În vreme ce scriu, mă întreb de ce o fac, la ce ar ajuta
încă o „plângere” în neant? Îmi dau seama că urmează
alegerile parlamentare și că, poate, acești domni și
doamne din spațiul politic vor lua în considerare,
măcar simbolic, această resursă de bine comun.
Nu vrem să ajungem ultimii gângavi funcționali ai
Europei, nu-i așa? Nu vrem să livrăm doar forță de
muncă brută, în vreme ce creierele și creativii vor
emigra, nu? Nu vrem să devenim celebri doar prin
clanurile de interlopi și rețelele de prostituție, nu?
Ei, să știți că o parte din efortul de conștientizare cu
privire la educație, valori, și artă aparține sectorului
independent, prin sutele de proiecte cofinanțate din
buzunarele personale și AFCN, derulate în satele,
comunele și orașele mici ale țării. Grație acestora
și altor inițiative (tot) independente, au ajuns cărți,
artiști, spectacole de teatru, muzică, dans, expoziții la
un public dornic de cultură, lipsit însă de proximitatea
ei. Considerând în continuare sectorul independent
un paria al societății, lăsându-l să se asfixieze,
sunteți complici la dispariția lumii pe care doriți
s-o conduceți. Și cine o să vă mai voteze atunci?

Adriana Moca este actriță independentă
și conduce Asociația Vis-à-vis prin
care a implementat mai multe
proiecte de promovare a culturii Cum să te lauzi că ai
plantat semințe de
întrebări incomode
și gândire critică…?

76
www.revistacultura.ro contribuții
Seriale.
Sau despre
igiena minții
MILITON STĂNESCU
Igiena e importantă. Orice formă de igienă. În
consecință, astăzi o să vorbim despre seriale.
Evident, nu? Ca să ne spălăm pe minte. Nu zic
pe creier, că sintagma are conotații negative.
Dar mintea se murdărește ușor. Ne-o stropesc
șoferii de taxi, ne-o pătează prost-crescuții din magazin,
ne-o terfelește șeful, se mai decolorează de la soare
sau de la lipsa lui. What can you do? Reality is often
disappointing. Și atunci cum o curățăm (pe minte,
nu pe realitate, oricât de dezamăgitoare ar fi, pentru
că atunci discuția ar fi mult mai lungă)? Evadând
din ea (din realitate, nu din minte, pentru că, din
nou, discuția ar fi mult mai lungă) în diverse feluri;
de ceva timp încoace, și anul acesta în mod special,
uitându-ne la televizor (sau monitor; sau telefon).
A fost un an bun, peste medie din punctul meu
de vedere, pentru seriale. Cum noua realitate e
imposibil de ignorat, cineva inevitabil urma să o
transpună pe micul ecran, așa că primul serial spre
care aș vrea să vă îndrept atenția este „Staged”,
un serial extrem de britanic. Într-o abordare ușor
meta, care îmi aduce aminte de Steve Coogan și Rob
Brydon în „The Trip”, cel mai iubit Doctor din epoca
modernă, David Tennant, și co-starul său din „Good
Omens”, Michael Sheen, joacă versiuni ficționalizate
ale lor înșiși. Încercările de a face repetiții pentru
„Șase personaje în căutarea unui autor” (can I get
an „A-meta!”) prin videoconferințe sunt amuzante,
jocul actorilor este perfect (ajungând uneori să te
întrebi dacă ce urmărești e o operă de ficțiune sau dinamica unei situații reale) și cele șase episoade
ale mini-seriei zboară fără să îți dai seama.
Pentru că am făcut referire la Doctor Who, trebuie
să vă recomand cu căldură „Good Omens”, dacă nu
l-ați văzut până acum și dacă genul fantasy vă atrage.
Ecranizările cărților care ne plac sunt rar la înălțime,
dar de data asta, Neil Gaiman a fost implicat activ în
producerea mini-seriei și rezultatul e vizibil. Sir Terry
Pratchett sunt convins că ar fi fost plăcut impresionat
de rezultat – comedia Apocalipsului, presărată pe
ici pe colo și anume prin punctele esențiale cu o
critică din ce în ce mai validă a paradigmei sociale
curente, parodierea dogmelor creștine, demonul
Crowley interpretat de Tennant cu un supliment
de carismă și eleganță, cinematografia excelentă și
dialogul foarte bine scris. Nu că ar fi ceva în neregulă
cu „Doctor Who” în ultimul timp. Nu că n-ar fi.
Neil Gaiman e responsabil și pentru personajul „Lucifer”
din serialul omonim. E drept că el l-a scris doar ca
pe un personaj secundar în benzile desenate „The
Sandman”, care apoi a avut parte de propria lui serie
de benzi desenate scrisă de altcineva, din care doar
personajul – și nimic din firul narativ – și-a găsit calea
spre micul ecran. Dar serialul are viața lui și o dinamică
foarte bună. Dacă l-ați început și ați renunțat rapid,
așa, ca mine, vă înțeleg (evident) și vă recomand să
îi mai dați o șansă. Primul sezon șchioapătă rău, un
fel de Los Angeles Vice cu un Don Johnson la mâna a
doua jucându-l pe îngerul căzut care urcă din iad în
Orașul Îngerilor (mișcare laterală, ar zice unii). Tom
Ellis reușește însă să-și îmbunătățească prestația
după primul sezon, ajutat mult și de schimbările de

77
09.20 / nr. 616
scenariu. Serialul rămâne, nu mă înțelegeți greșit,
un Los Angeles Vice cu un Don Johnson… știți voi,
dar nu mai e doar atât. Personajele prind contur,
definite bine și prin relațiile dintre ele, și elemente de
„mitologie” din lumea lui Lucifer Samael Morningstar
încep să întregească atmosfera. Nu o să ajungă pe
lista serialelor pe care le păstrez pentru a le revedea
la un moment dat, dar are marele merit de a nu se
lua în serios și în scopurile de igienă menționate la
început își face perfect treaba. Poate că exact neluatul
ăsta în serios e ce a scăzut puțin în sezonul 5 abia
apărut, poate am început să mă plictisesc eu un pic
de ceea ce în esență este totuși o formulă reciclată ad
infinitum, așa cum îi stă bine oricărui serial american
de succes. Deocamdată ia totuși notă de trecere.
Un serial care a știut când să se oprească e „Dark”.
Nemții dacă tot fac un lucru, îl fac bine, și regula
se păstrează și în cazul de față. Îmi plăcuseră mult
primele două sezoane, ceea ce îmi dădea o ușoară
stare de anxietate, pentru că îmi doream mult să nu
fiu dezamăgit de ultimul. Nu aș putea spune exact ce
m-a captivat, dacă a fost faptul că în sfârșit un serial
ridica probleme filosofice reale, la care rămâneai să
te gândești și după ce te ridicai din fața ecranului și
îți continuai ziua, sau complexitatea relațiilor între
personaje în familie, între familii și în timp, care îmi
solicita toată capacitatea (ce-i drept limitată) de atenție
pentru a putea urmări ce se intâmplă. Nu sunt multe
thrillere SF care să depășească stadiul de colecție de
clișee și să contureze personaje coerente cu motivații
complexe angrenate într-un fir narativ amplu și
interesant. Nu știu ce aș putea să vă spun care să vă
facă să îi dați o șansă fără a risca spoilere. Călătorie în
timp? Găuri de vierme? Conspirații? Mister? Dacă știți
despre ce e vorba, în schimb, atunci probabil că fie ați
decis că nu merită timpul dumneavoastră, fie ați văzut
primele două sezoane și așteptați cu sufletul la gură
deznodământul. Ei bine, să vă liniștesc. E pe măsura
așteptărilor. Nivelul nu a scăzut de loc la nici unul din
capitole, fie că vorbim de jocul actorilor, de atmosfera
apăsătoare, de originalitatea ideilor sau de suspansul
care se menține până la ultimul episod care, aproape
că neașteptat, rezolvă coerent toate paradoxurile
care păreau că se profilează până în acel moment.
În sfârșit, după atâta ficțiune, ultima serie pe care
am văzut-o vara asta a fost un documentar. Și subconștientul meu proaspăt inspirat de „Dark”, dar
și fan vechi al lui James Burke, a ales „Connected”. Cu
subtitlul „The Hidden Science of Everything”, promitea
să fie extrem de interesant. Cu faptul că e creat de
americani, promitea să fie o goană după senzațional
și entertainment. Ambele s-au dovedit a fi adevărate.
Sunt sigur că unii îl vor găsi pe Latif Nasser interesant
și sunt sigur că unii vor găsi informațiile prezentate de
el captivante, și sunt aproape sigur că într-o diagramă
Venn a celor două grupuri există o zonă în care cele
două cercuri se suprapun. Sunt foarte curios cât de
mare e ea. Cert este că aproape oricine va găsi ceva care
să îl atragă în „Connected”, fie că e dinamismul susținut
de Latif, informațiile uneori cvasi-incredibile pe care ni le
prezintă, sau modul în care, puse cap la cap, ne conferă
o perspectivă și o înțelegere nouă a lumii din jurul
nostru. Și chiar dacă m-a obosit un pic prezentarea, și
chiar dacă pe alocuri nu am fost de acord cu concluziile
trase, faptele prezentate sunt bine organizate și
interesante. Recunosc că la sfârșitul fiecărui episod
am rămas cu la fel de multe întrebări ca răspunsuri,
dar până la urmă asta e de bine. Mi-au dat ocazia să
caut mai multe informații pe internet, și să mă simt
ușor vinovat de toată energia pe care o consum astfel
(serios? o căutare pe google consumă la fel de multă
energie ca un bec LED în 3 minute? n-are cum. sau are?).Mintea se murdărește
ușor. Ne-o stropesc
șoferii de taxi, ne-o
pătează prost-
crescuții din magazin,
ne-o terfelește șeful,
se mai decolorează
de la soare sau
de la lipsa lui.

78
www.revistacultura.ro contribuții
SAMFEST JAZZ
Satu Mare
VIRGIL MIHAIU
Inițial, ediția pe anul în curs a tradiționalului
Festival de Jazz Samfest de la Satu Mare
păruse condamnată a împărtăși soarta
nenumăratelor manifestări culturale
sacrificate datorită pandemiei covidiene.
Totuși, curajoasa echipă organizatorică a Centrului
Cultural G.M. Zamfirescu – Gigi Molnar, director,
însoțit de Maria Magdalena Matei, Tatiana Vaida,
Ciprian Munteanu, Ionel Bledea, Cserey Csaba,
Radu Lup, Robbie Costea – a reușit să depășească
toate impedimentele și să ne ofere trei gale
memorabile. Performanță cu atât mai remarcabilă,
cu cât toți interpreții reprezentau școala autohtonă
de jazz. În pofida circumstanțelor constrângătoare, manifestarea sătmăreană a pus în valoare un
adevăr oarecum ocultat de festivalurile de jazz
ținute în România după 1989: întrucât din program
absentau numele unor vedete străine, publicul
s-a putut concentra cu mai multă atenție asupra
a ceea ce aveau de oferit muzicienii români. Și
cred că majoritatea spectatorilor ar fi de acord cu
afirmația mea că nivelul valoric al formațiilor din
festival era pe deplin compatibil cu standardele
actuale de calitate ale jazzului mondial.
Deschiderea evenimentului a aparținut grupului
Nadia Trohin & Friends. Protagonista și-a asigurat
deja un loc printre valoroasele noastre soliste de
jazz, după ce se afirmase de foarte tânără pe scena
ultraconcurențială din Chișinău (mai persistă încă
ecourile succeselor sale ca membră a formației

79
09.20 / nr. 616
Millenium). Actualmente, Nadia Trohin este o
prezență scenică spectaculoasă, versatilă, ce știe să
evite excesele ostentativ-gratuite (de care suferă
prea multe cântărețe avide de aclamații mai mult
sau mai puțin meritate). O vocalistă inteligentă,
combinând abil influențe parvenite pe filiera
Aura Urziceanu – Dee Dee Bridgewater – Anca
Parghel, cu swing-ul și parafrazele onomatopeice
de rigoare, cărora le conferă o pasionalitate
proprie; totul filtrat printr-un înnăscut simț al
spectacolului, specific basarabean. Am remarcat
progresele pianistului Albert Tajti pe direcția
unei pianistici dense, într-o neliniștită căutare a
esențelor, conformă marilor modele Thelonious
Monk sau Ahmad Jamal. Secția ritmică, alcătuită
din Gabi Matei (baterist sensibil, cooperant,
coerent și totodată liber în exprimare – născut în
1995!) și contrabasistul Răzvan Cojanu, manifestă o
precoce abilitate în evidențierea antemenționatului
tandem din prim-planul cvartetului.
Bega Blues Band din Timișoara și-a reconfirmat
bunul renume, bazat pe colaborarea de lungă
durată dintre membrii săi (cărora, după decesul
regretatului baterist Lică Dolga, li s-a alăturat
Ferenc Szekeres, percuționist trecut prin rigorile
Conservatorului). În anii din urmă, liderul trupei
– basistul/violonistul/vocalistul Johnny Bota – a
imprimat un curs repertorial tot mai exigent,
atât în planul diversității componistice, cât și
prin textele ironic-combative, concepute de el
însuși. Grupul dispune de un „tonus” valoric
unitar, din care se desprind scânteietoarele
solo-uri ale veteranului Toni Kühn (în special pe
orgă, dar și pe alte claviaturi – de la pian până
la melodica, dar și la ghitară), precum și cele ale
imparabilului poli-instrumentist Lucian Nagy.
Unele dintre pasajele de sax tenor ale acestuia
din urmă consună cu ceea ce propun actualmente
saxofoniștii americani de prim rang. Savuroase
sunt și intervențiile vocale ale Mariei Chioran și
cele ghitaristice ale lui Mircea Bunea. Din variatul
program, am reținut ca o culminație valorică
piesa Coma lui Kamo (dedicată fondatorului BBB,
Bela Kamocsa), compusă de Kühn, în care Lucian
se distinge prin ingenioase intervenții la flaut,
ca și prin vocalizările de tip konnakol (specifice
artei silabelor percusive ale muzicii carnatice din sudul Indiei), integrate într-o structură melorico-
ritmică amintind de You Know, You Know a
celebrisimei Mahavishnu Orchestra. Un frumos
gest colegial a fost invitarea percuționistului
sătmărean Cserei Csaba de a participa la
interpretarea a două dintre piesele grupului BBB.
Trio-ul Essential Notes s-a constituit pe baza
colaborării dintre keyboardistul Simion Bărnuțiu
(originar din Carei, al doilea municipiu al județului
Satu Mare) și bateristul sătmărean Robert Kanyadi.
Intențiile inițiale ale celor doi nu păreau să
aspire dincolo de o onestă reduplicare a fuziunii
electroacustice cultivate de jazzmanul norvegian
Bugge Wesseltoft. Din fericire, începând din 2018,
tandemului i s-a alăturat saxofonistul brașovean
Alex Munte, unul dintre cei mai promițători
reedsmeni ai noii generații de improvizatori din
țara noastră. Indubitabil, liniile melodice plăsmuite
de Bărnuțiu – cu contururile lor sculpturale,
neted șlefuite – au devenit mai persuasive, mai
maleabile, prin dublarea claviaturilor electronice
de către saxofonul tenor. Temele – în general
evocative, în limite quasi-minimaliste – oferă
spații unor surprinzătoare divagații pianistice.
Într-o piesă pe tipar ostinato, evocând Bolero-ul
ravelian, se distinge un solo „cumulativ” de sax,
urmat de o înălțătoare codă (torpilată doar de
unele, nejustificate, lungimi). Ca întotdeauna,
reascultarea unui muzician de calitatea lui
Alex Munte e dătătoare de mari speranțe, cu
atât mai mult cu cât a știut să reziste facilelor
tentații ale emigrației, rămânând fidel unei
culturi de imens potențial cum este cea română.
Evidență verificată încă o dată la acest festival
strictamente autohton (prin forța împrejurărilor).
Ariditatea vieții concertistice a anului 2020 n-a
constituit un impediment pentru afirmarea în
continuare a grupului constănțean Balcanamera
(inițiat de Corneliu Stroe, mult-regretatul
percuționist decedat în 2017). Aparițiile de la
Gărâna, Sibiu și Satu Mare au consolidat prestigiul
formației. Actualmente, coordonarea muzicală îi
revine în principal lui Liviu Mărculescu, cel mai
important reprezentant al trombonului din jazzul
român al ultimelor decenii. El valorizează plenar
resursele expresive ale acestui instrument, prea

80
www.revistacultura.ro contribuții
adeseori neglijat față de rolul major pe care
l-a jucat în istoria jazzului. Pe lângă recursul la
caracteristice sinuozități, glissando-uri, trucaje
de surdină etc., sonoritățile trombonului sunt
îmbogățite de către Mărculescu și prin agila
integrare a electronismelor intermediate de
pedale. De asemenea, muzicianul apelează la
efectele multifonice (acorduri ce îngemănează
respirația și, simultan, intonația vocală a
instrumentistului, sau suprapunerile aceluiași
sunet la octave diferite – ca în pasajele interpretate
la bass-flugelhorn). Pianista/vocalista Elena Gatcin
aduce cu dânsa același serios bagaj muzical
însușit la înaltele școli de muzică basarabene
(de la care se revendicase și Nadia Trohin), altoit
cu propria-i vocație improvizatorică și chiar
componistică. Elena excelează în comping-uri
suple și în solo-uri concise, directe, funkystoide.
Păcat doar că admirabilul ei aport la reușita
recitalului a fost subminat de supraamplificarea
vocii (ceea ce nu se întâmplase la precedenta
evoluție a formației, pe care o aplaudasem la
Gărâna). Aprecieri elogioase se cuvin și celorlalți
componenți ai cvintetului: Eugen Amarandei/bas,
Eugen Toboș/ghitară și Constantin Stavrat/baterie.
Pianistul Sorin Zlat (n. 1985, absolvent de
clarinet la Conservatorul din Iași) are deja un
palmares invidiabil, incluzând marile premii ale
faimoaselor Competiții de Jazz de la Montreux
și, respectiv, Jacksonville-Florida, ambele din
anul 2015. Dincolo de tehnica sa imbatabilă –
în tradiția consacrată de Oscar Peterson –, el
demonstrează vaste capacități combinatorii, în
plan stilistic, componistic, al stimulării interacțiunii
cu partenerii de scenă. Claritatea ideilor sale
muzicale se materializează prin epatante decolaje
improvizatorice, nu doar pe claviatura clasică, ci
și pe sintetizatoare. Ceilalți membri ai cvartetului
condus de Zlat sunt tineri de o înaltă ținută
artistică: saxofonistul Cătălin Milea s-a înfățișat în
deplina înflorire a talentului său, complementată
și prin utilizarea unui elegant saxofon tenor
alb-auriu, recent achiziționat. La Satu Mare în
2020, am recunoscut același muzician sensibil,
cultivat, inventiv, pe care îl apreciasem încă din
anii debutului său (pe la începutul secolului XXI),
însă care și-a autodepășit o anume timiditate nativă ce-l împiedicase să strălucească pe măsura
înzestrării sale muzicale. Binevenita metamorfoză
îi permite lui Milea să se evidențieze în solo-uri
profunde – impregnate de swing, sau de visătoare
tonalități baladești – subsumate unei concepții
jazzistice „neoclasice”, pe măsura actualelor
acumulări estetice ale acestui gen muzical. La
fel de îmbucurător este și progresul continuu
marcat de junele baterist Iulian Nicolau. Și în
cazul său, avusesem dintru început impresia că
se manifesta, încă din adolescență, ca un jazzman
încrezător că poate să-și constituie un profil
personal; ei bine, cu tenacitate și consecvență,
această proces de autoedificare dă rezultate
tot mai apreciabile. Pare-se că și fratele său,
basistul Florian Nicolau, se află pe aceeași cale.
Să sperăm că excelentele premise ale Cvartetului
Sorin Zlat vor fi valorificate în continuare, în
beneficiul jazzului (nu doar autohton).
Marea revelație a Festivalului Samfest 2020 a fost
grupul timișorean Blazzaj. Îi urmărisem cariera,
încă de pe la finele anilor 1990, când îi avea în
componență pe ghitaristul Horea Silvio Crișovan
și pe saxofonistul Edi Neumann. Dar ceea ce
realizează actuala formulă de octet depășește
orice așteptări. Lungii ani de coabitare creativă
s-au convertit într-o versiune muzicală totalmente
inedită, cel puțin în peisajul nostru muzical.
Spectacolul este epustuflant și-i cucerește pe
spectatori nu doar muzicalmente, cu orchestrații
frizzante, imparabile, flamboiante, ci și prin
plusvaloarea adusă de Octavian Horvath: argint
viu, vocalist-poet-coreograf narându-și sardonicele
texte într-un permanent deferlaj energetic. Există
o multitudine de elemente spontane – chiar și
la nivelul enunțurilor verbale – ce amintesc de
acțiunea „amestecării cuvintelor” practicată de
genialul muzician brazilian Hermeto Pascoal.
Prestația instrumentiștilor mixează abilitățile
asimilate din sferele jazzului de filieră post-funk
cu acțiunea sinergetică a brianților suflători
Petre Ionuțescu/trompetă, cornet, keyboards,
Lucian Nagy/saxofoane, flaut, caval, fluiere etc.,
Vlad Faur/trombon, dimpreună cu ingenioșii lor
aliați din secția ritmică – Gabriel Almasi/ghitară,
Alexandru (Uțu) Pascu/bas, Sergiu Cătană/percuție
și Valentin Potra/baterie. Deși savuroasele texte

81
09.20 / nr. 616
sunt rostite aproape exclusiv în limba română,
energia formației Blazzaj reprezintă un tezaur
demn de recunoaștere internațională, deși încă
prea puțin cunoscut chiar în propria sa țară.
Pe lângă memorabilele recitaluri comentate mai sus, Samfest ne-a oferit încă un punct de referință:
comperajul – întotdeauna doct, charismatic și
jovial – asigurat de Întâistătătorul jazzologiei
române, insubstituibilul Florian Lungu. Avui un
sentiment de împlinire constatând coincidența
opiniilor noastre laudative referitoare la festival. n

82
români în lumewww.revistacultura.ro
Alina Tofan & Georgiana Vlahbei, making of „Plastic. Memorie afectivă și risipă”
(Asociația Macaia, 2020)

83
09.20 / nr. 616
Alina Tofan & Georgiana Vlahbei, making of „Plastic. Memorie afectivă și risipă”
(Asociația Macaia, 2020)Obiectivul unei reîntoarceri masive a
acestor oameni în țară, unde ierarhia lumii
academice este deseori impermeabilă și
strict stratificată, este unul – poate – de
interes pentru stat, dar nerealist, iluzoriu. români
în lume
(Teodor Stan)

84
români în lumewww.revistacultura.ro
Interlocutorul meu, pianistul româno-
american, prof. dr. Cătălin Dima, este o
personalitate poate mai puțin cunoscută,
dar reprezentativă pentru un val mai discret
al diasporei academice. Sunt profesioniști
care aparțin generației „milenialilor”, ajunși cu
burse în SUA pentru diverse specializări, care acum
se afirmă pe scena americană. Sfârșitul anilor 1990 și începutul primei decade a noului mileniu
au fost nu doar cei mai stabili și prosperi ani ai
unipolarității americane, ci și perioada cea mai
activă în atragerea multor studenți, prin prestigiul
sistemului educativ american în cercetare și inovație.
Spre deosebire de generațiile precedente ale
imigrației românești în Statele Unite, membrii acestui Un milenial în
jazz-ul american
Interviu cu pianistul Cătălin Dima

85
09.20 / nr. 616
val nu prezintă aceleași resentimente, victimizante,
care vin din sentimentul dezrădăcinării. În general,
membrii acestei diaspore academice au ajuns aici
voluntar, luând acea decizie din dorința de a se
expune unui nou mediu, competitiv și provocator.
În procesul de a se afirma au rămas recunoscători
pentru șansa de a fi beneficiat de o bună formare
academică în țara de origine. Capacitatea de
socializare a acestui val este diferită de cea a exilului
forțat (caracteristic valurilor precedente) sau de cea a
exodului în masă, motivat de oportunitățile materiale
de termen scurt. Pentru a înțelege aceste alegeri
de viață (de a opta pentru o carieră transnațională),
ar trebui să ne detașăm de categorisirile statistice
care deplâng capitalul uman și intelectual pierdut.
Obiectivul unei reîntoarceri masive a acestor oameni
în țară, unde ierarhia lumii academice este deseori
impermeabilă și strict stratificată, este unul – poate
– de interes pentru stat, dar nerealist, iluzoriu.
Profesioniștii, asemenea interlocutorului meu,
reprezintă un capital uman afirmat pe o scenă posibil
mai importantă decât cea definită de teritorialitatea
țării de origine și care, tocmai astfel, pot juca un
rol cu mult mai important. Prin carierele lor de
succes, acești oameni conferă o imagine pozitivă
României, un potențial care va fi pus în valoare
dacă statul român va avea o strategie coerentă.
L-am întâlnit pe Cătălin Dima în 2018 la prestigiosul
Cosmos Club din Washington D.C., unde a oferit,
împreună cu violonistul româno-american Alexandru
Mălaimare, un recital magistral sub patronajul
Ambasadei României, cu ocazia celebrării Zilei Culturii
Naționale și a Zilei Unirii Principatelor Române.
Evenimentul a adunat atunci nu doar reprezentanți
ai diplomației și administrației federale americane,
dar și un număr impresionant de membri ai diasporei
din zona capitalei americane. Serata s-a terminat cu
o interpretare virtuoasă a «Ciocârliei» lui Grigoraș
Dinicu, moment ce a declanșat fiori nostalgici și a
ridicat toată sala în picioare. Cei doi tineri muzicieni
au susținut în acea perioadă un tur de concerte
publice în statele Indiana, Illinois, Oklahoma, Texas,
Virginia și, bineînțeles, în capitala americană. Turul
avea scopul de a promova muzica românească
clasică și a evidenția compozițiile cu origini în folclorul
românesc, pentru a familiariza publicul american cu
acest bogat repertoriu național. Amintirea acelei seri mi-a rămas ca un reper pentru ce ar putea însemna
o diasporă solidară, cu o prezență răsunătoare în
viața capitalei americane. Acest rar întâlnit tip de
exercițiu al diplomației culturale, dacă ar fi susținut
ca practică recurentă, ar avea un impact subtil, dar Capacitatea de
socializare a acestui
val este diferită de
cea a exilului forțat
(caracteristic valurilor
precedente) sau
de cea a exodului
în masă, motivat
de oportunitățile
materiale de termen
scurt. Pentru a
înțelege aceste alegeri
de viață (de a opta
pentru o carieră
transnațională), ar
trebui să ne detașăm
de categorisirile
statistice care deplâng
capitalul uman și
intelectual pierdut.

86
români în lumewww.revistacultura.ro
real, asupra modului în care România (și diaspora ei)
este percepută și încorporată în jazzul de prezențe
culturale ale statului gazdă. Un apropiat, american,
profesorul Vern Falby de la Conservatorul Peabody
al Universității Johns Hopkins din Baltimore, mi-a
reamintit ulterior de Cătălin. A vorbit în termeni
elogioși despre acest talentat tânăr pianist, sugerând
necesitatea promovării acestuia ca membru
reprezentativ al generației sale în cadrul diasporei
românești și prevăzându-i un viitor strălucit. Muzica
este o limbă universală, care transcende bariere
culturale și lingvistice și redă ceva din rădăcinile
afective ale fiecărui interpret. Pornind de la această
premisă, i-am cerut un interviu pianistului Cătălin
Dima, actualmente profesor de pian la Universitatea de Stat din sud-estul statului Oklahoma. Am încercat
să aflu ce aspecte din identitatea sa culturală i-au
folosit drept referință în integrarea, formarea
și afirmarea sa profesională în țara gazdă.
Cătălin mi-a vorbit despre copilăria sa fericită și de
rolul esențial al părinților în descoperirea vocației sale
pentru pian. Mama sa, dr. Adnana Renatty Codreanu,
profesor la catedra de pian a Liceului de Artă
„Dinu Lipatti” din Pitești, și tatăl său, inginer Daniel
Codreanu, i-au încurajat înclinația către muzică.
Spiritul competitiv și imboldul pentru performanță
au fost sădite însă de bunica sa, Maria Tomescu,
figură dominantă în „nucleul familiei”. „Bunica a fost
întotdeauna percepută ca un ‘braț de fier al familiei’.
A avut o determinare puternică, pentru care îi sunt
extrem de recunoscător, și o influență enormă care
m-au ajutat să-mi formez principii de lungă durată.
Încă de la o vârstă foarte mică am avut obiective bine
definite: să perseverez în tot ceea ce îmi propun,
să progresez continuu și să fiu competitiv.” Ne-am
împărtășit impresiile legate de importanța structurii
familiale tradiționale în perioada copilăriei noastre în
România. Am comparat structura multigenerațională
a familiei în România cu rolul limitat al familiei
extinse în societatea americană, unde mobilitatea
forței de muncă poate duce la dispersia familiei
și la relații inter-generaționale restrânse.
Întrebat despre mentorii care au avut un impact în
formarea sa, Cătălin mi-a vorbit despre profesoara de
pian din anii de liceu, Gabriela Enășescu, de la Liceul
„George Enescu” din București și pentru care tânărul
Cătălin a decis, cu sprijinul familiei, să facă naveta
în Capitală. Acea experiență a schimbării mediului
muzical provincial cu cel al Capitalei a fost un prim
pas revelator: „Începi să îți dezvolți un vocabular
muzical, să înțelegi rolul unui artist în societate și să
ai un orizont mai larg. Tot în București, în aceeași
perioadă, am studiat armonia în particular, cu
profesorul Daniel Buciu, un compozitor de excepție,
recunoscut pe plan mondial, care a contribuit enorm
la promovarea muzicii românești.” Sub îndrumarea
sa, tânărul adolescent a trecut nu doar printr-o
dezvoltare personală, ca muzician, ci a avut parte de
o modelare a caracterului și a valorilor personale.
„Este un om integru, sincer și cu o pasiune imensă de
a crea o muzică proprie, cu un mesaj bine definit. De Am comparat
structura
multigenerațională a
familiei în România
cu rolul limitat al
familiei extinse în
societatea americană,
unde mobilitatea
forței de muncă poate
duce la dispersia
familiei și la relații
inter-generaționale
restrânse.

87
09.20 / nr. 616
la el mi-am însușit dorința de a excela profesional,
nu doar de dragul de a fi recunoscut, ci din dorința
de a avea un impact pozitiv în domeniul tău și în
formarea unei noi generații.” A urmat conservatorul
la București, sub îndrumarea profesoarei Dana
Borșan, obținând atât o diplomă de licență, cât și un
masterat în pian. „Îi datorez enorm. Anii de facultate
au fost printre cei mai importanți în formarea mea ca
muzician. Aceste trei personalități au fost vitale, iar
Bucureștiul a fost un mediu propice pentru legarea
unor prietenii de durată. Am avut plăcerea de a cânta
la diferite concursuri și festivaluri și șansa de a câștiga
câteva burse pentru cursuri periodice de măiestrie în
Viena și New York.” În primii ani de facultate a câștigat
trei burse consecutive de studiu pentru cursuri de
vară în Viena. Primul contact cu New York-ul l-a avut
la terminarea facultății în 2007. Atunci i-a fost oferită
o bursă integrală pentru un curs de două săptămâni
la Festivalul Internațional de Pian (International
Keyboard Institute and Festival) de la Colegiul
Mannes School of Music din cadrul Universității New
School. Acea experiență a aprecierii bazată pe merit,
a examenelor și audițiilor din cadrul concursurilor de
selecție pentru diferite burse de studii internaționale,
au fost pentru tânărul pianist nu doar oportunități
rare de formare profesională, ci și percepute
ca „succese enorme în sine, o recunoaștere a
pasiunii și perseverenței.” Aceste șanse au fost
catalizatoare pentru definirea sa ca artist român
îndatorat și afectiv legat de cercul celor ce i-au
oferit șansa afirmării pe o scenă internațională.
L-am întrebat pe Cătălin ce impact a avut asupra sa
acel prim contact, în 2007, cu lumea aparte a New
York-ului. „A fost un șoc, o experiență bine întipărită
în minte. Aveam o curiozitate imensă să descopăr
oportunitățile marelui oraș, să rămân în acel mediu,
dar eram deja înscris la masterat în București. Nu
mă simțeam confortabil să cer părinților un greu
sacrificiu financiar pentru a-mi urma visul.”
Reîntors în țară, a terminat specializarea și doctoratul
la București și și-a început cariera ca profesor de
muzică la Liceul de Artă „Dinu Lipatti” din Pitești.
Nu regretă acei ani și acea decizie, ci le privește ca
experiențe formative esențiale care i-au permis să
acumuleze un bagaj pedagogic important, experiență
a cărei valoare nu o putea aprecia atunci. Tocmai acea experiență pedagogică îl recomandă acum ca
profesor universitar. Fiecare mediu are oportunitățile
și dezavantajele sale, iar Cătălin a avut atitudinea
pozitivă de a aprecia fiecare scenă unde i-a fost dat să
se afirme. „Piteștiul era în floare, din punct de vedere
cultural, în 2007, când s-au pus bazele filarmonicii
din oraș. Am fost angajat ca pianist principal în toate
angajamentele orchestrei locale. Acea perioadă Acea experiență a
aprecierii bazată pe
merit, a examenelor
și audițiilor din
cadrul concursurilor
de selecție pentru
diferite burse de studii
internaționale, au
fost pentru tânărul
pianist nu doar
oportunități rare de
formare profesională,
ci și percepute ca
„succese enorme în
sine, o recunoaștere
a pasiunii și
perseverenței.”

88
români în lumewww.revistacultura.ro
itinerantă a filarmonicii mi-a oferit o șansă greu de
imaginat în alte circumstanțe, într-o orchestră fiind
loc doar pentru un singur pianist. Timp de cinci ani
am participat la concerte, acumulând experiență,
întâlnind personalități, artiști și dirijori, și învățând de
la colegi secretele multor altor instrumente.” Această
completare profesională ca muzician și pedagog în
România nu a dus la o atitudine de resemnare a sa
în parametrii oportunităților locale. A optat să se
încadreze ca pianist-acompaniator la facultatea de
muzică din București (în timpul programului doctoral).
Consideră că providența i-a structurat calea mai bine
decât și-o putea el imagina. „Cu toții avem în copilărie
un vis de a face ceea ce ne place, dar nu putem ști
cum să ajungem acolo, de ce abilități și experiențe
avem nevoie pentru a deveni ceea ce ne dorim.
Trebuie să ne urmăm inima fără regrete și am urmat
acest sfat, curios să văd unde duc aceste experiențe.” Totuși, ce l-a determinat să persiste pentru revenirea
în Statele Unite, și nu în Austria, Germania sau pe
alte scene, la fel de prestigioase, dar mai apropiate
fizic de cei dragi? La această provocare răspunsul
lui Cătălin a fost cel clasic: dorința de a fi expus
culturii americane, care domină spațiul public și
ideatic prin filme, muzică și alte forme de expresie
artistică. A adăugat însă un aspect important: „ce
m-a marcat cel mai puternic a fost că în New York
găsisem un mediu deschis și incluziv, eliberat de
orice preconcepții”. A simțit că în America nu va fi
perceput ca un străin, tocmai pentru că America
se definește ca o cultură care caută să încorporeze
diversitatea culturală, generând un amalgam inovator
de influențe. Am insistat asupra acestei teme: a
dorinței de afirmare într-un mediu cosmopolit,
parafrazând expresia atribuită compozitorului
imigrant Leonard Bernstein, care definea jazz-ul ca
numitor comun al stilului muzical american. Jazz-
ul, ca produs cultural american, reflectă tocmai
această abilitate, și intenție, de a încorpora ritmurile
și tradițiile de expresivitate ale fiecărui imigrant
într-un dialog care creează ceva nou. Cătălin mi-a
confirmat că tocmai această disponibilitate a
dialogului tradițiilor culturale diverse este ceea ce
i-a determinat decizia de a reveni in New York.
„Modul în care americanii interpretează muzica oferă
o anumită libertate. Dacă în țări precum Germania
sau Austria există școli naționale eminamente create
pentru a stabili și promova un canon al spiritului și
caracterului național specific societății respective,
tradiția americanilor este una primordial definită prin
inovație. Această expectanță a exprimării autentice a
individualității conferă artistului curajul de a inova și
a fost punctul critic în alegerea mea de a veni aici și a
lucra aici. În anul 2012 am obținut o bursă integrală
pentru a studia la Mannes College of Music cu prof.
Irina Morozova, o personalitate extraordinară,
un adevărat mentor și o pianistă excepțională.”
Sprijinul primit din partea noului maestru nu s-a
redus la activitatea didactică, ci a fost și acela de a-l
ghida prin labirintul complex al marelui oraș și prin
obstacolele vieții cotidiene. „Fiind dintr-o țară străină,
singur aici, aceste gesturi contau enorm pentru
mine. Simțeam că am alături un om căruia îi pasă, în
care am totală încredere. Au fost momente în care
eram bolnav și aveam febră mare. Am îndrăznit să o A simțit că în America
nu va fi perceput ca
un străin, tocmai
pentru că America
se definește ca o
cultură care caută
să încorporeze
diversitatea culturală,
generând un amalgam
inovator de influențe.

89
09.20 / nr. 616
sun și (deși locuia în statul vecin) a venit la mine cu
medicamente. A avea parte de mentori excepționali
a fost o șansă rară, care mi-a oferit un exemplu de
cum să fiu la rândul meu mai mult decât un profesor
studenților mei, să le fiu realmente un mentor.”
În cei doi ani de masterat în New York a locuit în
„Casa Internațională”, o comunitate rezidențială
non-guvernamentală creată pentru a sprijini
integrarea studenților internaționali. Comunitatea
de peste 700 de rezidenți permitea ca doar o treime
să fie studenți americani. Cătălin a fost selectat
să conducă organizarea concertelor de muzică
clasică ale comunității, oferindu-i-se nu doar o sală
de teatru, dar și „o audiență asigurată” în marele
oraș. Coordona, alături de alți artiști rezidenți, toate
aspectele logistice necesare fiecărei producții. „Am
descoperit că sunt înconjurat de tineri muzicieni
formați în cele mai prestigioase școli de muzică ale
Americii. Am avut parte de concerte superbe, care
au îmbinat muzica clasică, pop, jazz, o gamă largă
de influențe.” Această interacțiune i-a cristalizat
anumite valori americane: „de a fi deschis către
orice, să poți să te adaptezi în orice mediu, să te
mobilizezi și să gândești soluții originale, să ieși
din zona ta de confort pentru a face ceva nou”.
Întrebat despre modul în care interacțiunile în
acest mediu cosmopolit i-au influențat percepția
propriei identități culturale, Cătălin mi-a răspuns că
o asemenea expunere nu face decât să evidențieze
prin contrast percepția de sine ca „român, născut,
crescut, având în sânge aceeași curiozitate și aceeași
pasiune care mi-a fost inoculată în România și care
m-a împins spre ce sunt acum”. Am continuat ideea,
aducându-l în discuție pe compozitorul argentinian
Astor Piazzola, imigrant ce a trăit o bună parte a
vieții în New York. Acesta a revoluționat tradiția
tangoului pe scena mondială, deși a fost respins în
țara de origine și valorizat doar postum. „New York-
ul are rolul de a te forța să gândești competitiv: ce
aduc eu unic în această diversitate”, spune Cătălin,
„este o lume aparte, un mediu excepțional, nu un
standard al societății americane. Mi-a influențat
modul de a gândi, de a aborda orice piesă de muzică.
Am învățat să îmi asum mai multe riscuri, să mă
exprim, să interpretez oferind o reflecție personală,
să respect autenticitatea interpretării. New York-ul instigă la exprimarea a ceea ce simți și ești. Orașul
îți zguduie identitatea, forțează definirea eului și,
prin toată această diversitate, ajungi să te regăsești
sau să te definești ca individ și artist. Această
libertate de exprimare te ajută să te acomodezi,
cu riscurile inerente, de a accepta că nu poți să îi
împaci pe toți, dar trebuie să rămâi fidel propriilor
instincte creative. Aceasta este marea lecție de
viață pe care New York-ul o imprimă multora.”
Obținerea masteratului în New York a dus la o nouă
provocare: de a nu se complace în bula academică
autoreferențială a New York-ului. „Mi-am dorit să
descopăr America profundă, cea a orașelor mici.
Am ales să urmez un doctorat la Conservatorul
Universității «Shenandoah» din micul oraș
Winchester, Virginia, unde am studiat sub tutela Această libertate de
exprimare te ajută
să te acomodezi, cu
riscurile inerente, de a
accepta că nu poți să
îi împaci pe toți, dar
trebuie să rămâi fidel
propriilor instincte
creative. Aceasta este
marea lecție de viață
pe care New York-ul
o imprimă multora.

90
români în lumewww.revistacultura.ro
distinsului profesor și pianist John O’Conor, fost
director al Academiei Regale Irlandeze de Muzică și
un om de excepție.” Ajuns în micul oraș universitar,
a trebuit să reînvețe ce înseamnă a trăi în America,
o lume cu valori mai puțin expuse și înțelese în
spațiul public dominat de narativele marilor orașe.
„Sacrificiul a meritat datorită mentorului, ale cărui
stil și gândire m-au provocat să devin realmente
independent și sigur pe propria abordare. Mă
împingea să experimentez, să îmi găsesc propriul
drum, ceea ce a fost esențial, ca cercetator doctoral,
pentru a descoperi orice partitură precum un detectiv
structurează cazul în ansamblu. La un anumit nivel
profesional, abilitățile tehnice de redare mecanică a
partiturii trebuie completate cu ideea ce pătrunde în
spiritul acelei compoziții și care trebuie reîntrupată
de artist. Cel ce o ascultă trebuie să perceapă acea
idee din redare: interpretul nu mai este un simplu
executant. Muzica înregistrată este accesibilă acum
oricui pe internet, provocarea este de a inova,
de a descoperi pe cont propriu fiecare partitură adormită pe o hârtie, care trebuie resuscitată și
adusă la viață, oferindu-i o nouă formă de viață.”
În cercetarea sa doctorală, Cătălin a lucrat la trei
piese de Maurice Ravel, scrise pentru un poem al lui
Aloysius Bertrand. Cele trei povești mitologice din
„Gaspard de la nuit” au o tematică acvatică, a sirenei
ce încearcă să cucerească un bărbat muritor. Căutând
să sintetizeze literatura dedicată simbolurilor
muzicale și să ofere o nouă alură interpretării,
Cătălin a relaționat partitura cu mișcarea culturală
a simboliștilor în pictură. Incidental, a descoperit
influența profundă pe care George Gershwin,
compozitorul american, a avut-o asupra lui Ravel.
„Interesul lui Ravel pentru jazz-ul american este
evident în cea de a doua parte a «Sonatei pentru
pian și vioară». Mai puțin cunoscută este prietenia
ce stă la baza acestei piese. Provocarea de a se
deschide și a se raporta față de influența americană
a venit sub auspiciile prieteniei lui Ravel cu George
Enescu. Ravel și Enescu au fost cei care au cântat în
premieră mondială această piesă. Astfel, se aducea
influența americană în inima culturii europene, în
esență se deschidea un dialog muzical transatlantic.”
Conservatorul din Shenandoah este în apropierea
capitalei Washington, de unde Cătălin a simțit
probabil chemarea sirenei, căutând să își stabilească
în ultimul an doctoral o prezență, ca pianist și
profesor al Conservatorului din Washington și ca
solist al Casei Internaționale de aici. Chemarea „se
întrupase în frumoasa Haruna”, cetățean japonez
care lucra în echipa diplomatică a țării sale. Se
cunoscuseră în perioada studenției în New York,
dar urmaseră drumuri academice și profesionale
diferite. Readuși împreună de soartă, au decis să
își împletească destinul, stabilindu-se în Capitală
pentru următorii doi ani, până când Cătălin a
acceptat actuala poziție universitară în Oklahoma.
Fiecare experiență a contribuit la decizia acestei
mutări și la satisfacția profesională de a avea unul
dintre aceste rare posturi universitare, pentru care
concurența este acerbă. „Experiența variată, de a trăi
în metropole, dar și în comunități mici, de a fi deschis
oportunităților, de oriunde ar apărea acestea, a făcut
posibilă această tranziție în micul oraș universitar,
nu departe de Dallas, Texas. Cel mai important lucru
este că mă simt foarte bine primit și apreciat de Muzica înregistrată
este accesibilă acum
oricui pe internet,
provocarea este de a
inova, de a descoperi
pe cont propriu fiecare
partitură adormită pe
o hârtie, care trebuie
resuscitată și adusă
la viață, oferindu-i o
nouă formă de viață.

91
09.20 / nr. 616
toți colegii cu care lucrez în această universitate.”
Urmat de Haruna în acest pas al carierei, Cătălin
își regăsește aici menirea ca mentor al unor tineri
din grupuri sociale foarte diferite. „Tinerii aceștia
îmi hrănesc dorința de a oferi tot ce am mai bun
în mine pentru ca ei să ofere același efort. Poate
că proveniența mea face mai facilă identificarea
obstacolelor prin care ei trec și experiența trăită mă
ajută să le răspund nevoilor reale, să le fiu sprijin.”
Aceeași nurturanță pe care o are ca tânăr mentor
o probează și ca membru al diasporei. Ajuns în
apropierea Dallasului, a căutat să ia legătura cu
organizațiile locale și să se implice în comunitate
chiar și în timpul pandemiei, când mulți au rămas
izolați și vulnerabili. Deși afectat de închiderea sălilor
de concerte și anularea contractelor ca solist pe
scena culturală a Dallasului, Cătălin a găsit energia
și timpul pentru a se alătura eforturilor diasporei
academice de a stabili o platformă de interacțiune
și sprijin reciproc, tocmai în această situație de
criză. Îmbrăcat în port tradițional românesc, Cătălin
a oferit un recital, pregătit special pentru cea de
A doua Conferință a profesioniștilor româno-
americani, eveniment organizat virtual, în iunie
2020, de Forumul de Cercetare al Imigrației, din
Washington, D.C. Acest efort al lui Cătălin, de a-și
oferi pro bono talentul și sprijinul în consolidarea
solidarității identitare, nu a fost doar ocazional. Tot
în această vară, a oferit un alt recital virtual în cadrul
Cenaclului românesc „Mircea Eliade”, organizat de
Alianța Româno-Americană pentru Libertate din
Boulder, Colorado. Aceste eforturi exemplare de a
contribui cu resursele și talentul său, tocmai în acest
moment de mare anxietate și vulnerabilitate, este
grăitor pentru ce înseamnă o identitate culturală
rezilientă într-un spațiu atât de vast și divers cum
sunt Statele Unite. Pandemia a anulat relevanța
depărtărilor dintre cuiburile diasporei și permite un
nou nivel de solidaritate, vital în situații de criză.
Am concluzionat interviul cu Cătălin întrebându-l
ce sfat ar oferi celor care își doresc o carieră pe
acest continent, chiar și acum, în această perioadă
bulversantă. „Singurul sfat pe care îl pot oferi
este să își urmeze propria pasiune, cu o inimă
deschisă către diversitatea perspectivelor, și să
păstreze curiozitatea de a descoperi pas cu pas oportunitățile de a învăța din fiecare experiență și
mediu. Afirmarea nu poate să apară fără riscurile
presupuse de experimentarea unor căi originale,
iar America trebuie experimentată pe cont propriu
pentru a fi apreciată în diversitatea sa reală.” nAceste eforturi
exemplare de a
contribui cu resursele
și talentul său, tocmai
în acest moment de
mare anxietate și
vulnerabilitate, este
grăitor pentru ce
înseamnă o identitate
culturală rezilientă
într-un spațiu atât
de vast și divers
cum sunt Statele
Unite. Pandemia a
anulat relevanța
depărtărilor dintre
cuiburile diasporei și
permite un nou nivel
de solidaritate, vital
în situații de criză.

92
fcabwww.revistacultura.ro
Profesionalismul și perseverența noastră din ultimii 20 de ani au pus România
pe harta feroviară globală și la conjuncția strategică a industriilor europene și internaționale. Suntem un pilon de dezvoltare a României și ne propunem să continuăm în aceeași direcție.
România
UngariaAustria
GreciaSerbia
BulgariaGermania
CroațiaPrima multinațională
cu capital românesc.

93
09.20 / nr. 616
Premiile
Fundației
Augustin
Buzura
Mike Phillips a lucrat în ultimele două decenii
pentru a stabili firma de consultanță culturală
Profusion, care organizează anual Festivalul de
Film Românesc de la Londra. În plus, în calitate
de co-director, redactor literar și traducător,
a lucrat asupra unei serii de cărți românești
incluzând volume de George Arion și Augustin
Buzura, contribuind la publicarea acestora în
limba engleză. În 2019, i s-a decernat Trofeul de
Excelență al Fundației Culturale Augustin Buzura.
(Ramona Mitrică)

94
fcabwww.revistacultura.ro
Ramona Mitrică
Interviu cu un prieten străin
(IV)
Despre locul pe care îl ocupă
creativitatea românească
în imaginația lumii artistice

95
09.20 / nr. 616
Ramona Mitrică: Până în acest moment, am
fost „cuminte” și te-am lăsat să descrii întâlnirea
cu culturile noastre așa cum ai vrut, dar acum
va trebui să te întrerup și să încerc să clarific
direcția generală a unora din lucrurile pe care
le-ai declarat. Pentru început, văd că ai menționat
asemănările dintre artiști și culturi, indiferent de
unde ar proveni sau cui ar considera că aparțin,
dar aceste legături nu-mi sunt foarte clare. De
fapt, în ultima parte a discuției noastre, partea
a treia, ai subliniat diferența dintre două tradiții
diferite. Una este tradiția europeană clasică,
reprezentată de Shakespeare, Goldoni, Tolstoi și
așa mai departe; cealaltă are ca exponent stilul
scriitorilor moderni, cum ar fi George Arion.
Ceea ce aș vrea eu să știu este cum poți conecta
toate aceste tradiții? Cum se potrivesc cu teza ta
despre relația dintre diferitele culturi din lume?
Ne referim aici în mod specific la cultura română,
pe care o vedem ca fiind influențată de anume
feluri de trai și de circumstanțe istorice specifice,
începând cu rădăcinile culturii europene, cu Traian,
împăratul romanilor, de exemplu. Ce este – sau,
mai degrabă – cum descrii relația dintre acest lucru
și, de exemplu, o sumă de culturi postcoloniale
anglofone?
Mike Phillips : M-am gândit eu că mă vei lăsa
să vorbesc până voi călca singur într-o capcană,
dar permite-mi, te rog, să încerc să explic. Parte
din problemă are de-a face cu felul nostru,
contemporan, în care întrebuințăm cuvântul
„cultură”, împreună cu felul în care evaluăm
comportamentul social al oamenilor. Cea mai mare
parte a acestei dezvoltări se datorează influenței
unui limbaj academic format din idei, dominat
de filosofi francofoni – cum ar fi Baudrillard și
Foucault – dar și felului în care acești filosofi
foloseau cuvintele, care a intrat, necruțător, în
limbajul pe care îl întrebuințăm atunci când vorbim
despre noi înșine. Așa am ajuns să vorbim despre
orice lucru care ne influențează comportamentul
ca fiind o „cultură”.
Așa cum te-ai aștepta, acest fapt a adus la lumină
asemănări și legături între tot felul de culturi,
fără a mai vorbi de tendința omenească de a
acapara și exploata orice comportament care, în
mod întâmplător, este convenabil sau ne este de
folos. Acesta este unul din motivele pentru care
am început cu abordarea propriului meu fundal
cultural, care a fost bogat în experiențe culturale asemănătoare sau identice cu experiențe din părți
ale lumii de care nu auzisem înainte.
Voi da un exemplu: una din amintirile mele din
copilărie este despre fratele bunicii mele, Unchiul
Joey, care era muncitor petrolist în Trinidad. Ne
vizita în Guyana în fiecare an și, cu toții, abia
așteptam să-l vedem. Momentul de vârf al vizitelor
sale avea loc seara, când se așeza pe scări cu noi,
copiii casei, în întuneric și ne spunea povești. Am
fost convins multă vreme că poveștile unchiului
meu erau speciale și specifice: basme despre
vrăjitoare și spirite malefice, cerșetori misterioși
și animale vorbitoare, mame și tați disperați
sacrificați. Acestea sunt pietrele de temelie
intrinsece ale culturii „noastre”. Abia mult mai
târziu m-am pomenit că citeam sau ascultam
felurite versiuni ale acelorași povești care făceau
aceleași legături narative între lumile interioare
sau spirituale și care erau impregnate cu încercări
asemănătoare de a explica misterele existenței
umane. În aceste circumstanțe, mi se părea mie,
toți ne începem viața având temelii culturale foarte
asemănătoare.
Ramona Mitrică: Este adevărat, în mod evident.
Dar când declari aceasta, tot ceea ce spui este doar
o recunoaștere a lucrurilor care ne sunt comune
nouă ca ființe umane. Ai dreptate, povești precum
cele descrise mai înainte pot fi găsite în orice colț
al lumii. Atunci când vorbești despre ele, totul sună
foarte cunoscut. Sunt elemente fundamentale din
folclorul tuturor, din arta populară. Dar dacă este
să recunoaștem aceste activități ca temeliile unei
culturi și apoi urmăm uzanța limbajului modern al
discursului public și dacă denumim orice activitate
umană ca fiind „cultură”, cum mai putem face
distincția între diferitele feluri de ființe umane?
Mike Phillips: Aceasta este ceea ce face ca
întreaga problemă să fie într-atât de dificilă. Am
discutat despre un grup de amintiri și am încercat
să le leg de impresiile care au definit înțelegerea
mea despre cultura română, dar problema este că
nu pot fi sigur în niciun moment despre cum o pot
distinge de orice altă rețea de fenomene culturale.
Să ne uităm, de exemplu, la orice zi de plimbare
prin București, prin Sibiu sau prin Iași. Sau, de ce
nu?, la oricare din conversațiile purtate cu tine
(Ramona) și cu Liviu (Antonesei), George (Arion),
etcetera, etcetera.

96
fcabwww.revistacultura.ro
Așa cum am spus, noi toți făceam parte dintr-o
cultură deschisă, internaționalistă, unde figurile
majore erau europeni sau aveau reputații
europene. Punctele noastre de referință erau
literare. Discuțiile noastre se bazau pe analizarea și
înțelegerea trecutului culturii europene. Problema
era că, oriunde se întâmpla să ne aflăm, această
metodă de comunicare era parte dintr-o lume
diferită, era un fel de limbaj care rafina și apoi
excludea graiul și obiceiurile oamenilor obișnuiți,
de zi-de-zi. Astfel, puteam să îi abordăm pe
Shakespeare sau Pușkin sau Dickens indiferent
de unde proveneam, indiferent dacă era vorba
de Nairobi sau Chicago sau Cluj, fără a face nicio
referință la originile sau comportamentele locale.
Deci ar trebui să luăm deoparte, numai pentru un
moment, această definiție a culturii – adică practica
scriitorilor „internaționali”, a intelectualilor și
poeților, pentru că bănuiesc că limba însăși creează
punți care au mai mult de-a face cu înregistrarea
istoriei, decât cu reportarea culturii.
Pe de altă parte, atunci când vorbim despre „culturi”
în contextul contemporan, vorbim și despre marile
schimbări sociale care au fost introduse în cursul
ultimului secol de industrializare, de educația
universală și de dominanța unuia sau altuia dintre
sistemele politice.
Una din caracteristicile care au marcat aceste
limbaje în modul cel mai vizibil este schimbarea
graduală de la comunicarea literară la aceea
vizuală, de la uzul obișnuit al cuvintelor la mundana
reproducere a filmelor și imaginilor.
Acest lucru a creat o legătură foarte diferită cu
ceea ce numim „cultură”. Pur și simplu, ne uităm
la colecția de imagini prezentate pe ecranul din
fața ochilor noștri și o putem vedea direct. Dacă
vrei, poți împărtăși aceleași experiențe de viață ca
un cioban din Carpați sau un polițist dintr-un port
dunărean, doar apăsând un buton. Vrei să știi cum
e să te plimbi pe o stradă din Washington? Descarci
software-ul potrivit și poți s-o faci. Vrei să te înalți
deasupra munților sau să fii parte din momentele
vieții de familie într-un sat în Transilvania? Cumpără-
ți o dronă. În acest sens, în ziua de azi suntem cu
toții niște migranți, liberi să explorăm culturile lumii.
Dacă ne permitem aceasta.
Într-o seară, când mă întorceam de la Sibiu, eram
pe bancheta din spate a unui taxi, cutremurân-
du-mă ocazional, plin de teroare, în momentele în care șoferul se lupta cu lungul drum din vârf de
munte tot în jos, învârtindu-se în jurul nesfârșitelor
curbe, luând viteză ca să treacă de camioane
imense încărcate cu mașinării diverse – în tot
acest timp, eu încercând să nu privesc hăurile
uriașe care se aliniau la marginea drumului. Spre
deosebire de mine, șoferul era vesel și vorbăreț,
spunându-mi despre diferitele țări pe unde lucrase
– Italia, Spania, Germania, și bombardându-mă cu
întrebările obișnuite – Cine ești? Cu ce te ocupi?
Pentru ce ai venit aici?
„Este adevărat,” m-a întrebat el la un moment dat,
depășind un camion foarte încărcat, „că englezii
pun lapte în ceai?”
Până să termin răspunsul la întrebare, trecusem
deja de jumătatea drumului spre București. De la
această distanță, discuția care a rezultat, despre
mămăligă, despre chiftele și sarmale, sună banal,
dar, în afară de faptul că mi-a distras atenția de
la amețitorul drum pe care-l parcurgeam și de la
toate pericolele existente, conversația mi-a adus
aminte cât de multe lucruri aveam în comun cu
acest necunoscut, împreună cu duzini de prieteni
aflați în întreaga lume. Gândindu-mă acum la acea
călătorie, îmi aduc aminte de vechiul banc despre
Nou Val al fimului românesc, în care se spunea că
poți mereu să-ți dai seama dacă filmul respectiv
e o producție a Noului Val deoarece va arăta doi
oameni care stau în mașină și poartă o conversație
interminabilă.
Gata, asta e tot. Mi-am început răspunsul
încercând să ilustrez legătura dintre existența mea
proprie ca artist și felul în care aceasta mă leagă
de culturi care, la primă vedere, păreau a fi foarte
distante.
Dar, pe măsură ce vorbeam, m-am tot gândit
despre cum aș putea descrie ceea ce am văzut eu
din cultura română. Pentru început, obiceiurile
și comportamentul pe care le-am observat
sub eticheta de cultură erau într-o stare de
flux. Dictatura de dată recentă fusese vârful de
piramidă al unui sistem complex de clientelism și
cenzură care a imprimat o oarecare stabilitate în
lumea artelor și literaturii. Pe de altă parte, a creat
și o atmosferă de stază. La sfârșitul secolului, un
străin, așa ca mine, ar putea fi iertat pentru că
avea sentimentul că nu se mai întâmplase mare
lucru din zilele lui Marin Preda, al cărui prim volum

97
09.20 / nr. 616
din romanul „Moromeții” este un exemplu perfect
al elementelor nativiste îndrăgite de români ca un
fel de element care corectau întrucâtva valul de
realism social influențat de comunism. Dar aceste
momente, ultima decadă a secolului, reprezintă
în același timp și perioada când întregul eșichier
cultural al țării pare a se trezi la viață și a trece
printr-o fragmentare caleidoscopică. Îmi imaginez
că aceasta s-a întâmplat, parțial, și datorită
dispariției restricțiilor de cenzură, împreună cu
redescoperirea și re-prezentarea istoriei recente.
Dar, la fel de puternic ca oricare dintre aceste
schimbări, a fost impactul tehnologiei – și aici este
unde își face apariția cinematografia.
Tu, Ramona, m-ai prezentat lui Cristian Mungiu
într-un moment care trebuie să fi fost debutul
carierei sale în film. Ne-am întâlnit la o cafenea
în Soho și mi s-a părut că semăna foarte mult
cu unul din studenții mei din cadrul cursului
postuniversitar pe care îl predam la Universitatea
Westminster din Londra. Era subțirel, palid și
prietenos, interesat mai mult sau mai puțin de
aceleași probleme ca oricare din ceilalți prieteni
tineri ai mei din Londra. Abia după ceva vreme m-a
izbit importanța lui ca figură culturală.
Punctez acest lucru deoarece mi se pare acum
că unele din schimbările culturale promovate de
cinema aveau de-a face cu schimbarea stilului și
cu preocupările unei noi generații. Acesta era un
grup care începuse să respingă limitările vechilor
certitudini, într-un stil asemănător colegilor lor
din din restul Europei, privind trecutul cu alți
ochi, examinând istoria proprie dintr-un unghi de
vedere estimativ care era proapăt și nuanțat. Nu
era vorba pur și simplu de sprijinirea uneia sau
alteia din pozițiile politice, sau de livrarea unor
comentarii despre regimurile din trecut. Diferit
de sătenii lui Preda, ale căror îngrijorări erau
despre viitorul unei identități comune, eroinele
lui Mungiu, împreună cu Domnul Lăzărescu și cu
eroina din „Sunt o babă comunistă”, mi se părea
că au aceeași nouă, individualizantă anxietate
despre posibilitățile aduse de viitor. Gluma
despre personajele care conversau în mașină,
izolate de tot ce era în jurul lor, nu era numai
despre costurile de producție. Era, de fapt, un
punct comun care punea accentul pe singurătate
și pe alienarea psihologică a vieților noastre
contemporane. Există încă un element care a servit ca graniță în
jurul spațiului în care s-au purtat aceste războaie
culturale. Acesta are legătură cu primele mele
impresii despre existența unei zone spirituale în
care obiceiurile rurale, religia ortodoxă și respectul
adânc pentru natură se unesc pentru a forma o
temelie a identității românești. Acest element a
servit, de asemenea, ca o platformă din cadrul
căreia trecutul poate lua la întrebări un viitor pentru
care se face răspunzător el însuși.
„… acest al nostru nu mai avea de mult vreo urmă
de acoperire. Al țării? Dar cui, dintre cei de față, îi
păsa cu adevărat de țară? (Augustin Buzura. „Raport
asupra singurătății”, Ed. Polirom, 2009, p. 388)

Buzura leagă istoria militară și politică a României
de practicile tradiționale de la țară, împreună
cu tradițiile mistice care se nasc din legătura cu
lumea naturii. Astfel, Buzura evită banalitatea
pretenției de „insulă de latinitate” și merge mai
departe pentu a explora o identitate românească
care își argumentează autenticitatea, executând în
tot acest timp o puternică manevră în războaiele
culturale contemporane. Acesta este momentul
în care începe să se întrevadă un fel de răspuns la
întrebarea ta despre identitate: „cum mai putem
face distincția între diferitele feluri de ființe umane?”
Mike Phillips a studiat la Universitatea Londra (limba
engleză), la Universitatea Essex (științe politice), și
la Colegiul Goldsmiths, Londra (științele educației).
Între 1972 și 1983 a lucrat ca jurnalist și realizator de
emisiuni pentru BBC, înainte de a deveni conferențiar
în studii media la Universitatea Westminster. După o
perioadă în care a fost scriitor rezident la Centrul South
Bank din Londra, a fost numit curator intercultural la
Muzeul Tate Britain, iar apoi a lucrat ca director artistic
(Cultuurmakelaar) în Tilburg, Olanda.
Împreună cu Ramona Mitrică, administrator artistic și
facilitator cultural român, Phillips a lucrat în ultimele
două decenii pentru a stabili firma de consultanță
culturală Profusion, care organizează anual Festivalul de
Film Românesc de la Londra. În calitate de co-director,
redactor literar și traducător, a lucrat asupra unei serii
de cărți românești incluzând volume de George Arion și
Augustin Buzura, contribuind la publicarea acestora în
limba engleză.  n

98
fcabwww.revistacultura.ro
DOCUMENTELE AUGUSTIN BUZURA
Cu George Emil Palade,
la Sinaia, în 1994
Printre evenimentele de maximă
importanță organizate de Augustin
Buzura ca președinte al ICR (pe atunci
Fundația Culturală Română) a fost
conferința „România și românii în știința
contemporană”. Laureatul premiului Nobel, biologul
George Emil Palade, la ultima sa vizită în România,
a fost co-președinte al comitetului de organizare.
Aceasta s-a desfășurat la Sinaia, în perioada 23-27
mai 1994, a reunit peste 700 de cercetători din 22 de
țări și a avut 29 de secțiuni tematice, cu un total de
245 de comunicări. Între participanți s-au aflat nume
ca: Anghel Rugină (SUA), Valentin Feyns (SUA), Ion
Niculescu Duvaz (Marea Britanie), Victor Gheție (SUA),
Ion Paraschivoiu (Canada), Gheorghe Mateescu (SUA), Dan Cacuci (Germania), Adrian Bejan (SUA), Constantin
Corduneanu (SUA), Octav Enea (Franța), Gheorghe
Mateescu (SUA), Ionel Vlad (România), Andrei
Andrieș (R. Moldova), Mihai Borsaru (Australia), Zadig
Mouradian (Franța), Ion Niculescu (Marea Britanie),
Michael Sela (Israel), Adrian Pătrășcioiu (SUA), Ion Rațiu
(Marea Britanie), Eugeniu Grebenicov (Federația Rusă).
Conferința a fost organizată în colaborare cu Academia
Română, ministerele Cercetării și Învățământului,
UNESCO (sectorul Știință, Paris, Franța), ROSTE
(oficiul regional UNESCO pentru Știință și Tehnologie
pentru Europa), CEPES (Centrul European UNESCO
pentru Educația Superioară, București), CNR (Comisia
Națională Română pentru UNESCO). O a doua
ediție a conferinței a avut loc la Brașov în 1997.

99
09.20 / nr. 616
DOCUMENTELE AUGUSTIN BUZURA
Augustin Buzura: „Știința este o ramură de elită,
nu poți deveni un bun cercetător prin vot, oricât de
democratic ar fi el”. (statement la deschiderea conferinței)
George Emil Palade: „Rămâne de văzut care o să
fie rezultatul de lungă durată al conferinței, câte
resurse vor fi capabili să mobilizeze românii din
diaspora pentru a contribui la renașterea științei
românești și câte resurse o să fie în stare să mobilizeze
guvernul român pentru același scop, care merită
toată atenția.” (statement de la finalul conferinței)
George Emil Palade: „Izolarea trecutului e o problemă
importantă care trebuie eliminată, diminuată, prin
prevenirea izolării în viitor. Am cerut Academiei Române,
am propus Academiei Române, acum 2 ani, să creeze
un sistem foarte larg de burse, cel puțin 200, care să
acopere tot orizontul, de la matematică la științele
economice, y compris economia de piață liberă, și
trecând prin toate celelalte științe. Până în momentul
de față nu s-a făcut nimic. Pentru că sunt atâtea nevoi și
atâtea probleme care monopolizează atenția oamenilor
politici, încât formarea de cadre pentru învățământ
și cercetare, fie ea cercetare aplicativă sau cercetare
fundamentală, nu sunt «probleme» de mare prioritate.
Cum am spus, publicul român, celor care votează,
oricare ar fi ei, le revine datoria de a menține presiunea
asupra guvernului ca să facă disponibile fondurile
necesare care să permită redresarea învățământului
superior și care să permită reînnoirea activității de
cercetare în România, aplicativă sau fundamentală. Ca
să ajungem la nivelul la care am fost odinioară și mai mult decât atât – să-l întrecem. Pentru că noi zicem că
suntem «țară pe cale de dezvoltare» – toată lumea e
de acord –; mai spunem că «românii au toate dotațiile
necesare, genetic, să facă treabă bună» și trebuie s-o
dovedim. Și trebuie s-o dovedim, cum? Determinând
Guvernul Român să facă disponibile mijloacele necesare
prin care potențialul acesta genetic al tinerilor români
se poate manifesta la nivelul la care este îndreptățit
de aptitudinile lui inerente.” (statement din 1996, în
arhiva Academiei Oamenilor de Știință din România)
George Emil Palade este laureatul din 1974 al Premiului
Nobel pentru Psihologie și Medicină, ca recunoaștere
a importanței studiilor sale de biologie celulară, pentru
descoperirea ribozomilor, denumiți și Corpusculii lui
Palade, descrierea rolului acestora în sinteza proteinelor
și descrierea funcționării organitelor. Cercetările sale
au fost continuate atât în medicină, cât și în genetică,
biologie și chimie. În 2009, cercetătorii Venkatraman
Ramakrishnan, Thomas A. Steitz și Ada E. Yonath au
primit Premiul Nobel pentru Chimie pentru continuarea
cercetărilor asupra structurii și funcțiilor ribozomilor.
George Emil Palade : „Semnul deplinei reușite în
știință nu e să-ți apară numele alături de descoperirea
pe care ai făcut-o, ci să încetezi de a mai fi citat.
Să constați că descoperirea ta a devenit atât de
comună, atât de «a tuturor», încât nu mai ai nevoie
să fii citat. Abia atunci orgoliul de a-ți zări numele
în tratate de prestigiu cedează locul sentimentului
benefic al împlinirii unei vocații.” (dintr-un interviu
acordat la Sinaia, în 1994, lui Ion Holban)
Pagini realizate de Nicu Ilie

100
www.revistacultura.ro fcab
Despre noi
Fundația Culturală Augustin Buzura
Fundația Culturală Augustin Buzura a fost înființată în 2017,
la pu țin timp după dispariția academicianului Augustin
Buzura. Inițiatorii sunt membrii familiei, animați de dorința
de a păstra vie memoria academicianului Augustin Buzura
și pentru a continua idealul de conștiință și responsabilitate
pentru care scriitorul s-a luptat o viață. Urmând valorile și
principiile profesate de academicianul Augustin Buzura,
fundația se va preocupa de sensibilizarea societății românești
asupra importanței păstrării și dezvoltării patrimoniului
cultural național, va promova excelența și va sprijini valorile.
Fundația Culturală Augustin Buzura se va ocupa prin toate
mijloacele de care dispune de promovarea în țară și în
străinătate a operei literare și publicistice a scriitorului
Augustin Buzura, precum și a filmelor realizate după
scenariile sale. Se va îngriji, de asemenea, de perpetuarea
numelui său și a actelor sale fondatoare și generatoare de
cultură civică și instituțională.
Având ca scop sprijinirea și promovarea culturii, artei și
civilizației românești, FCAB își propune să fie un factor activ în societatea civilă, prin sprijinirea procesului de integrare și
de afirmare culturală europeană și mondială, prin oferirea de
soluții practice în domeniul culturii, artei și educației.
Fundația Culturală Augustin Buzura militează pentru
încurajarea și stimularea creației originale în toate domeniile
culturii, de la cercetarea științifică până la creația artistică,
precum și pentru sprijinirea și promovarea tinerelor talente și
protejarea și perpetuarea celor consacrate.
Promovarea și sprijinirea activităților de studiu și cercetare
privind istoria și civilizația românilor, menținerea prin
mijloace specifice a legăturilor cu alte fundații culturale din
țară și străinătate reprezintă obiective relevante ale Fundației
Culturale Augustin Buzura.
Fundația va organiza și va participa, singură sau în
parteneriat, la expoziții, spectacole, festivaluri, concerte și alte
manifestări cultural-artistice, în țară sau în străinătate.
Președinte al Fundației Culturale Augustin Buzura este
Anamaria Maior-Buzura, fiica scriitorului.
Buzura Foundation
Washington D.C.
Buzura Foundation supports and promotes Romanian and
universal culture, art and civilization, aims to be an active
factor in civil society by supporting the process of integration
and cultural affirmation, by offering practical solutions in the
field of culture, art and education.
OUR VISION
To keep the memory of Augustin Buzura alive and create a
movement around his work rooted into his principles, values
and courage of telling the truth under any circumstances.WHAT WE DO
We support and engage with established and emerging artists,
scientists and educators whose works reflect and carry on the prin –
ciples and values present in Buzura’s literary and journalistic work.
OUR COMMUNITY
Our community is diverse, with a sense of belonging and
deeply rooted into the present. It’s inclusive and serves as a
forum for honest discussion, respecting and welcoming diver –
sity of opinion, hence keeping a sense of ownership of ideas.